Appeal against suretyship liability and debt imputation dismissed, upholding guarantor's obligation to pay invoice balances

Şedinţa publică din data de 4 mai 2023

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21 august 2018 pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care pârâta B. să fie obligată să-i plătească suma de 277.140,70 RON, reprezentând contravaloarea unui număr de 9 facturi fiscale, precum şi dobânda legală calculată de la data introducerii acţiunii în instanţă şi până la momentul plăţii efective.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1013-1017 din C. proc. civ., raportat la art. 149 şi art. 194 din acelaşi cod.

Pârâta B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de emitere a ordonanţei de plată, formulate de creditoarea A. S.R.L. A solicitat introducerea în cauză a numitului C., care are calitatea de garant fidejusor în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/09.02.2016, încheiat de A. S.R.L. cu D., cu referire la faptul că facturile a căror contravaloare o solicită creditoarea au fost emise în perioada în care acesta era administratorul societăţii. De asemenea, pârâta a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat a încheierii nr. 198/2017, pronunţată de Tribunalul Iaşi, în dosarul nr. x/2017, dar şi excepţia inadmisibilităţii ordonanţei de plată pentru lipsa somaţiei de plată (la care a renunţat prin precizările de la fila x al Tribunalului Iaşi). S-a mai invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei pentru sumele ce formează obiectul facturilor nr. x/26.10.2015 şi nr. x/11.11.2015, facturi emise în baza contractului nr. x/2015, iar nu a contractului x/09.02.2016. Pe fondul cauzei, pârâta a invocat, ca apărare de fond, nulitatea contractului de fidejusiune anexă la contractul de vânzare nr. x/09.02.2016.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta A. S.R.L. a arătat că nu a depus o cerere de emitere a ordonanţei de plată, ci o acţiune în pretenţii, întemeiată pe dispoziţiile art. 1516 şi următoarele, art. 1527, art. 1530 şi următoarele din C. civ., coroborat cu art. 1650 şi următoarele din acelaşi cod .

La termenul din 28 ianuarie 2019, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B..

Prin sentinţa nr. 982/2020 din 30 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B.; pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 102.804,54 RON, cu titlu de contravaloare restantă a facturilor fiscale, emise în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/09.02.2016; de asemenea, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei dobânda legală la suma de 102.804,54 RON, calculate de la data introducerii cererii (21.08.2018) până la momentul plăţii efective; s-a stabilit un onorariu final pentru d-na expert contabil E. în cuantum de 1.739 RON şi a fost obligată pârâta să plătească d-nei expert contabil E. suma de 1.239 RON, cu titlu de diferenţă onorariu; pârâta a mai fost obligată să plătească reclamantei suma de 3.161,08 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta B. a formulat apel, solicitând schimbarea hotărârii apelate, cu consecinţa respingerii cererii principale. În subsidiar, pârâta a solicitat admiterea în parte a cererii principale şi obligarea sa la plata către reclamantă a sumei de 28.774,54 RON; înlăturarea obligaţiei de plată a sumei de 1.239 RON, stabilite în sarcina sa, cu titlu de diferenţă de onorariu către doamna expert E.; obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată suportate în cursul judecăţii din apel şi din primă instanţă.

Prin decizia nr. 99/2021 din 22 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis apelul formulat de pârâta B. împotriva sentinţei nr. 982/2020 din 30 iulie 2020 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, hotărâre care a fost schimbată în parte, în sensul că s-a înlăturat dispoziţia privind obligarea pârâtei B. să plătească doamnei expert contabil E. suma de 1.239 RON, cu titlu de diferenţă onorariu; s-au păstrat dispoziţiile sentinţei care nu contravin hotărârii din apel; s-a respins cererea apelantei vizând obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată în apel.

La data de 13 mai 2022 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2018, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei nr. 99/2021 din 22 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Recurenta-pârâtă B. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel, cu cheltuieli de judecată.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

1. Aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la dol

S-a arătat că în concordanţă cu prevederile art. 1214 alin. (1) din C. civ. "consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie".

