Abusive exercise of a servitude: boundary of vehicular passage rights and removal of unauthorized encumbrances

Şedinţa publică din data de 28 martie 2024

Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 26.11.2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C., D. şi E.: obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de teren de 166 mp, situată în Bucureşti (lot 1); obligarea pârâţilor să îşi ridice toate bunurile (cărămizi, bucăţi BCA, aparat aer condiţionat, capace roţi maşină, deşeuri metalice, deşeuri plastic, deşeuri lemn, cruce metalica, două autoturisme, o autoutilitară, anvelope, baterii auto, găleţi, bidoane, cabluri, dale pătrate din piatră, piese auto, stâlpi din ţeavă, capace metalice, scară metalică, umbrelă gradină, furtunuri, deşeuri auto, radiator auto, unelte, scule etc.), pe care le-au depozitat sau montat, în mod abuziv, pe terenul situat în Bucureşti (lot 1), iar, în caz de refuz, să fie autorizată să le ridice şi să le depoziteze, pe cheltuiala pârâţilor; obligarea pârâtei B. să desfiinţeze scara de acces la construcţia proprietatea sa, rampa de acces la garaj, gardul decorativ şi aleile din dale de piatră, toate amplasate pe terenul proprietatea reclamantei, respectiv pe lotul x, iar, în caz de refuz, să fie autorizată reclamanta să le desfiinţeze, pe cheltuiala pârâtei; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 555, art. 563, art. 587, art. 1349 şi art. 1528 C. civ. şi art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Prin întâmpinare, pârâţii C., D. şi E. au susţinut că nu au calitate procesuală în cauză, proprietarul terenului în discuţie (coproprietar) fiind pârâta B..

2. Hotărârea Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în primul ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 1766 din 29 noiembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia IV-a civilă, a respins acţiunea faţă de pârâţii C., D. şi E. pentru lipsa calităţii procesuale pasive şi, ca neîntemeiată, faţă de pârâta B..

3. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia nr. 317 A din 8 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de reclamanta A. şi de numitul F. (care a cumpărat de la reclamantă imobilul în litigiu, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat de G. sub nr. x/20.03.2018), împotriva sentinţei nr. 1766 din 29 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia IV-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi B., C., D. şi E.; a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la acelaşi tribunal.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2015*.

4. Hotărârea Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în al doilea ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 1818 din 21 decembrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantul F. (care a preluat calitatea procesuală pasivă a reclamantei, conform încheierii din 28 noiembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2015), în contradictoriu cu pârâţii B., C., D. şi E., prin reprezentant legal B., şi a obligat pe reclamant la plata cheltuielilor de judecată către pârâta B., respectiv a sumei de 5.000 RON, reprezentând onorariu avocat şi la plata sumei de 500 RON, reprezentând onorariu expert, iar către pârâtul C., reclamantul a fost obligat la plata sumei de 1.000 RON, reprezentând onorariu de expert.

5. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia nr. 632A din 21 aprilie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul F. împotriva sentinţei nr. 1818 din 21 decembrie 2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi C., D., B. şi E., prin reprezentant legal B.; a obligat pe apelantul-reclamant la plata către intimata-pârâtă B. a sumei de 5.000 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel (onorariu avocat în apel).

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 632A din 21 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul F..

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că decizia recurată a fost pronunţată cu greşita interpretare a normelor incidente în cauză, respectiv a dispoziţiilor art. 617 alin. (2) teza I, art. 768 şi art. 563 alin. (1) C. civ.

Astfel, argumentul instanţei de apel s-a bazat pe faptul că, atâta timp cât servitutea de trecere este în fiinţă, nu se poate reţine că este agravată situaţia fondului aservit sau că se produc prejudicii proprietarului, altele decât cele decurgând chiar din instituirea înseşi a servituţii de trecere.

Faţă de aceste statuări, recurentul a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile anterior menţionate, în condiţiile în care în prezenta speţă este privat de proprietatea sa tocmai prin modalitatea abuzivă în care este exercitat dreptul de trecere.

A susţinut că, în speţă, nu este în discuţie o limitare a dreptului de proprietate, ci o suprimare a acestuia, rezultată din exercitarea abuzivă a dreptului de trecere.

