Scope of exception of non-performance in sales contracts: distinction between delivery failure and defective performance under Civil Code Arts. 1722 and 1710–1714

Şedinţa publică din data de 10 mai 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 14.07.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.011.239,56 RON, cu titlu de rest de preţ şi a sumei de 1.054.251,64 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere, calculate până la 09.07.2021, precum şi în continuare, până la data achitării debitului.

Prin sentinţa civilă nr. 3328 din 29.12.2021, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1.011.239,56 RON, cu titlu de rest de preţ şi penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi aferente acestei sume, începând cu 01.01.2019 până la data achitării integrale a debitului, precum şi suma de 42.486,37 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel pârâta B. S.R.L., solicitând respingerea integrală a cererii de chemare în judecată formulate de reclamantă, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1629/2022 din 24 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, apelul a fost respins ca nefondat.

În termen legal, împotriva acestei decizii, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pârâta B. S.R.L. a declarat recurs.

În susţinere, circumscris primului caz de casare, recurenta-pârâtă făcând trimitere la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., susţine că decizia instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. Potrivit acestei părţi, lipsa unei veritabile motivări rezultă din faptul că instanţa de prim-control judiciar s-a rezumat la a relua afirmaţiile instanţei de fond în ceea ce priveşte aplicabilitatea excepţiei de neexecutare şi a condiţiilor în care aceasta poate fi invocată.

Consideră că o reală motivare ar fi presupus o minimă justificare din partea instanţei de control judiciar a soluţiei pronunţate prin raportare la criticile de apel invocate. În opinia recurentei, instanţa de apel a reţinut cu valoare de adevăr absolut o interpretare arbitrară a normelor de drept civil în sensul că textul prevăzut de art. 1722 C. civ. ar limita posibilitatea cumpărătorului de a invoca excepţia de neexecutare doar la cazurile de evicţiune. Or, fiind în prezenţa unei interpretări judiciare, pentru respectarea dreptului la apărare, curtea de apel avea responsabilitatea dezvoltării unui raţionament pentru care a confirmat soluţia instanţei de fond.

Subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenta susţine că decizia instanţei de apel cuprinde motive străine cauzei. Precizează că acest motiv de recurs vizează modalitatea în care s-a analizat critica acesteia din apel cu privire la motivele contradictorii regăsite în sentinţa tribunalului. Sub acest aspect, arată că propriu-zis contradictorialitatea motivelor regăsite în soluţia instanţei de fond s-a referit la reţinerea temeiniciei pretenţiilor intimatei justificate de contractul de vânzare încheiat cu societatea recurentă în condiţiile confirmării implicite a valabilităţii unei cesiuni de creanţă realizată în favoarea acesteia tocmai în locul acestor pretenţii.

Contrar argumentelor clare expuse sub acest aspect prin cererea de apel, instanţa de control judiciar a analizat considerente străine de această problemă, respectiv modalitatea în care instanţa de fond a înţeles să aplice prevederile art. 1415 C. civ., referitoare la stabilirea judiciară a termenului, în condiţiile în care acest demers nu a fost criticat.

Un alt set de critici se referă la încălcarea normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor prevăzute de art. 1556, art. 1710-1714 şi ale art. 1722 C. civ.

Astfel, sub un prim aspect, recurenta susţine greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1722 C. civ. în ceea ce priveşte considerentele deciziei recurate prin care instanţa de apel a arătat că în mod corect prima instanţă a reţinut existenţa unei situaţii excepţionale de la regulile generale instituite de art. 1556 alin. (1) C. civ. şi a subliniat că în materia contractului de vânzare-cumpărare suspendarea preţului poate fi realizată doar în caz de evicţiune. Potrivit recurentei, instanţa de apel a refuzat orice analiză a stării de fapt de care aceasta s-a prevalat cu motivarea că orice neexecutare din partea A. S.A. ar fi irelevantă, neputând fi invocată de societatea recurentă, deoarece in materie de vânzare, excepţia de neexecutare capătă valenţe speciale, în considerarea securităţii circuitului civil. Or, susţine recurenta, concluzia instanţei de apel este fundamentată pe o înţelegere greşită a semnificaţiei şi a rolului prevederilor art. 1722 C. civ.

