Bank loses final appeal; abusive variable-rate and fee clauses in CHF loan stand nullified with refunds ordered.

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2023

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21 decembrie 2016 pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.:

1. să se constate caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută şi să se dispună înlăturarea clauzei inserate la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x/26.11.2007, care se referă la perceperea unui comision de acordare în valoare de 2.346 CHF;

2. să se constate caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută, urmând să se dispună modificarea art. 1.2, art. 5.1, art. 5.2, art. 5.4 din contractul de credit, în sensul că ulterior primelor 6 luni perioadei contractuale dobânda curentă să rămână fixă;

3. să fie obligată pârâta ca, ulterior primului an de creditare şi până la finele perioadei de creditare, să calculeze dobânda în funcţie de dobânda fixă stabilită de bancă la momentul creditării;

4. să fie obligată pârâta la restituirea sumelor reprezentând diferenţa de dobândă dintre cea percepută de bancă şi cea efectiv datorată de reclamanţi începând cu data de 26 noiembrie 2007 şi până la emiterea unui nou grafic de rambursare;

5. să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 2.346 CHF, reprezentând comisionul de procesare;

6. să fie obligată pârâta la stabilirea cursului de schimb CHF-RON de la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului;

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 721 alin. (2) din C. proc. civ., Legea nr. 190/1999, Legea nr. 296/2004, Legea nr. 193/2000.

Prin sentinţa civilă nr. 3027/2017 din 21 aprilie 2017, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, în dosarul nr. x/2016, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/2016, la data de 22 mai 2017.

Prin precizarea de acţiune din 12 iunie 2017, semnată de apărătorul reclamanţilor fără prezentarea unui mandat expres pentru a renunţa la judecarea vreunui capăt de cerere, s-a renunţat la petitul de stabilire a cursului de schimb CHF/RON la cel de la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului.

Referitor la petitul 4, reclamanţii au arătat că valoarea solicitată este calculată la o diferenţă de aproximativ 200 CHF/lună, sumă percepută nelegal de pârâtă, ca urmare a majorării marjei fixe de 4,3% percepute iniţial la 6,3% actualmente.

Prin întâmpinarea la precizarea de acţiune, pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată precizate, ca nefondată.

Cu privire la renunţarea la judecata petitului referitor la stabilizarea cursului de schimb CHF/RON, a invocat dispoziţiile art. 406 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora cererea de renunţare la judecată se face personal sau prin mandatar cu procură specială. A apreciat că această renunţare la judecată este inadmisibilă, întrucât este efectuată prin reprezentantul convenţional al reclamanţilor, acesta neavând însă o procură specială din partea reclamanţilor.

La termenul de judecată din 16 octombrie 2017, apărătorul reclamanţilor a arătat că aceştia înţeleg să susţină toate capetele de cerere, inclusiv cel referitor la stabilizarea cursului de schimb CHF/RON la valoarea celui de la data încheierii contractului, temeiul cererii fiind caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 1.3 lit. c) şi art. 6.3 din contractul de credit.

Pârâta şi-a exprimat poziţia asupra acestei din urmă solicitări prin "poziţia procesuală" depusă la 26 octombrie 2017, solicitând respingerea acesteia, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 661/2018 din 16 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C., în nume propriu şi pentru C. - Sucursala Cluj-Napoca şi, în consecinţă:

S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a următoarelor clauze cuprinse în contractul de credit nr. x/26.11.2007:

- art. 1.2 "Tip dobândă: variabilă, calculată în funcţie de indicele de referinţă şi de marja băncii; indice de referinţă: LIBOR la 3 luni; marja: 4,3 puncte procentuale pe an, variabilă";

- art. 5.1 "Dobânda la creditul acordat este stabilită ca un procent anual şi este, la data încheierii contractului, cea menţionată în art. 1.2. În cazul tipului de dobândă variabilă, aceasta se revizuieşte la fiecare 3 luni în funcţie de noua valoare a indicelui de referinţă şi marja băncii, prima modificare având loc la 6 luni de la data tragerii. Dobânda este stabilită în funcţie de indicele de referinţă la care se adaugă marja variabilă a băncii, care la data încheierii contractului este cea menţionată la art. 1.2. Dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii. În cazul în care indicele de referinţă variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) faţă de valoarea iniţială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale. Noul procent de dobândă se va aplica asupra soldului existent al creditului la data modificării acesteia";

- art. 5.4 "Având în vedere faptul că dobânda poate varia în funcţie de indicele de referinţă ...";

În măsura în care marja băncii poate varia, inclusiv conform deciziei băncii pârâte, respectiv în măsura în care banca pârâtă are doar dreptul, nu şi obligaţia de a modifica rata dobânzii curente atunci când variaţia indicelui de referinţă depăşeşte 0,25 puncte procentuale.

