Whether a statutory right of retention entitles the detentor to free use of the property, excluding liability for rent and loss-of-use damages under the 2009 Civil Code

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara, secţia a II-a civilă, la 19 februarie 2018, sub nr. x/2018, reclamantele Municipiul Timişoara, prin Primar, Primarul Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara au chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L. pentru ca, în baza probelor ce se vor administra, să se dispună obligarea pârâtei la plata chiriei şi a despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a spaţiului, în cuantum de 38.121 euro/lună, stabilită conform H.C.L. nr. 71/26.02.2013 + majorări, penalităţi de întârziere conform clauzelor contractuale/dobândă legală, începând cu 12.04.2014 şi până la data eliberării efective a spaţiului; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 858, art. 1166 şi urm., art. 1381, art. 1385, art. 1530, art. 1531, art. 1532, art. 1777 şi urm. din C. civ., art. 969 şi urm. din C. civ. din 1864.

Prin întâmpinare, pârâta A. S.R.L. a invocat, în principal, excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Timişoara, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca fiind parţial prescrisă, pe de o parte şi nefondată, pe de altă parte.

Prin cererea reconvenţională formulată la 10 august 2018, pârâta A. S.R.L. a solicitat instanţei să constate faptul că, în perioada aprilie 2014 - mai 2015, spaţiul în litigiu nu a putut fi utilizat potrivit destinaţiei din cauza obstrucţionării accesului în incintă prin lucrările de construcţii derulate de reclamanta-pârâtă reconvenţională în imediata vecinătate. În consecinţă, a solicitat să se constate că, în această perioadă, pârâta-reclamantă reconvenţională nu a avut nicio obligaţie de plată a chiriei sau, în subsidiar, să se dispună reducerea în mod corespunzător a chiriei contractuale aferente perioadei aprilie 2014 - mai 2015, în considerarea neexecutării culpabile a obligaţiei de asigurare a utilităţii imobilului dat în locaţiune; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 6065 din 13 iunie 2018, Judecătoria Timişoara, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâtă prin întâmpinare şi a declinat judecata cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

Prin încheierea din 26 octombrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei a II-a Civile şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I Civile a aceleiaşi instanţe.

Prin încheierea din 07 decembrie 2018, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale procesuale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a Civile a aceleiaşi instanţe; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului către Curtea de Apel Timişoara, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 2 din 08 iaunuarie 2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a Civile a Tribunalului Timiş, completul iniţial învestit, pe rolul căruia dosarul a fost reînregistrat sub nr. x/2018.

Prin sentinţa civilă nr. 647/PI din 10 decembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată pentru pretenţiile aferente perioadei 12.04.2014-18.02.2015, ca fiind prescrisă. Prin aceeaşi sentinţă, prima instanţă:

- a luat act de renunţarea pârâtei-reclamantă reconvenţională A. S.R.L. la judecarea cererii reconvenţionale;

- a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele Municipiul Timişoara, prin Primar, Primarul Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.;

- a obligat pârâta să plătească reclamantelor suma de 393.510,32 RON cu titlu de contravaloare chirie aferentă perioadei 19.02.2015 - 29.06.2017;

- a obligat pârâta să plătească reclamantelor suma de 2.184.755,56 RON cu titlu de penalităţi contractuale;

- a obligat pârâta să plătească reclamantelor suma de 4.080.509,96 RON cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă aferentă perioadei 30.06.2017 - 05.2019;

- a obligat pârâta să plătească reclamantelor suma de 868.501 RON cu titlu de dobânzi penalizatoare calculate până la 22.07.2020, precum şi în continuare, până la plata efectivă;

- a obligat pârâta să plătească reclamantelor suma de 38.121 EUR/lunar, echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii, cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă începând cu 06.2019 şi până la predarea efectivă a spaţiului;

- a obligat pârâta să plătească reclamantelor dobânda legală penalizatoare conform art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011 calculată la sumele de bani datorate începând cu 06.2019, de la scadenţă şi până la plata efectivă;

- a respins, în rest, cererea ca neîntemeiată şi a compensat cheltuielile de judecată avansate de părţi în proces.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. l/A din 06 ianuarie 2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă societatea A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 647/10.12.2020 pronunţate de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi Municipiul Timişoara, prin Primar, Primarul Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, având ca obiect pretenţii; fără cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs recurenta-pârâtă A. S.R.L. solicitând, în temeiul art. 496 alin. (2), art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, pe cale de consecinţă, în principal trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, în limitele casării, iar în subsidiar rejudecarea litigiului în fond, cu consecinţa respingerii în tot a cererii de chemare în judecată; cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Cu titlu prealabil, recurenta-pârâtă a făcut o descriere a stării de fapt şi a parcursului litigios al dosarului şi a altor litigii derulate între aceleaşi părţi.

În considerarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta a învederat că decizia cuprinde considerente contradictorii şi străine de natura cauzei, deoarece raţionamentul judiciar al instanţei de apel este lipsit de acurateţe juridică şi are la bază premise eronate, derivate dintr-o evaluare greşită atât a legii, cât şi a dezlegărilor cu valoare obligatorie a sentinţei civile nr. 973/19.06.2018, pronunţate în dosar nr. x/2013, raţionamentul instanţei de apel fiind, astfel, nu doar insuficient dar şi întemeiat pe constatări greşite în planul interpretării şi aplicării legii.

Sub un prim aspect, a arătat că, deşi prin întâmpinarea formulată în prima instanţă (pag. 9, paragraf 1), cât şi prin cererea de apel (pag. 11, paragraf 39) a susţinut că a deţinut spaţiul comercial în discuţie începând cu 30.09.2013, pe temeiul dreptului de retenţie născut ex lege, instanţa de apel ar fi reţinut în mod eronat că "apelanta susţine, în esenţă, că încă din 12.04.2014 a deţinut asupra acestui imobil un drept de retenţie instituit iniţial prin hotărârea judecătorească pronunţată în dosarul nr. x/2009 (actual redenumit x/2015), iar ulterior prin hotărârea definitivă pronunţată în dosar nr. x/2013". În acest context, a învederat că, în mod străin de raportul juridic dedus judecăţii, instanţa de apel a reţinut în mod eronat că aceasta a invocat faptul că dreptul de retenţie a început să existe de la 12.04.2014, deşi a arătat constant că acesta a început să existe de la 30.09.2013, adică la momentul încetării contractului de închiriere.

