Breach of mandatory limits on re-judgment following cassation and binding interpretation of mandatory administrative pre-procedure under the Insurance Guarantees Fund legislation

Şedinţa publică din data de 28 martie 2024

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 5 decembrie 2018 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L. şi C. S.R.L. ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtelor, în solidar, să achite suma de 2.650 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând cheltuieli de înmormântare, suma de 80.000 de euro, în echivalent în RON la data plăţii la cursul BNR, cu titlu de daune morale, precum şi dobânda legală calculată asupra sumelor solicitate, începând cu data promovării acţiunii şi până la data plăţii efective, în temeiul dispoziţiilor art. 1369 C. civ.

În subsidiar, a solicitat să se dispună obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumelor de bani indicate la petitul 1 din acţiune, în temeiul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, reglementată de art. 1373 C. civ.

Pârâta C. S.R.L. a formulat cerere de chemare în garanţie împotriva D. S.A., prin lichidator judiciar Casa de Insolvenţă Transilvania - Filiala Cluj şi împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor, pentru ca, în cazul în care va cădea în pretenţii, să fie obligaţi chemaţii în garanţie la plata sumelor stabilite de către instanţă în favoarea reclamantului.

Prin încheierea din 12 iunie 2019, Tribunalul Cluj a admis în principiu cererile de chemare în garanţie formulate de pârâta C. S.R.L. privind pe chemaţii în garanţie D. S.A., prin lichidator judiciar Casa de Insolvenţă Transilvania - Filiala Cluj şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Primul ciclu procesual

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 550 din 13 noiembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. împotriva pârâtelor B. S.R.L. şi C. S.R.L. şi, în consecinţă:

Au fost obligate pârâtele, în solidar, să plătească reclamantului suma de 1.325 RON cu titlu de daune materiale, a sumei de 40.000 euro la cursul BNR, reprezentând daune morale şi la plata dobânzii legale calculate de la data promovării acţiunii - 05.12.2018, până la data achitării integrale a debitului.

S-a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă în C. S.R.L. şi, în consecinţă au fost obligate chematele în garanţie D. S.A. prin lichidator Casa de Insolvenţă Transilvania-Filiala Cluj şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către reclamant a sumei de 1.325 RON, cu titlu de daune materiale, la plata sumei de 40.000 euro la cursul BNR, reprezentând daune morale şi la plata dobânzii legale calculate de la data promovării acţiunii, 05.12.2018, până la data achitării integrale a debitului.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia nr. 186/A din 1 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâţii B. S.R.L. şi C. S.R.L. şi de chematele în garanţie D. S.A. prin lichidator judiciar Casa de Insolvenţă Transilvania - Filiala Cluj şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 550 din 13 noiembrie 2019 a Tribunalului Cluj.

A obligat pe apelanţi să plătească intimatului A. suma de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Decizia pronunţată în recurs

Prin decizia nr. 718 din 31 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile declarate de pârâţii B. S.R.L. şi C. S.R.L. şi de chematul în garanţie Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva deciziei nr. 186/A din 1 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă. A casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Al doilea ciclu procesual

5. Decizia pronunţată de curtea de apel în rejudecare

Prin decizia nr. 414/A din 10 noiembrie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis apelurile declarate de pârâţii B. S.R.L., C. S.R.L., precum şi de chematul în garanţie Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 550 din 13 noiembrie 2019, care a fost schimbată în sensul că:

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. împotriva pârâtelor B. S.R.L., C. S.R.L. pentru obligare la plata daunelor materiale, a daunelor morale, precum şi a dobânzii legale.

A admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie formulată de chemata în garanţie Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi în consecinţă:

A respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtele B. S.R.L., C. S.R.L. împotriva chematei în garanţie Fondul de Garantare a Asiguraţilor ca inadmisibilă.

A respins cererea de chemare în garanţie formulată de B. S.R.L., C. S.R.L. împotriva chematei în garanţie D. S.A. prin lichidator Casa de Insolvenţă Transilvania-Filiala Cluj.

A obligat pe reclamant să plătească apelantei-pârâte B. S.R.L. suma de 11.007,5 RON şi apelatei-pârâte C. S.R.L. suma de 13.578,73 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial în toate fazele procesuale.

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 414/A din 10 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a declarat recurs principal reclamantul A., iar pârâtele C. S.R.L. şi B. S.R.L. au formulat recurs incident.

