Proof of loan for consumption vs. financial assistance: Evidentiary value of debt recognition and limits of cassation review

Şedinţa publică din data de 28 martie 2024

Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 18.11.2021, sub nr. x/2021, pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei ca, în urma probelor ce se vor administra, să pronunţe o hotărâre prin care să constate că între părţi a intervenit un contract de împrumut pentru suma de 641.587 de RON; să instituie în sarcina pârâtului obligaţia de a restitui reclamantului această sumă de bani, precum şi dobânda legală aferentă, începând cu data acordării fiecărei sume de bani în parte, până la data restituirii efective a întregului debit.

La 21.12.2021, reclamantul a depus cerere de modificare a acţiunii, prin care a arătat că înţelege să o cheme în judecată, în calitate de pârâtă, şi pe soţia pârâtului din cererea introductivă de instanţă, C., solicitând instanţei să constate că împrumutul a fost acordat ambilor soţi şi să instituie în sarcina acestora obligaţia de a-l restitui, în solidar, împreună cu dobânda legală aferentă.

2. Sentinţa Tribunalului Braşov, secţia I civilă

Prin sentinţa nr. 121 din 11 mai 2022, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C.; a fost obligat reclamantul să achite pârâţilor suma de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.

3. Decizia Curţii de Apel Braşov, secţia civilă

Prin decizia nr. 937 din 23 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 121 din 11 mai 2022, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 937 din 23 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul susţine că instanţa de apel, în mod eronat, a apreciat că nu s-a făcut dovada existenţei contractului de împrumut încheiat între părţi, fiind interpretate şi aplicate greşit dispoziţiile art. 2158 şi următoarele C. civ.

Arată că sumele transferate în contul intimaţilor au fost acordate cu scopul ca acestea să fie restituite, iar contrariul nu rezultă din probele administrate în cauză sau din susţinerile intimaţilor. Întrucât sumele de bani au fost date pentru ca familia intimaţilor să dezvolte o afacere de tipul unei ferme de animale, obligaţia de restituire revenea acestora, iar nu fermei.

Susţine că pentru încheierea valabilă a unui împrumut de consumaţie nu este necesară forma ad validitatem şi nu este interzis ca sumele împrumutate să aibă o anumită destinaţie.

Invocă dispoziţiile art. 2158 alin. (1) C. civ. şi arată că, faţă de cele probate în cauză, s-a făcut dovada contractului de împrumut de consumaţie încheiat între părţi, pentru care nu a fost stabilit un termen de restituire, sumele transferate în contul şi în beneficiul exclusiv al intimaţilor urmând să revină în patrimoniul recurentului.

Arată că împrumutul de consumaţie este un contract real, în sensul art. 1174 alin. (4) C. civ., şi un contract unilateral, conform art. 1171 din acelaşi act normativ şi susţine că instanţa de judecată, chemată să tranşeze raporturile dintre părţi, este ţinută a analiza fiecare dovadă în parte şi pe toate în ansamblul lor pentru a oferi părţilor o judecată completă şi justă.

Învederează că situaţia imposibilităţii morale de preconstituire a unui înscris a fost înlăturată de instanţa de apel prin prisma faptului că se impunea o diligenţă sporită din partea recurentului, dată fiind valoarea creanţei pretinse, în scopul conservării dreptului la restituirea sumei. Arată că acest raţionament este acuzatoriu faţă de reclamant, care este sancţionat pentru că nu a manifestat o atitudine suficient de prevăzătoare faţă de valorile sale, chiar dacă relaţiile dintre părţi se derulau în această manieră de foarte multă vreme, şi mult prea permisiv faţă de pârâţi, acordând acestora din urmă posibilitatea de a nu restitui ceea ce au primit pentru îmbogăţirea lor.

Instanţa de apel reţine că sumele nu au fost acordate intimaţilor, ci pentru dezvoltarea fermei, însă nu arată raţiunea pentru care face diferenţa între beneficiul intimaţilor şi cel al fermei de animale. Susţine recurentul că ferma de animale aparţine regimului comunităţii de bunuri al pârâţilor, soţi, fiind indiscutabil că sumele virate în contul pârâtului pentru sprijinirea activităţii la fermă aparţin şi profită exclusiv pârâţilor.

Referitor la conduita anterioară a părţilor, arată că a fost înlăturată de instanţă date fiind posibilităţile multiple sub care părţile pot angaja raporturi juridice.

În mod greşit reţine instanţa în considerente că recunoaşterea datoriei de către intimat nu poate fi una persoanală, ci una a fermei, având în vedere că ferma de animale nu putea angaja, în mod distinct, drepturi şi obligaţii. Apreciază ca fiind irelevante considerentele instanţei de apel cu privire la poziţia de subordonare a intimatului faţă de recurent, întrucât nu poate fi un indiciu în sensul existenţei unui raport de muncă sau de prestări servicii, precum şi cele vizând dovedirea existenţei unei colaborări între părţi, în condiţiile în care colaborarea nu poate face dovada unui contract de asociere.