Din punctul de vedere al recurentei, această eroare asupra momentului de la care a început să existe dreptul de retenţie are o importanţă determinantă în cauză, întrucât dreptul de retenţie a început să îşi producă efectele ex lege anterior pronunţării hotărârii judecătoreşti de prelungire a efectelor contractului de închiriere, pe care instanţele de fond îşi întemeiază ulterior soluţiile pronunţate în cauză.

A susţinut recurenta că, un alt aspect contradictoriu, în raport de susţinerile acesteia din cererea de apel, îl constituie aprecierea dreptului de retenţie prin raportare la decizia civilă nr. 61/A/05.02.2013, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în dosarul nr. x/2015, şi nu prin raportare la sentinţa civilă nr. 973/19.06.2018, pronunţată în dosar nr. x/2013.

Autoarea recursului a învederat că, un alt motiv străin de natura cauzei şi, totodată, contradictoriu cu întreg ansamblu probatoriu, îl reprezintă reţinerea instanţei de apel privind faptul că aceasta doar a "pretins" un drept de retenţie, câtă vreme acest drept a fost recunoscut pe cale judiciară, cu autoritate de lucru judecat, prin sentinţa civilă nr. 973/19.06.2018, pronunţată în dosar nr. x/2013. De asemenea, a menţionat că dreptul de retenţie nu a fost instituit prin această sentinţă, ci doar a fost constatat pe cale judiciară, el producându-şi efectele ex lege încă din 30.09.2013.

Potrivit recurentei, cea mai importantă contradicţie din cuprinsul considerentelor deciziei recurate o reprezintă concluzia instanţei de apel în sensul că a existat o renunţare voluntară din partea acesteia la dreptul de retenţie prin culegerea fructelor, deşi prin aceleaşi considerente se reţine că avea obligaţia legală de a culege fructele, tocmai în virtutea calităţii de retentor pe care o avea.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 973/19.06.2018, pronunţată în dosar nr. x/2013, dându-i valenţe juridice diferite faţă de cele avute în vedere de instanţa care a pronunţat hotărârea, pentru ca, ulterior, să o înlăture cu totul de la aplicare, pe considerente vădit contrare legii.

În continuare, precizând că va invoca critici comune cu motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în contextul în care nerespectarea autorităţii de lucru judecat a acestei sentinţe a atras în mod evident şi o aplicare greşită a legii de către instanţa de apel, recurenta a subliniat că, după ce prima instanţă a ignorat complet autoritatea de lucru judecat a acestei sentinţe, instanţa de apel, sesizată cu privire la acest aspect de nelegalitate, a înlăturat în mod nelegal de la aplicare efectele sentinţei nr. 973/19.06.2018, apreciind, în mod complet nefondat şi superficial, că dreptul de retenţie invocat de recurenta-pârâtă ar fi fost "instituit" doar de la data pronunţării hotărârii, respectiv de la 19.06.2018.

Autoarea recursului a mai învederat că instanţa de apel ar fi schimbat în mod nelegal natura juridică a sentinţei definitive nr. 973/19.06.2018, dintr-o hotărâre declarativă de drepturi, care constată drepturi preexistente, întru-una constitutivă de drepturi, reţinând în mod complet nefundamentat că dreptul de retenţie ar fi fost "instituit" doar de la momentul pronunţării acestei hotărâri.

A punctat că, din faptul că acest drept putea fi opus pe cale de apărare de pârâtă şi fără să fie anterior recunoscut pe cale judiciară, rezultă că dreptul de retenţie nu operează doar de la momentul pronunţării sentinţei nr. 973/19.06.2018.

Printr-o altă critică, circumscrisă aceluiaşi motiv ca nelegalitate, a susţinut că instanţa de apel a înlăturat efectele acestei sentinţe şi ulterior datei de 30.06.2017 (când ar fi încetat contractul de închiriere), respectiv ulterior datei de 19.06.2018 (când a fost pronunţată hotărârea), pe considerentul că recurenta-pârâtă s-ar fi "dezis" de calitatea de detentor, respectiv că a renunţat voluntar la dreptul de retenţie. Astfel, a apreciat că, prin această înlăturare nelegală de la aplicare a efectelor autorităţii de lucru judecat a sentinţei, au fost încălcate dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Din punctul de vedere al recurentei, procedând de această manieră, instanţa de apel a înlăturat în mod nelegal de la aplicare principala apărare a sa, de natură să conducă la respingerea acţiunii intimaţilor-reclamanţi, şi anume existenţa unui titlu legitim în baza căruia a deţinut bunul imobil.

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel a stabilit greşit legea aplicabilă dreptului de retenţie invocat de recurentă. Astfel, a precizat că, din cuprinsul considerentelor rezultă că instanţa a avut în vedere dispoziţiile noului C. civ. şi nu pe cele ale C. civ. din 1864, care în mod firesc erau incidente.

În argumentare, în raport de dispoziţiile reţinute în considerente - art. 795-799 C. civ. privind administrarea simplă, art. 2497 C. civ. prin raportare la art. 796 alin. (1) C. civ., art. 550 C. civ. - a menţionat că instanţa de apel a făcut în mod constant referire la dispoziţii din noul C. civ. atunci când a respins apărările formulate de aceasta în raport cu dreptul de retenţie.

Autoarea recursului a susţinut că premisa de la care a plecat instanţa de apel este una greşită, întrucât, sub aspectul legii civile aplicabile în timp, dreptul de creanţă invocat de aceasta se grefează pe plata unor sume de bani nedatorate, în temeiul contractului de închiriere nr. x/2004, raport juridic fiind guvernat de dispoziţiile C. civ. din 1864, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., unde se stabileşte că "actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.".

Prin urmare, în antiteză cu cele reţinute de instanţa de apel, a învederat că dreptul de retenţie nu era guvernat de dispoziţiile noului C. civ., ci de cele ale C. civ. din 1864.

