Lease rent compensation via non-conforming invoices and scope of appeal review on evidentiary limits

Şedinţa publică din data de 4 mai 2023

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

A. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 20 decembrie 2019 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, secţia civilă, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 279.594,87 RON, reprezentând compensare din plata chiriei pentru lucrările de reparaţii efectuate de pârâtă la spaţiul închiriat, sumă ce constă în diferenţa dintre lucrările preluate prin procesul-verbal de recepţie şi din introducerea la plată a unor facturi neconforme. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data introducerii acţiunii până la momentul achitării debitului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1349 şi art. 1270 din C. civ.

Pârâta B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei extinctive a dreptului de a solicita sume reprezentând chirii, a căror scadenţă este mai veche de 3 ani, calculaţi de la data introducerii acţiunii (20.12.2019). Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

La data de 12 martie 2020, reclamanta A. S.A. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului de a solicita sumele reprezentând chirii.

Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 3328 din 27 mai 2020, a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu, competenţa de soluţionare a cauzei fiind declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2019, la data de 24 iunie 2020.

2. Soluţia primei instanţe

La termenul de judecată din 7 octombrie 2020 instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material, invocată de către pârâtă prin întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr. 2593/2020 din 9 decembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; pârâta a fost obligată la plata sumei de 279.594,87 RON, reprezentând compensare din plata chiriei pentru lucrările de reparaţii efectuate de către pârâtă la spaţiul închiriat; de asemenea, pârâta a fost obligată la plata dobânzii legale de la data de 20 decembrie 2019 şi până la momentul achitării integrale a debitului, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6400,94 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

3. Soluţia instanţei de apel

Împotriva încheierii din 7 octombrie 2020 şi a sentinţei primei instanţe, pârâta B. S.R.L. a declarat apel, solicitând schimbarea în tot a hotărârilor apelate, cu consecinţa admiterii excepţiei prescripţiei extinctive şi respingerii cererii de chemare în judecată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1303/2022 din 28 septembrie 2022, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din 7 octombrie 2020; a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2593/2020 din 9 decembrie 2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, care a fost schimbată în tot, în sensul că s-a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; intimata-reclamantă A. S.A. a fost obligată să plătească apelantei-pârâte suma de 7.534,47 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

B. Calea extraordinară de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă A. S.A. a declarat recurs, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2019, la data de 17 noiembrie 2022.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare. În temeiul art. 453 din C. proc. civ., sub rezerva admiterii recursului formulat, a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea recursului.

Întemeindu-şi calea de atac pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a dezvoltat următoarele critici:

Prin probatoriul administrat în apel, instanţa a deturnat cadrul procesual stabilit de către reclamantă şi a pronunţat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază cu privire la respingerea acţiunii, cuprinzând, în schimb, mai multe motive străine de natura cauzei.

Astfel, deşi i s-a solicitat să pronunţe o hotărâre prin care să stabilească dacă o serie de facturi emise de terţi au îndeplinit condiţiile legale şi contractuale stabilite de părţi, instanţa a dispus efectuarea, pentru prima dată în apel, a unei expertize contabile care a avut ca obiect facturile emise de părţi, încălcând în acest fel prevederile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a menţionat că instanţa de fond nu a analizat facturile emise de părţi, întrucât nu a fost sesizată cu o cerere în acest sens.

Consideră că prin analizarea lor, pentru prima dată în apel, se încalcă efectul devolutiv al apelului, în special prevederile art. 476 alin. (2) din C. proc. civ.

A solicitat instanţei de recurs să constate faptul că atât apelanta, cât şi intimata din apel au considerat raportul de expertiză administrat în apel de către instanţă ca nefiind util soluţionării cauzei în forma prezentată de către expert, prin raportare la obiectul dedus judecăţii, sens în care a redat concluziile acestora:

"Apelanta, prin avocat, cu privire la raportul de expertiză, solicită să se constate că expertul nu a răspuns la obiectivele stabilite de instanţă. Apreciază că dna expert nu a înţeles ce trebuie să facă. Aceasta că trebuia să precizeze ce facturi prin care s-au consemnat investiţii au fost compensate cu chirii, or, expertul a luat facturile de chirii lună cu lună şi a spus ce facturi de chirii s-au compensat, nu a arătat ce facturi de la investiţii care s-au compensat cu chiriile. Practic nu a răspuns la obiectivul stabilit de instanţă. Solicită a se reveni cu adresă la expert cu o precizare mai clară a obiectivelor pentru a răspunde.

