Vindication action requiring factual verification of property identity and possession, not merely formal title comparison

Şedinţa publică din data de 21 martie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, la data de 04 iunie 2020, sub nr. x/2020, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., Municipiul Timişoara, prin primar, Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin DGFP Timişoara, S.C. S. S.R.L., T. şi U., au solicitat: identificarea în teren a amplasamentului casei situate pe terenul cu nr. top. x, CF nr. x, Timişoara; obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul constând în casă înscrisa sub nr. top. x, CF nr. x, Timişoara şi terenul aferent acesteia şi pe cale de consecinţă, ca efect ai acţiunii în revendicare, evacuarea pârâţilor din imobilul înscris în CF nr. x, Timişoara, nr. top. x; cu cheltuieli de judecată.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1357 din 29 noiembrie 2022, Tribunalul Timiş a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului O.; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul O., ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timişoara; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timişoara, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâţilor P., Q., R.; a respins acţiunea civilă formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii: C., D., E., F., G., H., I., J., V., K., L., M., N., P., Q., R., Municipiul Timişoara, prin primar, Consiliul Local al Municipiului Timişoara, S.C. S. S.R.L., T. şi U., având ca obiect revendicare imobiliară; a obligat reclamanţii la plata către pârâţii F., G. sumei de 3.000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocet; a obligat reclamanţii la plata către pârâţii H. şi V. sumei de 3.000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat; a obligat reclamanţii la plata către pârâţii R., P. şi Q. sumei de 4500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocet; a luat act de faptul că pârâţii M., N. şi O. au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în apel:

Prin decizia civilă nr. 177 din 30 iunie 2023, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1357 din 29 noiembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi C., D., E., F., G., T., U., V., M., N., O., P., Q., R., H., I., J., K., L., Municipiul Timişoara, prin primar, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi S.C. S. S.R.L., Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.R.F.P. Timişoara, având ca obiect revendicare imobiliară; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român şi O.; a menţinut în rest dispoziţiile hotărârii primei instanţe; a respins apelul incident formulat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 1357 din 29 noiembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2020; a obligat pe apelanţii-reclamanţi la cheltuieli de judecată către pârâţii intimaţi F., G. şi V. în sumă de 4500 RON; a obligat pe apelanţii-reclamanţi la cheltuieli de judecată către pârâţii R., Q. şi P. în sumă de 4.522 RON.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 177 din 30 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a declarat recurs principal reclamanţii A. şi B..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 13 septembrie 2023, sub nr. x/2020, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 25 septembrie 2023, a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerinţelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererea de recurs principal formulată de reclamanţii A. şi B. cuprinde menţiunile privind numele, prenumele şi domiciliul, indicarea hotărârii care se atacă, semnătura reprezentantului convenţional - avocat W. (împuternicire avocaţială la dosarul de recurs), recurenţii-reclamanţi au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ. în temeiul art. 24 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru datorează taxa judiciară de timbre în cuantum de 4.171,51 RON.

La data de 10 octombrie 2023, prin poştă, pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara a depus recurs incident împotriva aceleiaşi decizii.

II.1. Motivele de recurs:

II.1.1. Recursul principal declarat de reclamanţii A. şi B.:

Recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., au arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 478 C. proc. civ. referitoare la limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă.

Sub acest aspect, au menţionat prima instanţă a încălcat principiul disponibilităţii părţilor, în sensul în care a apreciat că pârâţii R. şi Q. şi P. au calitate procesuală pasivă, deşi reclamanţii au solicitat ca aceştia să fie scoşi din cauză, în urma efectuării expertizei, având dreptul de a stabili cadrul procesual, însă instanţa de apel a considerat în mod inexplicabil faptul ca apelul formulat în acest sens este nejustificat şi că aceşti pârâţi sunt cei care ar fi trebuit să formuleze apel.

Nimic mai greşit, pentru că o primă consecinţă a acestei calităţi procesuale are consecinţă directă asupra cheltuielilor de judecată la care au fost obligaţi să le achite acestor pârâţi nu doar în primă instanţă, ci şi în apel.

O a doua încălcare a normelor de drept procesual este cea legată de faptul că în apel nu se pot schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

Instanţa de apel s-a pronunţat asupra contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanţi cu societatea X. S.A., analizând identitatea între imobilul din contract şi imobilul pretins de reclamanţi, ajungând la concluzia, ca şi prima instanţa, că chestiunea litigioasă vizează o îndreptare a unor erori de înscriere în cartea funciară şi nu o comparaţie de titluri, operaţiune specifică acţiunii în revendicare.

