Civil liability of tax authorities for illegal security measures: res judicata on fault and causal link bars re-litigation in cassation

Şedinţa publică din data de 28 martie 2024

Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 1 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, solicitând obligarea pârâtelor la plata, în solidar, a sumei totale de 2.053.727,82 RON reprezentând prejudiciu material adus reclamantei, în valoare de 1.603.727 RON, cuprinzând: a) 26.180 RON cheltuieli de judecată cu onorariu avocaţial menţionat în factura ataşată de reclamantă cererii de chemare în judecată în dosarul primei instanţe; b) 1.177.651 RON profit nerealizat timp de 9 luni de reclamantă în perioada decembrie 2015 - când s-au stabilit şi aplicat de pârâţi măsuri asigurătorii constând în sechestre asupra unor bunuri mobile ale reclamantei şi popriri asigurătorii înfiinţate la terţi cu care reclamanta se afla în relaţii comerciale, terţi reprezentaţi de bănci la care reclamanta avea deschise conturi şi, respectiv, de clienţi/furnizori ai reclamantei - septembrie 2016 - când s-au ridicat măsurile asigurătorii, profit nerealizat compus din prejudiciul efectiv reprezentat de pierderea comercială de 225.338 RON şi din beneficiul nerealizat în sumă de 924.313 RON - calculat în raportul de expertiză extrajudiciară ataşat de reclamantă cererii de chemare în judecată în dosarul primei instanţe; c) 123.282,82 RON dobândă legală penalizatoare care ar fi putut fi încasată de reclamantă de la debitorii săi contractuali care îi datorau la data instituirii măsurilor asigurătorii suma de 1.640.824,79 RON, dacă din propria lor iniţiativă i-ar fi achitat reclamantei, în situaţia când nu s-ar fi înfiinţat măsurile asigurătorii, debitul cu întârziere, dobândă calculată în raportul de expertiză extrajudiciară ataşat de reclamantă cererii de chemare în judecată în dosarul primei instanţe; d) 280.794 RON cheltuieli ale reclamantei cu plata dobânzilor la liniile de credit pe care le-a contractat cu B.

S.A. şi, respectiv, cu C. SPA, cheltuieli calculate în raportul de expertiză extrajudiciară ataşat de reclamantă cererii de chemare în judecată în dosarul primei instanţe, şi prejudiciu moral în valoare de 450.000 RON, precum şi la plata dobânzii legale aplicabile prejudiciului în valoare totală de 2.053.727,82 RON de la data de 23.09.2016 şi până la data achitării efective de către pârâte a prejudiciului, cu cheltuieli de judecată.

2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 868 din 27 aprilie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia V-a civilă, a respins cererea de majorare a onorariului de expert, ca neîntemeiată; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, invocată de această pârâtă prin întâmpinare; a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti-Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea reclamantei A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 1756 din 28 septembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 868 din 27 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia V-a civilă, în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia nr. 1884 din 23 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 868 din 27 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatele-pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili; a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a admis, în parte, acţiunea; a obligat, în solidar, pârâtele ANAF şi DGAMC să plătească reclamantei suma de 1.171.040 RON reprezentând profit nerealizat şi suma de 6.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată aferente dosarului nr. x/2015 (onorariu avocaţial redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.); a obligat, în solidar, pârâtele ANAF şi DGAMC să plătească reclamantei suma de 17.815 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanţă, din care 2.000 RON onorariu de expert şi 15.815 RON taxă judiciară de timbru, aceasta din urmă cu aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ. a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate; a obligat, în solidar, intimatele-pârâte ANAF şi DGAMC să plătească apelantei-reclamantei suma de 6.881 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, cu aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 749A din 15 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admisă cererea formulată de către apelanta-reclamantă A. S.R.L., în contradictoriu cu intimatele-pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili; a fost completat dispozitivul deciziei civile nr. 1884 din 23 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2017, în sensul că au fost obligate, în solidar, pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili să plătească reclamantei şi dobânda legală aferentă debitului principal, calculată de la data de 23 decembrie 2019 şi până la achitarea debitului.

4. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 2365 din 10 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1884 A din data de 23 noiembrie 2019 şi a deciziei civile nr. 749 din 15 iulie 2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondate; a respins recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Sibiu, împotriva deciziei civile nr. 1884 A din 23 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat; a respins recursul exercitat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva deciziei civile nr. 749 din 15 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat, şi a admis recursul declarat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva deciziei civile nr. 1884 A din 23 noiembrie 2019 şi a deciziei civile nr. 749 din 15 iulie 2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie; a casat deciziile atacate şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie la 23 februarie 2022, sub nr. x/2017*.

5. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 1090 A din 6 iulie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelanta-reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 868 din 27 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatele-pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Sibiu, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti-Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili; a schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, şi, în consecinţă, a respins cererea reclamantei în contradictoriu cu aceasta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis, în parte, acţiunea, a obligat pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) să plătească reclamantei suma de 1.171.040 RON reprezentând profit nerealizat şi suma de 6.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată aferente dosarului nr. x/2015 (onorariu avocaţial redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.); a obligat pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) să plătească reclamantei dobânda legală aferentă debitului principal, calculată de la data 06.07.2022 şi până la achitarea debitului; a obligat pârâta ANAF să plătească reclamantei suma de 17.815 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanţă, din care 2.000 RON onorariu de expert şi 15.815 RON taxă judiciară de timbru, aceasta din urmă cu aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ..; a păstrat, în rest sentinţa civilă apelată.

Prin încheierea din 16 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis cererea de îndreptare eroare materială, formulată de apelantă-reclamantă A. S.R.L.; a dispus îndreptarea erorii materiale din practicaua încheierii de amânare a pronunţării din 22 iunie 2022 şi din practicaua, considerentele şi dispozitivul deciziei civile nr. 1090A din 6 iulie 2022, pronunţate de Cutea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosar nr. x/2017, în sensul că au calitate de intimate-pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, nu şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Sibiu, cum din eroare s-a menţionat.

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel, deşi a amintit dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 C. civ., a cercetat, în mod superficial, întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, limitându-se a prelua argumente din sentinţa civilă nr. 7330 din 1 iunie 2016, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în dosarul nr. x/2015, definitivă prin decizia nr. 171 din 25 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, ce a avut ca obiect anularea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. 29652 din 15 decembrie 2015 emisă de DRAF Constanţa, precum şi din decizia nr. 2365 din 10 noiembrie 2021 a instanţei supreme pronunţate în prezenta cauză.

A arătat că doar instanţa de fond a analizat condiţiile răspunderii civile delictuale şi a constatat că nu există prejudiciu cert, cum a reţinut instanţa de apel, ci unul ipotetic (eventual) stabilit prin expertiza contabilă efectuată în cauză.

A susţinut că intimata nu a dovedit un prejudiciu cert, din înscrisurile depuse la dosar nerezultând că acesta este sigur, atât în privinţa existenţei, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare. Instanţa de apel, în analiza superficială a raportului de expertiză contabilă, nu a observat că expertul contabil s-a erijat atât în apărător al reclamantei, cât şi în instanţă de judecată, pronunţându-se în legătură cu raportul de cauzalitate dintre decizia de instituire a măsurilor asiguratorii şi prejudiciul suferit de intimată. A afirmat recurenta că expertul a introdus în calcul şi dobânzi la credite pe care societatea intimată oricum le datora instituţiilor de credit, motiv pentru care solicită înlăturarea concluziilor raportului de expertiză.

Recurenta a învederat că nici condiţia vinovăţiei nu este îndeplinită întrucât organele fiscale au acţionat potrivit legislaţiei în vigoare la acel moment, decizia de instituire a măsurilor asiguratorii şi actele de executare emise în baza acesteia beneficiind de prezumţia de legalitate până la 25 ianuarie 2017, data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 7330 din 1 iunie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, prin care a fost anulată decizia de instituire a măsurilor asiguratorii pentru că nu a fost motivată suficient, nu pentru încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare.

