Non-delivery of goods under contract: Burden of proving consensual agreement and liability for non-performance under Civil Code Articles 1240 and 1269

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2023

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 5 septembrie 2016 pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. (în insolvenţă), prin administrator special B., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C., obligarea acesteia la plata următoarelor sume:

1. 302.214 RON, cu titlu de daune-interese, reprezentând contravaloarea a 274,74 tone de floarea soarelui pentru motivul că nu şi-a executat obligaţiile ce îi reveneau din contractul nr. P/SF/13/0124 din 27 august 2013 şi contractul nr. P/FS/13/0128 din 30 august 2013;

2. 150.000 RON, cu titlu de daune-interese, reprezentând contravaloarea a 300 tone de porumb pentru motivul că nu şi-a executat obligaţiile ce reveneau pârâtei din contractul nr. P/FC/13/0219 din 9 octombrie 2013;

3. 27.170 RON, reprezentând contravaloarea cantităţii de floarea soarelui achitată de reclamantă şi nelivrată de pârâtă;

Prin sentinţa civilă nr. 231 din 14 ianuarie 2021, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă D., în contradictoriu cu pârâta C., ca nefondată; s-a admis cererea formulată de doamna expert E. şi s-a majorat onorariul aferent expertului cu suma de 2.750 RON, la plata căruia a fost obligată reclamanta; s-a luat act de faptul că pârâta şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată, pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă D. a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 420 din 13 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca nefondat apelul promovat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă D. împotriva sentinţei civile nr. 231 din 14 ianuarie 2021 a Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C..

La data de 25 august 2022 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2016, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă D. împotriva deciziei civile nr. 420 din 13 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă D. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Au fost încălcate dispoziţiile de drept material la care însăşi instanţa de apel face referire, ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În opinia recurentei, trebuie clarificat dacă instanţa de apel a aplicat, în mod corect, dispoziţiile art. 1240 alin. (2) din C. civ. cu ocazia analizării încheierii valabile între părţi a contractului de vânzare în condiţiile redate prin înscrisul constând în contractul nr. P/SF/13/0124 din 27 august 2013.

Astfel, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile legale la care a făcut referire ["Voinţa (de a contracta - n.a.) poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare"], apreciind că nu se poate reţine că cele redate în înscrisul anterior menţionat ar fi redat voinţa concordantă a părţilor, intimata-pârâtă neasumându-şi obligaţia de a livra către societatea reclamantă întreaga cantitate de 400 tone de floarea soarelui prevăzută în contract.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut faptul că instanţa de apel a ignorat recunoaşterea expresă a obligaţiei asumate potrivit contractului nr. P/SF/13/0124 din 27 august 2013, astfel cum rezultă din declaraţia emisă de societatea intimată la data de 28 august 2013, prin administrator F., în care se face trimitere expresă la "marfa livrată în conformitate cu contractul P/SF/11/0124 încheiat în data de 27.08.2013".

Prin urmare, obligaţia de dezdăunare a reclamantei pentru nelivrarea cantităţii de floarea soarelui contractate ar fi trebuit reţinută de către instanţa de apel şi în legătură cu partea nelivrată din cele 400 tone convenite potrivit contractului nr. P/SF/13/0124 din 27 august 2013.

În ceea ce priveşte interpretarea dată de instanţa de apel efectelor contractelor încheiate între părţi, potrivit căreia în cazul nelivrării întregii cantităţi contractate culpa pentru neexecutarea parţială a contractelor ar aparţine societăţii reclamante, ca urmare a faptului că nu au fost puse la dispoziţie mijloacele de transport, iar nu pârâtei care a refuzat livrarea, deşi deţinea în stoc mărfurile pe care le-a vândut către terţi în ultima zi a termenului de livrare, autoarea căii de atac consideră că prin aceasta s-au încălcat dispoziţiile art. 1269 alin. (1), respectiv art. 1270 din C. civ.

Pe de o parte, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut, cu certitudine, că în contract nu era prevăzut cine urma a pune la dispoziţie mijloacele de transport (reclamanta trimiţând camioanele la încărcare doar după primirea confirmării verbale din partea pârâtei cu privire la disponibilitatea mărfii pentru livrare), s-a arătat că potrivit dispoziţiilor art. 1269 alin. (1) din C. civ. intimata-pârâtă ar fi trebuit să facă dovada că a pus la dispoziţie marfa contractată, iar reclamanta, pusă în întârziere, nu a preluat-o, intimata-pârâtă fiind debitoarea obligaţiei de a livra ce rezultă în mod expres din contractul părţilor, în absenţa unei obligaţii exprese în sarcina reclamantei de a mobiliza mijloacele de transport la sediul pârâtei.