Intimata, prin avocat, cu privire la acest aspect, arată că are aceleaşi concluzii. Arată că în această cauză se dispută nişte facturi emise de terţi şi compensate ulterior cu chirie. Acest raport de expertiză a avut în vedere facturile emise pentru compensare, emise între părţi".

Cu toate acestea, instanţa de apel a ignorat poziţiile procesuale ale părţilor şi, fără a da curs cererilor de refacere a raportului de expertiză în concordanţă cu obiectul cauzei, a procedat la soluţionarea apelului în această manieră.

Astfel, fundamentând cercetarea judecătorească pe cauze diferite, atât faţă de cele avute în vedere în cererea introductivă de instanţă, cât şi faţă de cele avute în vedere de tribunal, Curtea de Apel Bucureşti nu a motivat respingerea pretenţiilor reclamantei care decurgeau din facturile de la poziţiile 1, 2, 4, 5, 7, 8, 9, 14 şi 15 din tabelul menţionat în acţiune, respectiv de la punctele 3, 10, 11, 12, 13 şi 16, limitându-se la a menţiona doar că "Prin urmare, în ceea ce priveşte facturile menţionate în procesul-verbal, este irelevant, pentru soluţionarea speţei de faţă, dacă acestea evidenţiau lucrări şi materiale de construcţii sau nu, câtă vreme ele au fost acceptate de către intimată, prin reprezentanţii săi, aspect necontestat în speţă. Instanţa de fond a reţinut în mod eronat caracterul "neconform" al facturilor prezentate spre compensare".

În continuare, instanţa de apel a analizat aspecte cu care nu a fost învestită, respectiv modalitatea de încheiere a unor acte între părţi (procesul-verbal de recepţie a lucrărilor încheiat la data de 30 august 2013) şi modalitatea în care decurgea, în practică, procedura de compensare între părţi, cu scopul de a fundamenta soluţia pe aceste considerente, pe care însă recurenta-reclamantă le consideră străine de natura cauzei, întrucât, aşa cum s-a arătat, aceasta a sesizat instanţa cu o cerere având un obiect diferit.

Aşadar, au fost încălcate prevederile legale indicate expres în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., ceea ce a condus atât la lipsa unei motivări adecvate cu privire la respingerea pretenţiilor reclamantei, cât şi la fundamentarea soluţiei instanţei de apel pe mai multe motive străine de natura cauzei, Curtea de Apel Bucureşti nefiind învestită cu analizarea aspectelor pe care şi-a întemeiat hotărârea pronunţată.

C. Apărarea intimatei

Intimata-pârâtă B. S.R.L. nu a formulat întâmpinare în cauză.

La termenul de judecată din 4 mai 2023, intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, arătând că nu este fondat motivul de casare invocat de recurenta-reclamantă, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

D. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Procedura de soluţionare a recursului

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 din C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 30 ianuarie 2023 s-a fixat termen la data de 4 mai 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, întrucât procesul este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

E. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Cu titlu prealabil, instanţa supremă constată că, deşi recurenta-reclamantă a invocat doar motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc critici care pot fi încadrate şi în cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi act normativ.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se poate cere casarea când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În concret, se încadrează în acest motiv de casare criticile prin care autoarea recursului a susţinut faptul că instanţa a dispus efectuarea, pentru prima dată în apel, a unei expertize contabile care a avut ca obiect facturile emise de părţi, încălcând în acest fel prevederile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ.

Teza exprimată de recurentă în sensul că instanţa de apel în mod nelegal a apreciat asupra necesităţii administrării probei cu expertiza în specialitatea contabilitate, întrucât nu a fost solicitată de părţi şi nici nu era necesară în raport cu obiectul cauzei, nu relevă nelegalitatea deciziei recurate, în sensul încălcării art. 9 din C. proc. civ. sau a dispoziţiilor de procedură referitoare la legalitatea probei, ci pune în discuţie eventuala pertinenţă şi concludenţă a acesteia.

Cu privire la principiul disponibilităţii, instanţa supremă reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor", iar potrivit art. 22 alin. (6) din acelaşi cod, "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel", în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile art. 397 din C. proc. civ.

Faţă de aceste prevederi legale, încălcarea cadrului procesual semnifică schimbarea sau depăşirea limitelor judecăţii, date de calitatea părţilor, cauza cererii sau obiectul acesteia, astfel cum au fost stabilite de reclamant.

