Validity of association contract amendments executed without co-debitor consent or local council approval; standing of third-party guarantor to invoke nullity

Şedinţa publică din data de 31 mai 2023

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 23.09.2019 sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti şi B. S.R.L., a solicitat să se constate nulitatea Actelor Adiţionale nr. 2-7 la Contractul de Asociere nr. 1839 din data de 12.07.1995, deoarece ar fi fost încheiate fără consimţământul A. şi fără să fi existat aprobarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 1125 din 23.04.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019 a fost respinsă excepţia lipsei de interes, ca neîntemeiată. A fost respinsă cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, B. S.R.L., ca neîntemeiată.

A fost obligată reclamanta la plata către pârâta B. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 63.261,46 RON.

Prin decizia civilă nr. 1221 A din 16 septembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1125 din 23.04.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, ca nefondat; a obligat apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă B. a sumei de 35014,2 RON, cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, admiterea apelului şi a cererii de chemare în judecată astfel cum au fost formulate; totodată, a solicitat obligarea intimaţilor-pârâţi la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză, precum şi a celor din apel şi primă instanţă, în condiţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, iar cele expuse în considerente sunt contradictorii.

După expunerea unor considerente teoretice referitoare la motivarea hotrârii, recurenta arată că în analiza primului motiv de nulitate absolută a actelor adiţionale nr. 2-7 la Contractul de asociere - lipsa consimţământului - instanţa pleacă de la premisa greşită că o astfel de cauză de nulitate nu poate opera decât în raporturile dintre părţile unui act juridic, considerând, fără temei, că recurenta nu ar avea calitatea de parte în Actele adiţionale 2-7 cu privire la care a solicitat constatarea nulităţii absolute, ci calitatea de terţ.

În ceea ce priveşte calificarea juridică a calităţii recurentei în Contractul de asociere ulterior încheierii Actului adiţional, hotărârea cuprinde motive contradictorii, raportându-se când la calitatea recurentei de garant, când la cea de debitor, deşi acestea sunt instituţii juridice distincte care nu pot coexista cu privire la aceeaşi obligaţie.

Totodată, se arată că nu se poate vorbi nici de o motivare a hotărârii din apel din această perspectivă, dat fiind că, în ceea ce priveşte premisa esenţială în soluţionarea calităţii recurentei în Contractul de asociere, cele statuate de instanţa de apel au la bază doar opinia intimatei Mol, nefiind indicate motivele de fapt şi/sau de drept care pot susţine o astfel de soluţie.

Recurenta-reclamantă A. susţine şi că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte susţinerea instanţei de apel legată de faptul că nu s-ar putea vorbi de o lipsă a consimţământului, întrucât recurenta nu ar fi menţionată ca parte în Actele adiţionale nr. 2-7 a căror nulitate absolută s-a solicitat a fi constatată, instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a prevederilor art. 948 pct. 2 din C. civ. din 1864, această normă juridică nefăcând o astfel de distincţie.

În analiza acestei condiţii, arată că actele adiţionale nr. 2-7 modifică/sting raporturile juridice obligaţionale din Contractul de asociere, iar părţile din Contractul de asociere sunt Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi cei doi debitori - C. şi recurenta A., fiind un contract tripartit; de aceea, actele adiţionale la Contractul de asociere nu pot avea existenţă de sine stătătoare în afara acestui contract, fiind încheiate în temeiul Contractului de asociere şi cu referire la acesta. Prin urmare, este greşit raţionamentul instanţei de apel de a le disocia de acesta.

Actele adiţionale pentru a fi valabile trebuie să conţină consimţământul valabil exprimat al tuturor părţilor Contractului, pe care îl modifică sau îl completează. În concret, ceea ce recurenta contestă este tocmai faptul că deşi ar fi trebuit să aibă calitatea de parte în Actele adiţionale, CLMB şi C. au înţeles să încheie aceste acte doar între ei.

