Rejection of defamation liability for social media posts: value judgments versus factual accusations in aesthetic medicine complaints and the requirement of a reasonable factual basis

Şedinţa publică din data de 28 martie 2024

Deliberând asupra cauzei deduse judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 1 noiembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. şi C., a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor şi obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 50.000 Euro - echivalentul în RON, cu titlu de prejudiciu moral, cauzat acesteia prin vătămarea drepturilor personalităţii, respectiv dreptul la viaţă privată, dreptul la demnitate, onoare şi reputaţie, precum şi dreptul la nume.

2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1198 din 21 iulie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. şi C..

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 162A din 7 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1198 din 21 iulie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatele B. şi C..

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 162A din 7 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta susţine că decizia recurată nu este motivată, fiind încălcate dispoziţiile art. 425 C. proc. civ.. Arată că obligativitatea motivării hotărârilor constituie şi o condiţie a procesului echitabil, exigenţă impusă de art. 21 alin. (3) din Constituţia României, art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6 C. proc. civ., orice parte având dreptul de a prezenta judecătorului observaţiile şi argumentele sale şi de a pretinde organului judiciar să le examineze în mod efectiv. Învederează că principiul rolului activ la instanţei, prevăzut de art. 22 C. proc. civ., nu a fost respectat având în vedere că prima instanţă nu a stăruit în aflarea adevărului, analizând doar parţial situaţia, cu omiterea unor circumstanţe de fapt şi de drept favorabile reclamantei şi relevante în luarea unei decizii temeinice.

Instanţa de apel nu a analizat efectiv conţinutul postărilor denigratoare, nu a examinat şi nu a stabilit relevanţa tonului şi semnificaţiei efective a cuvintelor şi sintagmelor utilizate în cuprinsul acestor postări, cum este caracterul repetitiv al acuzării de mutilare a mai multor persoane. Repetitivitatea acuzării mutilării mai multor persoane semnifică, totodată, şi o extindere de la sfera personală la o sferă mai largă ce ţine de mai multe persoane, fapt ce denotă o exacerbare disproporţionată a unui pericol/acuzaţie gravă prin ea însăşi. Acuzaţia de mutilare adresată unui medic chirurg estetician în legătură cu actele sale medicale nu face decât să crească gradul de gravitate. Toate acestea, coroborate cu repetitivitatea acuzaţiei de mutilare a mai multor persoane, cu avertizarea de pericol şi minimalizarea calificării profesionale de doctor a reclamantei, precum şi cu luarea acesteia în derâdere, denotă cu claritate o manifestare a unei puteri de convingere asupra unor fapte foarte grave, dar nereale, manifestare care are la bază o intenţie foarte clară de denigrare, în condiţiile în care nu există o minimă probă rezonabilă a existenţei unei mutilări, iar intimatele au recunoscut intenţia de denigrare şi cunoaşterea cuvântului a mutila.

Prin hotărârea recurată nu a fost analizat de ce intimatele au condiţionat defăimarea publică de solicitarea unei sume de bani, acest aspect fiind un argument hotărâtor în stabilirea relei credinţe, intenţiei de denigrare, în contextul în care CEDO a statuat că un astfel de element (implicaţii economice) este de natură a atrage o evaluare mai riguroasă.

Instanţa de apel nu a explicat pentru care considerente ar putea exista echivalenţă între a nu recomanda pe cineva şi a afirma că trebuie să te fereşti de acea persoană, pe de o parte, şi a spune că eşti nemulţumit de un serviciu prestat de cineva şi a afirma că acea persoană a mutilat mai multe persoane, pe de altă parte. În situaţia în care instanţa de apel nu a ajuns la această concluzie, nu a analizat pentru care motive postările repetitive cu acuzaţia de mutilare a mai multor persoane ar fi, de fapt, simple nemulţumiri, între aceste două chestiuni fiind diferenţe care fac trecerea de la licit la ilicit, de la o eventuală judecată de valoare la o acuzaţie factuală.

Nici faptul că intimatele au recunoscut atât intenţia de denigrare, cât şi faptul că înţeleg şi cunosc semnificaţia termenului de mutilare, nu a fost analizat de instanţa de apel, care a concluzionat că nu a fost dovedită intenţia de denigrare, iar utilizarea noţiunii de mutilare nu ar fi fost folosită în sens propriu, ci doar ca o nemulţumire puţin exagerată.

De asemenea, nu a motivat instanţa cum a ajuns la concluzia că simpla efectuare a unei operaţii estetice poate reprezenta o bază factuală pentru afirmaţii publice repetitive vizând mutilarea mai multor persoane, în condiţiile în care disproporţia dintre o nemulţumire simplă pentru un rezultat estetic şi mutilarea mai multor persoane este evidentă.