Instanţa de prim control judiciar a reţinut, în mod greşit, că pârâta nu a probat manoperele frauduloase întreprinse de cocontractant. Mai mult decât atât, curtea de apel a constatat faptul că este neîntemeiată susţinerea apelantei, potrivit căreia intenţia reprezentantului intimatei-reclamante A. S.R.L. rezultă din săvârşirea manoperelor pe care le pretinde. Instanţa de apel a indicat, în continuare, faptul că elementul subiectiv al dolului trebuie dovedit, pârâta încercând să acrediteze un raţionament circular, care însă nu poate fi primit.

În accepţiunea recurentei-pârâte, interpretarea normelor legale de către instanţa de prim control judiciar este eronată, în speţa dedusă judecăţii fiind întrunite atât elementul obiectiv, cât şi elementul subiectiv al dolului.

Astfel, a învederat că manoperele frauduloase comise de către reprezentantul societăţii intimate sunt subliniate de următoarele acţiuni/inacţiuni:

• inserarea printre facturile pe care i-a cerut doamnei B. să le semneze şi anexa 3 intitulată "contract de fidejusiune";

• faptul că nu i-a permis doamnei B. lecturarea înscrisurilor ce urmau a fi semnate, motivând că este grăbit şi că trebuie să ajungă urgent în altă parte;

• faptul că nu a informat-o pe doamna B. în legătură cu înscrisurile care urmau a fi semnate;

Cu privire la elementul subiectiv, intenţia reprezentantului intimatei-reclamante A. S.R.L. este evidenţiată de realizarea manoperelor anterior arătate şi întărite de probatoriul administrat în cauză.

În acest sens, s-a arătat că depoziţia martorului audiat în cauză a indicat dincolo de orice dubiu faptul că recurenta-pârâtă a fost pusă să semneze sub presiunea timpului şi cu asigurările că prevederile cuprinse în Anexa 3 nu reprezintă decât o formalitate şi că bunurile cu care se răspunde sunt ale societăţii, iar nu ale recurentei-pârâte.

Dolul (prin reticenţă) a provenit de la reprezentantul societăţii reclamante, acesta aducându-i pârâtei facturile şi Anexa 3 (reprezentată de un contract de fidejusiune) pentru ca acestea să fíe semnate. În ciuda faptului că în ceea ce priveşte eroarea provocată în cazul dolului, aceasta nu trebuie să aibă caracter esenţial, totuşi, în speţă, eroarea provocată are această calitate, întrucât dacă pârâta ar fi avut semnificaţia termenilor şi însemnătatea juridică a contractului de fidejusiune, cu siguranţă nu l-ar fi semnat.

În acelaşi timp, eroarea provocată recurentei-pârâte este una scuzabilă, deoarece acesteia nu i s-a permis să lectureze înscrisurile respective, astfel încât să se poată informa cu privire la consecinţele semnării unor astfel de acte.

Referitor la existenţa erorii, instanţa de apel a observat faptul că obligaţiile impuse prin contractul de fidejusiune erau clar explicate în cuprinsul actului. Astfel, instanţa de prim control judiciar a arătat că, indiferent de faptul că pârâta ar fi avut sau nu cunoştinţe juridice, o conduită diligentă ar fi obligat-o ca, în situaţia în care nu înţelegea semnificaţia termenilor, ar fi trebuit să solicite asistenţă juridică de specialitate.

Instanţa de apel nu a luat în considerare susţinerile recurentei-pârâte, în cuprinsul cererii de recurs aceasta reamintind faptul că succesiunea evenimentelor s-a produs în mod alert şi sub presiunea afirmaţiilor reprezentantului intimatei-reclamante.

Mai mult decât atât, după plecarea reprezentantului intimatei-reclamante A. S.R.L., moment în care recurenta-pârâtă a reuşit să lectureze documentele semnate, neînţelegând semnificaţia termenilor din actele primite, l-a sunat pe reprezentantul societăţii, iar acesta a asigurat-o pe doamna B. că totul este în regulă şi că înscrisul semnat nu implică în niciun fel propriul patrimoniu.