Instanţa de apel a reţinut doar culpa recurentei şi nu a analizat apărările acesteia cu privire la culpa intimatei, care nu a folosit pârghiile legale prevăzute de art. 127 din O.G. nr. 92/2003, cu efect imediat în ridicarea măsurilor asiguratorii.

În acest sens a arătat că intimata putea să depună o scrisoare de garanţie bancară la începutul anului 2016, având în vedere susţinerile acesteia, potrivit cărora a avut profit suficient în anul 2015.

Referitor la fapta ilicită, a învederat că nu reprezintă o astfel de faptă controlul efectuat de organele statului la o societate comercială pentru a se verifica legalitatea operaţiunilor financiar contabile, urmată de instituirea măsurilor asiguratorii în baza art. 129 din Codul de procedură fiscală, aplicabil la data controlului. În cauză, este incidentă cauza exoneratoare de răspundere prevăzută de art. 1353 C. civ., în condiţiile în care măsurile asiguratorii au fost instituite în conformitate cu art. 6 alin. (2) lit. e) din O.G. nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea ANAF, care-i conferă acestei autorităţi dreptul de a lua măsurile asiguratorii ori de câte ori există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă, să îşi înstrăineze ori să îşi risipească patrimoniul.

În mod greşit, instanţa de apel a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 din O.G. nr. 13/2011 şi art. 1535 C. civ. întrucât organul fiscal nu datorează sume de bani la o anumită scadenţă, iar aşa zisul debit solicitat de intimată s-a născut prin decizia civilă recurată.

Referitor la obligarea de plată a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 6000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată aferente dosarului nr. x/2015 (onorariu avocaţial redus conform art. 451 alin. (1) C. proc. civ.), 17.815 RON - cheltuieli de judecată în prima instanţă din care 2000 RON onorariu de expert şi 15.815 RON taxă judiciară de timbru, aceasta din urmă cu aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ., şi 6.881 RON - cheltuieli de judecată în apel, cu aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., recurenta a invocat dispoziţiile art. 1169 C. civ. şi art. 452 C. proc. civ., arătând că reclamanta nu şi-a susţinut acţiunea cu dovezi concludente pentru a putea fi soluţionată potrivit legii; pe de altă parte, suma acordată de instanţa de apel este mult prea mare şi nu se justifică.

A învederat că, în aprecierea cuantumului onorariului, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere atât valoarea pricinii, cât şi proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului. Or, în speţă onorariul de asistenţă juridică este nejustificat de mare în raport de dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Întrucât culpa procesuală este cea care trebuie să fundamenteze suma la care va fi obligată partea care a căzut în pretenţii, cu titlu de cheltuieli de judecată, a solicitat să se constate ca fiind nepotrivit de mare cuantumul sumei solicitate de intimată şi, pe cale de consecinţă, să fie micşorat onorariul avocaţial, în raport cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale.

7. Apărările formulate

Prin întâmpinare, intimata reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

8. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 29 noiembrie 2023, a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva deciziei nr. 1090A din 6 iulie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2017 şi a fost fixat termen de judecată la 28 martie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Sub un prim aspect, prin critica încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel, deşi a amintit dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 C. civ., a cercetat, în mod superficial, întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, limitându-se a prelua considerente din hotărârea judecătorească având ca obiect anularea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. 29652 din 15 decembrie 2015 emisă de DRAF Constanţa, precum şi din decizia de casare pronunţată în prezenta cauză.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Prin urmare, acest motiv de casare sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale de motivare a hotărârii judecătoreşti, obligaţie consacrată şi de jurisprudenţa CEDO, motivare ce constituie pentru părţi o garanţie puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.