A punctat că, sub imperiul C. civ. din 1864, dreptul de retenţie şi efectele sale erau conturate de practica judiciară şi doctrina de specialitate, fiind extrase din dispoziţiile cu valoare de principiu ale art. 1688-1694 C. civ., mai ales din cuprinsul dispoziţiilor de la art. 1444 C. civ., care stabileau că "arendaşul ori locatarii nu pot fi daţi afară mai înainte de a fi dezdăunaţi de către locator, iar când acesta nu o face, de cumpărător.".

O altă critică a vizat faptul că instanţa de apel a apreciat fără temei legal că dreptul de retenţie ar fi putut să înceapă să îşi producă efectele doar de la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 973/19.06.2018. Or, aşa cum a mai susţinut, această sentinţă are efecte declarative de drepturi, care constată drepturi preexistente, iar nu constitutive de drepturi, aşa cum a interpretat, în mod nelegal, instanţa de apel. Pe cale de consecinţă, a subliniat că dreptul de retenţie şi-a produs efectele ex lege încă din 30.09.2013. De altfel, a arătat că dreptul de retenţie izvorăşte din lege, nefiind necesară constatarea sa pe cale judiciară, titularul dreptului putând să recurgă la "constatarea" sa de către instanţă, fără însă a fi condiţionat de o asemenea confirmare. În acest sens, a menţionat că dreptul de retenţie poate fi opus de către retentor pe calea unor apărări de fond în cadrul unei acţiuni în evacuare ori prin care se solicită plata lipsei de folosinţă sau a chiriei, după caz, precum este situaţia din prezenta speţă dedusă judecăţii.

Plecând de la această falsă premisă, a învederat că instanţa de apel nu a făcut nici aplicarea apărărilor sale de natură a duce la respingerea acţiunii, respectiv existenţa unui titlu legitim încă din 30.09.2013, în baza căruia a deţinut bunul imobil.

În susţinerea tezei potrivit căreia retentorul nu datorează debitorului proprietar contravaloarea lipsei de folosinţă, a făcut trimitere la jurisprudenţa Înaltei Curţi, indicând deciziile nr. 890/04.03.2008 şi nr. 3610/15.11.2011.

Recurenta-pârâtă a apreciat că instanţa a aplicat greşit legea atunci când a reţinut că a renunţat în mod voluntar la dreptul de retenţie ca urmare a faptului că nu a mai plătit intimaţilor nicio o sumă de bani pentru folosinţa bazei de agrement în litigiu şi "având în vedere că aceasta a exploatat zi de zi, în folosul propriu bunul, culegând şi însuşindu-şi toate veniturile produse de acesta". În acest sens, a arătat că, potrivit art. 13 C. civ., renunţarea la drept nu se prezumă, acesta fiind un act unilateral de voinţă, judiciar sau extrajudiciar, care trebuie să fie explicit, neputându-se prezuma.

Or, susţine recurenta, aceasta nu numai că nu a renunţat la dreptul de retenţie, dar chiar a făcut demersuri concrete în vederea recunoaşterii acestuia, inclusiv pe cale judiciară, respectiv pe calea acţiunii formulate în dosarul nr. x/2013, în care s-a pronunţat sentinţa nr. 973/19.06.2018.

A considerat că această aplicare nelegală a normelor de drept substanţial a condus la respingerea apărărilor sale cu privire la existenţa unui titlu legitim în virtutea căruia deţinea bunul, chiar şi în cazul în care s-ar admite că a fost prelungit contractul de închiriere până la 30.06.2017, cum a concluzionat instanţa de apel. A subliniat că, şi în situaţia în care s-ar admite că ar datora chirie până la 30.06.2017, nu ar putea fi obligată la plata lipsei de folosinţă după această dată, fiind sub imperiul dreptului de retenţie.

În acest context, a susţinut că ar fi lipsite de relevanţă juridică considerentele instanţei de apel, potrivit cărora "în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Timiş a fost analizată conduita contractuală a părţilor până la 30.09.2013.", cum, de asemenea, este lipsit de orice relevanţă cauza dreptului de retenţie recunoscut acesteia, respectiv "conduita contractuală" avută de părţi anterior, acesta urmând a opera independent de o asemenea analiză.

Pentru aceleaşi considerente, a punctat că, dacă un asemenea argument trebuia să fie avut în vedere cu ocazia aprecierii incidenţei dreptului de retenţie, instanţa de control judiciar trebuia să supună analizei şi conduita contractuală a intimaţilor, care, deşi datorează recurentei suma de 229.906,02 RON încă din 30.09.2013, nu au făcut niciun demers spre achitarea creanţei.

Opus concluziilor instanţei de apel, autoarea recursului a susţinut că respingerea acţiunii nu ar reprezenta o "îmbogăţire fără justă cauză" a acesteia, deoarece justa cauză îşi are temeiul chiar în dreptul de retenţie recunoscut în favoarea sa.

În acelaşi sens, a considerat că reprezintă o încălcare a normelor de drept material şi soluţia instanţei de apel prin care s-a menţinut dispoziţia primei instanţe de obligare la plata sumei de 38.121 EUR/lunar cu titlu de contravaloarea lipsă de folosinţă începând cu 06.2019 şi până la predarea efectivă a spaţiului.

A mai susţinut recurenta că, inclusiv considerentele avute în vedere de instanţa de apel conform cărora, "apelanta nepropunând nicio probă pentru a dovedi o valoare mai mică a lipsei de folosinţă a imobilului în litigiu" sunt contrare legii, întrucât sarcina probei aparţinea intimaţilor-reclamanţi, conform dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ.

Prin urmare, consideră că nu aceasta trebuia să suporte "lipsa dovedirii valorii de piaţă a folosinţei bunului în litigiu", fiind nelegală şi analogia făcută în defavoarea sa cu ocazia "stabilirii" cuantumului contravalorii lipsei de folosinţă la un nivel atât de oneros.

A învederat că H.C.L. nr. 71/2013 nu putea fi luată în considerare în determinarea acestei valori, de vreme ce are în vedere "tarifele de bază pe mp la chiriile pentru spaţiile cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă", situaţie ce presupune existenţa unui contract de locaţiune, pe când lipsa de folosinţă presupune lipsa unui contract, deci o faptă ilicită.