Or, în cauză, instanţa de apel, verificând sentinţa apelată, a constatat că instanţa de fond a reţinut în mod eronat caracterul "neconform" al facturilor prezentate spre compensare.

Referitor la cel de-al doilea aspect al cererii de chemare în judecată, reţinut de instanţa de fond exclusiv pe temeiul afirmaţiilor intimatei-reclamante, în sensul că apelanta, în calitate de chiriaş, ar fi adus la compensare alte facturi decât cele convenite de părţi, instanţa de prim control judiciar a constatat că această susţinere nu are suport în probatoriul administrat în cauză, fiind infirmată de expertiza contabilă întocmită în apel.

Aşa fiind, în mod eronat apreciază recurenta că instanţa de apel ar fi încălcat cadrul procesual trasat de reclamantă.

Se cuvine menţionat şi faptul că, potrivit art. 22 alin. (1) teza finală din C. proc. civ., judecătorul este în drept ca, în scopul aflării adevărului, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc iar, conform art. 258 corelat cu art. 264 din acelaşi cod, instanţelor de fond le-a fost atribuită atât competenţa de a evalua şi a hotărî în privinţa administrării probelor care sunt utile şi concludente pentru stabilirea situaţiei de fapt, căreia i se circumscrie raportul juridic litigios, cât şi puterea de a aprecia liber probele administrate. Totodată, în aplicarea dispoziţiilor art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa de apel are competenţa de a dispune administrarea unor probe noi, dacă le consideră necesare pentru soluţionarea pretenţiei deduse judecăţii.

În cauză, aprecierea instanţei de apel în sensul necesităţii administrării în cauză a unei expertize în specialitatea contabilitate se circumscrie acestor atribuţii conferite de lege, opinia contrară a recurentei neavând aptitudinea de a le restrânge.

Mai mult, aprecierea cu privire la necesitatea administrării unor probe, ca expresie a rolului activ al instanţei, vizează pronunţarea unei soluţii temeinice şi legale, nefiind în contradicţie cu principiul disponibilităţii.

De asemenea, prin susţinerile formulate, contestând pertinenţa şi concludenţa probei cu expertiza în specialitatea contabilitate, raportat la obiectul cererii, recurenta tinde la substituirea aprecierii curţii pe aspectul probelor necesar a fi administrate în vederea stabilirii corecte a situaţiei de fapt or, acest drept de apreciere al instanţei devolutive este sustras controlului instanţei de recurs.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel are libertatea deplină de apreciere cu privire la necesitatea administrării unor probe noi şi la aptitudinea acestora de a conduce la soluţionarea procesului, stabilirea situaţiei de fapt pe baza probatoriului fiind, de altfel, atributul exclusiv al instanţelor de fond.

Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă, în expunerea motivelor de recurs, nu a dezvoltat motive de nelegalitate ce privesc hotărârea atacată, ci a expus argumente care susţin corectitudinea hotărârii primei instanţe, ce nu pot fi analizate în prezenta cale de atac.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că instanţa de fond nu a analizat facturile emise de părţi, întrucât nu a fost sesizată cu o cerere în acest sens. Consideră că prin analizarea lor, pentru prima dată în apel, se încalcă efectul devolutiv al apelului, în special prevederile art. 476 alin. (2) din C. proc. civ.

Cum acest argument tinde la a evidenţia o ipoteză de nelegalitate ce vizează nerespectarea principiului disponibilităţii procesului civil şi a limitelor devoluţiunii în apel, va fi analizat din perspectiva aceluiaşi motiv de casare, în aplicarea prevederii înscrise în art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Critica nu poate fi primită.

Potrivit art. 476 alin. (2) din C. proc. civ., "în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă".

Înalta Curte reţine că apelul are caracter devolutiv, în sensul că provoacă o nouă judecată asupra fondului, putând fi readuse în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept ce au făcut obiectul dezbaterilor la prima instanţă.

Prin urmare, faptul că în apel a fost administrată proba cu expertiză în specialitatea contabilitate nu este de natură a afecta legalitatea deciziei recurate, deoarece în apel instanţa verifică hotărârea atacată din punctul de vedere al temeiniciei, apreciind dacă situaţia de fapt reţinută prin hotărârea apelată este concordantă cu probele administrate în cauză şi dacă a fost corespunzător stabilită, dar şi sub aspectul legalităţii, respectiv dacă prima instanţă a identificat, interpretat şi aplicat corect normele de drept incidente situaţiei de fapt deduse judecăţii.

