Unpaid grid connection fees: cassation dismissed due to exclusion of private law incompetence and factual errors from legal review

Şedinţa publică din data de 10 mai 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. x/2021 reclamanta DISTRIBUŢIE ENERGIE ELECTRICĂ ROMÂNIA S.A., pentru SUCURSALA DE DISTRIBUŢIE A ENERGIEI ELECTICE PLOIEŞTI, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei-debitoare la plata sumei totale de 512.423,667 RON (sumă ce urmează a se actualiza până la data plăţii efective), reprezentând valoarea neachitată din tariful de racordare, respectiv componenta Ti corespunzătoare cotei de participare la finanţarea lucrărilor de întărire a reţelei electrice, necesare pentru evacuarea puterii aprobate utilizatorilor, conform Contractului de racordare nr. x din 07.07.2015.

Prin sentinţa nr. 1133 din 1 noiembrie 2021 Tribunalul Prahova a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta DISTRIBUŢIE ENERGIE ELECTRICĂ ROMÂNIA S.A. pentru SUCURSALA DE DISTRIBUŢIE A ENERGIEI ELECTICE PLOIEŞTI, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 512423,67 RON reprezentând valoarea neachitată din tariful de racordare-componenta Ti corespunzătoare cotei de participare la finanţare a lucrărilor de întărirea reţelei electrice, conform Contractului de racordare nr. x/07.07.2015, precum şi la plata către reclamantă a sumei de 8729,23 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei soluţii a formulat apel pârâta A. S.R.L., iar prin decizia nr. 382 din 26 octombrie 2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a Civilă a respins ca nefondat aelul.

Împotriva acestei soluţii, în termen legal, a formulat recurs pârâta, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi admiterea apelului formulat, anularea sentinţei apelate nr. 1133/01.11.2021 şi a încheierii din 27.05.2021 pronunţate de Tribunalul Prahova, cu consecinţa trimiterii cauzei la instanţa competentă, respectiv Tribunalul Bucureşti, cu cheltuieli de judecată.

În motivare recurenta invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în ceea ce priveşte necompetenţa teritorială a instanţei de fond în soluţionarea prezentei cauze; precum şi pe cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în ceea ce priveşte aplicarea greşită a normelor de drept material, cu referire la fondul cauzei şi la modul în care instanţa de apel a interpretat dispoziţiile legale şi clauzele contractuale.

Sub aspectul necompetenţei teritoriale recurenta arată că, încă de la data formulării cererii de chemare în judecată, avea sediul în Bucureşti, astfel că instanţa competentă să judece cauza era Tribunalul Bucureşti şi nu Tribunalul Prahova.

Arată că interpretarea gramaticală a textului legal, respectiv a dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., conduce la o singură concluzie, aceea că obligaţia la care se referă sintagma "executarea, chiar şi în parte, a obligaţiei" se referă la obligaţia dedusă judecăţii, adică la obiectul procesului, în cazul de faţă obligaţia de plată, iar nu la alte obligaţii contractuale, pe care instanţa nu le analizează, deoarece nu este sesizată în acest sens.

Instanţa de apel în mod greşit a reţinut că textul legal nu distinge între obligaţiile contractuale, câtă vreme din respectiva normă legală rezultă că pentru a fi aplicabilă, prin contract, părţile trebuiau să stabilească locul executării obligaţiei supusă verificării instanţei, adică obligaţia aflată în sarcina recurentei privind plata tarifului. Numai în acest caz se putea avea în vedere competenţa alternativă, în caz contrar fiind aplicabile normele generale privind competenţa teritorială.

Mai arată recurenta şi că, problematica competenţei teritoriale a Tribunalului Prahova a fost analizată definitiv în cadrul dosarului nr. x/2021, deoarece din perspectiva competenţei teritoriale a instanţei, este lipsit de relevanţă faptul că în respectiva cauză s-a luat act de renunţarea la judecată a reclamantei, invocând în susţinere dispoziţiile art. 1016 precum şi pe cele ale art. 1025 din C. proc. civ., şi practică judiciară.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., după expunerea considerentelor instanţei de apel, a unor ample precizări teoretice referitoare la cadrul legal privind schema de susţinere a producătorilor de energie electică din surse regenerabile precum şi a situaţiei de fapt generată de contractul încheiat între părţi, recurenta arată că în mod greşit a apreciat instanţa de apel că apărările formulate, în special cele referitoare la neprobarea realizării lucrărilor de către intimata reclamantă şi invocarea excepţiei de neexecutare, conform art. 1556 din C. civ., ar fi lipsite de relevanţă.