Totodată, recurenta susţine că instanţa de apel în mod nepermis a apreciat că în materia contractului de vânzare, posibilitatea cumpărătorului de a invoca excepţia de neexecutare este restrânsă la unica ipoteză a cazului de evicţiune.

Potrivit recurentei, prejudiciul cauzat prin neexecutare nu se confundă cu prestaţia neexecutată, tot astfel cum dreptul la executarea în natură nu se confundă cu dreptul la repararea eventualului prejudiciu cauzat prin neexecutare.

Concluzionând, recurenta apreciază că a admite raţionamentul instanţei de apel ar echivala cu susţinerea că societatea recurentă nu putea pretinde executarea în natură, respectiv nu putea reproşa neexecutarea obligaţiei contractuale, fiind limitată la eventuala pretenţie de a obţine daune-interese.

De asemenea, autoarea căii de atac susţine că instanţa de apel a ignorat prevederile art. 1710 C. civ.. Consideră că, potrivit raţionamentului qui potest plus, potest minus, dacă cumpărătorul poate pretinde rezoluţiunea atunci când bunul prezintă vicii, cu atât mai mult cumpărătorul se poate prevala de mijlocul de apărare cu consecinţe mai puţin grave, respectiv de excepţia de neexecutare.

În opinia recurentei, raţiunea prevederilor art. 1722 C. civ. nu este aceea de a limita aplicabilitatea excepţiei de neexecutare susceptibil de a fi invocate de cumpărător în materia contractului de vânzare, ci aceea de a permite cumpărătorului exercitarea anticipată a excepţiei de neexecutare, cât timp există doar riscul unei potenţiale evicţiuni. Extinderea sferei de neexecutare în materia riscului de evicţiune nu echivalează cu lipsirea cumpărătorului de posibilitatea de a invoca excepţia de neexecutare în cazul reperării unor vicii sau neconformităţi ale bunului dobândit.

Printr-o altă critică, autoarea căii de atac susţine că urmare a greşitei interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art. 1722 C. civ., instanţa de prim-control judiciar a omis o minimă analiză a condiţiilor de aplicabilitate ale excepţiei de neexecutare. Consideră că, în speţă, sunt întrunite condiţiile legale pentru invocarea acesteia, astfel cum rezultă din starea de fapt expusă în detaliu.

Cu privire la prima cerinţă referitoare la existenţa a două obligaţii generate de contractul litigios, arată că atât obligaţia a cărei executare o solicită intimata-reclamantă, respectiv obligaţia de plată a preţului, cât şi obligaţia a cărei neexecutare o reproşează societatea recurentă, aceea de predare a unor staţii de încărcare conforme şi neafectate de vicii, derivă din acelaşi contract, respectiv contractul nr. x din 17.04.2018.

În ceea ce priveşte caracterul corelativ şi interdependent al celor două obligaţii, apreciază că şi această condiţie este întrunită, obligaţia de plată a preţului fiind corelativă şi interdependentă cu obligaţia vânzătorului de a preda un bun conform şi lipsit de vicii.

Susţine că, în calitate de cumpărător, a încheiat contractul de vânzare în vederea dobândirii în proprietate a celor 14 staţii de încărcare, având caracteristicile agreate de părţi şi fiind perfect funcţionale şi că nu a urmărit exclusiv operarea transferului de proprietate, ci şi dobândirea unui bun care să aibă utilitatea scontată la încheierea contractului.

În privinţa condiţiei ca ambele obligaţii să fie scadente şi neexecutate, recurenta susţine că la momentul invocării excepţiei de neexecutare, obligaţia de predare a bunurilor devenise deja scadentă şi fusese de altfel executată, însă neconform. Obligaţia de plată a preţului a devenit de asemenea scadentă, în condiţiile reţinute de instanţa de fond.

Referitor la condiţia invocării în mod formal a excepţiei de neexecutare, autoarea căii de atac reia situaţia de fapt şi arată că a invocat excepţia de neexecutare încă din anul 2019. În acest sens, afirmă că prin notificarea nr. 05-1814 din 24.05.2019, expediată ca răspuns la notificarea nr. x/07.05.2019, formulată de intimata-reclamantă, recurenta i-a comunicat părţii adverse faptul că produsele livrate prezintă vicii şi nu au fost executate corespunzător, astfel că pretenţiile solicitate, adică plata preţului şi a penalităţilor nu sunt justificate. Totodată, arată că prin notificarea nr. x/13.07.2020, a reiterat în mod formal şi explicit excepţia de neexecutare, motiv pentru care apreciază că excepţia a fost invocată şi comunicată cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 1326 C. civ.