În urma eliminării clauzelor parţial abuzive, nule absolut, arătate mai sus, acestea au următorul conţinut şi îşi produc efectele începând cu prima zi a lunii a şaptea a perioadei contractuale şi până la finalul relaţiilor contractuale dintre reclamanţi şi pârâtă guvernate de contractul de credit nr. x/26.11.2007:

- art. 1.2 "Tip dobândă: variabilă, calculată în funcţie de indicele de referinţă şi de marja băncii; indice de referinţă: LIBOR CHF la 3 luni; marja: 4,3 puncte procentuale pe an";

- art. 5.1 "Dobânda la creditul acordat este stabilită ca un procent anual şi este, la data încheierii contractului, cea menţionată în art. 1.2. În cazul tipului de dobândă variabilă, aceasta se revizuieşte la fiecare 3 luni în funcţie de noua valoare a indicelui de referinţă şi marja băncii, prima modificare având loc la 6 luni de la data tragerii. Dobânda este stabilită în funcţie de indicele de referinţă la care se adaugă marja băncii, care la data încheierii contractului este cea menţionată la art. 1.2. Dobânda se modifică în funcţie de variaţia indicelui de referinţă, în cazul în care indicele de referinţă variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) faţă de valoarea sa iniţială/la cea mai recentă modificare. Noul procent de dobândă se va aplica asupra soldului existent al creditului la data modificării acesteia";

- art. 5.4 "Având în vedere faptul că dobânda variază în funcţie de indicele de referinţă, …".

Graficul de rambursare se modifică corespunzător.

Pârâta C. a fost obligată să restituie reclamanţilor toate sumele de bani percepute ca dobândă, în perioada cuprinsă între prima zi a celei de-a şaptea luni contractuale şi data rămânerii definitive a hotărârii, care exced dobânzii rezultate din aplicarea formulei arătate la 2.1.: 4,3 pp + LIBOR CHF 3M cu luarea în considerare a pragului minim de variaţie a LIBOR CHF 3M de 0,25 pp. Obligaţia de restituire se va efectua în RON, la cursul RON/CHF arătat la pct. 4.1.

S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută totală a clauzei cuprinse în art. 1.3. lit. a) din contractul de credit nr. x din 26.11.2007 "Pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti băncii următoarele comisioane: a) comisionul de acordare 2.346 CHF se achită la data tragerii creditului, fiind reţinut din limita creditului acordat".

Clauza abuzivă, nulă absolut, arătată mai sus, se elimină în întregime din contractul de credit nr. x/26.11.2007.

Pârâta C. a fost obligată să restituie reclamanţilor suma de 2346 CHF percepută cu titlu de comision de acordare. Obligaţia de restituire se va efectua în RON, la cursul RON/CHF arătat la pct. 4.1.

S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzei cuprinse în art. 6.3. din contractul de credit nr. x/26.11.2007:

"Împrumutatul este obligat ca cel mai târziu în ziua scadenţei să constituie suma necesară rambursărilor în contul curent deschis la bancă, în valuta prevăzută în graficul de rambursare. Împrumutatul/coplătitorul şi garantul mandatează banca să debiteze unilateral orice cont al împrumutatului/coplătitorului, garantului deschis la bancă, de unde aceasta poate încasa orice sumă datorată de împrumutat/coplătitor, garant, la scadenţele prevăzute în prezentul contract. Dacă moneda oricărui astfel de cont diferă de moneda în care sunt datorate obligaţiile de plată, banca poate utiliza disponibilităţile respective pentru a cumpăra o sumă egală cu cea în moneda obligaţiilor de plată, aplicând cursul său de schimb şi poate debita contul respectiv, cu costul aferent cumpărării şi alte taxe, după caz.", în măsura în care îi obligă pe reclamanţi să suporte variaţiile, pozitive sau negative, ale cursului de schimb al BNR aplicabil CHF/RON la data încheierii contractului de credit nr. x/26.11.2007: 1 CHF = 2,1947 RON.

