Appeal against dismissal of sale-purchase contract and usucapion claim rejected; procedural and substantive challenges on tabular usucapion and fair trial found unfounded

Şedinţa publică din data de 27 martie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bihor, secţia I civilă, în data de 21 septembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., să se pronunţe o hotărâre ce ţine loc de contract de vânzare-cumpărare, conform art. 1279 alin. (3) şi art. 1669 alin. (2) C. civ., şi să fie obligaţi pârâţii la plata sumei de 127.000 euro, constând în suma de 115.000 euro contravaloarea preţului stabilit de comun acord în antecontractul de vânzare-cumpărare, suma de 2.000 euro, reprezentând restituirea comisionului de intermediere şi suma de 10.000 euro, reprezentând daune interese cauzate de blocarea vânzării imobilului.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 1270, art. 1279, art. 1522, art. 1530, art. 1531, art. 1535, art. 1547, art. 1548, art. 1669 şi art. 1670 C. civ., precum şi art. 270 C. proc. civ.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bihor

Prin sentinţa civilă nr. 134/C/2020 din 23 octombrie 2020, Tribunalul Bihor, secţia I civilă a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., a respins cererea de chemare în garanţie formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu chemaţii în garanţie D. şi E., şi a obligat reclamantul A. să achite pârâtului B. suma de 2000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea

Prin decizia civilă nr. 1396/2021-A din 21 decembrie 2021, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul reclamant A., în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi C. şi B. şi intimaţii chemaţi în garanţie D. şi E., împotriva sentinţei civile nr. 134/C/2020 din 23 octombrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a păstrat-o, şi a obligat apelantul să achite intimatului chemat în garanţie D. suma de 2927,52 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1396/2021-A din 21 decembrie 2021a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., reclamantul A., solicitând casarea, în tot sau în parte, a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că i s-a înrăutăţit situaţia în propriul apel prin luare în considerare a unei probe depuse la dosar ulterior finalizării dezbaterilor, fiind încălcate dispoziţiile art. 481, art. 254 alin. (4) lit. b), art. 260 alin. (3), art. 394 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, recurentul a susţinut că înrăutăţirea situaţiei a intervenit prin constatarea de către instanţa de apel a faptului că nu ar fi proprietar al imobilului din mun. Oradea, str. x, jud. Bihor, cu toate că prima instanţă nu a analizat această împrejurare, ci a procedat la o analiză a executării obligaţiilor contractuale ale reclamantului. Astfel, tribunalul a acceptat teza dobândirii dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii tabulare, iar calea de atac a apelului a fost declarată doar de reclamant, instanţa de apel lipsindu-l de dreptul de proprietate. În acest sens, a invocat cu titlu de practică judiciară decizia nr. 2052 din 20 octombrie 2016 Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

În ceea ce priveşte luarea în considerare a unei probe depuse la dosarul cauzei ulterior finalizării dezbaterilor, recurentul a arătat că a insistat în depunerea la dosarul cauzei a unei copii de pe cartea de identitate a intimatului-pârât B., pentru a demonstra că acesta are domiciliul în ţară şi pentru a se constata refuzul nejustificat al acestuia de prezentare la interogatoriu, cu consecinţa aplicării dispoziţiilor art. 358 C. proc. civ.. Însă, până la momentul încheierii dezbaterilor, acest înscris nu se regăsea la dosar.

A arătat că încălcarea normei de procedură de către instanţa de apel nu constă în neaplicarea dispoziţiilor art. 358 C. proc. civ. sau în modul de interpretare al probelor, ci în primirea la dosar a unei probe, depuse într-un exemplar unic, la un moment ulterior finalizării dezbaterilor.

În acest context, recurentul a învederat că s-a aflat în imposibilitatea obiectivă de a se raporta la probele pe care instanţa le-a avut în vedere, fiind privat de un proces echitabil, fiind afectată şi egalitatea armelor în procesul civil. De asemenea, comportamentul instanţei a condus la o înlăturare a contradictorialităţii şi a oralităţii, principii ce guvernează procesul civil şi care există pentru a garanta respectarea dreptului la un proces echitabil.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat de recurent în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut o încălcare sau o greşită aplicare a normelor de drept material în materia uzucapiunii tabulare şi în materia interpretării contractelor.