Nu în ultimul rând, consideră că dispoziţiile art. 948 pct. 2 din C. civ. din 1864 sunt aplicabile şi din perspectiva faptului că, având calitatea de debitor în Contractul de asociere, prin definiţie este "cel care se obligă", astfel că este incidentă şi această condiţie a lipsei consimţământului - respectiv de a lipsi consimţământul celui care se obligă.

În ceea ce priveşte motivele expuse de instanţa de apel cu privire la corecta calificare juridică a Actului adiţional, pe lângă faptul că acestea sunt contradictorii, din ansamblul considerentelor nefiind clar dacă instanţa consideră că suntem în prezenţa unei cesiuni de creanţă dublată de o delegaţie imperfectă sau în prezenţa unei cesiuni de contract şi a unei fideiusiuni, este evident că soluţia cu privire la acest aspect a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1132 şi a celorlalte norme juridice incidente din C. civ. din 1864.

Astfel, în cazul în care s-ar putea considera, din economia argumentelor contradictorii expuse prin hotărârea atacată, că instanţa de apel a considerat că ar fi operat o cesiune de contract, o astfel de soluţie reprezintă o aplicare greşită a C. civ. din 1864, dat fiind că sub imperiul vechiul C. civ. nu era reglementată cesiunea de contract.

Susţine recurenta că prin Actul Adiţional la Convenţia din 17 mai 1995 nu s-a realizat o cesiune de contract, ci două operaţiuni juridice distincte: o cesiune a creanţelor/drepturilor prevăzute în Contractul de Asociere şi o delegaţie imperfectă în ceea ce priveşte obligaţiile/datoriile din Contractul menţionat, recurenta rămânând în continuare parte a acestui Contract.

În aceste condiţii, în urma încheierii Actului Adiţional, creditorul iniţial (CGMB) a dobândit doi debitori, recurenta A. (în calitate de debitor principal) şi societatea C. (în calitate de delegat).

Prin urmare, şi ulterior încheierii Actului Adiţional la Convenţia din 17 mai 1995 recurenta consideră că a rămas în continuare parte în cadrul Contractului de Asociere.

O altă critică se referă la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1132 din C. civ. din 1864 de către instanţa de apel.

Astfel, deşi din economia textului de lege rezultă că se naşte un nou raport obligaţional între creditorul delegatar (CLMB/Mun. Bucureşti) şi delegat (C.), subzistând şi raportul iniţial dintre creditorul delegatar şi debitorul iniţial (recurenta A.), ambele rapoarte obligaţionale având aceleaşi obligaţii, nu este susţinută teoria potrivit căreia acest conţinut al raporturilor obligaţionale ar putea fi modificat de părţile fiecăruia dintre cele două rapoarte, aşa cum greşit susţine instanţa de apel.

Prin delegaţia imperfectă, creditorul delegatar îşi asigură executarea obligaţiilor din două surse, posibilitatea dezvoltării unor relaţii bilaterale fiind doar în sensul stingerii/executării obligaţiilor, iar nu a modificării acestora.

Mai mult decât atât, o astfel de interpretare contravine regulilor elementare ale solidarităţii pasive prevăzute la art. 1039 şi următoarele din C. civ. din 1864, care limitează acţiunea independentă a fiecăruia dintre debitori la efectuarea plăţii sau la reducerea nivelului obligaţional şi nu la extinderea acestor obligaţii sau la reducerea/modificarea drepturilor ce derivă din contractul existent.

Recurenta-reclamantă mai susţine că argumentele instanţei de apel conform cărora încheierea Actelor adiţionale nr. 2-7 de către Municipiul Bucureşti se putea face în lipsa unei hotărâri a CLMB/CGMB, reprezintă o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 21 lit. x) din Legea administraţiei publice locale nr. 69/1991.