În decizia atacată nu se arată pentru care considerent baza factuală ar trebui să aibă caracter minim, în condiţiile în care jurisprudenţa apreciază că baza factuală trebuie să aibă un caracter suficient, rezonabil, aceste chestiuni având relevanţă în analizarea unei situaţii de depăşire a limitelor libertăţii de exprimare.

Totodată, nu s-a arătat de ce afirmaţiile publice repetitive de mutilare a mai multor persoane nu s-ar încadra în acuzaţii de fapt, ci în judecăţi de valoare, fără a fi arătată graniţa dintre cele două noţiuni juridice, în condiţiile în care este vorba de repetitivitatea acuzaţiei de mutilare, extinsă faţă de mai multe persoane, mutilarea fiind un aspect de fapt şi nu o judecată de valoare, iar prin repetitivitatea afirmării se tinde la inducerea atributului de doctor mutilator, ceea ce este mult mai drastic apreciat şi în jurisprudenţa CEDO.

Instanţa de apel nu a motivat pentru care considerente trebuia făcută dovada prejudiciului moral, în condiţiile în care acesta, suferit prin vătămări aduse drepturilor personalităţii rezultă, din existenţa faptei ilicite. Mai mult, nu a analizat pentru care considernt nu ar exista o legătură de cauzalitate între faptele intimatelor şi renunţarea de către unele paciente la programările efectuate ori între faptele intimatelor şi atingerea reputaţiei reclamantei.

Prin decizia recurată au fost interpretate greşit normele de drept material aplicabile, respectiv art. 10 CEDO, art. 30 din Constituţia României şi art. 70-75 C. civ., precum şi jurisprudenţa CEDO, instanţa reţinând că faptele imputate pârâtelor pot fi interpretate drept judecăţi de valoare şi nu acuzaţii factuale, respectiv că există o minimă bază factuală.

Învederează că protecţia pe care CEDO o garantează în cazul judecăţilor de valoare impune respectarea a două condiţii cumulative, respectiv ca opinia să fie exprimată fără a folosi termeni injurioşi, abuzivi şi să se bazeze pe un set de fapte, adică să aibă o bază factuală, sau să se bazeze pe o construcţie logică. Totodată, arată că se impune dovada unei baze factuale rezonabile atunci când judecăţile de valoare tind spre lansarea unor acuzaţii concrete la adresa unei persoane, iar noţiunea de fapte are în vedere acuzaţii concrete, determinate, ce se cer a fi dovedite.

Susţine că nu au fost analizate criteriile stabilite în jurisprudenţa sa de instanţa de contencios european, care a reţinut că dacă un articol de presă induce ideea că o anumită persoană ar fi săvârşit o infracţiune, afirmaţiile sunt calificate drept fapte şi nu judecăţi de valoare, precum şi că atunci când acuzaţiile sunt mânate de un interes comercial, chiar dacă există şi un interes public, abordarea Curţii este mult mai rigidă în calificarea afirmaţiilor ca judecăţi de valoare.

Învederează că, în speţă, a fost depăşită limita nemulţumirii cu privire la propria operaţie întrucât se referă la mutilarea mai multor persoane, fiind vădit disproporţionată prin folosirea termenului a mutila. De altfel, au fost folosite sintagme injurioase, postările în discuţie au avut la bază un interes economic - solicitarea de returnare a costurilor operaţiei în condiţiile în care aceasta a fost reuşită, iar pârâtele au susţinut tranşant şi asumat că recurenta este un medic ce mutilează fetele, context în care este incidentă instituţia acuzaţiilor de fapt a căror dovadă trebuia făcută pentru a beneficia de protecţia libertăţii de exprimare.

Chiar şi în situaţia în care faptele intimatelor pot fi calificate drept judecăţi de valoare, era necesar a fi cercetat dacă există o bază factuală suficientă şi rezonabilă, nu minimă, cum a apreciat instanţa de apel, ce nu poate fi reprezentată de efectuarea operaţiei estetice urmată de nemulţumirea asupra rezultatului.

Raportat la jurisprudenţa CEDO, afirmă că doza de exagerare permisă în cazul persoanelor publice trebuie să fie analizată şi într-un echilibru cu drepturile acestor persoane, iar, în speţă, gradul de toleranţă al recurentei a fost depăşit întrucât intimatele au lansat acuzaţii de o gravitate disproporţionată faţă de informaţia pe care a presupus instanţa de apel că au dorit să o transmită.

Susţine încălcarea dreptului la viaţă privată al recurentei, sub aspectul dreptului la reputaţie, onoare şi demnitate, şi arată că reputaţia profesională a unei persoane este aptă să atragă clienţi noi, iar una dintre modalităţile de promovare a serviciilor de medicină estetică oferite de recurentă este reprezentată de promovarea prin intermediul platformelor de socializare. Instanţa de apel a reţinut greşit că intenţia intimatelor nu a fost de a o denigra pe recurentă, deşi informaţia defăimătoare a ajuns la un număr relevant de mare de persoane, raportat la coordonatele contextului, dintre care o parte sunt foste beneficiare ale serviciilor de medicină estetică oferite de reclamantă, precum şi de potenţiale viitoare paciente. Având în vedere că acuzaţiile defăimătoare au fost realizate în faţa unui public direct interesat de serviciile de medicină estetică, obiect al activităţii profesionale desfăşurate de recurentă, în evaluarea prejudiciului ar fi trebuit să se ţină cont de faptul că postările defăimătoare au putut fi văzute de un număr mare de persoane.