Afirmă că nu a urmărit să se asocieze cu pârâţii, limitându-se la a oferi ajutor financiar acestora sub forma împrumuturilor, relaţie acceptată de intimaţi cât timp au considerat-o utilă. Arată că, prin decizia exclusivă a intimatului, a fost retrasă calitatea de împuternicit pe contul comun.

Relativ la considerentul instanţei, potrivit căruia faptul că intimatul şi-a asumat să restituie apelantului anumite sume de bani nu configurează un contract de împrumut, ci orice altă operaţiune juridică, recurentul susţine că declaraţia sub semnătură privată a intimatului reprezintă un început de dovadă scrisă, care face dovada raportului juridic de împrumut de consumaţie, fiind completat cu alte mijloace de probă, inclusiv martori, potrivit art. 309 alin. (4) pct. 2 C. proc. civ.. Mai susţine că pe parcursul soluţionării cauzei, intimaţii au mărturisit în repetate rânduri că au primit bani de la recurent, mărturisiri pe care instanţa de apel nu le-a luat în considerare şi nu le-a coroborat, apreciind că raporturile dintre părţi pot fi oricare dintre cele permise de legiuitor.

Învederează că din multitudinea de contracte permise de lege, recurentul a indicat împrumutul de consumaţie, iar intimaţii contractul de asociere în participaţiune, varianta acestora fiind neverosimilă întrucât nu există o asociere în vederea participării comune la profitul sau pierderile fermei de animale, toate bunurile şi serviciile achiziţionate cu sume provenind de la recurent aparţinând exclusiv intimaţilor.

Referitor la contul colector al profitului înregistrat de activitatea de familie a intimaţilor, arată că titular este pârâtul, recurentul fiind un simplu împuternicit.

Susţine că declaraţia intimatului trebuie analizată şi evaluată potrivit naturii sale juridice, corespunzătoare unei corecte calificări a acesteia din punctul de vedere al condiţiilor de formă, şi, odată depăşit impedimentul de ordin formal, conţinutul acesteia impunea luarea în considerare a prevederilor art. 288 C. proc. civ.

Arată că, sub aspect probator, actul recognitiv sau de reînnoire a unei datorii are valoare probatorie autonomă în raport cu actul primordial şi face dovada celui dintâi, indiferent dacă este sau nu însoţit de acesta, iar această putere doveditoare a actului recongnitiv, potrivit art. 288 C. proc. civ., se opune debitorului însuşi, moştenitorilor sau succesorilor în drepturi ai acestuia.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimaţii B. şi C. au invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare, iar, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Ulterior expunerii situaţiei de fapt, intimaţii arată că instanţa de apel a apreciat, în mod corect, că înscrisul denumit "situaţia reală a fermei" nu poate constitui un înscris de recunoaştere, în sensul prevederilor art. 288 C. proc. civ., fiind un înscris în care intimatul şi-a arătat nemulţumirile faţă de poziţia sa de subordonat în raport cu recurentul.

Susţin că normele de drept material au fost corect aplicate în cauză, instanţa de apel reţinând, în urma analizei efectuate, că nu s-a realizat acordul de voinţă necesar perfectării contractului de împrumut.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din 9 ianuarie 2024 a fost fixat termen de judecată la data de 28 martie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Prin criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul susţine că instanţa de apel a reţinut greşit că pârâtul nu a recunoscut existenţa datoriei prin declaraţia sub semnătură privată a acestuia intitulată "situaţia reală a fermei", fiind încălcate dispoziţiile art. 288 C. proc. civ. privind puterea doveditoare a înscrisului de recunoaştere sau de reînnoire a unei datorii preexistente. Apreciază că acest înscris constituie început de dovadă scrisă, care face dovada raportului juridic de împrumut de consumaţie întrucât este completat cu alte mijloace de probă, potrivit art. 309 alin. (4) pct. 2 C. proc. civ.. Totodată, recurentul critică raţionamentul instanţei de apel vizând înlăturarea tezei vizând imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris prin prisma faptului că se impunea o diligenţă sporită din partea recurentului, dată fiind valoarea creanţei pretinse, în scopul conservării dreptului la restituirea sumei.

Analizând aceste critici din perspectiva acestui motiv de recurs, se reţine că instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile legale invocate de recurent.

Art. 288 C. proc. civ. determină valoarea probatorie a înscrisului recognitiv sau de înnoire a unei datorii.

