Validity of sale compelled by prior judgment and restitution of civil fruits under absolute nullity

Şedinţa publică din data de 18 mai 2023

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 2 august 2018 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, sub nr. x/2018, reclamanta BIROUL DE TURISM PENTRU TINERET S.A. (fostă A.) în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. (fostă C. S.R.L.), a solicitat să se dispună:

1. constatarea nulităţii absolute a prevederilor contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/12.01.2006 de către BNP D.;

2. repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul restituirii în tot a prestaţiilor executate de BIROUL DE TURISM PENTRU TINERET S.A. în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/12.01.2006 de către BNP D.;

3. obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată;

Pârâta B. S.R.L. a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, raportat la valoarea contractului a cărui anulare se solicită.

Prin cererea reconvenţională s-a solicitat, în situaţia în care instanţa va aprecia că se impune admiterea acţiunii reclamantei şi restabilirea situaţiei anterioare, obligarea reclamantei-pârâte la restituirea preţului achitat de pârâta-reclamantă în cuantum de 196.455 RON plus TVA, preţ actualizat cu indicele de inflaţie la care se adaugă dobânda legală, până la data restituirii efective a acestuia.

Reclamanta BIROUL DE TURISM PENTRU TINERET S.A. (fostă A.) a depus cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:

1. constatarea nulităţii absolute a prevederilor contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/12.01.2006 de către BNP D.;

2. repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul restituirii în tot a prestaţiilor executate de reclamanta BIROUL DE TURISM PENTRU TINERET S.A. în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/12.01.2006 de către BNP D.;

3. obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata contravalorii lipsei de folosinţă cu privire la imobilele ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/12.01.2006 de către BNP D., calculată de la data încheierii acestui contract şi până la data restituirii imobilelor, precum şi la plata dobânzii legale aferente, până la data plăţii efective;

4. în măsura admiterii cererii reconvenţionale, compensaţia judiciară între sumele la plata cărora va fi obligată reclamanta BIROUL DE TURISM PENTRU TINERET S.A., ca efect al anulării contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/12.01.2006 de către BNP D., cu suma reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă datorată de pârâta-reclamantă B. S.R.L., până la concurenţa celei mai mici dintre acestea;

5. obligarea pârâtei-reclamante B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului;

Prin sentinţa civilă nr. 250 din 15 ianuarie 2019, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, competenţa de soluţionare a cauzei fiind declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2018, la data de 29 ianuarie 2019.

Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin încheierea din Camera de Consiliu de la 1 februarie 2019, a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2018*, la data de 7 februarie 2019.

La termenul din 14 martie 2019 instanţa a luat act de faptul că reclamanta-pârâtă nu a mai susţinut excepţia netimbrării cererii reconvenţionale.

Prin sentinţa civilă nr. 2661 din 17 decembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis cererea principală privind pe reclamanta-pârâtă BIROUL DE TURISM PENTRU TINERET S.A., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B. S.R.L., astfel cum a fost modificată şi precizată; s-a admis cererea reconvenţională astfel cum a fost precizată; s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/12.01.2006 de BNP D.; s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului menţionat, în sensul restituirii în tot a prestaţiilor executate de reclamanta-pârâtă şi de pârâta-reclamantă în temeiul acestui contract; pârâta-reclamantă a fost obligată la plata către reclamanta-pârâtă a contravalorii lipsei de folosinţă cu privire la imobilele ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/12.01.2006 de BNP D., calculată de la data încheierii acestui contract şi până la data restituirii imobilelor, precum şi la plata dobânzii legale, respectiv:

- pârâta-reclamantă a fost obligată la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 1.051.246 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, pentru perioada 12.01.2006-11.12.2018;

- pârâta-reclamantă a fost obligată la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 558.328,53 RON, reprezentând dobânda legală calculată pentru perioada 12.01.2006-11.12.2018;

- pârâta-reclamantă a fost obligată la plata către reclamanta-pârâtă a contravalorii lipsei de folosinţă de la data de 12.12.2018 şi până la data restituirii imobilelor, precum şi la plata dobânzii legale aferente, până la data plăţii;

Reclamanta-pârâtă a fost obligată la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 196.456 RON, cu titlu de preţ achitat în baza contractului menţionat, a sumei de 144.257,64 RON, reprezentând actualizarea cu indicele de inflaţie până la data de 30 iunie 2020 a preţului, a sumei de 266.017,93 RON, reprezentând dobânda legală calculată până la data de 31 iulie 2020.