Decizia recurată este dată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1349 C. civ., coroborat cu ale art. 253 C. civ., recurenta susţinând că în mod greşit s-a reţinut că nu a fost făcută dovada prejudiciului. Susţine că, în materia depăşirii libertăţii de exprimare, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatele B. şi C. au invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare, iar pe fond au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din 9 ianuarie 2024 a fost fixat termen de judecată la data de 28 martie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin critica încadrabilă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine încălcarea principiului rolului activ al instanţei, prevăzut de art. 22 C. proc. civ., sens în care arată că instanţa de judecată nu a stăruit în aflarea adevărului şi nu a analizat decât parţial situaţia, fiind omise circumstanţe de fapt şi de drept favorabile recurentei şi relevante în luarea unei decizii temeinice şi fondate, aspect ce atrage şi o încălcare a cerinţelor echităţii şi bunei credinţe.

În strânsă legătură cu această critică, recurenta arată că decizia recurată este parţial nemotivată, fiind încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În privinţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., căruia i se subsumează critica vizând nemotivarea parţială a hotărârii, Înalta Curte porneşte în analiza sa de la semnificaţia acestor prevederi, ce consacră trei ipostaze, şi anume lipsa oricărei motivări, situaţia în care motivarea conţine considerente străine de natura şi obiectul litigiului, precum şi situaţia în care motivarea cuprinde motive care sunt contradictorii.

Existenţa unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigenţele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care impun instanţei să evidenţieze, în cadrul considerentelor, obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Dând eficienţă acestor criterii stabilite de legiuitor, se reţine că, pentru instanţele de control judiciar, motivarea hotărârilor trebuie să conţină răspunsul în fapt şi în drept pentru toate motivele de critică formulate de părţi.

De asemenea, trebuie avut în vedere şi faptul că motivarea unei hotărâri judecătoreşti ridică o problemă de conţinut, relevantă fiind consistenţa analizei juridice şi pertinenţa argumentelor aduse de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate şi nu o chestiune de cantitate.

Pe cale de consecinţă, calitatea unei motivări şi, implicit, respectarea exigenţelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu sunt determinate de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor şi de corectitudinea raţionamentului care a stat la baza pronunţării soluţiei. În egală măsură, trebuie avut în vedere şi faptul că obligaţia judecătorului de a-şi motiva soluţia pronunţată, aşa cum această obligaţie este impusă de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv a fiecărui motiv de critică formulat şi nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părţi în susţinerea, respectiv în combaterea pretenţiilor/criticilor cu care a fost învestită.

Esenţial este ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, iar motivarea trebuie să fie corectă, clară şi simplă, precisă, concisă şi fermă, pentru a avea putere de convingere şi să redea fidel raţionamentul în fapt şi în drept al organului judiciar.

Verificând decizia atacată din perspectiva exigenţelor impuse de dispoziţiile legale anterior citate, Înalta Curte constată că raţionamentul expus în considerentele acesteia reflectă analiza criticilor reclamantei deduse judecăţii apelului cu privire la modul de soluţionare a cererii de chemare în judecată prin prisma constatării neîndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale.

În limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel, determinate de ceea ce s-a apelat şi ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, în demersul său pentru aflarea adevărului, în conformitate cu prevederile art. 22 C. proc. civ., curtea de apel, ca primă instanţă de control judiciar, a procedat la examinarea cauzei din perspectiva criticilor susţinute de reclamantă prin cererea de apel, verificând stabilirea de către instanţa de fond a situaţiei de fapt şi modul de aplicare a normelor legale incidente, considerentele hotărârii astfel pronunţate arătând într-o manieră extrem de lămuritoare motivele de fapt şi de drept pentru care a fost respins apelul declarat în cauză, cu consecinţele reflectate în dispozitivul hotărârii, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar.

Astfel, instanţa de apel s-a referit la probele administrate în cauză pe baza cărora a configurat definitiv situaţia de fapt, a ilustrat, de asemenea, că normele juridice invocate de apelantă au fost respectate de tribunal şi a expus raţionamentul juridic propriu, potrivit căruia a apreciat că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Contrar susţinerilor recurentei, curtea a analizat detaliat conţinutul cuvintelor şi sintagmelor folosite, respectiv a exprimărilor mutilare şi denigrare, cu menţiunea că acestea trebuie apreciate în context, şi a expus, în mod detaliat, argumentele pentru care a considerat că nu există niciun element care să conducă la concluzia că manifestarea de voinţă a pârâtelor a relevat intenţia calificată de denigrare, de încălcare a drepturilor reclamantei, ori de rea credinţă în modul de postare, având în vedere situaţia de fapt din care reiese nemulţumirea intimatelor în raport cu rezultatul intervenţiilor chirurgicale efectuate de reclamantă.