În ceea ce priveşte uzucapiunea tabulară, recurentul a susţinut că există două erori, pe de-o parte, instanţa de apel a tratat, în mod greşit, buna-credinţă ca fiind supusă regulilor utilităţii posesiei, arătând că aceasta ar fi trebuit să subziste pe toată durata posesiei, iar pe de altă parte, instanţa de apel a constatat că posesia nu ar fi fost exercitată de recurent sau nu ar fi avut un caracter util, raportat la împrejurarea că la momentul soluţionării litigiului în faza apelului nu locuia, cu titlu permanent, în respectivul imobil.

Astfel, a considerat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1898 alin. (2) din vechiul C. civ., prin faptul că nu a explicat mai precis de ce consideră că buna-credinţă trebuie să existe pe toată durata posesiei, în condiţiile în care o analiză istorică a normelor ce reglementează uzucapiunea arată că această bună-credinţă s-a raportat mereu la momentul incipient al posesiei.

Instanţa de apel a confirmat că, la momentul incipient al posesiei, recurentul a fost de bună-credinţă, însă ulterior a prezumat dispariţia bunei-credinţe, fără a face trimitere la probe obiective, indicând tocmai o prezumţie opusă celei amintite de art. 1899 alin. (2) din vechiul C. civ.

În continuare, a arătat că, în ceea ce priveşte utilitatea posesiei, aceasta a fost neviciată, fiind evident faptul că notarea dreptului în CF atrage o perpetuitate a posesiei (înlăturând orice risc de intervenţie a discontinuităţii ori întreruperii), nefiind vorba despre clandestinitate, dat fiind tocmai scopul publicitar al înscrierii dreptului în CF, iar în ceea ce priveşte tulburarea, aceasta nu este acuzată, presupusă ori sugerată (acestea fiind condiţiile prevăzute de art. 1846 şi urm. din vechiul C. civ., legea în raport cu care trebuie analizată posesia, fiind în vigoare la momentul începerii curgerii termenului de prescripţie achizitivă).

A considerat că este evident faptul că instanţa de apel a ignorat şi a denaturat normele referitoare la uzucapiunea tabulară, în special din perspectiva posesiei, fiind încălcate şi greşit aplicate normele dreptului material.

În ceea ce priveşte interpretarea contractului, recurentul a susţinut că instanţa de apel a redus argumentele prezentate de recurent la absurd, denaturând astfel întreaga lor semnificaţie. Astfel, instanţa a ignorat caracterul de "lege a părţilor" pe care îl are contractul şi importanţa pe care o are înscrisul încheiat (în special cel încheiat în forma autentică). Mai mult, aceasta şi-a conferit atributul de a alege, fără reale temeiuri obiective, să creeze unei părţi din contract o situaţie mai favorabilă decât cea stabilită, chiar de părţi, prin negocieri, care se regăseşte în scris, în contract.

Or, în ipoteza în care s-ar accepta necesitatea unei interpretări a acestor clauze, recurentul a considerat că trebuie procedat la o interpretare raportat la întreg ansamblul stării de fapt şi a contractului în sine, pentru a determina voinţa reală a părţilor, voinţă ce trebuie să fie în mod necesar comună.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii, urmare a comunicării cererii de recurs, nu au formulat întâmpinare.

În data de 08 februarie 2023, recurentul a depus, la dosar, o precizare prin care a solicitat ca soluţionarea recursului să se facă prin raportare la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Cu titlu preliminar, se reţine că prin precizarea depusă la dosar de către recurent în data de 8 februarie 2023, acesta a solicitat ca recursul să fie soluţionat prin raportare la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., acesta achiesând implicit la hotărârea atacată în ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut încălcarea normelor de procedură cuprinse în art. 481 C. proc. civ. prin înrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac, respectiv a art. 254 alin. (4) lit. b), art. 260 alin. (3), art. 394 alin. (3) C. proc. civ. prin luarea în considerare a unei probe depuse la dosar după finalizarea dezbaterilor.

Critica formulată, deşi poate fi circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată.