De altfel, toate aceste aspecte au fost dovedite şi nu au fost infirmate de către partea adversă.

Modalitatea îndoielnică prin care reprezentanţii intimatei-reclamante A. S.R.L. au înţeles să desfăşoare relaţiile comerciale cu D. este evidenţiată şi de faptul că au încercat să inducă în eroare instanţele de fond, prezentând înscrisuri care conţineau datorii achitate, astfel încât să obţină obligarea Asociaţiei la plata unor sume necuvenite, aspect sesizat şi de către instanţele de judecată.

2. Aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează eroarea

Instanţa de apel a interpretat, în mod greşit, normele de drept material prin raportare la situaţia concretă dedusă judecăţii.

Consimţământul este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a oricărui act juridic civil, putând fi definit ca reprezentând exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil. Atât în jurisprudenţă, cât şi în literatura juridică s-a reţinut că, pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să întrunească următoarele condiţii:

• să provină de la o persoană cu discernământ;

• să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;

• să fie exteriorizat;

• să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ (eroare, dol, violenţă, leziune).

Prin eroare se înţelege falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea actului juridic. Eroarea obstacol, numită şi eroare distructivă de voinţă, este cea mai gravă formă a erorii, împiedicând însăşi formarea actului juridic, iar falsa reprezentare a realităţii cade fie asupra naturii actului juridic ce se încheie (error in negotium), în sensul că o parte crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede că încheie un alt act juridic, fie asupra identităţii fizice ale obiectului.

În speţă, erau îndeplinite cel puţin condiţiile existenţei erorii, concretizată în modalitatea error in negotium, eroarea asupra naturii sau obiectului contractului încheiat.

Error in negotium este un motiv de nulitate a actului juridic şi presupune eroarea uneia dintre părţi asupra naturii juridice a actului în discuţie, în sensul că partea crede că încheie un alt act decât cel materializat prin înscrisul doveditor.

Cererea referitoare la constatarea nulităţii având în vedere un astfel de motiv, impune în sarcina reclamantului în temeiul art. 1169 din C. civ. de la 1864, aplicabil în speţă, obligaţia de dovedire a condiţiilor erorii asupra naturii juridice a actului juridic. Eroarea, ca motiv de nulitate, presupune existenţa convingerii greşite a părţii că încheie un anumit act juridic, iar nu pe cel încheiat în realitate. Definiţia acestui motiv de nulitate impune cercetarea unui element de natură psihică a părţii şi anume voinţa internă reală a celui al cărui consimţământ a fost viciat în acest mod.

Aşa cum s-a arătat anterior, recurenta-pârâtă nu a avut posibilitatea de a lectura actele din cauza presiunilor făcute de reprezentantul intimatei-reclamante A. S.R.L. Mai mult decât atât, recurenta nu a putut înţelege semnificaţia conţinutului contractului de fidejusiune, aspect subliniat şi de faptul că ulterior semnării actelor, după ce a avut posibilitatea efectivă de a analiza înscrisurile, recurenta l-a apelat pe reprezentantul A. S.R.L. pentru a o lămuri cu privire la înţelesul conţinutului contractului.

3. Aplicarea greşită a normelor de drept material privitoare la imputaţia datoriilor

În cuprinsul deciziei nr. 99/2021, Curtea de Apel Iaşi a reţinut că este nefondată susţinerea apelantei, potrivit căreia în aplicarea prevederilor art. 1509 din C. civ. prioritate ar fi avut regula stabilită la lit. c) faţă de regula prevăzută la lit. d).

Potrivit celor reţinute de către instanţa de prim control judiciar, împrejurarea că datoriile Asociaţiei proveneau din două contracte de vânzare (încheiate în anul 2015, respectiv în anul 2016), datoria aferentă contractului din anul 2015 fiind inferioară valoric celei din anul 2016, nu înseamnă că datoria din contractul din februarie (de 228.663,28 RON) era mai oneroasă, pentru a atrage incidenţa literei c). Totodată, instanţa de apel a arătat că "pârâta nu se poate prevala de textul menţionat [art. 1509 alin. (1) lit. c)], câtă vreme cele două datorii erau deopotrivă scadente, precum şi în egală măsură, garantate şi oneroase, astfel încât corect s-a considerat stinsă mai întâi datoria mai veche".