Totodată, din ansamblul argumentelor expuse în decizia recurată, rezultă că instanţa s-a preocupat şi de cenzurarea criticilor reclamantei vizând calificarea afirmaţiilor litigioase ca fiind judecăţi de valoare şi nu acuzaţii de natură factuală, cu referire la jurisprudenţa CEDO, reţinând că, în speţă, cheia este data de faptul că rezultatul se reproşează din punct de vedere estetic, iar nu medical.

Din verificarea considerentelor deciziei atacate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat ca fiind corectă observaţia apelantei referitoare la jurisprudenţa CEDO, potrivit căreia chiar o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este total lipsită de temei faptic, însă a reţinut existenţa unei baze factuale, respectiv că în materie de estetică există o doză mai mare de subiectivism care trebuie admisă, întrucât gusturile diferă şi, în lipsa unor referiri exprese la existenţa discuţiilor dintre medic şi pacient, în virtutea dispoziţiilor legale care reglementează profesia de medic, a considerat că acestea au avut loc în sensul în care intimata a comunicat medicului care este rezultatul dorit, iar acesta din urmă a comunicat pacientului dacă se poate sau nu ajunge la acel rezultat. Prin urmare, faptul că, din punctul de vedere al reclamantei, strict medical, acel rezultat a fost obţinut, nu presupune, în mod necesar, că intimatele privesc rezultatul în mod similar, fiind vorba de propria percepţie.

Rezultă cu evidenţă din cele mai sus reţinute că instanţa de apel a făcut o amplă analiză cu privire la faptele imputate pârâtelor ca fiind de natură a aduce atingere drepturilor nepatrimoniale ale reclamantei, luând în considerare toate aspectele esenţiale ale cauzei şi răspunzând criticilor formulate de către reclamantă, inclusiv celor referitoare la existenţa unei baze factuale şi a relei-credinţe a pârâtelor, care ar fi putut atrage aplicarea art. 10 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanţa de apel nu a analizat conţinutul postărilor denigratoare şi nu a stabilit relevanţa semnificaţiei efective a cuvintelor utilizate în cuprinsul postărilor, nu a arătat de ce afirmaţiile repetitive de mutilare a mai multor persoane nu s-ar încadra în acuzaţii de fapt, ci în judecăţi de valoare, şi nu a motivat cum a ajuns la concluzia că simpla efectuare a unei operaţii estetice poate reprezenta o bază factuală pentru afirmaţii publice repetitive, recurenta îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de calificarea dată de curte discursului, ca referindu-se la exprimarea unor judecăţi de valoare, şi faţă de concluzia la care a ajuns aceasta cu privire la atitudinea subiectivă a autoarelor postărilor incriminate.

Nu poate fi primită nici susţinerea recurentei în sensul lipsei motivării criticii privind dovada prejudiciului moral şi a legăturii de cauzalitate, în condiţiile în care curtea de apel se referă la aceste aspecte în primul paragraf de la pagina 26 din decizia atacată. Instanţa a menţionat expres că, în considerarea art. 249 C. proc. civ., apelanta reclamantă era ţinută a dovedi că prin postări i-a fost adusă atingere demnităţii şi onoarei sale şi că i-a fost afectată imaginea, întrucât două anulări de programare nu sunt de natură a face dovada legăturii de cauzalitate cu postările intimatelor.

În condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că nu a existat o încălcare a drepturilor subiective ale reclamantei, nu se poate reţine absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată.

Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Deşi susţine lipsa unei motivări efective a deciziei atacate, în concret, recurenta nu face nimic altceva decât să combată argumentele avute în vedere de instanţa de apel, opunând acestora propriile sale aprecieri şi susţineri formulate în cursul procesului, susţineri care, însă, au fost redate în cuprinsul deciziei de apel şi au fost analizate ca atare. Or, o asemenea comparaţie exclude incidenţa cazului de recurs mai sus menţionat, afirmaţiile referitoare la lipsa motivării hotărârii fiind pur formale.

În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susţinerile subsumate motivelor de recurs reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

O altă critică încadrabilă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material, anume a prevederilor art. 1349 C. civ., raportat la art. 70-75 C. civ., dar şi a dispoziţiilor art. 8 şi art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului.

Speţa dedusă judecăţii presupune soluţionarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului - dreptul reclamantei la viaţă privată în componenta referitoare la onoare şi reputaţie (art. 71 alin. (1) şi art. 72 alin. (1) din C. civ., art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului) şi, respectiv, dreptul pârâtelor la liberă exprimare (recunoscut şi garantat de art. 70 alin. (1) din C. civ. şi de art. 10 din Convenţia europeană), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supuse unei restrângeri sau ingerinţe din partea statului, în condiţiile art. 75 din C. civ., raportat la art. 8 alin. (2) şi la art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană.

