State's restitution claim remanded after prescription start-date ruling; ANRP appeal on fees voided

Şedinţa publică din data de 9 aprilie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a Civilă la data de 07 iulie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren în suprafaţă de 1800 mp situat în Bucureşti, str. x, şi valoarea de 3.230.000 RON reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/26.06.2009, adică suma de 1.859.539 RON, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective, precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.

I.2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 684 din 03 mai 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în principiu cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta ANRP în contradictoriu cu chemaţii în garanţie S.C. A. S.R.L. şi B., a admis excepţia prescripţiei, a respins cererea formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă, a respins cererea de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu S.C. A. S.R.L. şi B., ca fiind rămasă fără obiect şi a obligat pârâta la plata către chemata în garanţie A. S.R.L. a sumei de 4000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat redus.

I.3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 511A din 23 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelurile declarate de apelantul-reclamant Statul Român şi de apelanta-pârâtă Autoritatea Naţionala pentru Restituirea Proprietăţilor, împotriva sentinţei civile nr. 684/03.05.2022 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţate în dosarul nr. x/2021 ca nefondate; a respins apelul declarat de A. S.R.L. ca inadmisibil; a obligat apelanta ANRP să plătească intimatei A. S.R.L. 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român şi pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor au formulat recursuri principale, iar chemata în garanţie A. S.R.L. a declarat recurs incident.

I.4.1. Recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român

Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 2523 C. civ., susţinând că momentul la care recurentul ar fi putut cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea este, cel mai târziu, cel al soluţionării contestaţiei ANRP împotriva deciziei Curţii de Conturi.

Totodată, recurentul-reclamant a indicat statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dintr-o decizie de speţă (decizia nr. 513/07.03.2019), susţinând că, prin prisma interpretării date de Înalta Curte dispoziţiilor legale aplicabile în materia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa de apel în mod eronat a apreciat că momentul obiectiv de la care recurentul-reclamant ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al pronunţării sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014, pronunţate în dosarul nr. x/2014, hotărâre prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată contestaţia promovată de ANRP împotriva încheierii nr. 18/10.03.2014 şi a Deciziei nr. 10/10.10.2013 emise de Curtea de Conturi.

Argumentele instanţei de control judiciar, vizând stabilirea momentului obiectiv al începutului curgerii prescripţiei de la data pronunţării sentinţei antereferite, nu satisfac cerinţele normei materiale, art. 2523 C. civ., întrucât de la momentul indicat de Curtea de Apel nu se putea stabili existenţa pagubei, întinderea acesteia fiind realizată, ca urmare a executării, de către Preşedintele ANRP a măsurii care viza "verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 şi expertizare şi reevaluare a imobilelor în concordanţă cu Standardele Internaţionale de Evaluare".

Aşadar, măsurile dispuse prin Decizia nr. 10/2013 a Curţii de Conturi, a căror legalitate a fost validată prin sentinţa civilă nr. 2767/17.10.2014 pronunţată în dosarul nr. x/2014, vizau într-o primă etapă, verificarea conformării sau nu a rapoartelor iniţiale de evaluare la Standardele Internaţionale de Evaluare şi, doar în măsura în care erau identificate rapoarte neconforme, urma să se demareze o nouă evaluare pentru a se putea stabili existenţa prejudiciului. Or, la data pronunţării hotărârii nr. 2767/2014 nu se putea afirma că raportul de evaluare nr. x/26.06.2009, întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC, respecta rigorile impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare, ca atare, la momentul pronunţării sentinţei civile nu se poate pune problema existenţei unui prejudiciu. Argumentele recurentului-reclamant sunt confirmate prin chiar Decizia nr. 10/2013 a Curţii de Conturi, în sensul că la subcapitolul B - Abateri de la legalitate şi regularitate care au determinat producerea unor prejudicii, la subpunctul B3 a fost analizată nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării.