Pârâta-reclamantă a fost obligată la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 35.258 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

S-a luat act de faptul că pârâta-reclamantă şi-a rezervat dreptul de a solicita plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

S-au compensat sumele la care a fost obligată pârâta-reclamantă cu sumele la care a fost obligată reclamanta-pârâtă, până la concurenţa celei mai mici dintre acestea.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta reconvenientă B. S.R.L. a declarat apel, solicitând admiterea căii de atac exercitate, schimbarea în parte a sentinţei apelate, cu consecinţa respingerii cererii formulate de BIROUL DE TURISM PENTRU TINERET S.A., ca neîntemeiată. S-a menţionat expres că se formulează apel şi împotriva încheierilor primei instanţe prin care aceasta a respins obiecţiunile la raportul de expertiză administrat în cauză.

Prin decizia civilă nr. 547/2022 din 28 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins ca nefondată cererea de apel formulată de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierilor prin care au fost respinse obiecţiunile la expertiză şi a sentinţei civile nr. 2661 din 17 decembrie 2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă BIROUL DE TURISM PENTRU TINERET S.A.; apelanta a fost obligată la plata sumei de 3016,65 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimată.

La data de 9 iunie 2022 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2018*, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 547/2022 din 28 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel, apreciind că sunt incidente motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

1. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. - "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei".

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a formulat critici referitoare la existenţa cauzei contractului de vânzare-cumpărare care a operat între părţi.

Astfel, s-a arătat că instanţele anterioare au menţionat, în considerentele hotărârilor pronunţate, fie lipsa cauzei, fie cauza ilicită, deşi cele două ipoteze nu pot coexista.

În motivarea instanţei de apel, lipsa cauzei a avut ca şi motiv de bază faptul că a fost obligată prin sentinţa civilă nr. 8635/20.12.2000 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare:

"argumentul apelantei-pârâte referitor la negocierea preţului şi deci existenţa unei cauze la data semnării contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi reţinut prin sentinţa civilă nr. 8635/20.12.2000, reclamanta (n.n . . . . . . . . . .) a fost obligată la semnarea contractului de vânzare-cumpărare. Or, prin însăşi natura sa contractul presupune o contraprestaţie, iar stabilirea unui preţ era parte a obligaţiilor stabilite de instanţele judecătoreşti, nu o iniţiativă proprie a vânzătorului (...). Scopul imediat pentru care reclamanta-pârâtă a încheiat contractul nu a vizat obţinerea preţului vânzării, ci respectarea hotărârii judecătoreşti ulterior desfiinţată".

Recurenta-pârâtă consideră că acest argument nu poate fi primit, deoarece sentinţa civilă nr. 8635/20.12.2000 nu a avut rolul unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare, ci a obligat intimata la încheierea contractului, respectiv la executarea unei obligaţii de a face.

Pentru existenţa cauzei trebuie să fie vorba de un preţ determinat şi serios.

Preţul nu a fost stabilit prin sentinţa civilă nr. 8635/20.12.2000, cum greşit a apreciat instanţa de apel, ca fiind "o parte a obligaţiilor stabilite de instanţele judecătoreşti, nu o iniţiativă proprie".

Din contră, acesta a fost stabilit prin procesul-verbal de negociere nr. x/10.01.2006, anexat la dosarul cauzei, rezultând indubitabil că preţul a fost unul determinat şi serios, negociat de comun acord de părţi în deplină cunoştinţă de cauză, în scopul încheierii unui contract de vânzare-cumpărare.

Mai mult, în contractul de vânzare-cumpărare încheiat între părţi este menţionat expres procesul-verbal de negociere nr. x/10.01.2006, de unde rezultă existenţa preţului negociat şi asumat şi, implicit, existenţa unei cauze.

Un alt aspect ce ţine de motive contradictorii este acela care se referă la restituirea fructelor civile.

Pe de o parte, instanţa de apel a afirmat că principiul restitutio in integrum este guvernat de regulile aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză, iar, pe de altă parte, a apreciat că în mod corect a fost luată în calcul întreaga perioadă (2006-2018), indiferent de sezon, prin raportare la nişte criterii abstracte.

Îmbogăţirea fără justă cauză presupune ca îmbogăţirea unei părţi şi însărăcirea celeilalte să fie din aceeaşi cauză.