O atare abordare în soluţionarea cauzei s-a impus în raport de faptul că reglementarea libertăţii de exprimare şi a condiţiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale, ratificate sau adoptate de statul român, norme pe care părţile şi-au întemeiat apărările, întrucât doar în ipoteza în care s-ar fi constatat, urmare a examinării cauzei din perspectiva justului echilibru care trebuie păstrat între cele două drepturi fundamentale garantate, deopotrivă, că pârâtele s-au aflat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ar fi putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenţie.

Considerând că pârâtele şi-au exercitat dreptul cu rea-credinţă şi cu încălcarea pactelor şi convenţiilor la care România este parte, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a pretins, în temeiul art. 10 alin. (2) din Convenţie şi al art. 30 din Constituţia României, dispunerea unei măsuri (ingerinţe din partea statului) în dreptul pârâtelor la libertatea de exprimare, anume prin admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată de instituţia răspunderii civile delictuale, reglementate de art. 1349 şi urm. din C. civ., situaţie în care era necesară verificarea întrunirii în cauză a condiţiilor pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăţia autorului şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Conform prevederilor art. 1349 alin. (1) C. civ., Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor şi intereselor legitime ale altor persoane.

Noul C. civ. reglementează cu caracter extins dreptul la liberă exprimare şi dreptul la viaţă privată, în acord cu dispoziţiile constituţionale şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, precum şi cu jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului, care formează împreună un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru instanţe şi instituţiile statului.

Art. 70 C. civ. prevede că: Orice persoană are dreptul la libera exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75.

Potrivit art. 71 alin. (1) şi (2) C. civ.: Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

Conform dispoziţiilor art. 72 C. civ.: (1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

Dispoziţiile art. 73 C. civ. sunt în sensul că: (1) Orice persoană are dreptul la propria imagine. (2) În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfăţişării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispoziţiile art. 75 rămân aplicabile.

În acest sens, art. 75 C. civ. prevede că: (1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.

Aceste norme de drept intern se corelează cu cele ale art. 10 din Convenţie, care prezintă următorul conţinut: Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. (…) Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti".

Trebuie a fi avute în vedere şi dispoziţiile art. 8 din Convenţie, care prevăd următoarele:

"Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora".

Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenţiei, şi dreptul la viaţă privată, consacrat de art. 8 al Convenţiei, sunt protejate în mod egal de lege şi nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanţele naţionale trebuie să cântărească cu atenţie interesele concurente aflate în joc, iar atunci când examinează necesitatea ingerinţei în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputaţiei sau drepturilor altora, Curţii Europene i se poate solicita să verifice dacă autorităţile interne au păstrat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenţie şi aflate în conflict în anumite cauze şi dacă motivele pe care autorităţile interne le-au invocat pentru a justifica ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante şi suficiente (a se vedea, în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 şi cauza Cicad c. Elveţiei, hotărârea din 7 iunie 2016).

Procedând la cenzurarea legalităţii hotărârii recurate, din perspectiva interpretării şi aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertăţii de exprimare, a dispoziţiilor convenţionale enunţate şi a jurisprudenţei instanţei de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, imposibil de reevaluat în recurs faţă de configuraţia art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de apel a identificat şi aplicat, în mod corect, criteriile desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene pe baza cărora se impunea soluţionarea pretenţiei deduse judecăţii şi a ajuns la concluzia corectă că intimatele pârâte nu au săvârşit o faptă ilicită, nefiind depăşite limitele libertăţii de exprimare.

Curtea de apel, deşi a constatat prin decizia recurată că este adevărat, de principiu, că prin postările intimatelor pârâte există posibilitatea de a se aduce atingere drepturilor reclamantei la imagine şi demnitate, consacrate de art. 71-74 din C. civ. şi, implicit, de art. 8 din Convenţie, a concluzionat că nu orice atingere presupune şi o încălcare a acestor drepturi, în balanţă cu dreptul la liberă exprimare, în speţă nefiind dovedită nici intenţia de denigrare fără o minimă bază factuală şi nici reaua credinţă a intimatelor pârâte la postarea nemulţumirilor lor referitoare la prestaţiile reclamantei, în calitatea sa de profesionist.

În contextul analizei efectuate de instanţa de apel din perspectiva art. 75 alin. (1) C. civ., coroborat cu art. 8 alin. (2) din Convenţie, recurenta contestă şi calificarea faptelor imputate pârâtelor ca fiind judecăţi de valoare şi nu acuzaţii factuale, respectiv că există o minimă bază factuală.