Prin prisma argumentelor expuse în precedent, se poate observa că nici la momentul emiterii Deciziei nr. 10/2013 şi nici la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 2767/2014 nu se putea vorbi despre existenţa unei pagube, întrucât nu se stabilise dacă raportul de evaluare nr. x/26.06.2009, era sau nu conform cu Standardele Internaţionale de Evaluare. În acelaşi sens, nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu conduce în mod necesar la o supraevaluare a imobilului în discuţie, aşadar, în absenţa unei supraevaluări nu se poate vorbi despre existenţa unui prejudiciu.

Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, aceasta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operaţiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR, a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, ca urmare a acestei activităţi, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare; reevaluarea de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Relevant este că, la momentul indicat de instanţa de control judiciar, anume la data pronunţării sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 recurentul-reclamant nu cunoştea şi nici nu ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte nici existenţa prejudiciului şi cu atât mai puţin, întinderea acestuia.

În mod eronat se arată în considerentele deciziei recurate că "A susţinut apelantul că prin cunoaşterea pagubei trebuie să se înţeleagă cunoaşterea întinderii prejudiciului, or, la momentul indicat de prima instanţă paguba nu putea fi cunoscută, câtă vreme reevaluarea a avut loc ulterior, tocmai în baza deciziei Curţii de Conturi".

Recurentul-reclamant din prezenta cauză era în imposibilitatea de a cunoaşte "paguba" la momentul indicat de instanţă, întrucât aceasta a fost stabilită, atât sub aspectul existenţei, cât şi al întinderii ei, doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. C. S.R.L.

În lipsa acestui raport, efectuat de firma S.C. C. S.R.L., nu s-ar fi putut cunoaşte existenţa pagubei, întrucât, atât timp cât al doilea raport nu ar fi stabilit o valoarea mai mică decât cea stabilită de primul raport, nu s-ar fi putut vorbi de existenţa unui prejudiciu. Or, dacă în lipsa celui de-al doilea raport nu s-ar fi putut cunoaşte nici existenţa pagubei, este evident că nu se putea cunoaşte nici întinderea acestuia.

Aşadar, în prezenta cauză, până la momentul la care recurentul-reclamant a fost înştiinţat de ANRP, nu ar fi putut cunoaşte nici existenţa, nici întinderea prejudiciului.

Prin urmare, s-a aflat în imposibilitate de a cunoaşte "paguba" la momentul indicat de instanţa de control judiciar în apel.

În consecinţă, prin prisma considerentelor dezvoltate, rezultă că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul, mai devreme de data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.02.2020 emise de autoritatea pârâtă prin care reclamantul a fost încunoştiinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaţionale de evaluare.

A mai susţinut recurentul-reclamant că instanţa de apel a reţinut că:

"în ce priveşte normele de drept substanţial relative la prescripţia extinctivă/.../se constată că, în mod corect,/.../prima instanţă a stabilit că începutul cursului prescripţiei se determină prin aplicarea normei de drept substanţial de la momentul săvârşirii faptei ilicite, 2009/.../reprezentată de dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958". Raportat la aceleaşi dispoziţii ale art. 201 din Legea 71/2011, instanţa de apel stabileşte că "în cauză, prescripţia este supusă dispoziţiilor C. civ. din 2009, mai puţin cu privire la stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, care/.../este stabilit în funcţie de data naşterii raportului juridic, norma de drept aplicabilă fiind cea prevăzută de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În ce priveşte dispoziţiile legale aplicabile în materia prescripţiei exctinctive, pentru cele care au început să curgă sub vechiul regim dar nu erau încă împlinite la data intrării în vigoare a legii noi, atât art. 6 alin. (4) Noul C. civ., cât şi art. 201 din Legea nr. 71/2011 prevăd în mod expres că acestea sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, prin urmare, în mod eronat instanţa de apel apreciază că prescripţia ar fi supusă dispoziţiilor C. civ. din 2009.

Această situaţie atrage incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 şi de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Din considerentele şi dispozitivul Deciziei nr. 1 din 17.04.2014, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii rezultă cu claritate că prescripţia extinctivă, într-o anumită cauză, este "în întregime" supusă "dispoziţiilor legale care le-au instituit", prin urmare, nefiind posibilă aplicarea, în aceeaşi cauză, atât a Decretului nr. 167/1958, cât şi a noului C. civ.