Recurentul a afirmat, contrar celor statuate de către instanţa de apel, că a depus la dosar dovezi în acest sens (planşe fotografice), din care reiese că intimaţii şi-au depăşit drepturile dobândite prin actul de donaţie, în sensul că nu s-au limitat la dreptul de trecere, fie el şi cu autovehiculul, ci s-au comportat ca adevăraţi proprietari ai terenului ce face obiectul prezentului demers judiciar.

Astfel, intimaţii s-au simţit îndreptăţiţi să parcheze autovehicule pe terenul pe care trebuiau doar să-l tranziteze, transformând proprietatea recurentului într-un spaţiu de colectare a gunoaielor şi a diverselor materiale nefolositoare acestora.

Recurentul a considerat eronată concluzia instanţei de apel potrivit căreia cererea sa de a se dispune obligarea intimaţilor de a-şi ridica toate bunurile pe care le-au montat, în mod abuziv, pe terenul situat în Bucureşti, str. x, este neîntemeiată, în situaţia în care au fost depuse la dosar probe concludente din care reiese cu puterea evidenţei că aceştia nu au exercitat doar un drept de trecere în limitele prevăzute de lege, ci, cu rea-credinţă, au acaparat întregul teren în vederea satisfacerii propriilor nevoi.

Faptul că, anterior efectuării cercetării la faţa locului şi deplasării expertului numit la adresa unde este situat imobilul, intimaţii, în vederea inducerii în eroare a instanţei de judecată, au procedat la ridicarea tuturor obiectelor de pe terenul recurentului, nu prezintă nicio relevanţă în condiţiile în care există probe care atestă că au folosit terenul nu doar în vederea exercitării dreptului de trecere.

În ceea ce priveşte servitutea de trecere, recurentul a arătat că, raportat la art. 619 C. civ., prin actul de donaţie încheiat în anul 1947 nu s-a stabilit întinderea şi modul de exercitare a dreptului de trecere. Aşadar, faţă de momentul încheierii actului de donaţie, voinţa donatorului a fost exercitată în sensul dreptului de trecere pietonal.

A făcut referire la răspunsul la obiecţiuni întocmit de expertul tehnic judiciar H. şi a afirmat că, din analiza actului de donaţie, coroborat cu planul cadastral aferent anului 1947, rezultă că locul de servitute coincide cu cel în care intimaţii depozitează abuziv autoturismele şi alte materiale de construcţii.

A susţinut că dreptul de trecere trebuie să se exercite în condiţii care să nu prejudicieze dreptul de proprietate asupra fondului care are acces la calea publică, conform art. 617 alin. (2) teza I C. civ.. Totodată, a arătat că trecerea trebuie să se facă în condiţii de natură să aducă o minimă stânjenire exercitării dreptului de proprietate asupra fondului ce are acces la calea publică, iar pentru respectarea acestei condiţii, în principiu, va trebui ales traseul cel mai scurt spre calea publică.

A menţionat Anexa 4 din H.G. nr. 525/1996 pentru aprobarea Regulamentului general de urbanism şi a solicitat să se reţină varianta de servitute pietonală, propusă în raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic judiciar H., deoarece servitutea pentru acces auto şi cu piciorul nu îndeplineşte normele legale consacrate în hotărârea de Guvern menţionată, neputându-se respecta.

A învederat că nesocotirea prevederilor Regulamentului general de urbanism, prin staţionarea automobilelor şi depozitarea mai multor bunuri de către intimaţi pe proprietatea recurentului, face imposibil accesul mijloacelor de stingere a incendiilor sau a altor intervenţii cu caracter de urgenţă, care pot pune în pericol viaţa oamenilor, acesta fiind chiar unul din petitele cererii introductive.

Referitor la art. 768 C. civ., a menţionat obligaţia generală negativă a intimaţilor de a se abţine de la orice acţiune care ar produce prejudicii proprietarului fondului aservit.

A susţinut că, dacă ar rămâne consfinţite cele reţinute de către instanţele de fond şi apel, recurentul s-ar afla în situaţia neclară în care nu există un drept de trecere bine determinat, iar intimaţii pot să transforme, fără temei legal, terenul său în spaţiul lor de depozitare, să îl stăpânească oricum doresc, să amenajeze spaţii de parcare, deşi suprafaţa la care au dreptul pentru a avea acces la drumul public nu le permite aceste demersuri.

A invocat dispoziţiile art. 555 alin. (1) C. civ. şi a arătat că prin acţiunile intimaţilor s-au încălcat dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO, care reglementează expres faptul că dreptul de proprietate trebuie respectat de către terţele persoane.