Nu în ultimul rând, a apreciat nelegală şi soluţia de menţinere a obligaţiei de a plăti intimaţilor contravaloarea chiriei aferentă perioadei 19.02.2015-29.06.2017, precum şi penalităţi contractuale. Din punctul de vedere al recurentei, dacă instanţa de apel a apreciat că "valoarea chiriei nu va fi stabilită în baza dispoziţiilor H.C.L. nr. 71/26.02.2013, ci potrivit contractului de închiriere nr. x/2004", atunci ar fi trebuit respectate dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, în vigoare la data semnării contractului, potrivit cărora "Totalul penalităţilor pentru întârziere în decontare, (...), nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepţia cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul.". Or, întrucât prin contractul de închiriere şi actele adiţionale ulterior încheiate nu s-a prevăzut vreo derogare de la această limitare a penalităţilor impusă de legiuitor, a subliniat că nu se putea depăşi cuantumul sumei asupra căreia au fost calculate, cum în mod greşit a apreciat instanţa de apel.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

La 12 aprilie 2022, intimatele-reclamante au formulat, în termen legal, întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă nu a uzat de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 07 martie 2023, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. nicio parte nu a depus punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din 09 mai 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la 26 septembrie 2023.

Analizând recursul formulat de recurenta-pârâtă, în baza motivelor de recurs şi a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate, în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pot fi existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată, contradictorialitatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată, nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

În considerarea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub un prim aspect, recurenta-pârâtă susţine că, deşi prin întâmpinarea formulată în primă instanţă şi prin cererea de apel a susţinut faptul că a deţinut spaţiul comercial ce a făcut obiectul închirierii pe temeiul dreptului de retenţie născut ex lege încă din 30.09.2013, instanţa de apel ar fi reţinut în mod eronat că aceasta a invocat că dreptul de retenţie a început să curgă de la 12.04.2014.

Procedând la verificarea considerentelor deciziei instanţei de apel, instanţa supremă apreciază că această critică nu poate fi reţinută, argumentele prezentate de către instanţa de control judiciar nefiind străine de raportul juridic dedus judecăţii, aceasta raportându-se la intervalul precizat prin cererea de chemare în judecată (12.04.2014- prezent) atunci când a apreciat asupra titlului în temeiul căruia pârâta a deţinut baza de agrement în litigiu.

Recurenta-pârâtă susţine că un alt aspect contradictoriu, în raport de susţinerile acesteia din cererea de apel, îl constituie aprecierea dreptului de retenţie prin raportare la decizia civilă nr. 61/A/05.02.2013, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în dosarul nr. x/2015, şi nu prin raportare la sentinţa civilă nr. 973/19.06.2018, pronunţată în dosar nr. x/2013, de Tribunalul Timiş.

Cu referire la această critică, Înalta Curte reţine că nu se referă la existenţa unor veritabile motive contradictorii în conţinutul hotărârii, ci mai degrabă recurenta este nemulţumită de soluţia adoptată de instanţa de apel, mai precis de reţinerea puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 61/A din 05.02.2018, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara şi nu a sentinţei civile nr. 973 din 19.06.2018, pronunţate de Tribunalul Timiş, astfel cum a solicitat prin cererea de apel.

Or, aşa cum s-a arătat supra, pentru a se putea reţine contrarietatea, ca motiv de nelegalitate, aceasta trebuie să existe între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată, şi nu între considerentele hotărârii pronunţate de instanţa de judecată şi ceea ce partea a solicitat prin cererea de apel.

Se mai susţine că, un alt motiv străin de natura cauzei şi, totodată, contradictoriu cu întregul ansamblu probatoriu, îl reprezintă faptul că dreptul de retenţie invocat de aceasta nu era doar pretins, cum în mod eronat s-a reţinut, ci recunoscut pe cale judiciară cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 973/19.06.2018, nefiind, aşadar, instituit prin această hotărâre, ci constatat.

Instanţa supremă reţine că această critică nu poate fi încadrată în ipoteza motivării străine de natura cauzei de vreme ce instanţa de apel a procedat la analiza sentinţei civile nr. 973/19.06.2018 prin care a fost recunoscut pe cale judiciară dreptul de retenţie al recurentei-pârâte; folosirea termenului de insituire în loc de cel de constatare a dreptului de retenţie nu poate conduce la concluzia că motivarea cuprinde considerente care nu au legătură cu pricina, din interpretarea concordantă a tuturor considerentelor deciziei recurate putându-se deduce faptul că instanţa a avut în vedere dreptul de retenţie ce a fost constatat/recunoscut pe cale judiciară.

Printr-o ultimă critică subscrisă motivului de casare prevăzut la pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că decizia recurată cuprinde motive contradictorii referitoare la renunţarea voluntară din partea acesteia la dreptul de retenţie prin culegerea fructelor, deşi prin aceleaşi considerente s-a reţinut că aceasta avea obligaţia legală de a culege fructele, tocmai în virtutea calităţii sale de retentor.

Înalta Curte, în urma verificării considerentelor hotărârii recurate, constată că instanţa de apel a reţinut faptul că pârâta s-ar fi putut prevala de dreptul de retenţie doar în condiţiile exercitării în limitele sale legale, subliniind, totodată, faptul că cel care exercită un drept de retenţie are drepturile şi obligaţiile unui administrator al bunului altuia împuternicit cu administrarea simplă, aplicându-se în mod corespunzător dispoziţiile C. civ. prevăzute la art. 795-799. A arătat apoi, că retentorul, în virtutea atribuţiilor sale, este ţinut să păstreze în mod corespunzător bunul, să efectueze toate actele necesare pentru conservarea sa, precum şi actele utile pentru ca acesta să poată fi folosit potrivit destinaţiei obişnuite. De asemenea, a punctat că retentorul nu se poate folosi de bunul reţinut şi nici nu poate folosi fructele acestuia, care, dacă există, se vor imputa asupra datoriei, precum şi faptul că, deşi retentorul este obligat să culeagă fructele bunului frugifer (în temeiul dispoziţiilor art. 2497 C. civ. prin raportare la dispoziţiile art. 796 alin. (1) din acelaşi cod), acestea revin proprietarului bunului, conform prevederilor art. 550 C. civ.