Susţine recurenta, în aceste condiţii, că trebuia avută în vedere jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, potrivit căreia dacă un articol de presă induce ideea că o anumită persoană ar fi săvârşit o infracţiune, aceste afirmaţii sunt calificate drept fapte şi nu judecăţi de valoare, iar că atunci când acuzaţiile sunt mânate de un interes comercial, chiar dacă există un interes public, abordarea Curţii este mult mai rigidă în calificarea afirmaţiilor ca judecăţi de valoare.

Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a pornit în analiza sa prin alegerea standardului corect în privinţa reclamantei (din perspectiva art. 8 alin. (2) din convenţie), anume calitatea reclamantei de medic estetician care, prin activitatea profesională desfăşurată, este într-o oarecare măsură cunoscută publicului şi, în raport de acest aspect, trebuie stabilit un grad de toleranţă mai ridicat cu privire la postările incriminate prin acţiunea civilă ce formează obiectul prezentului dosar.

Se impune a se face o distincţie necesară între persoanele de drept privat şi persoanele care acţionează într-un context public, în calitate de personalităţi sau persoane publice. Astfel, în vreme ce o persoană de drept privat necunoscută publicului poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său la viaţa privată, acest lucru nu este valabil şi pentru persoanele publice.

Dată fiind constatarea acestei premise, dreptul de a comunica idei şi informaţii privind probleme de interes public ce vizau persoana recurentei-reclamante trebuie să primească o interpretare mai puţin strictă decât în cazul în care ar privi o persoană de drept privat, necunoscută, care poate pretinde o protecţie mai strictă a dreptului la imagine, respectiv demnitate.

Cum reclamanta este o persoană implicată în viaţa publică, interesul mai mare cu privire la o eventuală faptă sau conduită care ţine de activitatea sa este justificat, fiind aşadar judicioasă reţinerea din hotarârea recurată a necesităţii unei toleranţe mai mari cu privire la postările incriminate, sfera restricţiilor privind dezbaterile pe chestiuni de interes public fiind, potrivit Curţii Europene mai restrânsă, într-o atare ipoteză, astfel că orice ingerinţă în libertatea de exprimare poate fi admisă doar în situaţii excepţionale.

În lumina jurisprudenţei CEDO, instanţa de apel a reţinut în hotărârea atacată că pe segmentul de public căruia i se adresează, apelanta reclamantă este supusă aprecierii, în egală măsură cu criticile ce i se pot aduce.

În analiza limitelor privind libertatea de exprimare, în balanţă cu drepturile reclamantei la onoare şi reputaţie, instanţa de apel a pornit de la demersul de calificare a postărilor ca referindu-se la imputarea unor fapte de natură obiectivă sau, dimpotrivă, la exprimarea unor judecăţi de valoare, precum şi de la atitudinea subiectivă a autoarelor postărilor denunţate ca fiind denigratoare.

Este de subliniat că stabilirea naturii afirmaţiei drept faptă sau judecată de valoare este importantă, întrucât, conform jurisprudenţei CEDO, regula de tradiţie este aceea că opiniile nu trebuie dovedite, nefiind susceptibile de probă, în timp ce faptele trebuie să fie supuse probei verităţii (cauzele Lingens c. Austriei, Hrico c. Slovaciei, Cumpănă şi Mazăre c. României). Distincţia dintre fapte şi judecăţi de valoare trebuie făcută obligatoriu de către judecătorul naţional, un sistem de drept care nu permite o astfel de analiză fiind apt a genera hotărâri care încalcă art. 10 din Convenţie (cauza Dyuldin şi Kislov c. Rusiei, § 49).

Atunci când CEDO califică anumite exprimări ca vizând fapte, este vorba despre afirmaţii concrete, determinate, punctuale, care pot fi probate (cauza Petrina c. României, § 43; cauza C.V. Tudor c. României; cauza Constantinescu c. României, § 73; cauza Busuioc c. Moldovei, § 67). La polul opus, judecăţile de valoare reprezintă opinii personale, evaluări, descrieri cu privire la calităţile personale, profesionale sau morale, care, prin esenţa lor, sunt caracterizate de o doză inerentă de subiectivism (cauza Dichand şi alţii c. Austriei, § 50; cauza Karman c. Rusiei, § 39-40; cauza Gavrilovici c. Moldovei, § 56; cauza Paturel c. Franţei, § 37, cauza Feldek c. Slovaciei, § 86, cauza Jerusalem c. Austriei, § 44-45). Totuşi, trebuie precizat că, atunci când judecăţile de valoare tind spre lansarea unor acuzaţii determinate la adresa unei persoane, se impune dovada unei baze factuale rezonabile, dată fiind aptitudinea de lezare a reputaţiei (cauza Karpetas c. Greciei, § 48; cauza Brasilier c. Franţei, § 38-41).