7. Înregistrarea recursurilor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la 30 ianuarie 2023 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 5. Prin rezoluţia din 27 februarie 2023, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

8. Motivele de recurs

Prin recursul principal, criticând soluţia de admitere a apelurilor formulate de intimate şi de respingere a cererii de chemare în judecată, recurentul-reclamant a invocat nerespectarea limitelor în care instanţa trebuia să rejudece cauza raportat la dezlegările deciziei de casare. În opinia sa, raportat la art. 501 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel trebuia să se limiteze la statuarile si recomandarile instanţei de recurs solicita admiterea apelului declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor relativ la cererea de chemare în garanţie.

Printr-o altă critică, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 48 şi 51 din Legea nr. 136/1995, decizia nr. 1/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, înlăturând fără temei răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

În dezvoltarea acestei critici, a arătat că prin decizia nr. 1/2016 pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte nu a înlăturat răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, ci doar a clarificat calitatea în care societatea de asigurare urmează să stea în procesul penal, respectiv ca parte responsabilă civilmente, însă societatea de asigurare răspunde în această calitate pentru fapta păgubitoare a inculpatului, respectiv a conducătorului auto, fără însă a prelua responsabilitatea comitentului, în măsura în care se poate reţine existenţa unui raport de prepuşenie.

De asemenea, a susţinut că interpretarea instanţei potrivit căreia dacă altul nu răspunde, nici comitentul nu poate să răspundă este contrară dispoziţiilor legale.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Prin recursul incident, pârâtele C. S.R.L. şi B. S.R.L. au criticat în principal, considerentele deciziei recurate, susţinând, în esenţă, că nu se poate reţine în sarcina conducătorului auto procentul de culpă de 20%.

Recurentele-pârâte au apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia, prevăzute de art. 1373 C. civ., lipsind raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, respectiv, în subsidiar, este incidentă o cauză ce înlătură existenţa raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

Au arătat, în ceea ce priveşte culpa conducătorului auto, că din probele administrate în cauză a rezultat că accidentul nu s-a produs pe o trecere de pietoni nesemaforizată, ci la aproximativ 100 m înaintea acesteia. În acest context, a precizat că prevederile art. 123 lit. h) din Regulamentul de punere în aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 stabilesc limitarea vitezei la 30 km/h şi au în vedere zonele în care există treceri de pietoni, nu şi un perimetru de protecţie aflat în imediata vecinătate a trecerilor, care altfel ar extinde limitarea de viteză şi la astfel de zone.

Au mai învederat că singurele elemente care ar putea atrage o culpă a conducătorului auto în producerea accidentului sunt fie viteza de deplasare, fie posibilitatea de evitare a accidentului. Însă, din moment ce prin raportul de expertiză nu au fost lămurite aceste aspecte, au considerat că nu se poate reţine culpa conducătorului auto E..

În subsidiar, au susţinut că sumele acordate cu titlu de daune morale reclamantului, în cuantum de 80.000 euro sunt excesive raportat la împrejurările în care s-a produs decesul victimei, cât şi raportat la practica instanţelor în situaţii asemănătoare.

Cererea de recurs incident nu a fost motivată în drept.

9. Apărările formulate în cauză

Intimatul-chemat în garanţie Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamantul A., solicitând menţinerea deciziei atacate, prin care instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie.

Recurentele-pârâte C. S.R.L. şi B. S.R.L. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de reclamantul A..

10. Procedura de filtru

Prin raportul întocmit în cauză, s-a reţinut că hotărârea atacată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, că recursurile sunt declarate în termenul legal şi legal timbrate, că prin recursul principal, recurentul-reclamant A. a dezvoltat critici de natură a fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ. şi că prin recursul incident, pârâtele C. S.R.L. şi B. S.R.L. au dezvoltat critici care vizează temeinicia hotărârii recurate, făcând trimitere la modul de evaluare a probatoriului, iar, faţă de prevederile art. 493 C. proc. civ., completul de filtru urmează a dispune asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, urmând a fi analizată excepţia nulităţii recursului incident declarat de pârâtele C. S.R.L. şi B. S.R.L., în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 ianuarie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 414/A din 10 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

A fixat termen la 19 martie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor în vederea soluţionării recursului.

A anulat recursul declarat de pârâtele C. S.R.L. şi B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 414/A din 10 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine:

Cum recurentul reclamant invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. critică decizia sub aspectul nerespectării limitelor în care instanţa trebuia să rejudece cauza raportat la dezlegările deciziei de casare în sensul că, raportat la art. 501 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel trebuia să se limiteze la statuările şi recomandările instanţei de recurs, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., vizează neregularităţi de ordin procedural care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ.