Prin raportare la aceste considerente şi a analizei raportului de expertiză contabilă judiciară efectuat în cauză prin care s-a reţinut că pârâta nu a mai achitat nicio sumă de bani pentru folosinţa bunului - baza de agrement, pe care, însă, l-a exploatat zi de zi, în folosul propriu, culegând şi însuşindu-şi toate veniturile produse de acesta, instanţa de apel a concluzionat că pârâta nu a acţionat ca un simplu retentor precar, conduita acesteia fiind echivalentul renunţării în mod voluntar la dreptul de retenţie.

Se constată, aşadar, că, în realitate, criticile vizează raţionamentul inductiv al instanţei de apel, desfăşurat ad probaţionem, în urma căruia instanţa a conchis că reclamanta nu se poate prevala de pretinsele efecte pe care le-ar genera un drept de retenţie în opinia sa (dreptul de deţinere şi folosire gratuită a bunului), de vreme ce, prin conduita sa, a depăşit limitele de exercitare a prerogativelor pe care le conferă un drept de retenţie. Fiind vorba despre o chestiune de fapt, lăsată la libera apreciere a instanţelor de fond, Înalta Curte reţine că, în faza procesuală a recursului nu este permisă rediscutarea situaţiei de fapt sub pretextul existenţei unor motive contradictorii.

Îndatorirea de a motiva coerent şi unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicţii între considerente sau între unele considerente şi dispozitiv, constituie o garanţie pentru justiţiabili, în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita un eficient control judiciar.

Curtea de apel a respectat aceste exigenţe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de motive contradictorii, atâta vreme cât considerentele deciziei sprijină soluţia din dispozitiv şi nici nu există motive străine de natura cauzei.

Întrucât criticile recurentei-pârâte nu susţin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, Înalta Curte reţine că dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., prin memoriul de recurs, se susţine că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 973/19.06.2018, pronunţate în dosarul nr. x/2013, de Tribunalul Timiş, deoarece, pe de o parte, a înlăturat-o cu totul de la aplicare iar, pe de altă parte, atunci când a reţinut-o parţial, i-a conferit valenţe juridice diferite de cele avute în vedere de instanţa care a pronunţat hotărârea, transformând-o dintr-o hotărâre declarativă de drepturi într-una constitutivă. De asemenea, se relevă faptul că, prin înlăturarea efectelor acestei hotărâri şi ulterior datei pronunţării, s-a înlăturat de la aplicare principala apărare a pârâtei de natură să conducă la respingerea acţiunii, respectiv existenţa unui titlu legitim în temeiul căruia aceasta a deţinut bunul imobil.

Criticile subsumate acestui motiv de recurs sunt nefondate, urmând a fi înlăturate.

Astfel, în susţinerea tezei potrivit căreia, deşi în faţa instanţei de apel a susţinut faptul că prima instanţă a ignorat complet autoritatea de lucru judecat pe care sentinţa civilă nr. 973/19.06.2018 o consacra, sub aspectul dreptului de retenţie invocat, recurenta a învederat că instanţa de control ar fi înlăturat în mod nelegal de la aplicare efectele acestei hotărâri.

În urma examinării considerentelor deciziei atacate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat critica expusă prin motivele de apel; în acest sens, a arătat că, atât timp cât prin întâmpinarea de la dosarul de fond cât şi prin cererea de apel, pârâta s-a prevalat de dreptul de retenţie constatat prin hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2009, renumerotat x/2015, în mod corect prima instanţă a procedat la analiza dreptului de retenţie despre care pârâta a susţinut că a fost recunoscut prin hotărârea pronunţată în cadrul acelui dosar.

Apoi, reţinând că prin decizia civilă nr. 61/A/05.02.2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în dosarul nr. x/2015, cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor în cuantum de 3.428.892 euro precum şi de constatare a unui drept de retenţie asupra imobilului până la plata sumei a fost în mod definitiv respinsă, a concluzionat că, în mod corect s-a reţinut de către prima instanţă puterea de lucru judecat a acestei hotărâri în sensul că pârâta nu justifica un drept de retenţie în temeiul acesteia.

În continuare, instanţa de control a procedat la analiza sentinţei civile nr. 973/19.06.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş, în dosarul nr. x/2013 - prin care s-a dispus obligarea Municipiului Timişoara, prin Primar, la plata către A. S.R.L. a sumei de 226.906,02 RON reprezentând rest chirie nedatorată pentru perioada 01.09.2004-30.09.2009 şi s-a constatat existenţa unui drept de retenţie în favoarea A. S.R.L. cu privire la imobilul ce a făcut obiectul contractului de închiriere nr. x/2004, până la plata de către Municipiul Timişoara, prin Primar, a sumei datorate - şi a reţinut că în cadrul acestui dosar a fost analizată conduita contractuală a părţilor până la data de 30.09.2013, în timp ce în litigiul dedus judecăţii sunt supuse analizei raporturile juridice dintre părţi aferente perioadei indicate prin cererea de chemare în judecată, 12.04.2014 - prezent, şi conduita detentorului ulterior constatării/instituirii dreptului de retenţie prin sentinţa civilă nr. 973/19.06.2018. A reţinut că nu poate fi primită critica potrivit căreia A. S.R.L. a deţinut imobilul întreaga perioada de timp în baza dreptului de retenţie conferit de cele două hotărâri judecătoreşti analizate, întrucât dreptul de retenţie a fost recunoscut pe cale judiciară în data de 19.06.2018, astfel că pentru perioada anterioară, dreptul nu exista, iar ulterior acestei date, prin conduita sa de a exploata sistemetic, zi de zi bunul, în interes propriu, încasând şi păstrând toate veniturile produse de acesta a înţeles să renunţe în mod voluntar la acest drept.