Având în vederea că Asocierea dintre Municipiul Bucureşti şi recurentă rezultată ca urmare a încheierii Contractului de Asociere nr. 1839 din data de 12.07.1995 a fost întreprinsă de părţi în scopul realizării şi exploatării unor lucrări de interes comun, este evident că orice modificare privind termenii acestei asocieri (inclusiv cu privire la aportul unuia dintre asociaţi) trebuia aprobată de Municipiul Bucureşti printr-o Hotărâre a Consiliului Local al Municipiului Bucureşti (aşa cum s-a întâmplat în cazul aprobării încheierii Contractului de Asociere).

În aceste condiţii, este evident că modificarea Contractului de Asociere nr. 1839 din data de 12.07.1995 în lipsa aprobării Consiliului Local al Municipiului Bucureşti, concretizată prin emiterea unor Hotărâri prin care să se aprobe încheierea fiecăruia dintre Actele Adiţionale nr. 2-7, eludează atât prevederile Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, cât şi dispoziţiile Legii nr. 69/1991.

În ceea ce priveşte temeinicia acţiunii, recurenta îşi menţine argumentele invocate în faţa instanţei de fond şi instanţei de apel.

Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat în principal anularea recursului prin raportare la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, precum şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând cu prioritate, conform dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ. excepţia nulităţii invocată de intimata-pârâtă B., Înalta Curte constată că o parte dintre criticile formulate în termenul legal pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Drept consecinţă, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata - pârâtă B..

Analizând recursul declarat, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este nefondat şi urmează a fi respins, pentru considerentele care urmează:

Cu titlu prealabil se impune observaţia că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară şi are ca obiect decizia prin care s-a soluţionat calea de atac a apelului împotriva sentinţei instanţei de fond şi că recursul, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară şi devolutivă, este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanţei de apel enumerate de art. 488 C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 489 C. proc. civ.. În consecinţă, Curtea va reţine spre examinare numai acele critici ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., şi care se referă strict la aspecte de nelegalitate.

În ce priveşte invocarea de către recurentă a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., instanţa de recurs subliniază că ipoteza motivării contradictorii se referă la contradicţia dintre considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii determină o anumită soluţie, în timp ce dispozitivul conţine soluţia contrară, respectiv la contradicţia dintre considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, iar din altele, netemeinicia acestora.

Niciuna dintre cele două situaţii nu se regăseşte în privinţa deciziei atacate. Argumentele hotărârii instanţei de apel sunt în deplină concordnţă unele cu altele şi fundamentează în mod corespunzător soluţia cuprinsă în dispozitiv, de respingere a apelului declarat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanţe.

Astfel, instanţa de apel a reţinut în mod explicit că în ceea ce priveşte transmiterea drepturilor A. S.A. decurgând din contractul de asociere, aceasta operează prin cesiunea de creanţă reglementată de art. 1391 -1398 şi art. 1402-1404 din C. civ. de la 1864, iar în ceea ce priveşte obligaţiile A. S.A. sunt incidente prevederile legale reglementate în cuprinsul art. 1132 C. civ. din 1864 vizând delegaţia imperfectă.

Pentru a susţine incidenţa motivului de casare referitor la existenţa unor motive contradictorii, recurenta indică de fapt trunchiat pasaje din raţionamentul instanţei de apel, care tocmai pentru a justifica delegaţia imperfectă intervenită între părţi a interpretat voinţa acestora ca fiind aceea de a păstra recurenta ca şi garant al obligaţiilor din contractul de asociere, alături de noul debitor, fără să opereze vreo substituire.

Din niciun considerent al hotărârii nu rezultă că instanţa de apel ar fi reţinut încheierea vreunui contract de fideiusiune, astfel că susţinerea recurentei în sensul că i s-ar fi reţinut atât calitatea de debitor cât şi pe cea de fideiusor, în cadrul aceluiaşi raport juridic, este total nefondată.