Pornind de la aceste principii jurisprudenţiale, analizând în concret faptele imputate intimatelor pârâte, instanţa de apel a calificat opiniile exprimate de intimate ca fiind judecăţi de valoare, iar nu fapte de natură obiectivă, deoarece cheia este dată de faptul că rezultatul se reproşează din punct de vedere estetic, iar nu medical.

În acest sens, a reţinut că nu este suficient ca, din punct de vedere medical, intervenţia să fi fost corectă, dat fiind că este vorba de medicină plastică, estetică, ci rezultatul să fie cel aşteptat, prin ipoteză considerându-se că au avut loc discuţii cu privire la rezultatul dorit, respectiv posibil de obţinut, între medic şi pacient.

Analizând conţinutul postărilor incriminate, a constatat că intimatele se referă, în principal, la intervenţiile chirurgicale suferite de intimata B., fiind expuse şi fotografii în mediul public, intimatele susţinând expressis verbis că nu o recomandă pe reclamantă motivat de faptul că sunt nemulţumite de rezultat, aspect adus şi la cunoştinţa apelantei anterior postărilor. Totodată, a reţinut că afirmaţiile privind existenţa altor persoane nemulţumite de activitatea reclamantei sunt susţinute de postările altor persoane, aspect ce rezultă din anexele depuse la dosar chiar de către reclamantă.

În înclinarea balanţei dintre art. 8 şi art. 10 din Convenţie, CEDO analizează inclusiv modul în care este exprimat mesajul, respectiv elementele de ordin stilistic, cum ar fi tonul şi limbajul folosite, precum şi modul de adresare, cunoscut fiind că art. 10 din Convenţie protejează nu numai mesajul propriu-zis ce se doreşte a fi transmis, ci şi forma acestuia. Din acest punct de vedere, atare elemente ajută la o analiză integrată a mesajului, în întreg contextul în care a fost transmis (cauza MAC TV S.R.O. c. Slovaciei, § 48-51). Mai mult, elementele stilistice folosite conturează buna sau reaua-credinţă a autorului mesajului (cauza Reklos şi Davourlis c. Greciei, § 68).

Din această perspectivă, instanţa de apel a reţinut că noţiunea de mutilare nu a fost folosită în sens propriu, ci ca exagerare a propriilor trăiri şi reprezentând percepţia proprie asupra rezultatului care este nesatisfăcător, în opinia intimatelor, în cauză nefiind demonstrată intenţia clară a intimatelor de a denigra fără a exista o minimă bază factuală.

Pentru a ajunge la această concluzie curtea de apel a analizat conţinutul postărilor, observând că intimatele au arătat că intenţia lor este ca alte persoane să nu mai treacă prin ce a trecut intimata B., sub acest aspect fiind apreciată ca importantă existenţa fotografiilor din care destinatarele postărilor să îşi formeze o părere proprie, acestea din urmă fiind în măsură să facă propriile alegeri şi să discearnă cu privire la caracterul întemeiat sau neîntemeiat al nemulţumirii intimatelor, dacă a existat o mutilare în adevăratul sens al cuvântului. Au fost apreciate în context referirile la intenţie şi denigrare din postările incriminate, curtea de apel constatând că intimatele au folosit termenul avansat de un interlocutor şi au arătat că nu denigrează fără motiv. Totodată, s-a reţinut că intimatele au arătat atât punctul de vedere comunicat de apelantă, cât şi propria viziune.

În acest context, Înalta Curte constată că forma, stilul şi modalitatea de prezentare a afirmaţiilor nu depăşesc limitele acceptabile ale libertăţii de exprimare, intimatele pârâte urmărind a atrage atenţia asupra unei probleme de interes pentru persoanele care îşi doreau efectuarea unor asemenea intervenţii estetice, iar nu a afecta, în mod intenţionat şi gratuit, onoarea şi reputaţia reclamantei. Aducerea la cunoştinţa publicului interesat a unor asemenea informaţii reprezintă un mod de exercitare a libertăţii de exprimare, apărată de art. 10 din Convenţie, în condiţiile în care afirmaţiile litigioase nu conţin informaţii referitoare la viaţa privată a reclamantei şi nu au un vădit caracter denigrant, chiar dacă sunt prezentate într-o modalitate exagerată.

În raport cu acest criteriu al formei, stilului şi modalităţii de prezentare a afirmaţiilor se analizează şi buna credinţă a persoanei care exprimă judecăţile de valoare, deci atitudinea subiectivă a autorului afirmaţiilor denunţate ca fiind calomnioase, instanţa de apel apreciind corect că nu poate fi reţinută reaua credinţă a intimatelor în modul de postare a afirmaţiilor.

În analiza atitudinii subiective a autoarelor afirmaţiilor denunţate ca denigratoare, în raport atât cu adevărul afirmaţiilor, cât şi cu scopul demersului lor, reaua - credinţă nu poate fi reţinută dacă acestea nu au acţionat cu intenţia de a afecta în mod gratuit reputaţia reclamantei, ci au urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, putând prezenta dovezi în acest sens, adecvate scopului pretins.