Aşadar, prin aprecierea criteriului îmbogăţirii, pârâta şi-a mărit patrimoniul strict cu valoarea fructelor civile efectiv obţinute, iar nu cu totalitatea fructelor civile ce puteau fi obţinute.

Interpretarea instanţelor anterioare se grevează pe o prezumţie a culpei, în cauză neputând fi vorba de neglijarea unor obligaţii de exploatare a bunului, pe care instanţa să o acrediteze.

În prezenta cauză, pârâta a arătat că nu poate fi vorba de o exploatare a bunului imobil în afara sezonului estival şi că nu pot fi ignorate investiţiile care au făcut imposibilă folosirea bunului, chiar dacă acesta se afla în proprietatea intimatei.

Prin urmare, aspectele menţionate nu pot fi imputate pârâtei şi nici nu pot fi considerate neglijenţă.

2. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Recurenta-pârâtă a susţinut faptul că instanţa nu a dat curs aplicării principiului specialităţii capacităţii persoanelor juridice.

Sub acest aspect, s-a arătat că reclamanta a solicitat de la pârâtă ceea ce nu avea cum să obţină ea însăşi, aşa cum se prevede în extrasele de certificate constatatoare ale celor două societăţi. Din aceste documente rezultă că niciuna dintre societăţi nu avea prevăzut codul CAEN 5520, aferent activităţilor de închiriere care să poată genera veniturile înscrise în obiectivele expertizei.

Instanţa de fond a încălcat principiul disponibilităţii prevăzut de art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., conform căruia "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor".

De asemenea, s-au încălcat dispoziţiile art. 397 din C. proc. civ., potrivit cărora "instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel".

Acest articol reglementează principiul plus petita/extra petita, instanţa de fond acordând intimatei-reclamante mai mult decât a solicitat sau, mai degrabă, ce nu a solicitat.

Recurenta-pârâtă a reiterat faptul că nu avea cum să obţină fructe civile din activităţi conform codului CAEN 5520.

Practic, autoarea căii de atac se află în situaţia în care este nevoită să restituie fructele civile pe care nu avea cum să le obţină, unei persoane juridice care, la rândul ei, nu avea cum să obţină respectivele fructe civile, chiar dacă imobilele erau în posesia acesteia.

Fructele civile care puteau fi solicitate de la pârâtă sunt cele prevăzute conform codului CAEN 5510, cod CAEN care este avizat reclamantei.

Aşadar, cu privire la raportul de expertiză tehnică judiciară pentru bunuri mobile şi imobile situate în Constanţa, judeţul Constanţa, realizat de către doamna expert inginer E., recurenta-pârâtă a solicitat să se constate că acesta nu este câştigat cauzei, deoarece expertul a analizat elemente străine de obiectul judecăţii.

Cu toate acestea, instanţele anterioare consideră, în mod greşit, că aceste venituri pot fi obţinute.

O altă critică se referă la faptul că instanţa s-a pronunţat cu privire la ceea ce reclamanta nu a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

În acest sens, recurenta-pârâtă a învederat că fructele civile pe care le-a obţinut nu se circumscriu celor solicitate de către reclamantă.

Reclamanta nu a solicitat niciodată contravaloarea tarifelor de cazare, acestea fiind calculate de la sine putere, strict prin analiza abstractă, de către expert în cadrul raportului de expertiză evaluatorie.

De asemenea, pârâta a menţionat că nu a putut obţine autorizaţie de funcţionare de la Primăria Costineşti şi nici clasificarea/autorizarea imobilelor cu destinaţia "spaţii de cazare", deoarece nu avea dreptul de folosinţă asupra terenului aferent imobilelor, intimata-reclamantă BIROUL DE TURISM PENTRU TINERET S.A. refuzând, în mod constant, să închirieze pârâtei terenul care era proprietatea sa.

Refuzul nejustificat a făcut obiectul unui litigiu finalizat prin sentinţa civilă nr. 8279/21.06.2011.

Deşi conform acestei sentinţe reclamanta BIROUL DE TURISM PENTRU TINERET S.A. a fost obligată să închirieze terenul, contractul de închiriere s-a încheiat abia la data de 26 iunie 2017, reclamanta refuzând să dea curs dispoziţiilor obligatorii ale sentinţei până la acest moment.

Expertiza efectuată a fost una defectuoasă, întrucât expertul a ignorat cu desăvârşire că nu a fost clasificat şi nici avizat acest spaţiu ca restaurant până în anul 2014, deşi aceste informaţii erau publice şi puteau fi obţinute de la Ministerul Turismului.