Potrivit art. 174 C. proc. civ.:

"(1) Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat". Prin urmare, nulitatea reprezintă principala sancţiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispoziţiilor legale.

În ipoteza nerespectării regulilor de procedură, nerespectare ce atrage sancţiunea nulităţii, se pot include mai multe neregularităţi de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părţi, nesemnarea cererii reconvenţionale, nesocotirea principiilor publicităţii, oralităţii, contradictorialităţii, disponibilităţii, etc.

Prin urmare, din dispoziţiile art. 174 alin. (1) C. proc. civ. ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură, rezultă ca textul vizează o singură ipoteza de nulitate: încălcarea formelor procedurale.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte reţine că prin decizia de casare nr. 718 din 31 martie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018 în recurs in primul ciclu procesual, s-a statuat că:

"ceea ce se dispută în cauză, în mod esenţial, este împrejurarea dacă Legea nr. 213/2015 a instituit parcurgerea unei proceduri administrative, care să aibă sau nu caracter obligatoriu".

De asemenea instanţa de casare a mai statuat că "în acest sens, trebuie realizată o interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 213/1015 precum şi o analiză a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în materia dreptului de acces la un tribunal, ca o componentă materială a dreptului la un proces echitabil reglementat de articolul 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Astfel, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, situat în Capitolul III al Legii nr. 213/2015 în ce priveşte procedura şi condiţiile de efectuare a plăţilor din disponibilităţile fondului, statuează că, în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului de garantare a asiguraţilor, în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior".

Cererile creditorilor de asigurări, definiţi de articolul 4 alin. (1) lit. b) din actul normativ enunţat, sunt de competenţa comisiei speciale constituite la nivelul Fondului, iar, în cazul refuzului cererii de despăgubire/plată, comisia emite o decizie de respingere, împotriva căreia se poate formula contestaţie, conform art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, la Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, în termen de 10 zile de la comunicare, potrivit art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

Or, sintagmei "poate formula", din cuprinsul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, nu-i poate fi atribuită semnificaţia de posibilitate de alegere între procedura administrativă şi cea directă, în faţa instanţei de judecată.

Instanţa de casare a statuat că:

"sintagma enunţată exprimă nu dreptul de opţiune între cele două proceduri, ci vocaţia persoanei interesate, titulară a unui drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment, de a solicita realizarea acestui drept în procedura specială reglementată de acest act normativ, urmând ca, în ipoteza în care cererea de despăgubire/plată este refuzată, aceasta să se poată adresa instanţei de judecată - Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, în virtutea competenţei speciale atribuită în acest sens de legiuitor.

Această concluzie decurge din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 213/2005, lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraţilor şi creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului, care nu este un succesor sau un mandatar al asigurătorilor în faliment şi nu poate fi chemat în judecată, pe calea dreptului comun, pentru valorificarea dreptului de creanţă întemeiat pe o poliţă de asigurare civilă auto, emisă de un asigurător aflat în faliment. În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale art. 9 din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, stabilesc că Fondul are ca scop plata indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate, în condiţiile legii, cu societatea de asigurare faţă de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condiţiilor de asigurare şi în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015; că Fondul acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurare, iar nu ca obligaţii proprii ale asigurătorilor în faliment, plăţile fiind achitate sau acoperite exclusiv printr-o procedură administrativă prevăzută de dispoziţiile legale speciale.

Din acestă perspectivă instanţa de casare a statuat că:

"Fondul nu are calitatea de asigurător şi nu preia funcţiile unui asigurător, nu se subrogă în drepturile şi obligaţiile asigurătorului, iar între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi conducătorii autovehiculelor implicaţi în accidente de circulaţie, nu există niciun raport juridic, neexistând o obligaţie solidară a Fondului de Garantare a Asiguraţilor şi a persoanei vinovate de producerea accidentului rutier".

Prin urmare, chiar dacă Fondul de garantare a asiguraţilor nu se subrogă asigurătorului (potrivit art. 9 alin. (2) din Norma nr. 16/2015 "Fondul nu preia funcţiile unui asigurător şi nu are obligaţia de a opera în baza de date CEDAM)" în ce priveşte plata despăgubirilor, aceasta se face cu observarea aceloraşi condiţii rezultate din contractele de asigurare.