În urma eliminării clauzei parţial abuzive, nule absolut, arătate mai sus, art. 6.3. din contractul de credit nr. x/26 noiembrie 2007 are următorul conţinut:

"Împrumutatul este obligat ca cel mai târziu în ziua scadenţei să constituie, în contul curent deschis la bancă, în valuta prevăzută în graficul de rambursare, suma calculată după următoarea formulă: suma de rambursat în CHF conform graficului de rambursare X 2,1947/rata de schimb RON/CHF stabilită de BNR pentru data scadenţei. Împrumutatul/coplătitorul şi garantul mandatează banca să debiteze unilateral orice cont al împrumutatului/coplătitorului, garantului deschis la bancă, de unde aceasta poate încasa orice sumă datorată de împrumutat/coplătitor, garant, la scadenţele prevăzute în prezentul contract, utilizând, pentru debitările/încasările în CHF, aceeaşi formulă de calcul. Dacă moneda oricărui astfel de cont diferă de moneda în care sunt datorate obligaţiile de plată, banca poate utiliza disponibilităţile respective pentru a cumpăra o cantitate de CHF egală cu cea rezultată în urma aplicării formulei din cuprinsul prezentului art. 6.3., împrumutatul suportând costul aferent cumpărării şi alte taxe, după caz".

Pârâta C. a fost obligată să restituie reclamanţilor toate sumele de bani percepute în plus faţă de sumele plătite de reclamanţi şi/sau debitate/încasate din conturile reclamanţilor conform formulei de calcul: suma de rambursat în CHF conform graficului de rambursare modificat potrivit pct. 2.1 X 2,1947/rata de schimb RON/CHF stabilită de BNR pentru data scadenţei, pe parcursul perioadei cuprinse între data încheierii contractului de credit de credit nr. x, 26 noiembrie 2007 şi data rămânerii definitive a hotărârii.

S-au respins ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi, pe cale de consecinţă, a nulităţii absolute a clauzelor cuprinse în art. 1.3 lit. c), art. 5.2 din contractul de credit nr. x/26.11.2007 şi, respectiv a clauzelor cuprinse în art. 1.2, art. 5.1 şi art. 5.4 din contractul de credit nr. x/26.11.2007 în măsura în care reclamanţii au solicitat stabilirea unei rate fixe a dobânzii, precum şi capătul de cerere având ca obiect restituirea dobânzii plătite excedentar în perioada 26 noiembrie 2007 - prima zi a celei de-a şaptea luni contractuale.

Pârâta C. a fost obligată să plătească reclamanţilor suma de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta C. a declarat apel, solicitând admiterea căii de atac şi schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

Prin decizia nr. 197/2022 din 29 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis apelul declarat de pârâta C. împotriva sentinţei civile nr. 661 din 16 aprilie 2018 a Tribunalului Specializat Cluj, care a fost schimbată în parte, în sensul că s-a respins cererea privind constatarea caracterului abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută parţială a clauzei cuprinse în art. 6.3 din contractul de credit nr. x/26.11.2007 şi consecinţele derivând din constatarea nulităţii acestei clauze; s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

La data de 6 iunie 2022 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2016, recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. (fostă C.) împotriva deciziei nr. 197/2022 din 29 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Recurenta-pârâtă D. S.A. (fostă C.) a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi admiterea apelului, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale cuprinse în art. 1.2, art. 5.1, art. 5.4 şi art. 1.3 lit. a) din contractul de credit, precum şi a cererii de restituire a sumelor încasate în baza acestor prevederi contractuale. De asemenea, a solicitat obligarea intimaţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Instanţa de prim control judiciar a interpretat, în mod greşit, prevederile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 21/1992 (dispoziţii legale în vigoare la momentul semnării convenţiei de credit) şi O.U.G. nr. 50/2010, întrucât prevederile contractuale analizate nu au un caracter abuziv, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Cu privire la clauzele inserate la art. 1.2, art. 5.1. şi art. 5.4 din contractul de credit referitor la împrejurarea că dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia marjei, conform deciziei băncii, instanţa de apel a apreciat că acestea sunt abuzive, sens în care a reţinut:

"clauza care reglementează variaţia ratei dobânzii nu se raportează la fluctuaţiile unor indici de referinţă verificabili care să fie menţionaţi în contract şi în cuprinsul acesteia nu este indicată o formulă clară după care se calculează variaţia dobânzii, iar consumatorului nu îi este conferită posibilitatea de a verifica în vreun fel modalitatea în care intimata a înţeles să modifice dobânda. Astfel, lipsa previzibilităţii, a informaţiilor care vizează obligaţii esenţiale din contract, existenţa unor împrejurări favorabile doar intimatei cu privire la modalitatea de stabilire a dobânzii, contravin exigenţelor Legii 193/2000 şi astfel se conturează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Dezechilibrul creat este în mod vădit în detrimentul consumatorului sens în care, rezultă şi nerespectarea cerinţei bunei-credinţe, împrejurare în care Curtea urmează să aprecieze ca această clauză este una abuzivă".