De asemenea, în cadrul raportului de expertiză evaluatorie, nu au fost analizate documentele contabile înregistrate de societate, din care se poate observa că nu sunt înregistrate încasări specifice cazării turiştilor sau activităţii de alimentaţie publică/restaurant.

Singurele fructe civile efectiv obţinute de pârâtă au fost cele din chiriile încasate în baza contractelor de închiriere încheiate pe termen lung, chirii care nu au fost cerute sau probate de intimata-reclamantă.

În accepţiunea recurentei-pârâte, momentul aplicării eventualei relei-credinţe ar trebui să fie data pronunţării hotărârii din anul 2015.

Motivarea instanţei de fond, susţinută şi de instanţa de apel, cu privire la momentul aplicării relei-credinţe nu poate fi primită din aceleaşi considerente pentru care instanţa a considerat că trebuie restituite fructele civile în integralitatea lor.

Practic, instanţa de apel îşi bazează argumentele cu privire la desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare pe autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, însă când vine vorba de momentul aplicării aceluiaşi raţionament vizând sentinţa civilă nr. 8635/20.12.2000, instanţa nu o consideră ca fiind autoritate de lucru judecat.

Recurenta-pârâtă a apreciat că restituirea fructelor civile conform dispoziţiilor art. 486 din C. civ. de la 1864 ar trebui să opereze de la acel moment, iar nu din momentul încheierii contractului efectiv, până la acel moment fiind de bună-credinţă şi sentinţa civilă nr. 8635/20.12.2000 bucurându-se de autoritate de lucru judecat.

S-a mai invocat faptul că instanţa de judecată nu a aplicat principiul restitutio in integrum în ceea ce o priveşte pe pârâta-reclamantă.

Astfel, s-a arătat că pârâta a solicitat, prin cererea reconvenţională, în măsura în care contractul de vânzare-cumpărare nu este valabil, să fie repuse părţile în situaţia anterioară.

Instanţa de judecată a dat curs acestei cereri şi a repus doar reclamanta-pârâtă în situaţia anterioară.

Cu privire la restituirea preţului care a fost solicitat de către pârâtă, instanţa de judecată nu a dat curs acestei cereri decât parţial.

Instanţa de apel a menţinut soluţia pronunţată de către tribunal şi a restituit preţul plătit aferent contractului de vânzare-cumpărare parţial, în cuantum de 196.456 RON.

Cu toate acestea, preţul plătit efectiv de către pârâtă este suma de 196.456 RON, la care se adaugă TVA. Astfel, preţul ce se presupune că ar trebui să fie plătit este în cuantum de 233.783 RON, conform facturii ataşate contractului de vânzare-cumpărare.

Raportat la suma reală care a fost solicitată şi care trebuia să fie restituită, se poate deduce că principiul restitutio in integrum nu a operat.

Mai mult, raportul de expertiză stabileşte că preţul este de 196.456 RON, la care se adaugă TVA, însă instanţa de fond a înţeles, nemotivat, să dispună restituirea preţului fără TVA.

În decizia atacată nu se regăseşte o menţiune sau un argument pentru care nu a fost acordată întreaga sumă de bani în baza principiului restitutio in integrum, instanţa omiţând să se pronunţe cu privire la această solicitare formulată inclusiv prin concluziile scrise înaintate instanţei.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Recursul declarat în cauză de recurenta-pârâtă B. S.R.L. a fost comunicat intimatei-reclamante BIROUL DE TURISM PENTRU TINERET S.A. la data de 28 iunie 2022, cu menţiunea că are obligaţia de a depune întâmpinare, în termen de cel mult 30 de zile de la comunicare.

Intimata-reclamantă BIROUL DE TURISM PENTRU TINERET S.A. nu a formulat întâmpinare în cauză.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să-şi exercite acest drept.

Prin încheierea din 2 martie 2023 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data 4 mai 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, deşi recurenta-pârâtă şi-a întemeiat, în drept, recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., au fost dezvoltate critici care sunt susceptibile de a fi analizate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, întrucât se susţine încălcarea principiului disponibilităţii şi a dispoziţiilor art. 397 din C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. aduce în dezbatere motivarea contradictorie a hotărârii de către instanţa de apel.

Astfel, s-a arătat că instanţele anterioare au menţionat, în considerentele hotărârilor pronunţate, fie lipsa cauzei, fie cauza ilicită, deşi cele două ipoteze nu pot coexista.