Înalta Curte observă că, deşi instanţa de apel a identificat în mod greşit data naşterii dreptului de retenţie al pârâtei, acest aspect nu a fost de natură a afecta legalitatea soluţiei pronunţată în cauză, pentru considerentele ce vor fi expuse infra. Este pertinentă, din această perspectivă, observaţia recurentei, conform căreia societatea A. S.R.L. se putea prevala de dreptul de retenţie, nu de la data pronunţării hotărârii prin care acest drept a fost recunoscut pe cale judiciară, ci de la data la care acesta putea fi invocat, respectiv din momentul în care i se cerea plata unor chetuieli făcute cu bunul aflat în deţinerea sa. Acest aspect nu prezintă însă relevanţă în economia speţei de vreme ce întreaga argumentaţie a recurentei potrivit căreia dreptul de retenţie recunoscut prin sentinţa civilă nr. 973/19.06.2018 reprezintă titlu legitim în baza căruia a deţinut în tot acest timp bunul imobil, este una greşită.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că întreg ansamblul de critici ale recurentei se fundamentează pe teza conform căreia existenţa unui drept de retenţie conferă celui care îl invocă un titlu legitim de deţinere şi de folosinţă gratuită a bunului până la executarea obligaţiilor de către partea adversă, acesta fiind argumentul principal invocat de recurenta-pârâtă pentru a dovedi netemeinicia pretenţiilor reclamantei şi de a paraliza acţiunea acesteia prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii folosinţei bunului pe perioada deţinerii sale.

Această teză însă este eronată deoarece dreptul de retenţie nu conferă celui care îl invocă prerogativa folosinţei gratuite, nici prerogativa urmăririi şi nici vreun drept de preferinţă, ci doar dreptul de refuza restituirea bunului până la executarea obligaţiei de către partea adversă, acesta fiind motivul pentru care, din punct de vedere doctrinar, dreptul de retenţie a fost calificat ca un drept real de garanţie imperfect.

Dacă sub imperiul C. civ. anterior, de la 1864, existenţa acestui drept de retenţie a fost dedus din unele dispoziţii ale codului (de ex. 1619 C. civ. - dreptul depozitarului de a reţine bunul până la plata, de către deponent, a cheltuielilor avansate cu conservarea bunului; sau art. 1444 care împiedică evacuarea arendaşului sau a chiriaşului până la dezdăunarea lor de către locator sau cumpărător), din niciuna din aplicaţiile concrete ale dreptului de retenţie, identificate în legislaţia anterioară nu rezultă că, cel care invocă retenţia ar avea un drept de folosinţă a bunului iar această folosinţă ar fi una gratuită.

Aceste aspecte au fost însă pe deplin clarificate de noul C. civ., intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, care a reglementat dreptul de retenţie în cuprinsul art. 2495 - 2499 C. civ., statuând că "cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl reţină cât timp creditorul nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat".

Reţinerea bunului, privită ca prerogativă a dreptului de retenţie, nu implică însă şi folosinţa bunului şi, cu atât mai puţin, nu presupune dreptul la o folosinţă gratuită.

Această concluzie decurge din cuprinsul art. 2497 C. civ., care stabileşte în sarcina retentorului drepturile şi obligaţiile pe care le are administratorul bunurilor altuia, cuprinse în art. 795 - 799 C. civ., având în principal obligaţiile de a efectua toate actele necesare pentru conservarea bunurilor, precum şi actele utile pentru ca acestea să poată fi folosite conform destinaţiei lor obişnuite.

Dispoziţiile legale care se referă la culegerea fructelor bunurilor administrate, sau încasarea creanţelor nu reprezintă însă drepturi ale administratorului pe care le poate exercita asupra bunului în interes şi folos propriu, ci ele reprezintă atribuţii care trebuie exercitate în folosul celui căruia bunurile îi aparţin.

Prin urmare, nici sub imperiul noului C. civ., dreptul de retenţie nu conferă un drept de folosinţă gratuită în interesul şi folosul celui care îl invocă iar în ipoteza în care retentorul se foloseşte de bun în interes personal şi pentru satisfacerea nevoilor proprii, el va fi dator să plătească proprietarului căruia îi aparţine bunul contravaloarea acestei folosinţe.

Un ultim argument în sensul acestei concluzii îl constituie prevederile art. 2153 C. civ. care referindu-se, la împrumutul gratuit de folosinţă, stabileşe în mod expres şi categoric că "în niciun caz, comodatarul nu poate invoca dreptul de retenţie pentru obligaţiile ce s-ar naşte în sarcina comodantului", intenţia legiuitorului fiind aceea de a nu permite comodatarului prelungirea folosinţei gratuite a bunului altuia, prin invocarea dreptului de retenţie.

Având în vedere aceste considerente, legate de prerogativele pe care le conferă dreptul de retenţie celui care îl invocă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază că dreptul de retenţie nu a constituit nici în reglementarea anterioară şi nu reprezintă nici sub imperiul actualei reglementări, un titlu legitim pentru folosinţa gratuită a bunului altuia, aşa cum a îneţeles să suţină recurenta în fundamentarea tuturor criticilor de nelegalitate aduse hotărârii atacate.

Plecând de la aceste consideraţii, atât timp cât în cauză, urmare a analizei probatoriului administrat, aspect ce nu poate fi supus controlului în prezenta cale de atac, instanţa devolutivă a reţinut că recurenta-pârâtă nu a plătit intimaţilor-reclamanţi nicio sumă de bani pentru folosinţa bazei de agrement în litigiu şi a folosit bunul în folosul propriu, zi de zi, culegând şi însuşindu-şi toate veniturile produse de acesta, instanţa supremă reţine că recurenta-pârâtă nu a respectat limitele dreptului de retenţie, ci s-a folosit de bun deşi retenţia nu îi oferea decât posibilitatea de a refuza restituirea lui până la achitarea de către intimaţii-reclamanţi a datoriei, drept care includea şi obligaţia de conservare a bunului până la epoca restituirii efective.

Aşa fiind, Înalta Curte învederează că, atât timp cât recurenta-pârâtă s-a folosit de bunul imobil în discuţie, fără a avea prerogativa folosinţei sale gratuite, considerentele instanţei de apel referitoare la renunţarea la dreptul de retenţie de către pârâtă sunt irelevante, nefiind de natură a afecta validitatea soluţiei adoptată în cauză, aceea de obligare a pârâtei la plata folosinţei bunului, în contextul în care dreptul de retenţie nu reprezintă un titlu legitim pentru folosinţa gratuită a acestuia, aşa cum în mod eronat a susţinut recurenta.