Recurenta-reclamantă apreciază că nu are nicio logică interpretarea în sensul că ar fi trebuit să trimită mijloacele de transport la sediul pârâtei, fără a primi o confirmare prealabilă că acestea puteau fi încărcate, sarcina probei cu privire la o astfel de confirmare revenind intimatei-pârâte care nu poate dovedi inexistenţa ei.

Pe de altă parte, a solicitat să se observe că vânzarea către terţi a mărfurilor contractate în favoarea reclamantei, chiar şi în ultima zi a termenului de livrare prevăzut în contractele menţionate, a fost interpretată, în mod greşit, de prima instanţă ca o confirmare a culpei reclamantei în ridicarea produselor, o astfel de interpretare neputând fi dată decât după împlinirea termenului de livrare, iar nu mai înainte, chiar şi cu o zi.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recursul declarat în cauză de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă D. şi copie certificată a înscrisului depus de recurenta-reclamantă au fost comunicate intimatei-pârâte C. la data de 8 noiembrie 2022, cu menţiunea că are obligaţia de a depune întâmpinare, în termen de cel mult 30 de zile de la comunicare.

Intimata-pârâtă C. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A precizat că înţelege să-şi rezerve dreptul de a solicita cheltuielile de judecată, pe cale separată.

La data de 5 decembrie 2022 s-a dispus comunicarea întâmpinării formulate de intimata-pârâtă C. către recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă D., cu menţiunea de a depune la dosar, în termen de cel mult 10 zile de la comunicare, răspuns la întâmpinare.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; numai intimata şi-a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 4 mai 2023 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă D., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data de 21 septembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă la situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Ipoteza normativă are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege aplicabile speţei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

Prin concept, acest motiv de recurs nu include şi cazurile în care greşeala de raţionament a instanţei ar fi săvârşită în legătură cu premisa minoră a silogismului judiciar şi anume reţinerea situaţiei de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză. Textul de lege are în vedere numai cea de-a doua etapă a activităţii jurisdicţionale care conduce la pronunţarea soluţiei, respectiv confruntarea faptelor la condiţiile de aplicare a regulii de drept.

Motivul de casare prevăzut de pct. 8 al normei evocate, impune recurentului nu numai indicarea normei de drept material pretins a fi fost nesocotită, încălcată sau interpretată greşit, dar şi expunerea unui raţionament prin care autorul căii de atac, enunţând modul în care apreciază că prevederea se interpretează sau aplică în mod legal, să argumenteze defectuozitatea judecăţii instanţei de control judiciar devolutiv.

Recurenta-reclamantă din prezenta cauză a invocat greşita aplicare de către instanţa de apel a normelor de drept material referitoare la principiul consensualismului.

Critica este nefondată.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 1166 din C. civ., contractul este acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic. Contractul se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă, conform art. 1178 din C. civ.

Dispoziţiile art. 1240 din C. civ. stabilesc că voinţa de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris şi poate fi manifestată printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efecte juridice corespunzătoare.

Astfel cum rezultă din cuprinsul acestor texte de lege, contractul se încheie prin simplul acord de voinţă, cu excepţia cazului în care legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.

În cauza de faţă, nu se poate considera că instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile legale anterior evocate, deoarece nu a reţinut că ar fi trebuit încheiat un contract între părţi având o anumită formă, ci a considerat că reclamanta nu a făcut dovada existenţei raporturilor contractuale şi a faptului că obligaţia nu a fost executată.

S-a reţinut astfel că părţile au procedat la încheierea a două contracte de vânzare-cumpărare nr. x din 20 august 2013 şi nr. P/FC/13/0219 din 9 martie 2013, care fac dovada faptului că între acestea s-a realizat acordul de voinţe cerut de lege, acord materializat prin semnăturile şi/sau ştampilele reprezentanţilor acestora. În privinţa contractului nr. P/SF/13/0124 din 27 august 2013, instanţa de apel a reţinut că nu rezultă îndeplinirea acestui acord de voinţe faţă de clauzele asumate, motivat de faptul că la finalul acestuia se regăseşte numai semnătura şi ştampila apelantei-reclamante în calitatea sa de cumpărător. Încheierea contractului în formă scrisă respectă dispoziţiile art. 1240 alin. (1) din C. civ., care mai prevede posibilitatea încheierii acordului de voinţe şi în formă verbală.