Recurenta-pârâtă consideră că nu poate fi primit argumentul instanţei de apel, deoarece sentinţa civilă nr. 8635/20.12.2000 nu a avut rolul unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare, ci a obligat intimata la încheierea contractului, respectiv la executarea unei obligaţii de a face.

Un alt aspect ce ţine de motive contradictorii este acela care se referă la restituirea fructelor civile. Pe de o parte, instanţa de apel a afirmat că principiul restitutio in integrum este guvernat de regulile aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză, iar, pe de altă parte, a apreciat că în mod corect a fost luată în calcul întreaga perioadă (2006-2018), indiferent de sezon, prin raportare la nişte criterii abstracte.

Aceste critici se cuvin a fi înlăturate, Înalta Curte reţinând că nu orice inadvertenţă pe care consideră că o identifică recurenta-pârâtă în cadrul considerentelor deciziei are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., când se referă la motive contradictorii, are în vedere o contradicţie de o asemenea amploare, încât să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată; este cazul, cu titlu de exemplu, al situaţiei în care considerentele ar justifica adoptarea unei soluţii care nu are corespondent în cea regăsită în dispozitiv ori al celei în care considerentele ar reflecta caracterul întemeiat a două cereri, deşi ele s-ar exclude reciproc.

În ipoteza valorificării acestui caz de casare, legala motivare a căii de atac impune părţii, pe de o parte, să individualizeze ipoteza de nemotivare de care se prevalează şi, totodată, să precizeze inechivoc statuările împotriva cărora se îndreaptă critica, dacă este vizată contradictorialitatea sau caracterul străin pricinii al considerentelor.

Recurenta-pârâtă din prezenta cauză a invocat că este incidentă ipoteza existenţei unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei care face obiectul recursului, în sensul că instanţele anterioare au menţionat, în considerentele hotărârilor pronunţate, fie lipsa cauzei, fie cauza ilicită, deşi cele două ipoteze nu pot coexista.

Înalta Curte subliniază că, pentru a răspunde exigenţelor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., contradicţia la care se referă textul de lege trebuie să poarte fie între considerente şi dispozitiv (ceea ce nu este cazul, în speţă), fie să se manifeste în cadrul considerentelor, însă de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind, practic, nemotivată. O asemenea situaţie nu se poate desprinde din considerentele deciziei adoptate de instanţa de apel.

Instanţa de apel a reţinut, prin valorificarea probatoriului administrat, că pentru vânzător cauza contractului nu a existat, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/12.01.2006 de BNP D. fiind încheiat de către acesta exclusiv în considerarea efectului executoriu al sentinţei civile nr. 8635/20.12.2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială (dosar nr. x/2000). Scopul imediat pentru care reclamanta-pârâtă a încheiat contractul nu a vizat obţinerea preţului vânzării, ci respectarea hotărârii judecătoreşti ulterior desfiinţată.

În acest context, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu pot fi reţinute, întrucât instanţa de apel şi-a expus într-un mod clar şi convingător argumentaţia de fapt şi de drept, raţionamentele logico-juridice privind autoritatea de lucru judecat a deciziei penale în privinţa modului de încheiere a contractelor de asociere ce au stat la baza contractului de vânzare-cumpărare, în scopul eludării unor dispoziţii imperative ale legii, analizând pretenţiile şi apărările părţilor, în limitele determinate de ceea ce s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Se constată, aşadar, că instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care o susţin, astfel încât nu se poate considera că este vorba de o nemotivare a hotărârii sau de reţinerea unor motive contradictorii, cum susţine recurenta.

Instanţele devolutive au reţinut, în mod temeinic şi legal o cauză ilicită în ceea ce priveşte încheierea contractului de asociere în participaţiune, scopul acestuia fiind fraudarea legii şi obţinerea beneficiilor stabilite prin Legea nr. 133/1999. Totodată, au reţinut lipsa cauzei în ceea ce priveşte încheierea contractului de vânzare-cumpărare a cărui anulare face obiectul dosarului de faţă, scopul încheierii contractului fiind respectarea sentinţei civile nr. 8635 din 20 decembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti şi, nicidecum, obţinerea preţului vânzării.

Aşadar, ambele instanţe de fond au apreciat că este vorda de lipsa cauzei încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nefiind în situaţia unei motivări contradictorii.