Referitor la art. 5.1 din contractul de credit încheiat la data de 26 noiembrie 2007, s-a arătat că, după intrarea în vigoare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, a fost necesară alinierea contractului de credit la prevederile acesteia.

Modificarea contractuală în maniera prezentată în cuprinsul cererii de recurs (fixarea marjei băncii) a reprezentat o obligaţie legală existentă în sarcina băncii. Astfel, s-a învederat că stabilizarea marjei băncii rezultă inclusiv din înscrisurile existente la dosarul cauzei, respectiv graficul de evoluţie a dobânzii, anexat întâmpinării la cererea de chemare în judecată, care ilustrează faptul că marja percepută de bancă, ulterior intrării în vigoare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, nu a fost modificat, fiind în procent fix, de 6,3 pp.

Din cuprinsul înscrisurilor depuse în probaţiune rezultă că:

(1) anterior alinierii contractului de credit la prevederile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 dobânda era variabilă, prin raportare însă la un element obiectiv, care excede controlului băncii şi anume variaţia indicelui de referinţă cu cel puţin 0,25 ppa;

(2) dobânda datorată de intimaţii-reclamanţi s-a diminunat de la momentul achitării primei rate până la momentul declarării recursului;

Aşadar, începând cu anul 2010, posibilitatea băncii de a modifica unilateral marja a fost eliminată din cuprinsul contractului de credit, dobânda creditului fiind compusă din marja fixă a băncii + valoarea LIBOR 3 LUNI.

Prin urmare, începând cu anul 2010 modificarea ratei dobânzii s-a datorat exclusiv actualizării indicelui de referinţă LIBOR, prevederile cu referire la rata dobânzii/dobânda aferentă creditului fiind modificate în conformitate cu dispoziţiile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2010.

Mai mult, cu referire la aceste prevederi contractuale, s-a arătat că, pe lângă obligaţia de a asigura conformitatea contractului de credit cu dispoziţiile legale anterior indicate, banca şi-a îndeplinit obligaţia de informare pentru a face cunoscute modificările respective clienţiilor săi.

Instanţa de apel a apreciat că este vorba de o clauză care instituie avantaje pentru bancă şi care-i permite să majoreze dobânda în mod arbitrar, creându-se un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, însă, în opinia recurentei, această concluzie este inexactă.

La aprecierea caracterului abuziv al prevederilor contractuale contestate de reclamanţi instanţa de apel trebuia să aibă în vedere respectarea de către bancă a dispoziţiilor legale în vigoare la momentul încheierii contractului de credit, potrivit principiului tempus regit actum şi anume prevederile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 21/1992.

Autoarea căii de atac a precizat că nu a intervenit, pe întreaga perioadă a derulării contractului de credit, o modificare a marjei din componenţa dobânzii, unilaterală şi pur discreţionară din partea băncii.

În primul rând, se impune observaţia că posibilitatea de modificare a marjei a fost prevăzută în mod expres, în cuprinsul convenţiei de credit, în termeni clari şi uşor inteligibili.

Pe de altă parte, modificarea marjei din componenţa dobânzii a intervenit prin raportare la un element obiectiv, independent şi străin controlului băncii şi anume variaţia indicelui de referinţă LIBOR 3M.

Cu alte cuvinte, contrar aspectelor reţinute de instanţa de apel, art. 5.1. din contractul de credit nu permite băncii să modifice rata dobânzii în mod arbitrar şi discreţionar, ci doar în măsura în care indicele de referinţă LIBOR 3M cunoaşte o variaţie de cel puţin 0,25 ppa, conform înţelegerii contractuale.

Or, aşa cum s-a arătat în faţa instanţelor devolutive, de la data încheierii contractului de credit indicele de referinţă a avut o scădere considerabilă, fiind depăşit cu mult plafonul contractual de 0,25 ppa.

Aşadar, modificarea marjei din cuprinsul dobânzii (în sensul creşterii acesteia cu 2 ppa) nu s-a realizat în mod discreţionar, prin voinţa unilaterală a băncii, ci s-a realizat exclusiv în funcţie de un element obiectiv, independent şi care nu s-a aflat sub controlul băncii şi anume evoluţia (descrescătoare) a indicelui de referinţă LIBOR 3M.