Aşa cum în mod corect au stabilit cele două instanţe, în cauză nu a fost dovedită realizarea imputaţiei făcute de creditor sau de debitor.

Rezultă că, în lipsa imputaţiei făcute de una dintre părţi, va opera imputaţia legală.

Conform prevederilor art. 1509 din C. civ. privind imputaţia legală, dacă niciuna dintre părţi nu face imputaţia plăţii, vor fi aplicate, în ordine, regulile menţionate în cuprinsul acestui text de lege.

Totuşi, raţionamentul instanţei de prim control judiciar este unul lapidar, interpretarea textului de lege care reglementează imputaţia legală, raportat la speţa dedusă judecăţii şi la probatoriul administrat, fiind greşită.

Curtea de Apel Iaşi a stabilit că sunt deopotrivă scadente creanţele din anul 2015 (73.750 RON), respectiv anul 2016 (228.663,28 RON), în egală măsură garantate şi oneroase, iar împrejurarea că datoria din anul 2016 are un cuantum mai mare decât cea din anul 2015 nu o face să fie mai oneroasă.

Acest argument nu poate fi primit, întrucât nu ar da eficienţă ordinii imperative prevăzute de art. 1509 alin. (1) din C. civ.. Dacă s-ar considera corect raţionamentul instanţei de apel, ar însemna să fie exclusă în orice caz aplicabilitatea situaţiei prevăzute la lit. c) din articolul anterior evocat.

În mod evident, orice datorie are caracter oneros, iar art. 1509 alin. (1) lit. c) din C. civ., se referă la situaţia în care există datorii scadente, dar cu un cuantum diferit.

Soluţia propusă de instanţa de apel ar fi fost corectă doar în măsura în care datoriile ar fi fost "în egală măsură, garantate şi oneroase". Or, cum datoria din anul 2016 era mai oneroasă decât cea din anul 2015 (şi nu în egală măsură oneroasă), aceasta trebuia imputată cu prioritate.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei recurate ca fiind temeinică şi legală. A invocat excepţia netimbrării cererii de recurs şi a susţinut faptul că recursul este tardiv formulat.

La data de 19 iulie 2022 s-a dispus comunicarea întâmpinării formulate de intimata-reclamantă A. S.R.L. către recurenta-pârâtă B., cu menţiunea de a depune la dosar, în termen de cel mult 10 zile de la comunicare, răspuns la întâmpinare.

Recurenta-pârâtă B. a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiilor invocate de intimata-reclamantă.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să-şi exercite acest drept.

Prin încheierea din 2 martie 2023 s-a respins excepţia netimbrării cererii de recurs şi excepţia tardivităţii declarării recursului, invocate de către intimata-reclamantă A. S.R.L.; s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-pârâtă B., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data de 4 mai 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În esenţă, recurenta-pârâtă critică decizia instanţei de apel, pentru netemeinicie şi nelegalitate, invocând motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, susţinând faptul că au fost aplicate greşit normele de drept material referitoare la dol, întrucât instanţa de prim control judiciar a reţinut, în mod eronat, că pârâta nu a probat manoperele frauduloase întreprinse de cocontractant. Mai mult decât atât, curtea de apel a constatat faptul că este neîntemeiată susţinerea apelantei, potrivit căreia intenţia reprezentantului intimatei-reclamante A. S.R.L. rezultă din săvârşirea manoperelor pe care le pretinde. Instanţa de apel a indicat, în continuare, faptul că elementul subiectiv al dolului trebuie dovedit, pârâta încercând să acrediteze un raţionament circular, care însă nu poate fi primit. În accepţiunea recurentei-pârâte, interpretarea normelor legale de către instanţa de prim control judiciar este eronată, în speţa dedusă judecăţii fiind întrunite atât elementul obiectiv, cât şi elementul subiectiv al dolului.