Contrar celor afirmate de recurentă, lectura deciziei atacate trimite cu evidenţă la concluzia că instanţa de apel şi-a înfăţişat propriul raţionament juridic şi argumentele de care aceasta a uzat, fără a se putea considera că s-a mărginit la a prelua considerentele hotărârii prin care au fost anulate măsurile asiguratorii dispuse împotriva reclamantei din prezentul dosar sau ale deciziei de casare pronunţate în cauză.

În analiza efectuată era necesar ca instanţa de apel să facă referire la dispoziţiile hotărârii prin care s-a constatat nelegalitatea actului administrativ de instituire a măsurilor asiguratorii, în contextul în care s-a reţinut că aceasta constituie temeiul juridic al formulării acţiunii în despăgubiri de către reclamantă, şi la dispoziţiile deciziei de casare, întrucât chestiunile de drept tranşate prin aceasta erau obligatorii pentru instanţa care rejudeca fondul.

Rejudecând, în limitele casării şi ţinând seama de motivele de apel invocate, instanţa de apel a reţinut întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, respectiv existenţa unei fapte ilicite, a vinovăţiei, a unui prejudiciu şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, conform dezlegărilor pronunţate în recurs în primul ciclu procesual.

Înalta Curte observă faptul că instanţa de apel, având în vedere şi aspectele reţinute prin decizia de casare, a expus în cuprinsul deciziei recurate considerentele pentru care a apreciat că pârâta ANAF a săvârşit o faptă ilicită, a stabilit cuantumul prejudiciului material, având în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză şi principiul disponibilităţii în raport cu solicitarea reclamantei făcută cu ocazia dezbaterilor pe fondul apelului, în rejudecare, şi a statuat cu privire la momentul de la care începe să curgă dobânda legală pentru obligaţia de plată a despăgubirii stabilite.

Se reţine, aşadar, că instanţa de apel a răspuns, în mod argumentat şi punctual, criticilor invocate de apelantă în susţinerea căii de atac formulate, ţinând cont de dezlegările date prin decizia de casare, ceea ce face posibil controlul instanţei de recurs asupra legalităţii sale, iar reţinerea unei alte situaţii de fapt decât cea agreată de recurenta pârâtă şi interpretarea într-o altă modalitate a îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale nu echivalează cu o nemotivare, în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În acest context, nu se poate reţine că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde considerentele pe care se întemeiază, pentru a fi incident motivul de casare invocat de recurentă în susţinerea cererii de recurs, decizia atacată corespunzând exigenţelor instituite de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Recurenta a susţinut, prin criticile ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349 şi art. 1357 C. civ. pentru angajarea răspunderii recurentei pentru emiterea unui act de instituire a măsurilor asiguratorii constatat nelegal de instanţa de judecată.

În acest sens, a învederat că nu reprezintă faptă ilicită controlul efectuat de organele statului la o societate comercială pentru a se verifica legalitatea operaţiunilor financiar contabile, urmată de instituirea măsurilor asiguratorii, în baza art. 129 Codul de procedură fiscală, aplicabil la data efectuării controlului, fiind incidentă cauza exoneratoare de răspundere prevăzută de art. 1353 C. civ., în condiţiile în care măsurile asiguratorii au fost instituite conform art. 6 alin. (2) lit. e) din O.G. nr. 74/2013, care îi conferă recurentei dreptul de a lua asemenea măsuri când există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă, să îşi înstrăineze ori să îşi risipească patrimoniul.

Recurenta a contestat şi îndeplinirea condiţiei vizând prejudiciului cert, atât în privinţa existenţei, cât şi în privinţa posibilităţilor de evaluare, formulând critici cu privire la raportul de expertiză efectuat în cauză, precum şi a condiţiei vinovăţiei, sens în care a arătat că decizia de instituire a măsurilor asiguratorii a fost anulată pentru că nu a fost suficient motivată, nu pentru încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare.

Înalta Curte reţine că aceste susţineri nu mai pot face obiectul recursului întrucât întrunirea, în persoana recurentei, a elementelor răspunderii civile delictuale, a fost deja dezlegată în primul ciclu procesual.