7. Apărările formulate în cauză

La 25 august 2023, intimaţii au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 617 alin. (2) teza I, art. 768 şi ale art. 563 alin. (1) C. civ., în condiţiile în care este privat de proprietatea sa, prin modalitatea abuzivă în care este exercitat dreptul de trecere de către intimaţi. A mai arătat că, raportat la art. 619 C. civ., prin actul de donaţie încheiat în anul 1947 nu s-a stabilit întinderea şi modul de exercitare a dreptului de trecere şi, faţă de momentul încheierii actului de donaţie, voinţa donatorului a fost exercitată în sensul dreptului de trecere pietonal.

Prin demersul judiciar declanşat în cauza dedusă judecăţii, reclamanta A., a cărei calitate procesuală a fost preluată pe parcursul derulării procesului de F., în contradictoriu cu pârâţii B., C., D. şi E., a solicitat obligarea pârâţilor să-i lase în deplina proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de teren de 166 mp, situată în Bucureşti (lot 1); obligarea pârâţilor să îşi ridice toate bunurile (cărămizi, bucăţi BCA, aparat aer condiţionat, capace roti maşină, deşeuri metalice, deşeuri plastic, deşeuri lemn, cruce metalică, două autoturisme, o autoutilitară, anvelope, baterii auto, găleţi, bidoane, cabluri, dale pătrate din piatră, piese auto, stâlpi din ţeavă, capace metalice, scară metalică, umbrelă gradină, furtunuri, deşeuri auto, radiator auto, unelte, scule etc.), pe care le-au depozitat sau montat în mod abuziv pe terenul situat în Bucureşti (lot 1), iar, în caz de refuz, să fie autorizată reclamanta să le ridice şi să le depoziteze, pe cheltuiala pârâţilor; obligarea pârâtei B. să desfiinţeze scara de acces la construcţia proprietatea sa, rampa de acces la garaj, gardul decorativ şi aleile din dale de piatră, toate amplasate pe terenul proprietatea reclamantei, respectiv pe lotul x, iar, în caz de refuz, sa fie autorizată reclamanta să le desfiinţeze, pe cheltuiala pârâtei.

Prima instanţă, în rejudecare, a respins cererea de chemare în judecată, apreciind, în esenţă, că servitutea de trecere constituită în anul 1947 este o servitute de trecere atât cu pasul, cât şi cu maşina, iar edificarea unui gard şi a aleilor de acces, precum şi amplasarea scării de acces şi a rampei de acces în garaj nu agravează situaţia fondului aservit şi nu produce prejudicii acestuia, analiza naturii servituţii constituite în anul 1947 şi a modului de exercitare a dreptului de servitute astfel constituit impunându-se în raport cu dispoziţiile trasate de instanţa de control judiciar în primul ciclu procesual, în legătură cu primul petit al acţiunii.

Răspunzând criticilor formulate de reclamant prin apelul cu care a fost învestită în cel de-al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel Bucureşti a validat raţionamentul primei instanţe prin aplicarea tehnicii de interpretare a clauzelor contractuale potrivit voinţei părţilor contractante, conform dispoziţiilor art. 977 C. civ. de la 1864, şi a menţinut soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată.

Astfel, analizând contractul de donaţie din 2 mai 1947, instanţa de apel a reţinut că voinţa donatarei la momentul întocmirii actului de donaţie a fost în sensul de a constitui o servitute care să permită şi accesul cu mijloacele de transport, constatând că înţelesul termenilor drumul de trecere, menţionaţi în act, presupune un acces mai larg decât cu piciorul, noţiunea de drum având înţelesul de cale de comunicaţii sau de acces care permite a fi folosit de către mijloacele de transport.

Prin urmare, din perspectiva raţionamentului urmat, singurul care poate face obiectul examinării în prezentul recurs, se constată că, în acord cu art. 977 C. civ., instanţa de apel a dat eficienţă conţinutului prevederilor contractuale, în sensul în care din actul de donaţie rezultă că s-a instituit o servitute care presupunea accesul nu doar cu pasul, ci şi cu mijloace de transport specifice vremii.

Clauzele, astfel cum au fost interpretate de instanţele de fond, au produs efectele juridice pe care părţile le-au urmărit la încheierea contractului.

În consecinţă, susţinerile din cadrul recursului, potrivit cu care, faţă de momentul încheierii actului de donaţie, voinţa donatorului a fost exercitată în sensul dreptului de trecere pietonal, nu pot fi primite.