Este lipsită de fundament susţinerea recurentei B. S.R.L., potrivit căreia negocierea preţului ar înlătura lipsa cauzei, în condiţiile în care negocierea a fost realizată în scopul respectării sentinţei civile nr. 8635 din 20 decembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, ulterior desfiinţată.

Prin recursul formulat, autoarea căii de atac susţine faptul că ar fi fost de bună-credinţă la încheierea contractului, întemeindu-se pe dispozitivul aceleiaşi sentinţe, fără să se raporteze în vreun fel la argumentele avute în vedere de instanţele anterioare, în temeiul cărora a fost stabilită reaua-credinţă cu care a acţionat societatea B. S.R.L. la încheierea contractului.

Instanţele penale au reţinut, cu titlu definitiv, faptul că B. S.R.L. a încheiat contractul cu rea-credinţă, astfel încât în mod temeinic şi legal, a fost înlăturată susţinerea recurentei, potrivit căreia momentul aplicării relei-credinţe ar trebui să fie cel al pronunţării hotărârilor penale. Ţinând cont de reaua-credinţă a recurentei B. S.R.L., aceasta nu mai poate susţine faptul că BTT îşi invocă propria culpă raportându-se la împrejurarea că reprezentantul său a încheiat actele frauduloase, atât timp cât apelanta avea cunoştinţă de cauza ilicită, urmărind direct fraudarea Legii nr. 133/1999.

Cele statuate de jurisdicţia penală se repercutează cu efectul pozitiv al lucrului judecat în procesul civil în măsura în care dau, într-adevăr, dezlegare problemei litigioase.

Mai mult, constatările factuale asupra chestiunilor litigioase care vizează reaua sau buna-credinţă impusă ca principiu tuturor subiectelor de drept care angajează raporturi juridice, sunt demonstrate ori infirmate judiciar pe baza probelor şi susţinerilor părţilor, având aptitudinea de a fi disputate numai în faţa instanţelor devolutive, astfel încât nu pot fi cenzurate în recurs.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge acest motiv de recurs, reţinând că decizia recurată este legală din perspectiva criticii formulate.

Motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă la situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Ipoteza normativă are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege aplicabile speţei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

Prin concept, acest motiv de recurs nu include şi cazurile în care greşeala de raţionament a instanţei ar fi săvârşită în legătură cu premisa minoră a silogismului judiciar şi anume reţinerea situaţiei de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză. Textul de lege are în vedere numai cea de-a doua etapă a activităţii jurisdicţionale care conduce la pronunţarea soluţiei, respectiv confruntarea faptelor la condiţiile de aplicare a regulii de drept.

Motivul de casare prevăzut de pct. 8 al normei evocate, impune recurentului nu numai indicarea normei de drept material pretins a fi fost nesocotită, încălcată sau interpretată greşit, dar şi expunerea unui raţionament prin care autorul căii de atac, enunţând modul în care apreciază că prevederea se interpretează sau aplică în mod legal, să argumenteze defectuozitatea judecăţii instanţei de control judiciar devolutiv.

Deşi invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., respectiv încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta consideră că în cauză a fost încălcat principiul disponibilităţii, respectiv dispoziţiile art. 9 din C. proc. civ.

Această critică se încadrează, în realitate, în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, urmând a fi analizată din această perspectivă.

Potrivit art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor".

Analiza acestui text de lege relevă că obiectul şi limitele procesului sunt guvernate de principiul disponibilităţii, fiind stabilite prin cererile şi apărările părţilor. Obiectul acţiunii reprezintă pretenţia dedusă judecăţii, fiind configurată de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

Principiul disponibilităţii acoperă atât dreptul justiţiabililor de a se adresa instanţelor de judecată, în modul, forma şi în contradictoriu cu persoanele pe care le doresc, dar şi dreptul de a dispune în tot sau în parte de drepturile conferite de lege în cadrul unui litigiu pendinte. Acest principiu beneficiază de o reglementare suplimentară celei de la art. 9 din C. proc. civ. şi anume la art. 22 alin. (6) din acelaşi cod. Judecătorul este dator să se pronunţe asupra tuturor aspectelor cerute şi totodată, trebuie să se abţină să depăşească limitele competenţelor cu care a fost învestit. Această normă are menirea de a sublinia preeminenţa principiului disponibilităţii faţă de cel al rolului activ al instanţei de judecată.

În cauză, instanţa nu a încălcat principiul disponibilităţii, analiza acesteia limitându-se la ceea ce au solicitat părţile, astfel că nu a acordat altceva decât s-a cerut.