Astfel, prin decizia de casare nr. 2365 din 10 noiembrie 2021, pronunţată în primul ciclu procesual, răspunzând criticilor pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a analizat regimul juridic al răspunderii civile delictuale în situaţia anulării unui act administrativ, astfel cum acesta a fost conturat în considerentele Deciziei nr. 22 din 24 iunie 2019, pronunţată de instanţa supremă într-un recurs în interesul legii, şi a reţinut că hotărârea judecătorească definitivă, prin care s-a constatat nelegalitatea actului de instituire a măsurilor asiguratorii, constituie temeiul juridic al formulării acţiunii în despăgubiri de către reclamantă, mai ales că, în speţă, măsura asiguratorie nu a fost urmată de emiterea unei decizii de impunere menită să concretizeze raportul juridic de drept fiscal dintre societatea reclamantă şi pârâta ANAF.

Analizând considerentele deciziei atacate, în raport cu criticile formulate, instanţa de recurs, în primul ciclu procesual, a reţinut, sub aspectul prejudiciului, că dreptul la reparaţie priveşte pierderea şansei de a obţine un avantaj, situaţie demonstrată în cauză prin lipsirea societăţii reclamante de posibilitatea de a-şi desfăşura activitatea economică, prin instituirea măsurilor asiguratorii, ceea ce poate fi echivalat cu nerealizarea profitului calculat conform raportului de expertiză avut în vedere de instanţa de apel. Relativ la condiţia vinovăţiei, prin decizia de casare s-a reţinut că fundamentul răspunderii autorităţilor fiscale este unul obiectiv, dat de ideea de garanţie şi de risc în legătură cu activitatea administrativă, temeiul obligaţiei de garanţie fiind riscul de activitate pe care persoanele juridice îl introduc în societate prin existenţa şi activitatea lor, ce se desfăşoară pentru a-şi îndeplini scopul avut în vedere atunci când au fost înfiinţate.

Casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel au fost dispuse întrucât s-a reţinut, în dezacord cu prima instanţă de apel, că nu există temei pentru angajarea răspunderii pârâtei Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, care, în calitatea sa de organ de executare a deciziilor ANAF, nu este parte a raportului obligaţional civil ce are ca obiect dreptul la despăgubiri al reclamantei şi obligaţia corelativă a ANAF de a plăti despăgubirile pentru prejudiciul cauzat prin actul administrativ anulat.

Conform dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., vizând judecata în fond după casare:

"(1) În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul. (2) Când hotărârea a fost casată pentru încălcarea regulilor de procedură, judecata va reîncepe de la actul anulat. (3) După casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată. (4) În cazul rejudecării după casare, cu reţinere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege."

În considerarea acestei dispoziţii legale, instanţa de rejudecare a fondului după casare trebuie să soluţioneze cauza în cadrul coordonatelor stabilite în decizia de casare, modalitatea în care instanţa de recurs a dat dezlegare unui aspect litigios, în speţă îndeplinirea cerinţelor legale care atrag răspunderea civilă delictuală a recurentei, impunându-se, fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării. Aceasta, datorită efectului pozitiv al lucrului judecat, potrivit căruia statuările definitive ale unei hotărâri judecătoreşti se impun, deopotrivă, părţilor şi instanţei ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăţi anterioare care a tranşat definitiv un aspect al litigiului.

Înalta Curte reţine că hotărârea recurată a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei, astfel cum au fost indicate în decizia pronunţată în recurs în primul ciclu procesual, instanţa de apel constatând întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, respectiv existenţa unei fapte ilicite, a vinovăţiei, a unui prejudiciu şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Astfel fiind, subsecvent refacerii judecăţii în apel pe baza dezlegărilor şi îndrumărilor obligatorii conţinute în decizia de casare, nu mai pot fi susţinute critici de nelegalitate a hotărârii din apel care vizează aspecte ale litigiului intrate în puterea lucrului judecat, cum ar fi cele relative la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1349 şi art. 1357 C. civ.