Însă, pentru a putea reţine incidenţa acestor dispoziţii este necesar ca prin înscrisul respectiv să fie recunoscută datoria preexistentă.

Or, instanţa de apel a reţinut, în urma analizei conţinutului înscrisului intitulat "situaţia reală a fermei", că acesta nu conţine o recunoaştere simplă a datoriei întrucât nu rezultă că pârâtul a recunoscut datoria, în cuantum de 641.597 RON, ci existenţa unei datorii (de aproximativ 1.250.000 RON) care poate fi a fermei, nu neapărat personală. Totodată, curtea de apel a apreciat că modul în care sunt exprimate la pct. 2,3,6,12 din înscris nemulţumirile intimatului care afirmă că "munceşte pentru mâncare", "îşi ia salariu", "munceşte 7 zile din 7, între orele 5-22" şi nu doreşte "să ajungă pe post de slugă", sugerează poziţia de subordonat a acestuia faţă de apelant, în final intimatul precizând că "ajutorul este de necontestat, dar nu s-a făcut diferenţa între ajutor şi colaborare şi fermă ca afacere".

Înalta Curte reţine că maniera în care, în concret, instanţa de apel a apreciat conţinutului declaraţiei pârâtului şi a stabilit situaţia de fapt prin prisma acestei aprecieri, coroborat cu celelalte probe administrate în cauză, nu poate fi cenzurată de instanţa de recurs, întrucât stabilirea ori verificarea situaţiei de fapt reţinută de instanţele de fond şi, deci, temeinicia hotărârii recurate, nu pot constitui obiect al recursului, instanţa de reformare fiind ţinută de limitele controlului de legalitate ce poate fi exercitat doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere această caracteristică a recursului, nu poate face obiect de critică nici înlăturarea de către instanţa de apel a tezei privind imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris, întrucât existenţa sau inexistenţa unei atare situaţii este o chestiune de fapt, care se stabileşte de instanţele de fond pe baza probelor administrate.

Cu toate acestea, se cuvine a fi menţionat că instanţa de apel a respins ipoteza imposibilităţii morale de constituire a unui înscris întrucât reclamantul nu a dovedit o astfel de împrejurare, deşi îi incumba sarcina probei, conform art. 249 C. proc. civ., reţinând că simpla relaţie de amiciţie, aşa cum a fost relevată de apelant, nu poate constitui excepţie de la incidenţa art. 309 alin. (4) pct. 1 C. proc. civ., fără o consistenţă afectivă care trebuie să fie cu totul deosebită, peste cea inerentă normal acestui tip de relaţii.

Or, în lipsa dovedirii unei atare împrejurări, recurentul nu poate invoca cu succes ipoteza anterior examinată.

Analizând în continuare susţinerile din cererea de recurs, se constată că prin critica subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. recurentul A. impută instanţei de apel aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2158 din C. civ., afirmând, în esenţă, că, în speţă, a fost făcută dovada contractului de împrumut de consumaţie încheiat între părţi pentru care nu a fost stabilit un termen de restituire, sumele transferate în contul şi beneficiul exclusiv al pârâţilor urmând să revină în patrimoniul reclamantului.

În prealabil, trebuie precizat că prin aceste critici recurentul susţine că dispoziţiile art. 2158 C. civ. sunt aplicabile speţei, dar curtea de apel nu a ţinut seama de conţinutul acestora, fiind, aşadar, încălcate.

Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de solicitarea reclamantului A. de a se constata că între acesta şi pârâţii B. şi C. a intervenit un contract de împrumut pentru suma de 641.587 RON, precum şi obligarea pârâţilor la restituirea către reclamant a acestei sume de bani şi a dobânzii legale aferente, începând cu data acordării fiecărei sume în parte, până la data restituirii efective a întregului debit.

Înalta Curte, raportându-se la pretenţia dedusă judecăţii, reţine că sediul materiei contractului de împrumut de consumaţie se regăseşte în dispoziţiile art. 2158 C. civ., potrivit cărora "Împrumutul de consumaţie este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate."

Contractul de împrumut se supune condiţiilor generale de validitate impuse de art. 1179 C. civ., nefiind necesară forma scrisă. Cu toate acestea, forma scrisă este cerută ad probationem.

Astfel, contractul, în coordonatele sale de negotium iuris, există din momentul realizării acordului de voinţă prin remiterea sumei de bani, fiind lipsit de relevanţă dacă acest acord a fost sau nu constatat printr-un înscris. Însă, în lipsa înscrisului, ca instrumentum probationis, este necesar ca acordul de voinţă prin remiterea sumei să fie clar dovedit în sensul voinţei ferme de a da, respectiv de a primi această sumă pentru a fi restituită.