Înalta Curte constată că prima instanţă a admis cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi nu a acordat BTT mai mult decât a cerut, aşa cum susţine autoarea recursului.

Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata valorii lipsei de folosinţă a imobilelor, aceasta fiind calculată în cadrul expertizei tehnice judiciare efectuate în cauză de către doamna expert E..

Aşadar, instanţele de fond au obligat recurenta la plata valorii lipsei de folosinţă, astfel cum a solicitat reclamanta BTT prin cererea de chemare în judecată, criticile formulate de B. S.R.L. sub acest aspect fiind neîntemeiate.

Cu privire la cererea adiţională şi posibilitatea pârâtei-reclamante de a achita contravaloarea lipsei de folosinţă, precum şi interpretarea concretă a acesteia, instanţa de apel a reţinut următoarele: Conform art. 485 din C. civ. de la 1864 "posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când poseda cu buna-credinţă; la cazul contrariu, el este dator de a înapoia productele, împreuna cu lucrul, proprietarului care-l revendica". Fructele civile sunt venituri în bani obţinute prin exploatarea bunurilor, adică prin cedarea folosinţei lor unei alte persoane în schimbul unei sume de bani, plătite periodic de către aceasta.

Desigur, aplicarea principiului actul nul nu produce nici un efect (principiu ce constituie unul dintre efectele nulităţii actului juridic) presupune o repunere a părţilor în situaţia anterioară, cu toate implicaţiile derivate din această repunere. Părţile sunt ţinute să îşi restituie prestaţiile efectuate şi să îşi înapoieze bunurile, cu toate accesoriile acestora.

În urma analizei acestor aspecte, instanţa de prim control judiciar a concluzionat că restituirea fructelor în cazul posesorului de rea-credinţă presupune restituirea fructelor culese sau cele care ar fi putut fi culese, însă această obligaţie a fost neglijată sau nerespectată voit de partea obligată la restituire.

Apelanta-pârâtă a susţinut faptul că ar fi fost împiedicată să obţină autorizaţiile necesare refacerii construcţiilor înstrăinate de reclamanta-pârâtă şi că a reuşit să efectueze reparaţii abia după 2017, când a obţinut în instanţă dreptul asupra terenului aferent acestor construcţii.

Cu toate acestea, făcând din nou trimitere la concluziile hotărârilor penale anterior citate, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că pârâta-reclamantă nu avea ca obiect de activitate exploatarea acestor construcţii încă de la momentul semnării acordului de participaţiune, neputându-se prevala de potenţialele obstacole generate de absenţa unui titlu valabil asupra suprafeţelor de teren.

Pe de altă parte, instanţa de apel a înlăturat argumentul potrivit căruia nu ar fi intrat în obiectul de activitate al societăţii reclamante exploatarea vilelor înstrăinate.

Sub acest aspect, a reţinut că obiectul contractului în participaţiune a fost reprezentat de exploatarea în comun a activului vile cu profil de cazare, cabinet medical, farmacie, recepţie. Părţile s-au înţeles să păstreze profilul şi activitatea unităţii pe toată durata executării asocierii şi să asigure pentru turişti întregul contract de servicii prevăzut în contractul de prestări servicii. Rezultă, aşadar, că scopul încheierii acordului de asociere a fost reprezentat de prestarea activităţilor de turism pentru bunurile menţionate, destinaţia acestor bunuri nu a fost schimbată în niciun moment al relaţiei contractuale dintre părţi, iar faptul că pârâta nu a dobândit/nu a avut avizele necesare efectuării activităţilor de turism pentru aceste tipuri de cazări constituie o faptă imputabilă acesteia.

Contrar poziţiei apelantei referitoare la prestarea efectivă a serviciilor de turism, din cercetarea obiecţiunilor la raportul de expertiză evaluatorie, instanţa de apel a observat că aceasta a prezentat, punctual, activităţile de turism gestionate încă din anul 2006, prevalându-se de necesitatea efectuării unor reparaţii, caracterul limitat al sezonului estival, imposibilitatea de achiziţionare a unor pachete de turism profitabile din cauza numărului redus de camere etc. Curtea a conchis în sensul că toate aceste aspecte pledează pentru caracterul formal al apărărilor referitoare la absenţa codului CAEN 5520 din profilul BTT, dar şi din profilul B. S.R.L.