O altă critică se referă la faptul că instanţa de apel a interpretat, în mod greşit, normele de drept material care reglementează eroarea prin raportare la situaţia concretă dedusă judecăţii. Recurenta-pârâtă consideră că, în speţă, erau îndeplinite cel puţin condiţiile existenţei erorii, concretizată în modalitatea error in negotium, eroarea asupra naturii sau obiectului contractului încheiat.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte aminteşte faptul că recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, recursul este o cale extraordinară de atac cu un scop precis, stabilit expres de legiuitor, analiza instanţei de recurs fiind limitată de situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond [pe care nu o poate modifica, potrivit efectului cumulat al art. 483 alin. (3) şi art. 488 din C. proc. civ..].

Faţă de aceste precizări, criticile recurentei care urmăresc fie stabilirea unei alte situaţii de fapt, fie tind la o reevaluare a probelor administrate în faţa celor două instanţe devolutive, nu vor fi examinate în cadrul recursului pentru că vizează chestiuni a căror verificare excedează limitele recursului, aşa cum sunt ele stabilite de primul alineat al art. 488 din C. proc. civ.

În mare măsură, recursul nu cuprinde o argumentaţie juridică a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţa de apel în legătură cu dispoziţiile legale, Înalta Curte neputându-se substitui reclamantei, în sensul unei completări deductive a argumentaţiei căii extraordinare de atac.

Recurenta îşi expune criticile aduse deciziei din apel prin multiple referiri la situaţia de fapt reţinută de instanţele devolutive şi la reaprecierea probelor din dosar. Se tinde, astfel, la cenzurarea aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, incompatibile cu calea extraordinară a recursului. În cadrul său se verifică legalitatea hotărârii atacate, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei. Totodată, prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Analizând motivul de casare invocat de parte, numai în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din cod, instanţa de recurs îl va înlătura, decizia instanţei de apel fiind conformă cu regulile de drept aplicabile.

Astfel, în urma probatoriului administrat, instanţa de apel a reţinut că între reclamanta A. S.R.L. (în calitate de vânzător) şi D. (în calitate de cumpărător) s-a încheiat contractul de vânzare nr. x/09.02.2016. Reclamanta a livrat mărfurile cumpărate de D., iar cumpărătoarea nu a achitat integral contravaloarea lor, rămânând soldul pentru recuperarea căruia societatea A. S.R.L. a promovat cererea de chemare în judecată.

La data de 1 august 2016 s-a încheiat anexa nr. 3 la contractul de vânzare nr. x/09.02.2016, anexa reprezentând un contract de fidejusiune.

Conform articolului 2 "Obligaţiile fidejusorului", pârâta B. (care devenise la 10 iulie 2016 reprezentant legal al D.) şi-a dat acordul pentru a deveni fidejusor al debitorului principal D., angajându-se să răspundă solidar cu acesta faţă de reclamantă pentru executarea obligaţiilor asumate prin contract, renunţând la beneficiul discuţiunii şi diviziunii.

În acord cu cele statuate de prima instanţă, curtea de apel a constatat că este neîntemeiată apărarea pârâtei, vizând nevalabilitatea contractului de fideiusiune, din cauza vicierii consimţământului său prin dol şi a erorii asupra obiectului contractului.

Astfel cum dispune alin. (4) al art. 1214 din C. civ., dolul nu se presupune. În speţă, apelanta nu a făcut dovada acestuia. Contrar celor susţinute în calea de atac a apelului, pârâta nu a probat manoperele frauduloase întreprinse de cocontractant. Rezultă din depoziţia martorului că, după semnarea actului, B. i-a telefonat reprezentantului societăţii reclamante, pentru a-i cere explicaţii şi că a acceptat explicaţiile acestuia. Conţinutul explicaţiilor, susţinut de pârâtă, nu a fost probat, şi este greu de crezut că martorul audiat a putut percepe în ce au constat acestea.