Readucând în dezbaterea judiciară aspectul vizând neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, recurenta ignoră efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicţionale definitive în cadrul aceluiaşi proces.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta critică şi aprecierea greşită de către instanţa de apel a incidenţei dispoziţiilor art. 2 din O.G. nr. 13/2011 şi art. 1535 C. civ. întrucât organul fiscal nu datorează sume de bani la o anumită scadenţă, iar aşa zisul debit solicitat de intimată s-a născut prin decizia civilă recurată.

Înalta Curte constată că prin aceeaşi decizie de casare s-a reţinut că reclamanta este îndreptăţită la acordarea dobânzii legale aferente debitului principal, potrivit principiului reparării integrale a prejudiciului consacrat de art. 1535 alin. (1) C. civ., iar dreptul la acordarea dobânzilor conform art. 2 din O.G. nr. 13/2011 are natura juridică a unei despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a sumei de bani datorate de pârâtă, instanţa de recurs apreciind că numai după pronunţarea hotărârii judecătoreşti reparaţia se concretizează într-o sumă de bani ce trebuie plătită reclamantei şi care acoperă prejudiciul cauzat prin fapta ilicită.

Instanţa de recurs a trasat limitele casării, iar instanţa de apel a reluat judecata cu respectarea dezlegărilor date problemelor de drept, fiind obligată să stabilească momentul de la care începe să curgă dobânda legală.

În considerarea dispoziţiilor obligatorii din decizia de casare, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, în mod corect, că momentul de la care începe să curgă dobânda legală pentru obligaţia de plată a despăgubirii stabilite este data pronunţării deciziei de către această instanţă întrucât obligaţia ce constituie debit principal a devenit lichidă şi exigibilă la 6 iulie 2022, când, în urma rejudecării apelului, a fost cuantificată obligaţia stabilită în sarcina pârâtei ANAF.

Drept urmare, raportat la dezlegările din primul ciclu procesual, nu poate fi primită susţinerea recurentei conform căreia organul fiscal nu datorează sume de bani la o anumită scadenţă.

O altă critică formulată a vizat acordarea de către instanţa de apel a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, recurenta învederând, în esenţă, că onorariul de avocat este nepotrivit de mare şi, pe cale de consecinţă, solicitând să fie micşorat în raport cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale.

Se constată că suma de 6881 RON la care face referire recurenta prin cererea de recurs nu este prevăzută ca obligaţie stabilită în sarcina acesteia prin dispozitivul deciziei recurate, dispoziţia privind plata sumei menţionate de recurentă, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, regăsindu-se în dispozitivul deciziei pronunţate în apel în primul ciclu procesual, care, însă, nu face obiectul prezentului recurs.

Relativ la nemulţumirea recurentei în ceea ce priveşte stabilirea de către instanţa de apel a cuantumului onorariului de avocat, considerat nejustificat faţă de complexitatea muncii depuse de avocat, aceasta nu constituie o critică de nelegalitate a soluţiei întrucât nu se invocă nesocotirea vreunui criteriu prevăzut de art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., text de lege în baza căruia instanţa a procedat la reducerea onorariului în dosarul nr. x/2015, ci reprezintă o problemă de netemeinicie, ce ţine strict de aprecierea pe care instanţa de apel a făcut-o cu privire la cuantumul onorariului, aplicând criteriile prevăzute de lege cu privire la volumul şi complexitatea activităţii desfăşurate de avocat, a cărei verificare este incompatibilă cu dispoziţiile care reglementează judecata în recurs.

Înalta Curte reaminteşte în acest sens că, prin Decizia nr. 3/2020, instanţa supremă a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi, în consecinţă, a stabilit că: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva deciziei nr. 1090A din 6 iulie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru minori şi familie, în dosarul nr. x/2017.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva deciziei nr. 1090A din 6 iulie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru minori şi familie, în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 martie 2024.