Or, atât timp cât a aplicat, în aceeaşi cauză, atât Decretul nr. 167/1958 (cu privire la momentul "de la care începe să curgă termenul de prescripţie"), cât şi noul C. civ. (cu privire la celelalte aspecte legate de prescripţia extinctivă), hotărârea pronunţată în apel este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor de drept material ale art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 6 alin. (4) din noul C. civ.. Toate aceste prevederi arată că prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Această situaţie atrage, de asemenea, incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În egală măsură, atât timp cât hotărârea pronunţată în apel contrazice Decizia nr. 1 din 17.04.2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, devine incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât hotărârea instanţei de apel încalcă prevederile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., referitoare la efectele deciziei în interesul legii. Caracterul obligatoriu al Deciziei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii este ataşat în mod egal dispozitivului, dar şi considerentelor acesteia.

Aşadar, pentru motivele legale şi factuale expuse în precedent, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

I.4.2. Recursul declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a criticat soluţia instanţei de apel cu privire la cuantumul onorariului de avocat stabilit în sarcina sa.

A susţinut că în mod netemeinic şi nelegal instanţa de apel a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4000 RON pentru fond şi 2000 RON pentru apel, deşi avea potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., prerogativa de a cenzura aceste cheltuieli.

De asemenea, a susţinut că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel s-au raportat la suma solicitată de chemata în garanţie, iar nu la dificultatea, amploarea şi durata cazului, conform art. 147 din Statutul Avocatului.

Or, având în vedere obiectul dosarului şi lipsa noutăţii, recurenta-pârâtă a considerat că onorariul de avocat poate fi redus considerabil.

În sprijinul susţinerilor sale, a indicat Decizia Curţii Constituţionale nr. 492/08.06.2006.

În consecinţă a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi modificarea deciziei recurate în sensul exonerării ANRP de la plata cheltuielilor de judecată sau a diminuării acestora.

I.4.3. Recursul incident formulat de recurenta-chemată în garanţie A. SRL

Prin memoriul de recurs incident recurenta-chemată în garanţie A. S.R.L. a învederat că a recurat decizia instanţei de apel faţă de soluţia de respingere ca inadmisibil a apelului principal pe care l-a formulat împotriva considerentelor hotărârii instanţei de fond.

Astfel, susţine că a declarat apel principal referitor la stabilirea prin considerentele sentinţei atacate a momentului de început al termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune ca fiind acela obiectiv, respectiv rămânerea definitivă a deciziei Curţii de Conturi corespunzător rămânerii definitive prin nerecurare a sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2014, în sensul că, fără a contesta soluţia primei instanţe, momentul de început al termenului de prescripţie este anterior rămânerii definitive a deciziei Curţii de Conturi.

De asemenea, a atacat cu apel şi considerentele instanţei de fond, respectiv ultimul paragraf, pag. 8:

"În ceea ce priveşte momentul subiectiv, anume momentul la care partea reclamantă a luat cunoştinţă despre producerea prejudiciului şi a persoanei care răspunde de ea, se constată că acest moment echivalează cu data comunicării de către pârâtă a adresei nr. x/18.02.2020 transmisă de către pârâta ANRP prin care aceasta a încunoştinţat Ministerul Finanţelor despre existenţa diferenţelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare".

Recurenta-chemată în garanţie a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate şi în consecinţă, admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate, iar:

A. după caz, înlăturarea, substituirea şi/sau completarea de către instanţă cu propriile considerente a acelor considerente ale sentinţei apelate cuprinzând statuările instanţei de fond privind momentul obiectiv de început al termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune ca fiind data rămânerii definitive a aspectelor constatate de Curtea de Conturi şi privind momentul subiectiv ca fiind data adresei nr. x GB/18.02.2020 emisă de ANRP către Ministerul Finanţelor, totodată menţinând soluţia dată de instanţa de fond în sensul respingerii acţiunii principale exercitate de Statul Român;

B. urmare a admiterii recursului, să se dispună acordarea integrală a cheltuielilor de judecată pentru faza procesuală a apelului.