Totodată, instanţa de prim control judiciar a arătat că alin. (2) al aceluiaşi articol reglementează o a treia situaţie de acord de voinţe, respectiv cea manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nici o îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare. Această a treia formă de acord de voinţe este aplicabilă situaţiei contractului nr. P/SF/13/0124 din 27 august 2013 care, nemaifiind asumat prin semnături olografe şi ştampile, acordul de voinţe s-a realizat practic la nivel verbal. În aceste condiţii, din ansamblul probator administrat în cauză nu a rezultat faptul că din punct de vedere verbal părţile s-au înţeles a contracta cantitatea de 400 tone de floarea soarelui, aşa cum se prevede în contractul nr. P/SF/13/0124 din 27 august 2013. Astfel, acordul de voinţe manifestat la nivel verbal de către părţi a reprezentat o formă simplificată a contractului de vânzare-cumpărare, formă pe care părţile au înţeles să o concretizeze într-o comandă urmată de executare. Rezultă, aşadar, faptul că pentru acest contract de vânzare-cumpărare intimata-pârâtă nu a înţeles să se oblige la predarea/vânzarea efectivă a cantităţii de 400 tone de seminţe de floarea soarelui.

Instanţa de apel a concluzionat în sensul că prin inacţiunea intimatei- pârâte constând în nepredarea/vânzarea cantităţii de 400 tone de floarea soarelui nu s-a creat apelantei-reclamante un prejudiciu pentru motivul că, din punct de vedere scriptic, ea nu s-a obligat la acest rezultat, iar din punct de vedere probator, o astfel de convenţie verbală nu a fost dovedită.

Faptul că instanţa de apel a apreciat că se impune dovedirea raportului juridic contractual nu aduce atingere dispoziţiilor legale referitoare la principiul consensualismului, astfel cum au fost menţionate anterior, de vreme ce titularul unei acţiunii în pretenţii nu este scutit de a face dovada existenţei acordului de voinţă sau a condiţiilor în care părţile au înţeles să îşi asume răspunderea contractuală.

Deşi în cuprinsul cererii de recurs s-a susţinut faptul că ar fi fost aplicate în mod greşit dispoziţiile legale referitoare la modul în care se dovedesc raporturile contractuale, se constată că nu s-a făcut nicio referire la vreo prevedere legală care să fi fost încălcată prin decizia recurată în sensul invocat, cu excepţia celor menţionate anterior, din care nu rezultă că instanţa ar fi obligată să prezume existenţa raportului juridic obligaţional. Dimpotrivă, sarcina probei în astfel de situaţii revine celui ce afirmă o pretenţie, conform regulilor generale în materie de probaţiune (art. 249 C. proc. civ.).

Nu poate fi primită critica privind aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1269 alin. (1) din C. civ., întrucât acestea au ca premisă situaţia în care, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar.

Or, nu aceasta este situaţia în cauză, atâta timp cât instanţa de apel a stabilit că părţile implicate în proces sunt părţi contractante în convenţia verbală. Astfel, Curtea de Apel Constanţa a reţinut că nedovedirea acestei convenţii verbale cu toate clauzele sale, inclusiv cea privind cantitatea de 400 tone de floarea soarelui, nu duce în mod direct la neîndeplinirea acestei obligaţii de predare, obligaţie care, la rândul său, să poată constitui o faptă ilicită.

Nexistând prejudiciu şi faptă ilicită rezultă că nu există nici raportul de cauzalitate, în sensul că nepredarea cantităţii de 400 tone de către pârâtă nu a dus, în mod direct, la crearea prejudiciului în patrimoniul apelantei-reclamante.

Prin urmare, reclamanta nu a făcut dovada existenţei raporturilor contractuale şi a faptului că obligaţia nu a fost executată, situaţie în care culpa pârâtei nu se poate prezuma, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 1530 din C. civ.

Întrucât nu există un prejudiciu cert, o faptă ilicită, un raport de cauzalitate între acestea şi vinovăţia sub forma culpei în neîndeplinirea obligaţiei de predare, instanţa de apel a confirmat soluţia tribunalului, în sensul că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale ce derivă dintr-un contract de vânzare-cumpărare încheiat în formă verbală cu obligaţie de rezultat privind predarea cantităţii de 400 tone de floarea soarelui.

Prin urmare, soluţia instanţei de prim control judiciar reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză, argumentele recurentei-reclamante neavând pertinenţa de a susţine nelegalitatea hotărârii atacate prin prisma motivului de casare invocat.

Faţă de cele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă D., împotriva deciziei instanţei de apel, soluţie care înglobează şi respingerea cererii accesorii a recurentei, vizând obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în calea de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă D. împotriva deciziei civile nr. 420 din 13 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 septembrie 2023.