Cât priveşte critica circumscrisă aceluiaşi motiv de casare, învederată de reprezentantul convenţional al recurentei-pârâte cu ocazia dezbaterilor în faţa instanţei de recurs, conform căreia instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 104 din 06 aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Timiş, în dosarul nr. x/2009, hotărâre pe care nu a avut-o în vedere, reţinând, în schimb, aplicabilitatea deciziei civile nr. 61/A din 05 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, precum şi întreaga argumentare construită în temeiul acesteia, instanţa supremă reţine caracterul nefondat al criticii, considerentele expuse la pagina 14 a deciziei recurate dovedind faptul că instanţa de apel s-a aplecat asupra deciziei civile nr. 104 din 06 aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Timiş, în dosarul nr. x/2009 şi a reţinut efectele acesteia, respectiv faptul că părţile au încheiat actul adiţional nr. x/21.05.2013, prin care durata contractului a fost prelungită până la data de 30.09.2013.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., se susţine că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute la art. 6 alin. (2) şi art. 13 din C. civ. din 2009, la art. 1444, art. 1688-1694 din C. civ. din 1864, respectiv la art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale.

Cu privire la legea aplicabilă dreptului de retenţie invocat prin cererea de recurs, printr-o primă critică, se reproşează instanţei de control faptul că, în soluţionarea cauzei, aceasta a avut în vedere dispoziţiile C. civ. din 2009 (Legea nr. 287/2009 privind C. civ.) şi nu pe cele ale C. civ. din 1864.

În argumentare, se susţine că premisa avută în vedere este greşită, deoarece dreptul de creanţă invocat se grefează pe plata unor sume de bani nedatorate în temeiul Contractului de închiriere nr. x/2004, raportul juridic fiind guvernat de dispoziţiile C. civ. din 1864, aşa cum rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., judecata trebuind să aibă loc în raport cu prevederile C. civ. de la 1864 şi în consonanţă cu practica judiciară şi doctrina dezvoltată sub imperiul acestui cod.

Înalta Curte nu poate primi argumentele prezentate în cuprinsul cererii de recurs în fundamentarea acestei critici, de vreme ce recurenta a susţinut atât prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond, cât şi prin cererea de apel (paragraful 51, dosar apel), respectiv prin cererea de recurs (paragraful 19, dosar recurs), faptul că încă de la data de 30.09.2013 a deţinut spaţiul comercial, ce a constituit obiectul contractului de închiriere, în temeiul dreptului de retenţie născut ex lege. Este adevărat că semnarea contractului de închiriere nr. x a avut loc la data de 30.06.2004, sub imperiul C. civ. din 1864, însă dreptul de retenţie nu se naşte din contract, ci în temeiul legii, independent de orice manifestare de voinţă a creditorului, atunci când sunt îndeplinite cerinţele naşterii sale.

Prin urmare, se impune a se reţine faptul că dreptul de retenţie invocat s-a născut sub imperiul C. civ. din 2009, premisa avută în vedere de instanţa de control în soluţionarea cauzei fiind corectă, prevederile legale evocate - dispoziţiile art. 795-799, art. 2497, art. 796 alin. (1) şi art. 550 din C. civ. din 2009 - fiind în mod judicios aplicate, în detrimentul celor din C. civ. din 1864 şi a practicii şi doctrinei judiciare dezvoltate sub imperiul acestui cod.

În privinţa criticii ce vizează încălcarea normelor de drept material prevăzute la art. 13 din C. civ., cu privire la care recurenta-pârâtă a prezentat argumente comune cu motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reţine considerentele redate supra expuse în analiza acestui motiv de casare. Astfel, plecând de la premisa conform căreia dreptul de retenţie nu conferă prerogativa folosinţei gratuite a bunului, în interes şi în folos propriu, instanţa supremă reţine că ansamblul de considerente criticate de recurentă, referitoare la pretinsa renunţare la dreptul de retenţie, sunt irelevante în economia litigiului deoarece nu au fost de natură a afecta legalitatea şi temeinicia soluţiei pronunţate.

Printr-un alt set de critici se susţine că instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile art. 249 C. proc. civ. întrucât, deşi sarcina probei aparţinea intimaţilor-reclamanţi, aceasta ar fi reţinut că pârâta "nu a propus nici o probă pentru a dovedi o valoare mai mică (n.r.: decât 38.121,00 euro/lună) a lipsei de folosinţă a imobilului în litigiu", faptul că aceasta trebuia să suporte "lipsa dovedirii valorii de piaţă a folosinţei bunului în litigiu", precum şi analogia făcută în defavoarea sa prin stabilirea cuantumului contravalorii lipsei de folosinţă în raport de H.C.L. nr. 71/2013.

Criticile sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse.

În ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ., instanţa supremă reţine că, deşi pentru analiza acestei critici a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind în discuţie aplicarea greşită a unor norme procedurale, se constată că sediul materiei este, în realitate, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., analiza criticii urmând a fi făcută din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, de vreme ce cazul de casare prevăzut de pct. 8 are în vedere exclusiv nesocotirea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (substanţial), aşa cum sunt cele din C. civ. sau celelalte acte normative care reglementează în substanţa lor raporturi juridice dintre destinatarii normelor de drept.

Astfel, într-un proces, partea care pretinde un fapt nou, contrar poziţiei dobândite de adversar, trebuie să îl dovedească, art. 249 C. proc. civ. stipulând că, "Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.".

În cauză, reclamanţii au susţinut că, pentru lipsa de folosinţa a imobilului în litigiu, pârâta datorează preţul stabilit conform H.C.L. nr. 71/26.02.2013, în timp ce pârâta, prin apărările formulate, a susţinut că "ipotetica chirie solicitată prin acţiunea introductivă nu poate fi cuantificată la nivelul sumei de 38.121 EUR/lună" iar prin încheierea din 09.12.2021 s-a consemnat faptul că aceasta a renunţat la proba cu expertiză judiciară de specialitate, solicitată prin cererea de apel.