A mai reţinut instanţa de apel, în mod expres, contrar primei instanţe, că "prin raportare la conţinutul concret al clauzelor actului adiţional din data de 3 noiembrie 1995 şi al contractului de asociere nr. x/12.07.1995, între părţile acestui act juridic, respectiv al Actului adiţional din 03.11.1995 încheiat între A. S.R.L. şi S.C. C. S.A., nu s-a realizat o cesiune de contract, ci o cesiune de creanţă dublată de o delegaţie imperfectă în ceea ce priveşte datoriile, apelanta A. S.A. rămânând în continuare în contractul de asociere doar "personal răspunzătoare pentru executarea obligaţiilor din prezentul contract".

În consecinţă, câtă vreme în mod explicit, instanţa de apel a reţinut că între părţi nu a intervenit o cesiune de contract, criticile recurentei sub acest aspect nu vor mai fi analizate.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta susţine că în mod greşit ar fi interpretat instanţa de apel dispoziţiile art. 948 pct. 2 din C. civ. din 1864. Critica este însă nefondată, în raport cu situaţia de fapt reţinută în cauză. Astfel, în condiţiile în care instanţa de apel a constatat că recurenta este terţ faţă de actele adiţionale, deci nu este parte "ce se obligă" în aceste contracte, în mod corect a concluzionat că nu se poate pune problema lipsei consimţământului acesteia.

Nici greşita interpretare a dispoziţiilor art. 1132 din vechiul C. civ. nu poate fi reţinută, câtă vreme, aşa cum arată şi recurenta, din economia textului de lege rezultă că se naşte un nou raport obligaţional între creditorul delegatar şi noul debitor delegat. În acord cu instanţa de apel, şi instanţa de recus apreciază că acest nou raport juridic, în lipsa unor prevederi legale contrare, poate fi modificat de către creditor şi de noul debitor, în respectarea principiului libertăţii contractuale. Aşadar, recurenta ar fi trebuit să indice textele de lege care ar interzice modificarea acordului de voinţă dintre părţi, invocarea dispoziţiilor art. 1039 din vechiul C. civ. fiind lipsite de relevanţă în cauză, câtă vreme solidaritatea nu se prezumă, şi nici nu a fost reţinută în cază.

În realitate recurenta este nemulţumită de modalitatea în care instanţa de apel a determinat natura obligaţiilor asumate de părţi. Temeinicia acestor constatări ale instanţei de apel nu poate face însă obiectul controlului judiciar de nelegalitate în condiţiile limitative prevăzute de at. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. Aceasta deoarece determinarea naturii obligaţiilor asumate de părţi presupune cu precădere examinarea şi interpretarea clauzelor contractului încheiat între părţi, analizarea conţinutului acestuia şi totodată a contextului încheierii actelor juridice, a voinţei părţilor.

Toate aceste elemente rezultă din probatoriul administrat în cauză şi revin spre apreciere instanţelor de fond, instanţa de recurs neputând face o reapreciere a acestora.

Mai critică recurenta şi greşita interpretare a dispoziţiilor art. 21 lit. x) din Legea nr. 69/1991, în sensul că în mod greşit s-ar fi apreciat că la încheierea actelor adiţionle nu ar mai fi fost nevoie de aprobarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

În susţinerea acestei critici recurenta porneşte de la premisa că ar fi fost parte în actele adiţionale a căror nulitate solicită să fie constatată. Însă, aşa cum s-a arătat deja, sub aspectul situaţiei de fapt, instaţele de fond au reţinut că recurenta este terţ faţă de actele adiţionale, astfel încât nu poate invoca o eventuală depăşire a puterilor de reprezentare în privinţa semnatarilor acestor acte. În consecinţă, criticile formulate sub acest aspect sunt lipsite de relevnţă şi nu vor mai fi analizate.

De asemenea, nu pot fi analizate nici susţinerile referitoare la temeinicia acţiunii, având în vedere specificul căii de atac extraordinare a recursului.

Faţă de toate aceste considerente, constatând că nu poate fi reţinută niciuna din criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurenta reclamantă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă B. S.R.L..

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1221 A din 16 septembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 35.165,33 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2023.