Autoarea căii de atac apreciază că, spre deosebire de rezoluţiune sau de răspunderea contractuală, eficacitatea excepţiei de executare nu este condiţionată de probarea unei neexecutări culpabile din partea cocontractantului. Prin urmare, arată că excepţia de neexecutare a fost în mod legitim invocată, chiar dacă existenţa viciilor nu i-ar fi imputabilă intimatei-reclamante.

Mai afirmă că aceasta nu era ţinută să probeze faptul că prin neexecutare acesteia i-ar fost cauzat un prejudiciu.

În final, în ceea ce priveşte condiţia ca neexecutarea invocată să nu fie una de mică însemnătate, recurenta precizează că obligaţia neîndeplinită este semnificativă, deoarece a fost afectată valoarea bunurilor vândute, utilitatea acestora, aspect ce a generat costuri suplimentare pentru remedierea defectelor şi repararea prejudiciilor cauzate beneficiarului final.

O ultimă critică vizează aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 1538 alin. (2) C. civ.. Sub acest aspect, recurenta precizează că instanţa de prim-control judiciar, urmare a neverificării condiţiilor privind excepţia de neexecutare, a menţinut sentinţa tribunalului, apreciind în mod neîntemeiat că în speţă ar fi aplicabile prevederile art. 1538 C. civ., coroborat cu art. 10 din contract, referitoare la clauza penală.

Evocând prevederile art. 1538 alin. (2) C. civ., precizează că această clauză penală poate fi invocată doar atunci când s-ar putea pretinde şi executarea obligaţiei contractuale pe care aceasta o garantează. Or, odată ce prin invocarea excepţiei de neexecutare nu s-ar putea pretinde executarea obligaţiei garantate, în mod evident acordarea penalităţilor de întârziere în temeiul clauzei penale contravine dispoziţiilor art. 1538 alin. (2) C. civ.

În final, consideră recurenta că în lipsa faptei ilicite culpabile, corecta aplicare a art. 1538 C. civ. ar fi condus la concluzia că, în speţă, clauza penală instituită de art. 10 din contract nu devine eficace, iar penalităţile impuse acesteia de către instanţele de fond sunt lipsite de temei juridic.

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate, decizia atacată în raport cu criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Un prim set de critici subsumat motivului de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. deduce verificării în recurs respectarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., din perspectiva faptului că în justificarea soluţiei pronunţate instanţa de apel nu a prezentat propriului raţionament, ci s-a rezumat a relua motivele instanţei de fond în ceea ce priveşte posibilitatea invocării excepţiei de neexecutare în materia vânzării.

Criticile sunt nefondate.

Obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti este încorporată în dreptul la un proces echitabil - prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - şi se impune ca o garanţie de legalitate a raţionamentului judiciar, fiind, deopotrivă, premisa exercitării controlului judiciar. Aceasta trebuie să reflecte că instanţa a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost deduse judecăţii, în condiţiile şi termenii legii, astfel cum Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a statuat, de exemplu, în cauzele Jokela împotriva Finlandei, Nedzela împotriva Franţei, Boldea împotriva României sau Van den Hurk împotriva Olandei.

Transpunând aceste exigenţe în examenul de legalitate, Înalta Curte constată că aceste rigori sunt respectate. Astfel, sintetizând elementele esenţiale ale cauzei, reţine că, în apel, în confirmarea legalităţii hotărârii primei instanţe cu privire la excepţia de neexecutare, instanţa de prim-control judiciar, răspunzând criticilor recurentei de faţă, a reţinut că prevederile art. 1.722 C. civ. vizează suspendarea preţului doar în caz de evicţiune, astfel că pentru situaţiile livrării unor bunuri cu vicii ascunse sau aparente, în temeiul răspunderii contractuale şi a obligaţiei de garanţie a vânzătorului, cumpărătorul are posibilitatea formulării unei cereri de remediere şi recuperare a pagubei. De asemenea, a reţinut că excepţia de neexecutare a fost invocată pe alte aspecte decât cele avute în vedere de textul de la art. 1.722 C. civ. şi că plata preţului este prioritară faţă de rezolvarea diferendelor contractuale privind conformitatea produselor vândute. În acest context, reţinând că în materia vânzării singura ipoteză de suspendare a plăţii preţului o reprezintă evicţiunea, situaţie neincidentă în cauză, a stabilit că excepţia nu putea fi invocată.