Din dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, rezultă că în caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie, împotriva căreia se poate formula contestaţie. Ca atare, decizia organului administrativ este supusă cenzurii instanţei de judecată în faţa căreia, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului de apărare poate fi demonstrat caracterul nelegal al acesteia, respectiv justeţea pretenţiilor formulate.

În aceste condiţii, împrejurarea că Legea nr. 213/2015 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţia europeană, întrucât, cadrul normativ special prevede posibilitatea ca decizia emisă în procedura administrativă să fie supusă controlului de către instanţa de judecată. Drept urmare, actul normativ asigură o jurisdicţie deplină şi efectivă, în fapt şi drept, a legalităţii deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi, implicit, a pretenţiilor creditorilor de asigurări.

Prin decizia de casare enunţată s-a mai reţinut că:

"în acelaşi sens, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 80/2017, publicată în M. Of. nr. 667/2.09.2015, în examinarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 14 din Legea nr. 213/2015, când a constatat că art. 14 din Legea nr. 213/2015 instituie o procedură necontencioasă pentru soluţionarea pretenţiilor formulate de creditorii de asigurări, iar dispoziţiile acestui act normativ dispun că obţinerea de despăgubiri din disponibilităţile Fondului nu se face prin acţiune în justiţie pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin formularea unei cereri de plată. În această modalitate este declanşată procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziţie de Legea nr. 213/2015 şi prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16 din 31 august 2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor".

Astfel, Curtea Constituţională a statuat că exercitarea dreptului de a formula o cerere adresată instanţei de judecată nu poate exclude respectarea unei proceduri prealabile, care este prevăzută de legiuitor tocmai în ideea soluţionării amiabile, cu celeritate, a pretenţiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanţelor de judecată, iar Legea nr. 213/2015 stabileşte o procedură necontencioasă prealabilă acţiunii în instanţă, ce trebuie urmată de creditorul de asigurări, a priori formulării unei cereri de chemare în judecată.

În acelaşi sens, al neafectării dreptului de acces la justiţie, prin instituirea unei proceduri prealabile, este jurisprudenţa instanţei de contencios european, care reţine că, pentru imperative de eficacitate, pe deplin compatibile cu protecţia drepturilor reglementate de Convenţie, este justificată intervenţia prealabilă a unor organe administrative, care nu îndeplinesc condiţiile cerute de art. 6 parag. 1 din Convenţie, adică, nu sunt instanţe de judecată propriu-zise (în acest sens, de exemplu, cauza Le Compte, Van Leuven şi De Meyere contra Belgiei, parag. nr. 51). Ceea ce impun însă dispoziţiile acestui articol convenţional este ca decizia unui asemenea organ să fie supusă controlului ulterior exercitat de un organ de plină jurisdicţie, adică de un "tribunal" în sensul Convenţiei (cale de atac deschisă, în această materie, pe temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015).

Prin decizia de casare s-a mai statuat că:

"împrejurarea că reclamantul sau alţi creditori de asigurări aflaţi în situaţii similare cu aceasta nu au acces la o instanţă civilă, ci la o instanţă de contencios administrativ, nu este de natură să determine o concluzie opusă, câtă vreme este opţiunea legiuitorului să reglementeze competenţele şi atributele instanţelor de judecată, iar art. 6 al Convenţiei nu impune ca procedura judiciară ulterioară unei proceduri prealabile să se desfăşoare exclusiv în faţa unei secţii civile".

Din perspectiva celor expuse, instanţa de casare a reţinut "incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât prin soluţia dată instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015, şi pe cale de consecinţă prevederile art. 193 alin. (1) C. proc. civ.." motiv pentru care în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., a fost casata decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Cum în raport de statuările din decizia de casare şi de dispoziţiile art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., care prevăd că, "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul", că: "după casare, instanţa de fond va judeca din nou, in limitele casării ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată", instanţa de apel în rejudecare avea obligaţia legală de a se raporta la statuările obligatorii din decizia de casare în sensul arătat şi anume că:

"ceea ce se dispută în cauză, în mod esenţial, este împrejurarea dacă Legea nr. 213/2015 a instituit parcurgerea unei proceduri administrative, care să aibă sau nu caracter obligatoriu".

Or, în condiţiile în care aceste aspecte nu rezultă explicit din decizia recurată, Înalta Curte reţine motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care celelalte critici nu se mai impun a fi analizate, urmând ca în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., a se admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 414/A din 10 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, a se casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 414/A din 10 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 martie 2024.