În privinţa modului efectiv de calcul al valorii lipsei de folosinţă pentru perioada anilor 2006-2018, instanţa de apel a constatat că expertul a utilizat date ştiinţifice, notând şi datele puse la dispoziţie de către pârâta-reclamantă. Contrar susţinerilor pârâtei, expertul a luat în considerare gradul de ocupare şi dinamica sezonului estival, fundamentându-şi concluziile pe studii de specialitate şi utilizând metode de evaluare acreditate.

Cum ansamblul criticilor reluate în etapa apelului au vizat chestiuni corect tranşate, observând că prima instanţă a reţinut în mod legal puterea de lucru judecat a hotărârilor în materie penală şi civilă, că nulitatea absolută a contractului presupune aplicarea consecventă a principiului actul nul nu produce efecte, că expertul a fundamentat ştiinţific şi prin indicarea de date concrete puse la dispoziţie de părţi concluziile sale, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefondată cererea de apel formulată de apelanta-pârâtă.

Autoarea recursului a mai invocat faptul că instanţa de judecată nu a aplicat principiul restitutio in integrum în ceea ce o priveşte pe pârâta-reclamantă. Astfel, s-a arătat că pârâta a solicitat, prin cererea reconvenţională, în măsura în care contractul de vânzare-cumpărare nu este valabil, să fie repuse părţile în situaţia anterioară. Instanţa de judecată a dat curs acestei cereri şi a repus doar reclamanta-pârâtă în situaţia anterioară. Cu privire la restituirea preţului care a fost solicitat de către pârâtă, instanţa de judecată nu a dat curs acestei cereri decât parţial. Instanţa de apel a menţinut soluţia pronunţată de către tribunal şi a restituit preţul plătit aferent contractului de vânzare-cumpărare parţial, în cuantum de 196.456 RON. Cu toate acestea, preţul plătit efectiv de către pârâtă este suma de 196.456 RON, la care se adaugă TVA. Astfel, preţul ce se presupune că ar trebui să fie plătit este în cuantum de 233.783 RON, conform facturii ataşate contractului de vânzare-cumpărare. Raportat la suma reală care a fost solicitată şi care trebuia să fie restituită, se poate deduce că principiul restitutio in integrum nu a operat. Mai mult, raportul de expertiză stabileşte că preţul este de 196.456 RON, la care se adaugă TVA, însă instanţa de fond a înţeles, nemotivat, să dispună restituirea preţului fără TVA. În decizia atacată nu se regăseşte o menţiune sau un argument pentru care nu a fost acordată întreaga sumă de bani în baza principiului restitutio in integrum, instanţa omiţând să se pronunţe cu privire la această solicitare formulată inclusiv prin concluziile scrise înaintate instanţei.

Înalta Curte constată că motivele de casare evocate mai sus au fost invocate omisso medio, aceste aspecte nefiind sesizate în apel.

Fiind susţinute pentru prima dată în calea extraordinară de atac de faţă, deşi ele puteau fi sesizate în controlul de fond realizat prin mijlocirea apelului, sancţiunea prefigurată de lege este aceea că, potrivit art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., ele nu pot fi primite de instanţa care judecă recursul.

Prin urmare, aceste critici vor fi înlăturate din cadrul examenului de legalitate a deciziei recurate.

Înalta Curte reaminteşte faptul că instanţa supremă judecă în casaţie şi doar pentru motive de nelegalitate a hotărârii ce se atacă, nu şi pentru motive de netemeinicie.

În cauza de faţă, recurenta-pârâtă nu formulează o critică veritabilă de nelegalitate a deciziei recurate, care să poată fi subsumată motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., exprimându-şi nemulţumirea cu privire la soluţia pronunţată.

Mai mult, elementele expuse în argumentarea incidenţei acestui caz de casare nu reprezintă decât o reiterare a criticilor invocate în apel de către autoarea căii de atac.

Motivele de recurs trebuie să cuprindă critica hotărârii judecătoreşti recurate, nu doar reiterarea susţinerilor părţilor de la judecata în faţa instanţei de prim control judiciar devolutiv.

Pe cale de consecinţă, pretinsa încălcare a normelor de drept material a fost invocată în mod formal.

Prin urmare, soluţia instanţei de prim control judiciar reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză, argumentele recurentei-pârâte neavând pertinenţa de a susţine nelegalitatea hotărârii atacate prin prisma motivului de casare invocat.

Faţă de cele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 547/2022 din 28 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2023.