A solicitat cheltuieli de judecată în recurs.

După prezentarea pe larg a contextului exercitării căii de atac a apelului de către societatea sa, a precizat că nu contestă soluţia de respingere ca inadmisibil a apelului pe care l-a exercitat în varianta de calificare drept apel provocat.

Recurenta-chemată în garanţie a criticat decizia instanţei de apel pentru încălcarea normelor de procedură, motiv de recurs subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-chemată în garanţie a susţinut că instanţa de apel a constatat inadmisibil apelul principal pe care chemata în garanţie l-a formulat, însă motivarea instanţei este nelegală şi încalcă prevederile art. 21 din Constituţie, ale art. 5, art. 30, art. 72 şi urm., art. 458, art. 459, art. 460, art. 466, art. 470, art. 461 alin. (2) C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 517 C. proc. civ. prin raportare la Decizia nr. 14/22.06.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Astfel, instanţa de apel confundă apelul principal cu apelul incident, atât timp cât limitează exercitarea apelului principal la calitatea de parte în apelul principal al unei alte părţi. În continuare, recurenta-chemată în garanţie redă paragrafele 85-90 din Decizia nr. 14/22.06.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Recurenta-chemată în garanţie a apreciat că numai exercitarea apelului incident era condiţionată de calitatea de intimat în apelul principal al Statului Român.

Or, chiar şi în lipsa unui apel principal, chemata în garanţie ar fi putut exercita apelul principal cu privire la considerentele decisive sau decizorii care o vatămă, chiar şi în condiţiile în care cererea de chemare în garanţie fusese respinsă ca lipsită de obiect în considerarea respingerii acţiunii principale.

A mai susţinut că putea şi are interesul să exercite apel principal împotriva considerentelor sentinţei primei instanţe pornind chiar de la scopul chemării în garanţie definit de art. 72 C. proc. civ. şi date fiind litigiile purtate între părţile principale din prezenta cauză, respectiv între cele două instituţii/autorităţi statale, Ministerul Finanţelor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, sau de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor direct împotriva evaluatorilor în temeiul răspunderii civile contractuale.

De altfel, interpelată fiind cu privire la calificarea apelului exercitat ca fiind un apel incident, chemata în garanţie a arătat expres că o astfel de calificare este exclusă, cât timp are la îndemnă calea de atac a apelului principal, având în vedere funcţia sancţionatorie a apelului incident pentru apelantul principal şi dependenţa acestei căi de atac de existenţa unui apel principal exercitat de partea potrivnică şi soluţionat pe fond. A arătat că, cel mult, ca o calificare subsidiară aceleia de apel principal, calea de atac exercitată de A. ar putea fi privită ca un apel provocat.

A susţinut că acest raţionament este susţinut şi de considerentele Deciziei nr. 14/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, sens în care a redat paragrafele 112-120, 127, 130 şi 131 ale acestei decizii.

A mai învederat că a formulat apel nu împotriva soluţiei primei instanţe, ci împotriva considerentelor, în temeiul art. 461 alin. (2) C. proc. civ., întrucât numai aşa îşi poate apăra interesele şi poate evita o soluţie nefavorabilă în apel şi, respectiv o situaţie omisso medio în cazul unui recurs exercitat împotriva deciziei de apel.

Totodată, a arătat că prin considerentele nr. 96-106 ale Deciziei nr. 14/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii au fost lămurite aspectele privind partea din hotărâre care se poate ataca cu apel sau recurs incident, iar acest raţionament se aplică cu atât mai mult căii de atac principale.

Un alt motiv de recurs invocat de recurenta-chemată în garanţie este cel întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În cadrul acestui motiv, recurenta-chemată în garanţie a susţinut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii şi nefundamentate în ceea ce priveşte motivarea adusă în susţinerea admiterii excepţiei inadmisibilităţii căii de atac.