Autoarea căii de atac a susţinut şi faptul că, prin probatoriul administrat în apel, instanţa a pronunţat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia de respingere a acţiunii.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligaţia instanţei de judecată de a arăta considerentele hotărârii judecătoreşti, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Aceste dispoziţii legale au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiţiei, cât şi pentru a da posibilitatea instanţelor superioare să exercite un control efectiv şi eficient al modului de desfăşurare a procesului civil în fazele procesuale anterioare.

Motivarea hotărârii judecătoreşti este indispensabilă pentru controlul pe care instanţele superioare îl exercită în căile de atac şi constituie o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile litigante, cărora le furnizează dovada că atât cererile, cât şi mijloacele lor de apărare au fost examinate de judecător.

Decizia atacată răspunde tuturor acestor exigenţe, de vreme ce s-a procedat la un examen real şi efectiv al tuturor argumentelor cuprinse în cererea de apel şi s-a făcut o analiză proprie a întregului material probator administrat.

Astfel, instanţa de apel a arătat că, deşi a identificat în mod corect prevederile relevante ale contractului încheiat între părţi, tribunalul a reţinut eronat susţinerile reclamantei în sensul, pe de o parte, al posibilităţii contestării facturilor cuprinse în procesul-verbal de recepţie a lucrărilor din 30 august 2013, iar pe de altă parte, al aducerii la compensare, de către intimată, a altor facturi decât cele menţionate în acest act.

În conformitate cu prevederile contractului (art. 4.1. şi art. 6.5, astfel cum au fost modificate prin actul adiţional), contravaloarea lucrărilor de amenajare a spaţiului ce urmau a fi compensate cu chiria era de 74.396,25 euro, inclusiv TVA, valoare cu privire la care părţile au convenit expres că urma a se stabili pe bază de proces-verbal de recepţie.

Mecanismul de compensare a fost următorul: părţile au stabilit o valoare a lucrărilor ce urma a fi decontată, în limitele contractului, confirmată prin procesul-verbal de recepţie a lucrărilor, încheiat la 30 august 2013. Prin procesul-verbal menţionat, părţile au indicat în mod expres facturile pe care conveneau a le lua în considerare, precum şi valoarea cumulată a acestora, de 330.073,84 RON.

Ulterior, în conformitate cu art. 4.1. din contract, chiria lunară de 1908 euro urma a fi achitată parţial prin compensare (1028 euro) şi parţial direct de către chiriaş către proprietar, pe parcursul a maxim 10 ani.

În practică, în vederea compensării echivalentului sumei de 1026 euro lunar, chiriaşul a emis facturi proprii, reprezentând o fracţiune din suma totală acceptată de părţi spre a fi compensate. Aceste facturi de compensare se întemeiau strict pe suma acceptată, neavând la bază decât în acest mod indirect facturile emise de terţi pentru lucrările de construcţie.

Expertiza contabilă administrată în apel a confirmat acest mecanism de compensare. Expertul a evidenţiat facturile de compensare, în sume constante, emise de apelantă, precum şi faptul că valoarea totală a acestora a fost în limita sumei recunoscute prin procesul-verbal de recepţie (330.073,93 RON).

Prin urmare, în ceea ce priveşte facturile menţionate în procesul-verbal, este irelevant, pentru soluţionarea speţei de faţă, dacă acestea evidenţiau lucrări şi materiale de construcţii sau nu, câtă vreme ele au fost acceptate de către intimată, prin reprezentanţii săi, aspect necontestat în speţă. Instanţa de fond a reţinut în mod eronat caracterul "neconform" al facturilor prezentate spre compensare.

Odată manifestat acordul părţilor cu privire la valoarea lucrărilor de reparaţii, intimata-reclamantă nu mai putea reveni unilateral asupra voinţei exprimate prin reprezentanţii săi, aspect necontestat în speţă. Câtă vreme procesul-verbal de recepţie, care menţionează facturile acceptate şi valoarea totală a acestora, este în fiinţă, el are efecte obligatorii pentru părţile semnatare, fiind, în esenţă, un acord cu natură contractuală.

Curtea a subliniat că, în prezentul proces, instanţele nu au fost învestite cu verificarea validităţii acestui act. Litigiul a fost demarat ca urmare a constatării, de către Curtea de Conturi, a unor neregularităţi privind facturile menţionate, însă în această situaţie se poate pune în discuţie exclusiv răspunderea faţă de societatea intimată a reprezentaţilor săi care au acceptat, prin procesul-verbal de recepţie, facturi care nu corespundeau criteriilor stabilite de părţi.