Prin urmare, în opinia recurentei-pârâte, dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor invocat de către reclamanţi şi confirmat de instanţa de prim control judiciar nu este unul semnificativ, nici măcar nu există.

În ceea ce priveşte respectarea prevederilor legale în vigoare la momentul semnării contractului de credit, recurenta-pârâtă a arătat următoarele:

Potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, aplicabilă contractului de credit anterior intrării în vigoare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, era permisă stipularea unei dobânzi variabile în măsura în care modificarea acesteia va fi realizată în funcţie de indicii de referinţă ai pieţei, independent de voinţa băncii.

Aşadar, art. 5.1 din contractul de credit încheiat cu intimaţii-reclamanţi nu are caracter abuziv, astfel cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel. Aşa cum rezultă din aspectele prezentate în cuprinsul cererii de recurs, aceste clauze contractuale respectă prevederile legale în materie la momentul încheierii convenţiei de credit, respectiv prevederile O.U.G. nr. 21/1992.

Astfel, pe de o parte, variaţia ratei dobânzii a fost independentă şi străină controlului băncii, fiind raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţă verificabili, menţionaţi în contract - LIBOR 3M.

Pe de altă parte, în contractul de credit se prevede care sunt condiţiile în care poate interveni modificarea marjei din componenţa dobânzii - variaţia indicelui de referinţă cu cel puţin 0,25 ppa, aşadar, prin raportare la un element obiectiv, independent de voinţa băncii.

În mod cert, banca nu avea posibilitatea de a controla fluctuaţiile indicelui de referinţă, în sens crescător ori descrescător, însă şi-a îndeplinit corespunzător obligaţia precontractuală de informare, nu a îngrădit în niciun moment dreptul împrumutatului de a solicita şi de a obţine negocierea contractului de credit, astfel că prin semnarea convenţiei de credit acesta şi-a exprimat consimţământul cu privire la prevederile contractuale inserate în cuprinsul său, aşadar inclusiv cu privire la art. 5.1. din contract.

O dovadă concludentă a faptului că art. 5.1. din contractul de credit nu a fost impus intimaţilor-reclamanţi, nefiind o clauză standard, preformulată, inclusă în toate convenţiile de credit încheiate de către bancă, este aceea că în alte contracte de credit de acelaşi tip, încheiate în aceeaşi perioadă (2008), cu alte persoane, posibilitatea modificării marjei se raporta la variaţia indicelui de referinţă cu mai mult de 0,25 ppa, în speţă, cu 10 ppa.

Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibilă de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Faţă de dispoziţiile pct. 1 lit. j) din Anexa Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, este abuzivă o clauză care autorizează vânzătorul sau furnizorul să modifice unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Recurenta-pârâtă apreciază că prevederile contractuale contestate ca abuzive în cauza dedusă judecăţii respectă întru totul dispoziţiile legale anterior evocate, deoarece:

- sunt exprimate în termeni clari şi inteligibili;

- se raportează la elemente clare, precis determinate în contract (cuantumul marjei 4.3 ppa şi variaţia LIBOR - art. 1.2 din contractul de credit), elemente mai mult decât suficiente pentru ca intimaţii-reclamanţi să aibă reprezentarea costului total al creditului şi a valorii ratelor dobânzii ce urmau a fi achitate;

- prevăd un criteriu obiectiv de care banca trebuie să ţină cont la modificarea marjei (variaţia indicelui de referinţă LIBOR 3M);

- prevăd posibilitatea clară de retragere a consumatorului din contractul de credit în situaţia în care nu este de acord cu modificarea marjei şi notificarea consumatorului cu privire la majorare (art. 5.4 ultimul alineat);

În privinţa clauzei cuprinse la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit referitoare la comisionul de acordare, recurenta-pârâtă consideră că în mod eronat şi cu nesocotirea prevederilor legale s-a constatat de către instanţa de apel că această clauză este abuzivă.

Instanţa de apel a omis să se pronunţe pe aspectul legat de neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 cu privire la clauza contractuală în discuţie, aspecte dezvoltate de către bancă în cuprinsul motivelor de apel.

Prin decizia recurată s-a reţinut, în mod nelegal, că aceste clauze contractuale nu fac parte din obiectul principal al contractului şi că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind caracterul abuziv al clauzelor contractuale.