Înalta Curte constată că, prin argumentele expuse în sprijinul tezei sale exclusiv cu referire la probele administrate, recurentul tinde, în realitate, la o reinterpretare a contractului de donaţie din anul 1947, însă nemulţumirile acestuia vizând maniera de interpretare în speţă a clauzelor contractuale de către instanţele de fond în absenţa unor critici de nelegalitate cu privire la aplicarea normelor de interpretare a actelor juridice se pliază pe o analiză de temeinicie a deciziei, iar nu de legalitate a acesteia, fiind incompatibilă în acest context cu dispoziţiile legale care reglementează controlul judiciar în recurs.

Relativ la modul de exercitare a dreptului de servitute, recurentul invocă dispoziţiile art. 617 alin. (2) teza I şi art. 768 C. civ., susţinând că trecerea trebuie să se facă în condiţii de natură să aducă o minimă stânjenire exercitării dreptului de proprietate asupra fondului aservit, iar pârâţii au obligaţia de a se abţine de la orice acţiune care ar produce prejudicii proprietarului.

Verificând dacă pârâta B. se foloseşte de servitute în conformitate cu titlul de constituire, fără a agrava situaţia fondului aservit şi fără a produce prejudicii proprietarului fondului aservit, instanţa de apel a reţinut că modul de exercitare al servituţii se apreciază, în concret, raportat la natura servituţii, iar, în speţă, servitutea de trecere cu pasul şi cu mijloace auto reprezintă o sarcină a fondului aservit stabilită prin chiar voinţa donatarei.

Totodată, instanţa de apel, pornind de la cele statuate cu privire la voinţa donatarei, a constatat că normele cuprinse în H.G. nr. 525/1996 nu pot fi avute în vedere întrucât servitutea de trecere şi natura acesteia au fost stabilite cu mult anterior apariţiei acestora, astfel încât, atât timp cât servitutea de trecere, astfel cum este folosită în prezent, se încadrează în limitele minimale stabilite de regulamentele de urbanism pentru căile de acces către un imobil, nu se poate reţine că pârâţii ar crea o sarcină în plus fondului aservit sau ar produce alte prejudicii decât cele inerente exerciţiului normal al unei asemenea servituţi.

Raportat la situaţia de fapt astfel stabilită de instanţele devolutive, Înalta Curte constată, în cauza pendinte, o aplicare corectă de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 768 C. civ., reţinând că, în concret, nu este încălcată obligaţia negativă prevăzută de acest text legal.

Recurentul invocă şi faptul că, în mod greşit, a apreciat instanţa de apel că cererea sa de a se dispune obligarea intimaţilor de a-şi ridica toate bunurile pe care le-au montat, în mod abuziv, pe terenul situat în Bucureşti, str. x, este neîntemeiată, în condiţiile în care au fost depuse la dosar probe concludente din care reiese cu puterea evidenţei că aceştia nu au exercitat doar un drept de trecere în limitele prevăzute de lege, ci, cu rea-credinţă, au acaparat întregul teren în vederea satisfacerii propriilor nevoi.

Înalta Curte reţine că astfel de critici, care vizează, în esenţă, modul de interpretare a probatoriului administrat şi stabilirea circumstanţelor factuale conform acestui probatoriu, nu corespund exigenţelor căii de atac extraordinare a recursului, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanţei de apel exclusiv pentru motivele limitativ enumerate de art. 488 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte solicitarea de a se reţine varianta de servitute pietonală, propusă în raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic judiciar H., deoarece servitutea pentru acces auto şi cu piciorul nu se poate respecta întrucât nu îndeplineşte normele legale cuprinse în H.G. nr. 525/1996, instanţa de recurs constată, similar instanţelor de fond, că cererea de chemare în judecată nu cuprinde un petit vizând restrângerea dreptului de servitute sau modificarea amplasamentului drumului de trecere pentru ca instanţele devolutive să fi putut lua în discuţie propunerea expertului referitoare la un alt amplasament, iar soluţia pronunţată să poată face obiectul unor critici de nelegalitate în recurs.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul F. împotriva deciziei nr. 632A din 21 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a recurentului F., Înalta Curte îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 5000 RON, către intimaţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul F. împotriva deciziei nr. 632A din 21 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurent la plata către intimaţi a sumei de 5000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 martie 2024.