Referitor la elementul subiectiv, curtea a constatat că este neîntemeiată susţinerea apelantei, potrivit căreia intenţia reprezentantului societăţii A. S.R.L. rezultă din săvârşirea manoperelor pe care ea le pretinde. Elementul subiectiv trebuie dovedit, la rândul său, instanţa observând că pârâta încearcă să acrediteze un raţionament circular, care nu poate fi primit. Altfel spus: elementul subiectiv nu ar trebui dovedit, întrucât ar rezulta din elementul obiectiv, care nu a fost - însă - probat.

Conchizând, instanţa de prim control judiciar a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile dolului, stabilite de art. 1214 alin. (1) din C. civ.

În calea de atac a recursului, recurenta-pârâtă a reiterat faptul că manoperele frauduloase comise de către reprezentantul societăţii intimate sunt subliniate de următoarele acţiuni/inacţiuni:

• inserarea printre facturile pe care i-a cerut doamnei B. să le semneze şi anexa 3 intitulată "contract de fidejusiune";

• faptul că nu i-a permis doamnei B. lecturarea înscrisurilor ce urmau a fi semnate, motivând că este grăbit şi că trebuie să ajungă urgent în altă parte;

• faptul că nu a informat-o pe doamna B. în legătură cu înscrisurile care urmau a fi semnate;

Cu privire la elementul subiectiv, intenţia reprezentantului intimatei-reclamante A. S.R.L. este evidenţiată de realizarea manoperelor anterior arătate şi întărite de probatoriul administrat în cauză.

În acest sens, s-a arătat că depoziţia martorului audiat în cauză a indicat dincolo de orice dubiu faptul că recurenta-pârâtă a fost pusă să semneze sub presiunea timpului şi cu asigurările că prevederile cuprinse în Anexa 3 nu reprezintă decât o formalitate şi că bunurile cu care se răspunde sunt ale societăţii, iar nu ale recurentei-pârâte.

Examinând această critică, Înalta Curte reţine că se impută instanţei de apel greşita aplicare a normelor de drept material referitoare la dol.

Cu toate acestea, recurenta nu demonstrează în ce a constat aplicarea greşită a acestor dispoziţii de drept material.

Dolul reprezintă o eroare provocată cu rea-credinţă unei persoane, cu scopul de a o determina să încheie un contract, pe care altfel nu l-ar fi încheiat. În structura sa, dolul cuprinde, în primul rând, un element subiectiv, constând în intenţia de a induce în eroare cocontractantul, precum şi un element obiectiv, care constă în utilizarea de mijloace viclene de a induce în eroare. Dolul priveşte atât faptele comisive, săvârşite cu scopul inducerii în eroare, cât şi cele omisive, doctrina şi practica judiciară reţinând ca dol şi trecerea intenţionată sub tăcere a unor împrejurări, cu scopul de a induce în eroare pe celălalt, pentru ca acesta să contracteze (dolul prin reticenţă).

Având în vedere că potrivit art. 1.214 alin. (4) din C. civ., dolul nu se presupune - text care constituie o simplă aplicaţie a regulii potrivit căreia cel care invocă un viciu de consimţământ trebuie să-l dovedească - în lipsa oricărei probe şi chiar a unei susţineri plauzibile din care să rezulte existenţa dolului, se impune concluzia că motivul de nulitate invocat nu este întemeiat.

Ca viciu de consimţământ, dolul trebuie analizat din perspectiva elementului obiectiv, care constă în utilizarea unor manopere frauduloase pentru a induce în eroare cealaltă parte contractantă, dar şi din perspectiva elementului subiectiv constând în aceea că trebuie să existe intenţia de a induce în eroare cealaltă parte contractantă.

În ceea ce priveşte dolul, ca viciu de consimţământ, pentru ca să atragă nulitatea actului este necesar să provină de la una dintre părţile contractante, iar manoperele folosite să prezinte o anumită gravitate încât, în lipsa lor, cealaltă parte să nu fi contractat. Dolul, ca şi eroarea, fiind fapte juridice, trebuie dovedite de partea care le invocă prin orice mijloc de probă.

Aşadar, existenţa dolului nu se poate reţine decât dacă se face dovada că partea acţionează cu rea-credinţă, respectiv cu intenţia de a provoca o eroare şi de a înşela buna-credinţă a celuilalt.