În accepţiunea recurentei-pârâte, comisionul de acordare face parte din obiectul principal al contractului, iar clauza contractuală cuprinsă în art. 1.3 lit. a) nu poate fi considerată abuzivă, în sensul Legii nr. 193/2000, nefiind îndeplinite cumulativ prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. nu au formulat întâmpinare în cauză.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să-şi exercite acest drept.

Prin încheierea din 6 aprilie 2023 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. (fostă C.), stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data de 21 septembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care pot fi invocate atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă a susţinut faptul că instanţa de prim control judiciar a interpretat, în mod greşit, prevederile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 21/1992 (dispoziţii legale în vigoare la momentul semnării convenţiei de credit) şi O.U.G. nr. 50/2010, întrucât prevederile contractuale analizate nu au un caracter abuziv, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Contrar celor susţinute prin memoriul de recurs, Înalta Curte reţine că nu sunt întrunite în cauză cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., hotărârea instanţei de apel nefiind pronunţată cu încălcarea normelor destinate protecţiei consumatorilor.

Potrivit recurentei, atât clauza privind comisionul de acordare, cât şi cea referitoare la modificarea (variaţia) dobânzii fac parte din obiectul principal al contractului, reprezentând preţul contractului şi, fiind exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, ar fi excluse de la controlul caracterului abuziv potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Critica nu poate fi primită, pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează.

Conform art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil".

Această prevedere a fost transpusă în dreptul intern prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu definirea obiectului principal al contractului şi cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte. Singura condiţie pe care legea o impune este ca aceste clauze să fie exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

La stabilirea obiectului principal al contractului trebuie avută în vedere natura juridică complexă a contractului de credit, întrucât acesta nu se limitează doar la acordarea împrumutului şi restituirea acestuia cu dobândă, obligaţii care, indiscutabil, fac parte din obiectul principal al contractului de credit, ci şi la efectuarea unor alte prestaţii aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului, astfel încât se impunea ca instanţele de fond să lămurească dacă şi acestea au fost considerate ca fiind esenţiale de către părţi la încheierea contractului şi fac parte din obiectul principal al contractului.

Deşi fac referire la exceptarea de la analiza caracterului abuziv al clauzei ce defineşte obiectul contractului, în condiţiile în care sunt exprimate în mod clar şi inteligibil, nici Legea nr. 193/2000 şi nici Directiva 93/13 nu definesc noţiunea de obiect al contractului.

Însă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin hotărârea pronunţată la 30 aprilie 2014, Cauza C-26/13 - Kásler şi Káslerné Rábai, a oferit unele criterii de interpretare a acestei noţiuni care trebuie avute în vedere ţinând seama de cerinţele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, în măsura în care termenii unei dispoziţii de drept a Uniunii (respectiv Directiva 93/13), care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre în sensul de a stabili domeniul de aplicare al acesteia, trebuie să primească o interpretare autonomă şi uniformă.

În acest sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că, în fapt, clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii de "obiect principal al contractului", în sensul acestei dispoziţii, trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale contractului şi care, ca atare, îl caracterizează. De asemenea, prin Hotărârea pronunţată la 26 februarie 2015, Cauza C-143/13 - Matei, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că "articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, termenii "obiectul [principal al] contractului" şi "caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte," nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor şi consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiţii, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii şi, pe de altă parte, prevăd un "comision de risc" perceput de acesta.

Revine însă instanţei de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menţionate având în vedere natura, economia generală şi stipulaţiile contractelor vizate, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscriu acestea".

În raport de statuările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Cauza Kasler şi Cauza Matei, prin care se aduc explicaţii suplimentare referitoare la comisioanele ori prevederile care pot fi incluse în noţiunea de "obiect principal al contractului" şi de modul de exprimare, de prefigurare a dobânzii în contractul de credit, Înalta Curte constată că, în absenţa oricărui criteriu transparent, clar, inteligibil şi verificabil, în funcţie de care poate fluctua dobânda, acea clauză de variaţie a dobânzii, deşi se referă la dobândă - obiect principal al contractului (preţ al împrumutului) - nu satisface cerinţele de claritate şi inteligibilitate la care se referă atât Directiva, cât şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât nu permite consumatorului, în concret, nici să cunoască şi nici să verifice realitatea cauzelor concrete ale eventualei fluctuaţii.

Critica privind interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 nu poate fi primită, deoarece alin. (3) al art. 4 din actul normativ menţionat instituie o prezumţie relativă a caracterului nenegociat al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conţin clauze standard, preformulate, prezumţie ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia, ceea ce nu este cazul în speţa dedusă judecăţii, întrucât recurenta-pârâtă nu a făcut nicio dovadă în acest sens.

Potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

În ce priveşte noţiunea de "clauză abuzivă", art. 3 din Directiva nr. 93/13 atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

În acest sens, se reţine că, în ambele reglementări, atât în dreptul intern cât şi în legislaţia comunitară, se pot distinge aceleaşi condiţii care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv. De altfel, nici legea naţională şi nici Directiva nr. 93/13 nu exclud, de principiu, posibilitatea existenţei unor clauze abuzive în ipoteza în care anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una din clauze a fost negociată cu consumatorul.

Instanţa de apel a reţinut că nu au fost negociate clauzele direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de către instituţia bancară, ceea ce atrage, din această perspectivă, incidenţa prevederilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori. Împrejurarea că debitorul, în speţă intimatul-reclamant, a acceptat clauzele contractului prin semnare, nu înseamnă că nu se poate aprecia asupra caracterului abuziv al unor clauze, soluţia contrară lipsind de control efectiv actele juridice încheiate de consumatori cu comercianţii.

Aşadar, Curtea de Apel Cluj a reţinut, în mod corect, că este vorba despre un contract de adeziune, reclamanţii fiind obligaţi să îl semneze în forma stabilită de pârâtă. Cu alte cuvinte, aceştia nu au posibilitatea să influenţeze în niciun mod vreuna din prevederile contractului, consumatorii fiind privaţi de o informare corectă şi completă asupra tuturor condiţiilor de creditare.

Instanţa supremă reţine şi că lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părţi reprezintă numai una dintre condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară, deopotrivă, îndeplinirea celorlalte două condiţii, în mod cumulativ.

În plus, criticile recurentei-pârâte prin care se tinde să se demonstreze caracterul negociat al clauzelor şi posibilitatea reală a consumatorilor de a lua cunoştinţă despre condiţiile contractuale la data semnării vizează aspecte factuale ale cauzei, incompatibile cu cercetarea ce se poate face de instanţă în calea extraordinară de atac a recursului, faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.. Cu toate acestea, Înalta Curte reţine că este necesar a se distinge între posibilitatea de negociere (ca urmare a comunicării clauzelor contractuale către consumator) şi negocierea concretă a clauzelor cu privire la care a fost invocat caracterul abuziv, profesionistul fiind dator a proba negocierea efectivă, iar nu posibilitatea de negociere care ar fi existat.

Astfel, a doua dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analiza acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate [art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000].

Înalta Curte mai reţine că, potrivit art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, "sunt considerate clauze abuzive cele care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract".

Aşadar, clauzele care dau posibilitatea băncii să modifice rata dobânzii, în lipsa unor criterii prezentate explicit în contract, sunt clauze abuzive, întrucât nu conţin criterii bine individualizate care să permită consumatorului obişnuit să verifice întrunirea condiţiilor de aplicare a clauzelor şi modul de aplicare efectivă a clauzelor de către bancă.

Acest fapt este de natură să creeze o imprevizibilitate de natură să ofere un avantaj patrimonial băncii, care, prevalându-se de această clauză, poate să majoreze dobânda oricând şi cu oricât, afectând, în mod evident, interesele economice ale debitorilor, producându-se un dezechilibru semnificativ în patrimoniul reclamanţilor, condiţie pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor.

Instanţa supremă reţine că expresa calificare a dobânzii ca fiind variabilă nu este de natură a permite băncii să modifice rata dobânzii decât prin raportare la un mecanism care să fi fost stipulat în contract şi care să conţină criterii clare şi previzibile, astfel încât să permită consumatorilor să determine întinderea obligaţiilor asumate.

Or, în baza unei analize pertinente, instanţa de apel a reţinut în mod just că, din modul de redactare a clauzei privind modalitatea de variaţie a dobânzii contractuale, nu se poate reţine că banca a acţionat în mod corect faţă de consumatorii aflaţi deja într-o poziţie dezavantajoasă din punct de vedere al negocierii, aceştia neputând şti când şi cum va evolua nivelul dobânzii şi nici nu li s-a conferit elemente suficiente în baza cărora să poate verifica corectitudinea acestei eventuale fluctuaţii.

În privinţa clauzei cuprinse la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit referitoare la comisionul de acordare, recurenta-pârâtă consideră că în mod eronat şi cu nesocotirea prevederilor legale s-a constatat de către instanţa de apel că această clauză este abuzivă.