Instanţa supremă reţine că, atât timp cât pârâta este cea care contestă valoarea sumei solicitate de reclamanţi cu titlu de despăgubire pentru lipsa de folosinţă a imobilului, afirmând deci o situaţie contrară celei prezumate, acesteia îi revenea sarcina probei, instanţa de control aplicând în mod judicios dispoziţiile art. 249 C. proc. civ. atunci când a conchis, în urma analizării probatoriului administrat, că apelanta-pârâtă nu a propus nicio probă pentru a dovedi o valoare mai mică a lipsei de folosinţă a imobilului.

Tot nefondate sunt şi susţinerile potrivit cărora H.C.L. nr. 71/2013 nu putea fi avută în vedere la determinarea valorii lipsei de folosinţă a imobilului, deoarece aceasta avea în vedere tarifele de bază pe mp la chiriile pentru spaţiile cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, situaţie ce presupunea existenţa unui contract de locaţiune, în timp ce lipsa de folosinţă presupunea lipsa unui contract.

Înalta Curte observă că instanţa de apel, în analiza criticilor pârâtei privind contravaloarea chiriei, respectiv a lipsei de folosinţă a imobilului în litigiu la care a fost obligată la plată de către instanţa de fond, a expus motivele pentru care hotărârea primei instanţe este corectă atât sub aspectul chiriei calculate pentru perioada existenţei contractului de închiriere între părţi, respectiv până la data de 30.06.2017, cât şi sub aspectul lipsei de folosinţă a imobilului, ulterior expirării perioadei contractuale.

În acest sens, la stabilirea contravalorii lipsei de folosinţă a bazei de agrement ulterior datei de 30.06.2017, instanţa de control a validat soluţia pronunţată de instanţa de fond reţinând preţul stabilit prin H.C.L. nr. 71/26.02.2013, de 3 euro/mp/lună, ca fiind preţul utilizat de reclamanţi şi în raport cu alţi chiriaşi.

Soluţia pronunţată de instanţa de control este una justă având în vedere faptul că, în lipsa unui raport contractual, valoarea chiriei asupra imobilului în litigiu trebuie stabilită în conformitate cu prevederile Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Timişoara nr. 71/26.02.2013 privind stabilirea tarifelor de baza pe mp la chiriile pentru spaţiile cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă aflate în administrarea Consiliului Local al Municipiului Timişoara, aceasta reprezentând actul normativ prin care au fost aprobate tarifele de închiriere şi în baza căruia se facturează chiriile pentru imobilele închiriate, aflate în administrarea Consiliului Local, preţul de 3 euro/mp/lună fiind preţul pe care l-ar fi achitat orice alt chiriaş care ar fi dorit să închirieze imobilul aflat în administrarea Consiliului Local.

Printr-o ultimă critică se reproşează instanţei de apel faptul că a aplicat în mod greşit normele de drept material referitoare la penalităţi, respectiv art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 potrivit cărora totalul penalităţilor pentru întârziere în decontare nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate. Astfel, se susţine că limitele penalităţilor ar fi trebuit statuate la limita debitului principal, din moment ce s-a reţinut că valoarea chiriei nu va fi stabilită în baza H.C.L. nr. 71/2013, ci în baza contractului de închiriere.

Critica nu poate fi primită pentru considerentele ce succed.

Potrivit deciziei civile nr. 61/A/05.02.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Timişoara a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că între părţi a operat o prelungire a Contractului de închiriere nr. x/2004 pe perioada 30.06.2009 - 30.06.2017. Penalităţile de întârziere pentru nerespectarea termenului de plată a chiriei lunare se percep în temeiul prevederilor legale în vigoare la momentul pronunţării deciziei prin care s-a hotărât prelungirea contractului, respectiv 05.02.2018, dată la care Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale nu mai era în vigoare, fiind abrogată prin Legea nr. 246/2009, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 450 din 30 iunie 2009.

Prin urmare, întrucât legea care interzicea plafonarea penalităţilor pentru întârziere în decontare nu mai era în vigoare la momentul pronunţării deciziei prin care s-a stabilit prelungirea Contractului de închiriere pentru o perioadă de 8 ani, respectiv până la 30.06.2017, în mod corect a dispus instanţa de fond iar instanţa de control a validat, obligarea pârâtei şi la plata sumei de 2.184.755,56 RON cu titlu de penalităţi contractuale.

Reţinând, aşadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L., prin administrator judiciar S.C. B.., împotriva deciziei civile nr. 1/A din 6 ianuarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

În ceea ce priveşte cererea formulată de intimatele-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată, reprezentând indemnizaţie de delegare, cheltuieli cazare, respectiv de transport, Înalta Curte urmează să o respingă având în vedere că acestea nu s-au conformat dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., în sensul depunerii la dosar a dovezilor privind cheltuielile de judecată solicitate.

Verificând actele dosarului, se constată că intimatele-reclamante au depus la dosar un referat semnat digital de Primarul Municipiului Timişoara în cuprinsul căruia se solicită aprobarea deplasării doamnei C. în perioada 25-26 septembrie 2023 pentru a susţine interesele instituţiei în litigiul pendinte şi efectuarea, în temeiul H.G nr. 714/13.09.2018, a următoarelor cheltuieli: aproximativ 1.000 RON reprezentând contravaloare transport pe ruta Timişoara-Bucureşti-Timişoara, 265 RON reprezentând cheltuieli cazare, aproximativ 30 RON reprezentând contravaloare transport local, respectiv 46 RON (23x2 zile) reprezentând indemnizaţie de delegare.

Întrucât dovezile privind cheltuielile efectuate şi solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată nu au fost înaintate la dosarul cauzei până la închiderea dezbaterilor, Înalta Curte constată că nu au fost dovedite cheltuielile de judecată, prin depunerea la dosar a înscrisurilor justificative.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatele-reclamante.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L., prin administrator judiciar S.C. B.., împotriva deciziei civile nr. 1/A din 6 ianuarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatele-reclamante.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 septembrie 2023.