Întrucât pârâta B. nu a probat manoperele frauduloase întreprinse de cocontractant, critica formulată sub acest aspect va fi înlăturată.

Succesiv, o altă parte a criticilor recurentei a vizat aplicarea greşită a normele de drept material care reglementează eroarea prin raportare la situaţia concretă dedusă judecăţii.

Astfel, s-a arătat că prin eroare se înţelege falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea actului juridic. Eroarea obstacol, numită şi eroare distructivă de voinţă, este cea mai gravă formă a erorii, împiedicând însăşi formarea actului juridic, iar falsa reprezentare a realităţii cade fie asupra naturii actului juridic ce se încheie (error in negotium), în sensul că o parte crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede că încheie un alt act juridic, fie asupra identităţii fizice ale obiectului.

În speţă, erau îndeplinite cel puţin condiţiile existenţei erorii, concretizată în modalitatea error in negotium, eroarea asupra naturii sau obiectului contractului încheiat.

Error in negotium este un motiv de nulitate a actului juridic şi presupune eroarea uneia dintre părţi asupra naturii juridice a actului în discuţie, în sensul că partea crede că încheie un alt act decât cel materializat prin înscrisul doveditor.

Răspunzând acestora, Înalta Curte reţine că invocarea art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în recurs şi identificarea unor dispoziţii de drept material nu este suficientă pentru a contura încălcarea legii prin hotărârea atacată în lipsa oricărui efort al părţii de a demonstra în ce a constat greşeala instanţei inferioare. Un atare procedeu nu poate reprezenta în sine un motiv de casare şi nici nu obligă instanţa de recurs la o evaluare din oficiu a aplicării legii; examinarea recursului nu presupune de plano, o rejudecare a cauzei, ci numai analiza pretinselor greşeli de judecată care, prin modul lor de argumentare, fac posibilă încadrarea motivelor în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Excedează, pe de altă parte, limitele controlului de legalitate realizat în recurs o nemulţumire a părţii legată de interpretarea probelor, domeniu în care instanţa de apel are deplină libertate de apreciere; stabilirea faptelor pe baza sensului şi înţelesului pe care instanţele devolutive le dau, ca subiect al probelor, lucrărilor dosarului efectuate în cadrul cercetărilor judecătoreşti nu se integrează controlului pe care instanţa de recurs îl realizează în limitele şi scopul prefigurat de art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., acela de verificare a conformităţii hotărârilor recurate cu regulile de drept.

Se cuvine subliniat, în final, că recurenta nu critică aplicarea greşită a legii, ci aplicarea legii la o situaţie de fapt pe care o consideră greşită, aşa încât, pe baza celor expuse, arată că expunerea recurentei nu se poate integra în controlul de legalitate solicitat prin recurs.

Recurenta-pârâtă B. a mai invocat aplicarea greşită a normelor de drept material privitoare la imputaţia datoriilor. Sub acest aspect, a arătat că, în cuprinsul deciziei nr. 99/2021, Curtea de Apel Iaşi a reţinut că este nefondată susţinerea apelantei, potrivit căreia în aplicarea prevederilor art. 1509 din C. civ. prioritate ar fi avut regula stabilită la lit. c) faţă de regula prevăzută la lit. d). Potrivit celor reţinute de către instanţa de prim control judiciar, împrejurarea că datoriile Asociaţiei proveneau din două contracte de vânzare (încheiate în anul 2015, respectiv în anul 2016), datoria aferentă contractului din anul 2015 fiind inferioară valoric celei din anul 2016, nu înseamnă că datoria din contractul din februarie (de 228.663,28 RON) era mai oneroasă, pentru a atrage incidenţa literei c). Totodată, instanţa de apel a arătat că "pârâta nu se poate prevala de textul menţionat [art. 1509 alin. (1) lit. c)], câtă vreme cele două datorii erau deopotrivă scadente, precum şi în egală măsură, garantate şi oneroase, astfel încât corect s-a considerat stinsă mai întâi datoria mai veche".