Procedând la cenzurarea legalităţii hotărârii recurate prin prisma interpretării şi aplicării normelor legale incidente, Înalta Curte constată că instanţa de apel s-a raportat corect la prevederile art. 2158 C. civ. în analiza existenţei acordului de voinţă al părţilor asupra operaţiunii juridice a împrumutului din perspectiva examinării obiectului material al acesteia.

În urma analizei şi sintezei probelor administrate în cauză, instanţa de apel nu şi-a însuşit construcţia juridică promovată de către reclamant, potrivit căreia suma de bani, în cuantum de 641.587 RON, a fost acordată pârâţilor, cu obligaţia restituirii acesteia.

Raportat la situaţia de fapt astfel stabilită de instanţele devolutive, Înalta Curte constată, în cauza pendinte, o aplicare corectă de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 2158 C. civ., reţinând că, în cauză, reclamantul nu a putut dovedi că scopul acordării sumelor de bani pârâţilor a fost acela de a fi restituite.

În realitate, recurentul tinde să provoace o reevaluare a cauzei pe fond, prin reexaminarea probelor, întrucât ceea ce afirmă în mod real, atunci când reclamă o încălcare a dispoziţiilor art. 2158 C. civ., este faptul dovedirii ("faţă de cele probate în cauză, s-a făcut dovada contractului de împrumut de consumaţie încheiat între părţi") raporturilor juridice ce caracterizează împrumutul de consumaţie, cu referire concretă la dovedirea obligaţiei împrumutaţilor de restituire a sumelor primite.

Spre acelaşi lucru se tinde şi când recurentul reafimă - în contra dezlegărilor jurisdicţionale ale instanţei de apel - că sumele de bani au fost acordate pârâţilor, iar nu pentru dezvoltarea fermei de animale deţinute de aceştia, precum şi că nu a urmărit să se asocieze cu pârâţii, ci s-a limitat la a oferi ajutor financiar acestora sub forma împrumuturilor.

Sub acest aspect, Înalta Curte observă că, în puterea sa de evaluare a probelor, ca instanţă de fond, curtea de apel a reţinut - pe baza înscrisurilor administrate de părţi (extrasele de cont depuse la dosarul primei instanţe), coroborate cu răspunsurile la interogatoriul administrat de instanţa de apel intimaţilor pârâţi - că între reclamant şi pârâţi nu s-a încheiat un contract de împrumut cu privire la suma de 641.587 RON şi că, prin construcţia juridică prezentată de recurent, acesta tinde să infirme evidenţa relevată de actele pe care el însuşi le-a exhibat.

În acest sens, a apreciat instanţa de apel că reclamantul nu a pretins că la data virării sumelor sau anterior pârâtul s-ar fi obligat să le restituie şi nici nu a contestat că banii au fost utilizaţi de pârât conform indicaţiilor sale, constatând că nu a existat o tradiţiune materială a tuturor sumelor de bani în mâinile pârâtului B., cu excepţia celor ridicate personal de acesta de la ATM.

Totodată, a mai reţinut că, fiind împuternicit asupra contului pârâtului, reclamantul efectua şi personal operaţiuni bancare, conform înscrisurilor de la dosar, iar existenţa unei colaborări între părţi în organizarea fermei, teză afirmată de pârâţi, pare să fie demonstrată, de exemplu, de operaţiunea din contul pârâtului din 4 septembrie 2020, conform căreia acesta a depus suma de 12.000 RON, iar reclamantul a efectuat schimb valutar, încasând suma de 2450 euro reprezentând ramburs bani animale vândute.

Or, a propune ca, în recurs, instanţa să stabilească că titlul primirii sumelor de bani de către pârâţi de la reclamant a fost acela de împrumut, precum şi existenţa unei obligaţii a pârâtului de restituire a acestora, nu implică o cercetare şi dezlegare în drept a litigiului, ci una în fapt, printr-o reevaluare a probelor şi o restabilire a raporturilor juridice în care s-au aflat părţile, activitate ce este incompatibilă scopului şi structurii recursului, menit să asigure exclusiv un control de legalitate asupra hotărârilor recurate. Ca atare, faţă de argumentele instanţei de apel aduse în justificarea soluţiei şi de evaluarea situaţiei de fapt a cauzei, o rejudecare a acesteia nu se impune pentru niciunul dintre motivele susţinute prin criticile recurentului.

Prin urmare, reţinând că, în cauză, în fazele devolutive ale litigiului, reclamantul nu a putut dovedi că a încheiat, în mod valabil, un contract de împrumut de consumaţie întrucât nu a dovedit scopul remiterii sumelor de bani către pârâţi, Înalta Curte constată că argumentele recurentului vizând încălcarea dispoziţiilor art. 2158 C. civ. sunt nefondate şi le va respinge în consecinţă.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 937/Ap din 23 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 937/Ap din 23 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 28 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.