Raţionamentul instanţei de apel este suficient pentru a justifica soluţia pronunţată, în măsura în care acesta răspunde criticilor din apel privind excepţia de neexecutare. Împrejurarea că acesta nu coincide cu aşteptările recurentei nu este de natură să conducă la concluzia că hotărârea este nemotivată.

Astfel, nu se poate imputa deciziei recurate un viciu de legalitate prin prisma criticilor de recurs subsumate motivului de casare invocat, de vreme ce instanţa de apel şi-a expus argumentat propriul raţionament logico-juridic care are legătură directă şi susţine soluţia pronunţată de către instanţă, de menţinere a hotărârii apelate.

Înalta Curte reaminteşte că circumscris motivului de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nemotivarea hotărârii judecătoreşti presupune lipsa totală ori insuficienţa argumentelor determinante folosite pentru adoptarea soluţiei reflectate prin dispozitiv, iar nu nemulţumirea generată de conţinutul de substanţă al considerentelor, chestiune care, după caz, poate face obiectul unui alt motiv de casare.

De asemenea, obligaţia de motivare nu se confundă cu temeinicia argumentaţiei reţinute în sprijinul soluţiei, ci se rezumă la existenţa raţionamentului pentru care a fost adoptată aceasta. Prin urmare, raportat la limitele examenului de legalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., verificarea hotărârii nu poate viza corectitudinea acesteia, ci doar împrejurarea dacă în cuprinsul acesteia se regăseşte raţionamentul instanţei pentru care a fost adoptată hotărârea; împrejurarea că recurenta este în mod cert nemulţumită de soluţia instanţei de prim-control judiciar, argumentând de ce, în opinia sa, este o soluţie greşită, nu o îndreptăţeşte să susţină faptul că decizia este nemotivată.

Referitor la criticile privind existenţa unor motive străine de natura pricinii, Înalta Curte reţine că susţinerile recurentei nu se încadrează în ipoteza reglementată de ultima teză a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere că ele deduc judecăţii în recurs doar anumite aspecte ale motivării; or, aşa cum rezultă din cuprinsul acestui text de lege, situaţia casării în acest caz priveşte situaţia în care hotărârea este întemeiată numai pe motive străine de natura cauzei.

Prin cel de-al doilea motiv de nelegalitate invocat, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac reclamă interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor prevăzute de art. 1.710-1.714 şi art. 1.722 C. civ. din perspectiva faptului că excepţia de neexecutarea putea fi invocată în cauză, dat fiind că, pe de o parte, în materia vânzării, aceasta nu putea fi limitată doar la ipoteza evicţiunii, iar, pe de altă parte, aceasta întrunea toate condiţiile pentru a putea fi opusă în proces.

Răspunzând acestor critici, Înalta Curte notează că avându-şi izvorul în interdependenţa şi reciprocitatea obligaţiilor rezultând din contractele sinalagmatice, execepţia de neexecutare a contractului reprezintă un mijloc de apărare aflat la dispoziţia părţilor contractului în situaţia în care uneia dintre ele i se pretinde executarea obligaţiei ce îi incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii corelative.

Aşadar, pentru a putea fi în prezenţa unei astfel de excepţii se impun fi întrunite următoarele condiţii - obligaţiile reciproce ale părţilor să îşi aibă temeiul în acelaşi contract sinalagmatic, să existe o neexecutare a obligaţiilor, chiar şi parţială, dar suficient de importantă din partea celuilalt cocontractant, obligaţiile reciproce să fie exigibile, iar neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia de neexecutare.