Astfel, pe de o parte, instanţă de apel a reţinut că A. are posibilitatea să formuleze apărări prin întâmpinare, dar totodată a arătat că A. nu are calitatea de parte în apelul principal, ci este parte, ca intimat, doar în apelul ce priveşte soluţia dată de prima instanţă referitor la cheltuielile de judecată, ce face obiectul apelului principal declarat de ANRP.

Or, limitând calitatea de intimat doar la apelul ANRP, faţă de care A. avea posibilitatea procedurală să formuleze întâmpinare exclusiv cu privire la soluţia dată de către prima instanţă cheltuielilor de judecată, instanţa de apel a adus o motivare contradictorie şi străină de soluţia dată apelului principal exercitat de A. din moment ce a susţinut că A. avea posibilitatea să formuleaze criticile din apelul principal pe calea întâmpinării la apelul Statului Român prin MF, cu privire la care însă reţinuse că A. nu are calitatea de intimat şi, deci, nu putea formula întâmpinare.

Mai degrabă, argumentaţia instanţei de apel poate susţine cel mult o excepţie a lipsei de interes în exercitarea apelului principal de către A., nicidecum excepţia inadmisibilităţii.

De altfel, A. nu a avut posibilitatea să pună concluzii orele cu privire la apelul Statului Român prin MF, ceea ce, din perspectiva motivării constând în posibilitatea de a formula apărări faţă de acest apel prin întâmpinare, argumentaţia instanţei de apel apare ca fiind o încălcare şi a principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare, constituind astfel şi o critică încadrabilă în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În consecinţă, a solicitat admiterea recursului incident astfel cum a fost formulat, cu acordarea cheltuielilor de judecată.

I.5. Apărările formulate în cauză

I.5.1. Întâmpinarea formulată de recurentul-reclamant Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român la recursul formulat de recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor

Recurentul-reclamant Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român, prin întâmpinarea formulată, a solicitat să se constate că este nul recursul formulat de recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, având în vedere că se critică cuantumul cheltuielilor de judecată puse în sarcina sa, iar prin Decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii s-a statuat că motivul de recurs prin care se critică proporţionalitatea cheltuielilor de judecată nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

I.5.2. Întâmpinările formulate de recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la recursul formulat de recurentul-reclamant şi la recursul incident

În ceea ce priveşte recursul formulat de recurentul-reclamant, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea acestuia ca inadmisibil, apreciind că nu este motivat temeinic, precum şi că s-a folosit de un argument tranşat în mod definitiv printr-o altă decizie şi care nu mai poate fi contrazis.

Cu privire la recursul incident, recurenta-pârâtă a solicitat, de asemenea, respingerea acestuia ca inadmisibil, apreciind că recurenta-chemată în garanţie întocmeşte foarte multe înscrisuri către instanţă, încercând să beneficieze de o sumă disproporţionată cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată, care vor fi suportate integral de bugetul de stat.

Mai mult, recurenta-chemată în garanţie continuă să întocmească nenumărate înscrisuri, deşi a câştigat prezentul litigiu încă din faza procesuală a fondului, când a fost respinsă cererea de chemare în garanţie.

I.5.3. Întâmpinările formulate de recurenta-chemată în garanţie la recursurile formulate de recurentul-reclamant şi recurenta-pârâtă

Recurenta-chemată în garanţie a solicitat respingerea ambelor recursuri, în principal, ca fiind tardiv introduse, precum şi pentru faptul că nu există critici care să se încadreze în motivele de casare; în subsidiar a solicitat respingerea acestora ca nefondate; a mai solicitat şi obligarea recurentului-reclamant, dar şi a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din data de 26.03.2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat excepţiile procesuale invocate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

II.1. Recursul formulat de recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor

Analizând recursul formulat de recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în raport de excepţia nulităţii pentru neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să constate nul recursul, pentru următoarele considerente:

Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară şi nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege, desfiinţarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

De asemenea, recursul este calea de atac de reformare prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Tot cu nulitatea sancţionează şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ., cazul în care motivele invocate nu se încadrează în cele opt motive de casare prevăzute limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., întrucât instanţa învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judiciar eficient numai în măsura în care astfel de motive de nelegalitate sunt indicate şi dezvoltate într-o formă explicită şi se referă la una din situaţiile cuprinse în textul de lege anterior evocat.