În susţinere, recurenta face o analiză a probatoriului administrat în cauză, în combaterea concluziilor la care a ajums instanţa de apel.

Prin întâmpinarea formulată, intimata DISTRIBUŢIE ENERGIE ELECTRICĂ ROMÂNIA S.A. a invocat excepţia nulităţii recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Referitor la excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată, instanţa de recurs constată că, cel puţin criticile referitoare la greşita soluţionare a excepţiei necompetenţei teritoriale a primei instanţe, impun o analiză din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., invocat în mod expres de recurentă, în primul rând sub aspectul încadrării sau neîncadrării în acest motiv de recurs, astfel încât recursul nu este nul, excepţia urmând a fi respinsă ca neîntemeiată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport cu criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. recurenta invocă încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 3 din acelaşi cod.

Sub acest aspect, instanţa de recurs constată că, în privinţa motivului de nelegalitate referitor la încălcarea competenţei altei instanţe, noul C. proc. civ., spre deosebire de vechea reglementare, prevede în mod expres că numai încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii, poate atrage casarea hotărârii recurate, în conformitate cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.

Rezultă deci că, în condiţiile în care doar necompetenţa de ordine publică este indicată în mod expres printre motivele de casare, necompetenţa de ordine privată nu mai poate fi invocată ca şi motiv de recurs.

În cauză recurenta critică greşita reţinere a incidenţei dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., atât de către instanţa de fond cât şi de către instanţa de apel, dispoziţii ce reglementează un caz de competenţă teritorială alternativă. În consecinţă, prin raportare la dispoziţiile art. 129 din C. proc. civ., în situaţia greşitei aplicări a acestor norme de competenţă teritorială, ne aflăm în ipoteza unei necompetenţe de ordine privată.

Aşa cum s-a arătat însă, numai necompetenţa de ordine publică, invocată în condiţiile legii, mai poate fi invocată ca şi motiv de recurs, subsumat punctului 3 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ.

Cât priveşte susţinerea recurentei în sensul că necompetenţa de ordine privată ar putea fi cercetată totuşi şi în recurs, din perspectiva motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 din C. proc. civ., aceasta nu poate fi primită, deoarece motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. include toate celelalte neregularităţi procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, respectiv cele care, nefiind reglementate ca motive de recurs de sine stătătoare, nu pot fi încadrate în cele menţionate la punctele 1- 4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare, de asemenea, nu poate fi încadrată în alte motive de recurs.

Aşadar, necompetenţa de ordine privată nu intră sub incidenţa motivelor de casare prevăzute de noua lege procesuală, nici din perspectiva pct. 3 şi nici din cea a pct. 5 ale art. 488 din C. proc. civ., motiv pentru care criticile formulate sub acest aspect nu pot fi cercetate.

În ce priveşte invocarea de către recurentă a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor de recurs expuse în susţinerea acestui caz de casare, instanţa constată că acestea nu se încadrează nici în punctul 8 şi nici în vreunul dintre celelate motive prevăzute expres şi limitativ de lege.

Deşi recurenta invocă greşita aplicarea adispoziţiilor art. 1556 din C. civ., în dezvoltarea acestei critici arată că intimata DEER nu a făcut dovada îndeplinirii propriei obligaţii asumate prin contractul încheiat între părţi, pentru a putea pretinde plata tarifului de întărire de la recurentă.

Astfel, recurenta susţine că intimata nu a facut dovada îndeplinirii propriilor obligaţii, că din probatoriul administrat rezultă că de fapt nici nu mai era necesară executarea vreunei lucrări de întărire a reţelei electrice pentru a se solicita plata unui tarif aferent, lucrările fiind deja efectuate, astfel că în mod greşit instaţele de fond nu au reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1556 din C. civ., referitoare la excepţia de neexecutare a contractului.

Se observă deci că susţinerile recurentei nu pot fi apreciate ca argumente pertinente într-o critică de nelegalitate, întrucât se referă la o situaţie de fapt care, în opinia recurentei, ar fi fost greşit reţinută, pe baza unui probatoriu greşit interpretat şi oricum, insuficient. Însă, problemele ce ţin de administrarea şi interpretarea probelor excedează limitelor controlului judiciar de legalitate ce poate fi efectuat în recurs, motiv pentru care nu pot fi analizate.

Faţă de toate aceste considerente, constatând că nu poate fi reţinută niciuna din criticile formulate de recurenta pârâtă, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de aceasta, împotriva deciziei civile nr. 382 din 26 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 382 din 26 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 mai 2023.