În speţă, pe calea excepţiei de neexecutare, recurenta de faţă nu impută intimatei neîndeplinirea de către aceasta a obligaţiei de a preda bunurile ce au făcut obiect al vânzării, ci faptul că acestea prezintă o serie de vicii ascunse şi neconformităţi. În motivare, aceasta arată că obligaţia de predare a bunurilor devenise deja scadentă şi fusese executată, recurenta pretinzând doar o neconformitate a bunurilor.

Faţă de motivele care au fundamentat excepţia invocată, Înalta Curte reţine că ceea ce se opune prin intermediul acesteia nu reprezintă o veritabilă neexecutare a contractului de către intimată, ci o executare pe care recurenta o consideră ca fiind neconformă, dat fiind că, aşa cum au reţinut instanţele de fond şi cum de altfel recunoaşte şi titulara demersului judiciar de faţă, în cauză, bunurile au fost livrate beneficiarului final.

Este ştiut că excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus) reprezintă dreptul oricăreia din părţile unui contract bilateral, sinalagmatic, de a refuza îndeplinirea obligaţiilor pe care şi le-a asumat, atâta vreme cât cealaltă parte nu-şi îndeplineşte propriile sale obligaţii.

Or, nu se poate pune semnul egalităţii între excepţia de neexecutare a contractului şi invocarea unor vicii ascunse sau a altor neconformităţi, în sensul că marfa livrată nu a corespuns din punct de vedere calitativ. Obligaţiei vânzătorului de livrare a bunurilor îi corespunde obligaţia cumpărătorului de plată a preţului acestora, astfel încât, cum în speţă vânzătorul şi-a îndeplinit obligaţia de predare, cumpărătorul poate fi obligat în mod corespunzător la plata preţului.

Aspectele privind calitatea bunurilor livrate, din perspectiva existenţei unor vicii ascunse sau a altor neconformităţi, constituie în mod evident o situaţie de fapt distinctă de cea a predării efective a bunurilor, legea reglementând în mod diferit consecinţele juridice în fiecare dintre cele două situaţii. Astfel, aşa cum în mod corect au reţinut şi instanţele de fond, pentru situaţia constatării unor vicii ascunse sau altor neconformităţi, partea are la îndemână alte mijloace legale pentru a obţine remedierea acestora sau eventual chiar despăgubiri, în condiţiile art. 1.710-1.714 din C. civ., în timp ce plata preţului ar fi putut să o refuze doar dacă bunurile nu i-ar fi fost predate.

Prin urmare, excepţia invocată nu poate avea funcţia urmărită de recurentă, de vreme ce aceasta nu este întemeiată pe neexecutarea obligaţiei de predare de către creditor, ci pe o ipoteză pentru care există alte remedii legale.

Din acest punct de vedere, verificarea criticilor integrate acestui motiv de nelegalitate devine de prisos, având în vedere că acestea vizează posibilitatea invocării excepţiei de neexecutare în materia vânzării, chestiune ce nu poate fi analizată decât în contextul învestirii instanţei cu o veritabilă excepţie care să aducă în discuţie neîndeplinirea obligaţiei de predare şi nu conformitatea executării ei, pentru care legiuitorul, la art. 1.710-1.714 C. civ., a pus la dispoziţia cumpărătorului mijloace de remediere, valorificate, de altfel, de recurentă prin procesele intentate în acest sens.

Aşa fiind, motivul de recurs urmează a fi respins, cu consecinţa menţinerii soluţiei de instanţa de apel în dispozitivul hotărârii pentru motivele menţionate mai sus.

Totodată, în considerarea aceloraşi considerente, vor fi înlăturate şi criticile autoarei căii de atac privind nerespectarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1.538 C. civ. prin raportare la clauza 10 din contract.

Aceasta, în condiţiile în care, pe de o parte, invocarea textului de lege pretins încălcat s-a realizat direct în recurs, cu nerespectarea art. 488 alin. (2) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, teza recurentei cu privire la accesoriile debitului principal a fost fundamentată tocmai pe excepţia de neexecutare, soluţie a cărei lealitate fiind confirmată de instanţa de recurs, face de prisos analizarea lor.

În concluzie, constatând că măsura casării deciziei recurate nu se justifică din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru toate raţiunile expuse anterior, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1629/2022 din 24 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 mai 2023.