În ceea ce priveşte critica recurentului referitoare la nerespectarea de către instanţa de apel a principiului neînrăutăţirii situaţiei în propria cale de atac, Înalta Curte constată că, potrivit aspectelor doctrinare conturate în materie, cercetarea agravării/neagravării situaţiei în propria cale de atac reprezintă un procedeu complex, ce presupune raportarea instanţei la întreaga procedură desfăşurată în cauză şi la cadrul procesual stabilit prin dispoziţia părţilor, prezentând importanţă situaţia juridică a recurentului, analizată prin prisma pretenţiilor sale, pe baza unui probatoriu adecvat, iar nu, exclusiv, pe temeiul soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate. Principiul "non reformatio in peius" nu are caracter de ordine publică, fiind o chestiune de apreciere în fapt, prin prisma intereselor părţii care a exercitat calea de atac.

Înalta Curte reţine că, prin sentinţa nr. 134/C/2020 din 23 octombrie 2020, Tribunalul Bihor, secţia I civilă a respins cererea de chemare în judecată, respectiv cererea de chemare în garanţie, ambele formulate de reclamant, în contradictoriu cu chemaţii în garanţie D. şi E., reţinând, în esenţă că, nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a se pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act autentic, reclamantul fiind întabulat în baza contractului de donaţie autentificat sub nr. x/31.10.2007 de BNP F., a cărui nulitate absolută a fost constatată prin hotărârea definitivă din 25.11.2015.

Curtea de apel, judecând cauza în limitele stabilite prin art. 477 C. proc. civ., raportat la criticile formulate de apelantul-reclamant cu privire la invocarea în faţa primei instanţe a intervenirii uzucapiunii tabulare în regim de carte funciară, şi procedând la o reanalizare a probatoriului administrat în primă instanţă, a apreciat că trebuie să analizeze incidenţa uzucapiunii asupra căreia tribunalul a omis să se pronunţe.

Astfel, instanţa de apel a apreciat că nu se poate reţine că ar fi existat o posesie de bună credinţă din partea reclamantului ulterior pronunţării în sentinţei civile nr. 12640 din 19 decembrie 2014 a Judecătoriei Oradea, în dosarul nr. x/2014, prin care s-a constat nulitatea absolută a contractului de donaţie într-un proces în care a avut calitatea de parte, mai mult, dosarul anterior menţionat fiind soluţionat definitiv în interiorul termenului de 10 ani în care trebuia exercitată o posesie utilă şi de bună credinţă.

S-a mai reţinut că folosinţa exercitată de reclamantul A. alături de mama sa, proprietară a imobilului, ulterior constatării nulităţii absolute a donaţiei este una echivocă, deoarece există îndoială rezonabilă asupra titlului sub care sunt săvârşite actele de folosinţă ale posesorului A., bunul fiind folosit în principal de unul dintre proprietarii de carte funciară în patrimoniul cărora s-a întors bunul ca efect al constatării nulităţii absolute a donaţiei iar uneori şi de reclamant care este fiul proprietarilor, care a avut domiciliul, locuinţa familială, în acest imobil, existând dubii serioase cu privire la titlul cu care acesta posedă bunul.

În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că nu sunt întrunite în mod cumulativ condiţiile impuse de art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru a se putea constata faptul că reclamantul a devenit proprietar pe calea uzucapiunii tabulare ca efect al posesiei utile şi de bună credinţă timp de 10 ani neîntrerupţi a bunului pe care l-a dobândit în baza unui titlu nevalabil.

Aşadar, în rejudecarea fondului, în limitele prevăzute de art. 477 C. proc. civ., analizând pricina pe fondul său, curtea a menţinut hotărârea tribunalului şi a validat raţionamentul acestuia, în aplicarea art. 1266 şi art. 1268 alin. (3) C. civ., în sensul că promitenţii cumpărători au dorit să achiziţioneze un bun fără sarcini şi probleme juridice condiţionând cumpărarea de radierea procesului dar şi de radierea efectivă a uzufructului viager şi nu doar de obţinerea acordului pentru radiere. Suplimentar faţă de argumentele tribunalului, instanţa de apel a analizat solicitarea reclamantului de constatare a uzucapiunii tabulare, pe care a apreciat-o ca nefiind întemeiată.