Instanţa de apel a omis să se pronunţe pe aspectul legat de neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 cu privire la clauza contractuală în discuţie, aspecte dezvoltate de către bancă în cuprinsul motivelor de apel.

Prin decizia recurată s-a reţinut, în mod nelegal, că aceste clauze contractuale nu fac parte din obiectul principal al contractului şi că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind caracterul abuziv al clauzelor contractuale.

În accepţiunea recurentei-pârâte, comisionul de acordare face parte din obiectul principal al contractului, iar clauza contractuală cuprinsă în art. 1.3 lit. a) nu poate fi considerată abuzivă, în sensul Legii nr. 193/2000, nefiind îndeplinite cumulativ prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte reţine că, într-adevăr, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 transpune art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căruia aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Însă, la stabilirea obiectului principal al contractului trebuie avută în vedere natura juridică complexă a contractului de credit, întrucât acesta nu se limitează doar la acordarea împrumutului şi restituirea acestuia cu dobândă, obligaţii care, indiscutabil, fac parte din obiectul principal al contractului de credit, ci şi la efectuarea unor alte prestaţii aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului, astfel încât se pune întrebarea dacă şi acestea au fost considerate ca fiind esenţiale de către părţi la încheierea contractului şi fac parte din obiectul principal al contractului.

În jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-a statuat că acele clauze care nu definesc esenţa însăşi a raportului contractual şi care, în consecinţă, nu sunt caracteristice contractului respectiv, nu vor face parte din sfera de conţinut a sintagmei "obiect principal al contractului".

Astfel, în cauza Arpad Kasler, Hajnalka Kaslerne Rabai, C-26/13, par. 49, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a oferit unele criterii de interpretare a acestei noţiuni care trebuie avute în vedere ţinând seama de cerinţele aplicării uniforme a dreptului Uniunii.

În acest sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că, în fapt, clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii de "obiect principal al contractului" trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale contractului şi care, ca atare, îl caracterizează.

De asemenea, în cauza Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei, C-143/13, par. 50, 51, 53, 54,C.J.U.E. a statuat că"Articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, […], termenii "obiectul [principal al] contractului" şi "caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor şi consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiţii, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii şi, pe de altă parte, prevăd un "comision de risc" perceput de acesta.

Noţiunea în discuţie a făcut obiectul interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în exercitarea competenţei pe care i-o conferă articolul 267 T.F.U.E.

Această interpretare nu trimite la o examinare abstractă a parametrilor care definesc un anumit contract în dreptul naţional, examinare ce ar putea reprezenta o problemă de nelegalitate, compatibilă cu etapa recursului, cale de atac nedevolutivă. Dimpotrivă, analiza impune o examinare exhaustivă şi concretă a conţinutului contractului, precum şi a împrejurărilor de fapt şi de drept ce au însoţit încheierea unui anumit contract.

În consecinţă, a stabili dacă o clauză nenegociată dintr-un contract încheiat cu un consumator face parte din obiectul principal al contractului şi, în consecinţă, este exclusă de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive reprezintă o chestiune de fapt care trebuie stabilită în concret, de la caz la caz, pe baza evaluării directe de către instanţele de fond, în raport de particularităţile fiecărei speţe.

Pe calea recursului, limitată la aspecte de nelegalitate, Înalta Curte analizează dacă s-au aplicat criteriile identificate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Comisioanele care, prin chiar denumirea lor, induc ideea unor servicii suplimentare prestate de către instituţia de credit, altele decât împrumutarea sumei de bani, intră sub incidenţa tezei a II-a a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE doar în ipoteza în care se invocă, în privinţa acestora, caracterul nejustificat al preţului faţă de serviciile prestate, respectiv proporţionalitatea dintre aceste servicii şi cuantumul comisionului perceput ca echivalent, iar instanţa de apel a făcut o analiză judicioasă din această perspectivă.

Astfel, cu privire la clauza referitoare la comisionul de acordare credit instanţa de prim control judiciar în mod corect a reţinut că aceasta are un caracter accesoriu, întrucât presupune plata unei sume distincte de dobânda contractuală, iar conform poziţiei procesuale asumate de recurenta-pârâtă, acest comision reprezintă plata unor servicii prestate de bancă, diferite de obiectul principal (acordarea sumei cu titlu de împrumut şi plata dobânzii).

Faţă de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. (fostă C.) împotriva deciziei nr. 197/2022 din 29 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. (fostă C.) împotriva deciziei nr. 197/2022 din 29 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 septembrie 2023.