Recurenta reclamantă susţine că reputaţia unei persoane este aptă să atragă clienţi noi, iar una dintre modalităţile de promovare a serviciilor de medicină estetică oferite de recurentă este promovarea sa prin intermediul platformelor de socializare, fiind eronată reţinerea instanţei de apel cu privire la lipsa intenţiei de denigrare, deşi informaţia furnizată de intimate a ajuns la un număr relevant de persoane, foste beneficiare ale serviciilor de medicină estetică oferite de reclamantă şi potenţiale viitoare paciente.

Este de observat că, între circumstanţele particulare ale cazului, curtea de apel a valorificat în mod corespunzător şi modalităţile concrete în care expunerea judecăţilor de valoare ale intimatelor pârâte a ajuns la public, apreciind, pe de o parte, că împărtăşirea propriilor experienţe şi opinii în legătură cu operaţiile estetice suferite, pe reţelele de socializare anume create, nu constituie o campanie susţinută de denigrare, iar, pe de altă parte, din moment ce se folosesc asemenea canale de comunicare pentru publicitate, este de aşteptat să existe şi reacţii negative, care trebuie acceptate. În considerarea dreptului la liberă exprimare, oprirea postărilor care nu sunt laudative, ci critice, determină încălcarea dreptului pacienţilor nemulţumiţi de a-şi împărtăşi propriile experienţe.

De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea europeană a arătat că art. 10 protejează şi informaţii sau idei cu ton virulent şi polemic, mai ales dacă ele reprezintă o opinie cu privire la activitatea unei persoane publice (cauza Dichand contra Austriei).

Ţinând cont de regula potrivit căreia în cazul judecăţilor de valoare nu este posibilă probarea adevărului acestora, ci este suficient ca cel în cauză să dovedească existenţa unei minime baze factuale a afirmaţiilor sale, instanţa de apel a apreciat că din modalitatea în care au fost postate criticile nu rezultă existenţa unei intenţii de denigrare fără o minimă bază factuală reprezentată de efectuarea intervenţiilor estetice de către reclamantă, urmate de nemulţumirea intimatelor cu privire la rezultatul obţinut.

În acest sens, a reţinut că, în materie de estetică medicală există o doză mai mare de subiectivism care trebuie admisă. Prin urmare, faptul că, din punctul de vedere al reclamantei, strict medical, rezultatul a fost obţinut, nu presupune, în mod necesar, că intimatele privesc acest fapt în mod similar dată fiind propria percepţie, aceasta fiind o distincţie importantă între celelalte specializări medicale şi medicina estetică.

Aceste împrejurări reţinute au natura unor circumstanţe factuale ale cauzei, stabilirea faptelor, pe baza probelor administrate în cauză, fiind atributul exclusiv al instanţelor devolutive, instanţei de recurs revenindu-i exclusiv rolul de a examina, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Astfel, critica recurentei potrivit căreia baza factuală nu poate fi reprezentată de efectuarea unei operaţii estetice urmată de nemulţumirea asupra rezultatului vizează netemeinicia deciziei recurate şi nu nelegalitatea acesteia.

În raport de toate aceste argumente şi având în vedere criteriile desprinse din jurisprudenţa europeană, Înalta Curte constată că, în mod legal, instanţa de prim control judiciar a conchis că dreptul la liberă exprimare al pârâtelor justifică ingerinţa în dreptul reclamantei la imagine, onorare, demnitate şi reputaţie, dând, astfel, prevalenţă art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, ceea ce, din perspectiva dreptului intern, echivalează cu lipsa săvârşirii de către pârâte a unei fapte ilicite, ce constituie fundamentul răspunderii civile delictuale.

O ultimă critică ce poate fi subsumată acestui motiv de recurs vizează interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1349, coroborate cu cele ale art. 253 C. civ., recurenta susţinând că în mod greşit s-a reţinut că nu a fost făcută dovada prejudiciului. Afirmă aceasta că, în materia depăşirii libertăţii de exprimare, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate.

Prejudiciul reprezintă consecinţa negativă suferită ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, fiind un element de sine stătător al răspunderii civile delictuale şi o condiţie esenţială şi necesară pentru antrenarea acestui tip de răspundere. Stabilirea prejudiciului care vizează lezarea unor drepturi nepatrimoniale trebuie realizată prin raportare la circumstanţele factuale concrete, la intensitatea atingerii aduse acestor drepturi şi la trăsăturile de principiu ale drepturilor personale nepatrimoniale.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că în lipsa constatării unei fapte ilicite nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a intimatelor, astfel încât orice critică ce vizează caracterul prezumat al prejudiciului nu se mai impune a fi realizată. Prin urmare, sunt lipsite de relevanţă argumentele instanţei de apel, lipsa uneia dintre condiţii conducând la respingerea cererii de despăgubiri.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 162A din 7 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 162A din 7 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 28 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.