În acest context, Înalta Curte constată că, potrivit art. 397 alin. (1) C. proc. civ., instanţa trebuie să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, astfel că soluţionarea de către instanţa de apel a capătului de cerere privind uzucapiunea tabulară şi respingerea acestuia nu echivalează cu înrăutăţirea situaţiei recurentului în calea de atac exercitată, de vreme ce sentinţa a fost menţinută, iar în exercitarea controlului judiciar asupra acesteia, instanţa de apel, deşi a suplimentat motivarea primei instanţe, nu a fost împiedicată să ajungă la aceeaşi soluţie ca cea exprimată în prima hotărâre pronunţată.

Pentru aceeaşi raţiune nu pot fi reţinute nici criticile recurentului legate de încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, procesul civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, conform garanţiilor prevăzute de art. 6 din Convenţie, include dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate" de către instanţa sesizată. Aceasta implică, în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (cauzele Albina şi Gheorghe împotriva României).

Fără a relua ceea ce deja s-a consemnat, Înalta Curte constată că decizia recurată cuprinde argumentele instanţei pe care s-a întemeiat soluţia de respingere a apelului declarat de recurent, în limitele în care aceasta a fost învestită. Chiar dacă analiza efectuată de instanţa de apel şi soluţia pronunţată sunt nemulţumitoare pentru recurent, acest aspect nu este de natură să determine incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în cauză nefiind conturată existenţa unei vătămări a recurentului, în sensul dispoziţiilor art. 174 şi art. 176 pct. 6 C. proc. civ.

În acelaşi sens, nefondată este şi critica privind pretinsa încălcare a principiilor contradictorialităţii şi oralităţii, ce guvernează procesul civil şi garantează dreptul al un proces echitabil, prin primirea la dosar a unei probe într-un exemplar unic, la un moment ulterior închiderii dezbaterilor.

Prin critica formulată, recurentul susţine că pârâtul B. a depus la dosar copia cărţii de identitate ulterior închiderii dezbaterilor, deşi, prin încheierea din 30 septembrie 2021, instanţa i-a pus în vedere să depună înscrisul până la termenul următor.

Critica apare ca nefondată, susţinerile recurentului nefiind reale. Este adevărat că prin încheierea din 30 septembrie 2021, instanţa de apel a încuviinţat proba cu interogatoriul intimaţilor-pârâţi, reprezentantul acestora arătând că va depune, la dosar, dovada reşedinţei în străinătate a intimatului B., iar instanţa a amânat cauza pentru termenul din 23 noiembrie 2021.

Prin adresa din 23 noiembrie 2021, aflată la dosarul curţii de apel, intimatul B. a depus, la dosar, copia cărţii de identitate eliberată de Republica Italia în data de 31 mai 2021. La acel termen de judecată, pronunţarea a fost amânată, iar ulterior, singurele înscrisuri depuse la dosar sunt concluziile scrise formulate de reclamant în 03 decembrie 2021.

Prin urmare, critica recurentului în sensul că au fost avute în vedere înscrisuri depuse după închiderea dezbaterilor şi care nu au fost puse în discuţia contradictorie a părţilor, nu este fondată, fiind respectat dreptul părţilor la un proces echitabil, contrar argumentelor recurentului.

Recurentul este de fapt nemulţumit că instanţa nu a dat curs solicitării sale de constatare a refuzului nejustificat al intimatului-pârât de a se prezenta la interogatoriu, cu consecinţa aplicării dispoziţiilor art. 358 C. proc. civ., însă aprecierea asupra probatoriului este atributul instanţei care judecă procesul şi în faţa căreia este administrat, neputând fi cenzurat acest aspect, în prezenta cale extraordinară de atac.

În ceea ce priveşte referirea recurentului la decizia nr. 2052 din 20 octombrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, se observă că recurentul nu a precizat care ar fi legătura dintre acea decizie de speţă şi prezenta cauză, în condiţiile în care dosarul respectiv a avut ca obiect o cerere de expropriere, diferită de cea dedusă judecăţii în pricina pendinte. Astfel, Înalta Curte reţine că nu poate fi ţinută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, de vreme ce considerentele sunt determinate de situaţia de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanţă unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanţă, într-o altă cauză ce nu priveşte părţile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăseşte în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

Prin urmare, constatând că sunt nefondate, în ansamblul lor, criticile circumscrise motivului de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar motivul subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 din cod nu va fi analizat, date fiind precizările recurentului formulate în acest sens şi dreptul de dispoziţie al părţii, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1396/2021-A din 21 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.