Referitor la cel de-al doilea aspect al cererii de chemare în judecată, reţinut de instanţa de fond exclusiv pe temeiul afirmaţiilor intimatei-reclamante, în sensul că apelanta, în calitate de chiriaş, ar fi adus la compensare alte facturi decât cele convenite de părţi, instanţa de prim control judiciar a constatat că această susţinere nu are suport în probatoriul administrat în dosar, fiind infirmată de expertiza contabilă întocmită în apel. Astfel cum s-a arătat mai sus, ulterior întocmirii procesului-verbal, prin care s-a convenit asupra valorii totale supuse compensării, nicio factură emisă de către terţi nu se mai impunea a fi prezentată spre compensare şi nici nu a fost prezentată de către apelanta-pârâtă, fiind emise facturi de către ea însăşi, în limita sumei totale convenite anterior de părţi.

Pentru raţiunile anterior expuse, Curtea de Apel Bucureşti a ajuns la concluzia că prima instanţă a reţinut, în mod eronat, caracterul datorat al sumelor solicitate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

În acest cadru, se constată că instanţa de apel a expus motivele pentru care a apreciat că se impune admiterea apelului formulat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2593/2020 din 9 decembrie 2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cu consecinţa respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.

Aşadar, nu se poate concluziona în sensul că hotărârea instanţei de apel nu este motivată, atât timp cât analiza de conţinut a acesteia reflectă argumentele pentru care au fost primite criticile invocate şi expune motivele care susţin soluţia din dispozitiv.

O altă critică supusă analizei de către recurentă s-a referit la prezentarea, în apel, a unor motive străine de natura pricinii, în sensul că instanţa de apel a analizat aspecte cu care nu a fost învestită, respectiv modalitatea de încheiere a unor acte între părţi (procesul-verbal de recepţie a lucrărilor încheiat la data de 30 august 2013) şi modalitatea în care decurgea, în practică, procedura de compensare între părţi, cu scopul de a fundamenta soluţia pe aceste considerente, pe care însă recurenta-reclamantă le consideră străine de natura cauzei, întrucât, aşa cum s-a arătat, aceasta a sesizat instanţa cu o cerere având un obiect diferit.

Într-un prim considerent, Înalta Curte reţine că se circumscrie motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nemotivarea hotărârii, motivarea sa contradictorie sau prezentarea, de către instanţa a cărei hotărâre este recurată, numai a motivelor străine de natura pricinii.

Aşadar, o hotărâre nu poate fi casată în recurs dacă, pe lângă motive adecvate, care explica sistematic şi logic raţionamentul instanţei care a pronunţat soluţia, aceasta cuprinde aprecieri de circumstanţă care nu reprezintă cauza principală sau relevantă a hotărârii prin care s-a soluţionat procesul.

De asemenea, nu reprezintă motive străine de natura pricinii acele considerente ale instanţei de apel care, fundamentându-se pe probele administrate, exprimă concluziile proprii ale instanţei asupra faptelor, reţinând că «în ceea ce priveşte facturile menţionate în procesul-verbal, este irelevant, pentru soluţionarea speţei de faţă, dacă acestea evidenţiau lucrări şi materiale de construcţii sau nu, câtă vreme ele au fost acceptate de către intimată, prin reprezentanţii săi, aspect necontestat în speţă. Instanţa de fond a reţinut în mod eronat caracterul "neconform" al facturilor prezentate spre compensare».

În realitate, recurenta critică modalitatea în care instanţa de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă, deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei acţiunii.

Reamintind că temeinicia stării de fapt reţinute de instanţa devolutivă nu poate fi repusă în discuţie în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate astfel formulate nu se circumscriu şi nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de reclamantă, aceea a prezentării unor motive străine de natura pricinii de către instanţa de apel, astfel că şi acest motiv de recurs va fi înlăturat.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată se dovedeşte legală, niciuna din criticile recurentei-reclamante nejustificând casarea ei, motiv pentru care, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

Totodată, în aplicarea art. 453 alin. (1), art. 451 şi art. 452, raportat la art. 494 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă A. S.A. la plata către intimata-pârâtă a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat, dovedit prin înscrisurile regăsite la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1303/2022 din 28 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 mai 2023.