În speţa pendinte, prin decizia recurată, apelul declarat de apelanta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a fost respins ca nefondat şi s-a dispus obligarea acesteia la plata către chemata în garanţie A. S.R.L. a sumei de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Examinând criticile expuse în memoriul de recurs de către recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Înalta Curte observă că acestea vizează cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată pârâta în fazele procesuale de fond şi de apel, respectiv aprecierea eronată a cuantumului acestora, ceea ce tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţa de apel proporţionalităţii cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat al apărătorului ales al chematei în garanţie A. S.R.L..

Este adevărat că potrivit dispoziţiilor art. 451 C. proc. civ., instanţa are posibilitatea să reducă onorariul de avocat, atunci când acesta este "vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei", art. 451 alin. (2) C. proc. civ. prevăzând câteva repere în aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată, şi anume că instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.

Prin urmare, aprecierea se face, pe de o parte, în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei, iar, pe de altă parte, cu activitatea desfăşurată de avocat, în ambele cazuri ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Cele două repere sunt cumulativ stabilite, în sensul că un onorariu trebuie să corespundă fiecăruia dintre criterii pentru a nu fi redus de instanţă de judecată.

Însă, operaţiunea de stabilire a cheltuielilor de judecată de instanţă presupune stabilirea onorariului inter partes, astfel că, în ceea ce priveşte criticile privind cheltuielile ocazionate de desfăşurarea procesului, acordate de către instanţa de apel, Înalta Curte apreciază că acestea ţin de netemeinicie şi de aprecierea probelor administrate, neputând forma obiectul controlului de legalitate al instanţei de recurs.

Chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a statuat cu caracter de principiu prin Decizia nr. 3/2020 că "37. (...) proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.."

Totodată, prin aceeaşi decizie s-a reţinut că "34. Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. (…) 36. Este vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice".

În aceste coordonate, având în vedere că aspectele invocate de recurenta-pârâtă nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., precum şi faptul că nu pot fi reţinute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancţiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., respectiv aceea a nulităţii recursului.

II.2. Recursul formulat de recurenta-chemată în garanţie A. SRL

Prin memoriul de recurs, recurenta-chemată în garanţie, invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., critică decizia instanţei de apel prin prisma faptului că apelul său principal a fost respins ca inadmisibil, pe motiv că nu poate formula un astfel de apel împotriva considerentelor referitoare la prescripţie, întrucât nu are calitate de intimat în apelul principal formulat de apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanţelor, ci numai în apelul principal formulat de apelanta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

În susţinerea acestui motiv, recurenta-chemată în garanţie a învederat că poate formula apel principal cu privire la considerentele decisive sau decizorii care o vatămă, chiar dacă cererea de chemare a sa în garanţie a fost respinsă ca rămasă fără obiect. A mai susţinut că numai formularea apelului incident este condiţionată de calitatea de intimat într-un apel principal.

În consecinţă, a susţinut că motivarea instanţei de apel este nelegală şi încalcă prevederile art. 21 din Constituţie, ale art. 5, art. 30, art. 72 şi urm., art. 458, art. 459, art. 460, art. 466, art. 470, art. 461 alin. (2) C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 517 C. proc. civ. prin raportare la Decizia nr. 14/22.06.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte notează că legea a recunoscut părţilor aflate în proces facultatea de a folosi căile de atac, această regulă constituind o formă de manifestare a principiului disponibilităţii.