Autoarea recursului apreciază că raţionamentul instanţei de prim control judiciar este unul lapidar, interpretarea textului de lege care reglementează imputaţia legală, raportat la speţa dedusă judecăţii şi la probatoriul administrat, fiind greşită.

Curtea de Apel Iaşi a stabilit că sunt deopotrivă scadente creanţele din anul 2015 (73.750 RON), respectiv anul 2016 (228.663,28 RON), în egală măsură garantate şi oneroase, iar împrejurarea că datoria din anul 2016 are un cuantum mai mare decât cea din anul 2015 nu o face să fie mai oneroasă.

Acest argument nu poate fi primit, întrucât nu ar da eficienţă ordinii imperative prevăzute de art. 1509 alin. (1) din C. civ.. Dacă s-ar considera corect raţionamentul instanţei de apel, ar însemna să fie exclusă în orice caz aplicabilitatea situaţiei prevăzute la lit. c) din articolul anterior evocat.

În mod evident, orice datorie are caracter oneros, iar art. 1509 alin. (1) lit. c) din C. civ., se referă la situaţia în care există datorii scadente, dar cu un cuantum diferit.

Critica adusă hotărârii recurate, sub acest aspect, este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 1509 din C. civ. ("Imputaţia legală"),

"(1) Dacă niciuna dintre părţi nu face imputaţia plăţii, vor fi aplicate, în ordine, următoarele reguli:

a) plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadenţă;

b) se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul are cele mai puţine garanţii;

c) imputaţia se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor;

d) dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum şi, în egală măsură, garantate şi oneroase, se vor stinge datoriile mai vechi;

e) în lipsa tuturor criteriilor menţionate la lit. a)-d), imputaţia se va face proporţional cu valoarea datoriilor.

(2) În toate cazurile, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de judecată şi executare, apoi asupra ratelor, dobânzilor şi penalităţilor, în ordinea cronologică a scadenţei acestora, şi, în final, asupra capitalului, dacă părţile nu convin altfel".

Dispoziţiile legale care reglementează imputaţia plăţii au caracter supletiv, fiind la suverana apreciere a instanţei pe baza probelor administrate, împrejurarea că o sumă achitată a fost imputată asupra unei anumite datorii.

În susţinerea motivului de recurs ce vizează aplicarea greşită a prevederilor art. 1509 din C. civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanţa de apel nu trebuia să aplice criteriul vechimii datoriilor, fiind eronată aprecierea potrivit căreia sunt deopotrivă scadente creanţele din anul 2015 (73.750 RON), respectiv anul 2016 (228.663,28 RON), în egală măsură garantate şi oneroase, iar împrejurarea că datoria din anul 2016 are un cuantum mai mare decât cea din anul 2015 nu o face să fie mai oneroasă.

Înalta Curte reaminteşte faptul că instanţa supremă judecă în casaţie şi doar pentru motive de nelegalitate a hotărârii ce se atacă, nu şi pentru motive de netemeinicie.

În cauza de faţă, recurenta-pârâtă nu formulează o critică veritabilă de nelegalitate a deciziei recurate, care să poată fi subsumată motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., exprimându-şi nemulţumirea cu privire la soluţia pronunţată.

Mai mult, elementele expuse în argumentarea incidenţei acestui caz de casare nu reprezintă decât o reiterare a criticilor invocate în apel de către autoarea căii de atac.

Motivele de recurs trebuie să cuprindă critica hotărârii judecătoreşti recurate, nu doar reiterarea susţinerilor părţilor de la judecata în faţa instanţei de prim control judiciar devolutiv.

Pe cale de consecinţă, pretinsa încălcare a normelor de drept material a fost invocată în mod formal.

Prin urmare, soluţia instanţei de prim control judiciar reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză, argumentele recurentei-pârâte neavând pertinenţa de a susţine nelegalitatea hotărârii atacate prin prisma motivului de casare invocat.

Faţă de cele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei instanţei de apel, soluţie care înglobează şi respingerea cererii accesorii a recurentei, vizând obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în calea de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei nr. 99/2021 din 22 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 mai 2023.