Astfel, dispoziţiile art. 458 C. proc. civ. instituie regula potrivit cu care căile de atac pot fi exercitate numai de părţile din proces (părţile iniţiale, inclusiv terţii care au intervenit voluntar sau care au fost introduşi forţat în proces în condiţiile legii şi au dobândit astfel calitatea de parte). Aceasta, deoarece cadrul procesual se stabileşte în faţa primei instanţe, iar judecata în căile de atac nu se poate desfăşura decât în limitele aceluiaşi cadru procesual.

În ceea ce priveşte apelul, acesta reprezintă calea de atac obişnuită prin care partea interesată invocă nemulţumiri în legătură cu hotărârea primei instanţe.

Partea din hotărâre care poate fi atacată (obiectul căii de atac) este reglementată de dispoziţiile art. 461 C. proc. civ. în mod explicit. Astfel, regula este instituită în alin. (1) al respectivului text de lege şi priveşte dispozitivul, iar derogarea de la regulă este prevăzută în alin. (2) al art. 461 C. proc. civ. şi constă în recunoaşterea posibilităţii exercitării căii de atac exclusiv împotriva considerentelor hotărârii, dacă atare conduită corespunde interesului procesual al părţii care o promovează. Condiţia este aceea ca, printre considerentele hotărârii, să se fi dat dezlegări unor probleme de drept care nu au legătură cu judecata cauzei sau care sunt greşite ori cuprind constatări care prejudiciază partea.

Întrucât acest text de lege nu distinge, concluzia care se impune, interpretând logic prevederile sale, este aceea că această cale de atac împotriva considerentelor este atât la îndemâna părţii care a câştigat procesul, cât şi a celei care a pierdut.

Aplicând aceste consideraţii cu caracter teoretic la cazul particular al speţei, Înalta Curte constată următoarele:

În faţa primei instanţe, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat cerere de chemare în garanţie prin care a solicitat introducerea în cauză, printre alţii, şi a A. S.R.L., pentru ca în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată formulate de Statul Român prin Ministerul de Finanţe, să se dispună obligarea acesteia la restituirea sumei reprezentând contravaloarea pretenţiilor reclamantului.

Analizând condiţiile de admisibilitate în principiu a cererii de chemare în garanţie, prima instanţă a fondului a constatat îndeplinite aceste condiţii şi a admis în principiu această cerere.

De la acest moment, A. S.R.L. a dobândit calitatea de parte în prezenta cauză, în calitate de chemată în garanţie. Prin hotărârea pronunţată de prima instanţă, cererea de chemare în garanţie a fost respinsă ca rămasă fără obiect, având în vedere respingerea cererii de chemare în judecată ca prescrisă.

Aşadar, având calitate de parte în prezentul proces, potrivit dispoziţiilor legale anterior menţionate, chemata în garanţie avea posibilitatea de a declara apel principal împotriva considerentelor pentru a-şi apăra interesele şi pentru a evita o soluţie nefavorabilă pentru sine, cu atât mai mult cu cât apelul reclamantului viza tot critici referitoare la momentul de debut al termenului de prescripţie extinctivă.

Cum dispoziţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ. prevăd posibilitatea promovării căii de atac doar împotriva considerentelor hotărârii, chemata în garanţie, prevalându-se de aceste dispoziţii legale, a procedat la criticarea anumitor considerente din hotărârea primei instanţe, referitoare la momentul de început al curgerii termenului de prescripţie, apreciind că aceste considerente o prejudiciază, chiar în condiţiile în care cererea de chemare a sa în garanţie fusese respinsă ca fiind rămasă fără obiect.

Instanţa de apel însă a considerat că apelul principal formulat de A. S.R.L. este inadmisibil, întrucât aceasta a avut, în primă instanţă, calitatea de chemată în garanţie, iar în apel este intimată exclusiv în ce priveşte soluţia adoptată de prima instanţă referitor la cheltuielile de judecată, ce face obiectul apelului principal declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor. Totodată, a mai reţinut şi faptul că recurenta-chemată în garanţie putea formula apărări pe calea întâmpinării.

Înalta Curte mai observă că motivarea instanţei de apel este şi contradictorie, sens în care devine incident şi motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, motivarea instanţei de apel este contradictorie, atât timp cât finele de neprimire al inadmisibilităţii este justificat de instanţa de apel în considerarea posibilităţii recurentei incidente de a formula criticile respective pe calea întâmpinării, dar cu toate acestea, îi recunoaşte legitimitate procesuală doar în cadrul unui alt apel, respectiv cel al pârâtei ANRP, circumscris unei alte probleme decât cea ridicată de chemata în garanţie în faza apelului. Procedând astfel, curtea de apel neagă practic, dreptul procesual al chematei în garanţie de a contesta în cauză considerentele pe care le consideră nefavorabile ale sentinţei civile, deşi în prealabil îl recunoaşte.

Aceste aspecte sunt de natură a ilustra aşadar, o contradicţie între considerentele instanţei şi soluţia de respingere ca inadmisibil a apelului principal formulat de chemata în garanţie A. S.R.L. pronunţată cu încălcarea astfel a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Or, cu privire la obligaţia instanţelor judecătoreşti de a motiva hotărârile pronunţate, statornicită în cuprinsul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., atât doctrina, cât şi jurisprudenţa sunt constante în a aprecia că motivarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie să fie clară, coerentă şi completă, să constituie pentru părţi o garanţie puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.

Însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa constantă care reflectă un principiu legat de buna administrare a justiţiei, a statuat că instanţele naţionale trebuie să indice suficient de clar şi coerent motivele pe care se întemeiază, astfel încât justiţiabilul să-şi poată exercita în mod util dreptul de recurs de care dispune (cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei şi cauza Boldea împotriva României).

Mai reţine Înalta Curte că invocarea de către recurenta-chemată în garanţie a considerentelor Deciziei nr. 14/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nu sunt relevante, întrucât acestea vizează posibilitatea formulării apelului/recursului incident împotriva considerentelor, iar în cazul de faţă, chemata în garanţie a formulat apel principal împotriva considerentelor, iar nu apel incident.

În consecinţă, având în vedere că A. S.R.L. se consideră vătămată prin considerentele atacate cu apel, precum şi că dispoziţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ. nu conţin nicio distincţie în privinţa părţilor din proces care pot declara cale de atac împotriva considerentelor hotărârii, iar ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus - unde legea nu distinge, nici interpretul legii nu trebuie să distingă, Înalta Curte constată că aceasta poate formula apel principal, sens în care va admite recursul, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, pentru continuarea judecăţii apelului declarat de chemata în garanţie.

II.3. Recursul formulat de recurentul-reclamant Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român

Având în vedere soluţia dată recursului formulat de recurenta-chemată în garanţie, se impune pe cale de consecinţă, admiterea şi a recursului promovat de recurentul-reclamant Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român, pricina urmând a fi trimisă spre rejudecare şi cu privire la apelul formulat de recurentul-reclamant Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român, întrucât şi criticile acestuia privesc tot chestiuni legate de stabilirea momentului de debut al termenului de prescripţie extinctivă, întocmai precum apelul declarat de chemata în garanţie.

Or, dacă s-ar tranşa această problemă în prezenta cale de atac a recursului, în soluţionarea recursului principal declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român, atunci dispoziţia de rejudecare a apelului chematei în garanţie ar rămâne fără efect. Prin urmare, dată fiind legătura strânsă dintre cele două apeluri menţionate, se impune a fi admis şi recursul Ministerului Finanţelor în reprezentarea Statului Român, pentru o soluţionare concomitentă a apelurilor care privesc aceeaşi chestiune, urmând ca criticile pe care acesta din urmă le cuprinde, critici aferente reevaluării momentului de început al curgerii termenului de prescripţie, să fie analizate în rejudecare de instanţa de trimitere.

Din perspectiva tuturor considerentelor expuse, Înalta Curte va admite recursurile declarate de recurentul-reclamant Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român şi de recurenta-chemată în garanţie S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 511A din 23 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 511A din 23 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Admite recursurile declarate de recurentul-reclamant Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român şi de recurenta-chemată în garanţie S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 511A din 23 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 aprilie 2024.