Or, atât timp cât obiectul cererii de chemare în judecată este acţiune în revendicare, respectiv identificarea imobilului proprietatea reclamanţilor, conform contractului de vânzare-cumpărare şi eliberarea lui din posesia pârâţilor, instanţa de apel nu avea dreptul să analizeze, fără un capăt de cerere în acest sens, valabilitatea vreunei document prezentat în probaţiune sau să procedeze la identificarea pe cont propriu, a acestui imobil, neavând competenţa necesară, astfel că pentru o astfel de identificare era necesară opinia unui specialist topograf, ceea ce s-a şi întâmplat.

În condiţiile în care expertiza topografică, la care nici instanţa de fond şi nici cea de apel nu fac referire, a identificat imobilul constând în casa înscrisă sub nr. top. x, CF nr. x, Timişoara şi terenul aferent acesteia din contractul de vânzare-cumpărare ca fiind cel posedat de către pârâţi, fără titlu, deoarece contractele acestora de vânzare-cumpărare vizează un alt imobil, altă CF, instanţa de apel nu puteau reţine în motivare, în respingerea acţiunii, pe baza proprilor aprecieri, existenţa unor erori de înscriere în cartea funciară, fără a argumenta în ce constau acestea sau care sunt erorile de măsurare.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., au arătat că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat ataşată decizei civile nr. 453R/23.10.2014, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş în dosarul nr. x/2006, prin care s-a reţinut că nu se poate admite o acţiune în rectificare împotriva unui proprietar înscris în cartea funciară înainte de a se dispune anularea sau constatarea nulităţii titlului său, iar reclamanţii sunt proprietarii înscrişi în cartea funciară asupra imobilului revendicat, o altă susţinere neputând fi făcută decât dacă ar exista o hotărâre judecătorească care să desfiinţeze actul de dobândire (contractul de vânzare cumpărare), ceea ce nu este cazul în speţă.

Or, instanţa de apel a apreciat că chestiunea litigioasă din cauza pendinte vizează mai degrabă o îndreptare a unor erori de înscriere în cartea funciară şi nu o comparaţie de titluri, operaţiune specifică acţiunii în revendicare.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel a sugerat că nu acţiunea în revendicare este procedura ce ar trebui urmată în speţă, ci mai degrabă procedura îndreptării unei erori de înscriere în cartea funciara, adică rectificarea de carte funciară.

Este de remarcat că instanţa de apel nu a făcut vreo referire la faptul că o astfel de rectificare a fost deja soluţionată printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, prin care s-a arătat ca pentru a se efectua o astfel de rectificare este necesară desfiinţarea actelor în baza cărora acestea s-au făcut.

Cu privire la incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile legale cu privire la voinţa părţilor promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare încheiată de aceştia.

Instanţa de apel a încălcat art. 480 vechiul Cod vechi şi art. 563 noul C. civ., în sensul în care a stabilit că acţiunea în revendicare a fost definită ca fiind acţiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat, cere instanţei să se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului şi să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpâneşte fără a fi proprietar.

În timp ce recunoaşterea unui drept de proprietate se referă la situaţia în care acest drept există, el trebuind doar a fi confirmat de către instanţă, în baza probelor, stabilirea dreptului de proprietate presupune o obţinere/o acordare de către instanţă a dreptului de proprietate, ceea ce nu poate fi cazul în speţă.

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 565 C. civ., perspectivă în raport de care au arătat că sunt proprietarii construcţiei situate pe terenul proprietatea Statului Român, ambele înscrise în CF nr. x, Timişoara, nr. top. x, aspect ce rezultă din extrasul de carte funciară, reprezentând dovada dreptului de proprietate al reclamanţilor.

Trecând peste acest aspect, instanţa de apel a apreciat că prin titlu, se înţelege, în principiu, actul juridic prin care se realizează transferul dreptului de proprietate, inter vivos sau mortis causa, oneros sau cu tilu gratuit.

În speţă, titlul este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/08.12.2004 de către Biroul Notarului Public Y., prin care reclamanţii au cumpărat de la societatea X. S.A. dreptul de proprietate asupra construcţiilor componente ale imobilului situat în Timişoara, judeţul Timiş, înscris în CF nr. x, nr. top. x, compus din casa şi curte în suprafaţă de 559 mp; adresa corectă a imobilului era Timişoara, judeţul Timiş, în conformitate cu adresa x din 29.07.2001 a Primăriei municipiul Timişoara, Direcţia Urbanism, Serviciul Banca de date urbane în care se arată că numărul de conscriere corect şi actual al imobilului înscris în CF nr. x (în prezent, prin convertire, CF nr. x), Timişoara, nr. top. x este nr. 5.

În ciuda acestor dovezi (extras de carte funciară şi contract de vânzare-cumpărare valabile şi necontestate sau defiinţate de vreo hotărâre judecătorească), instanţa de apel a considerat în mod greşit că ar fi de competentă şi să decidă dacă există identitate între imobilul pretins de reclamanţi şi cel avut în vedere de părţi la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ţinând cont şi de principiul nemo dat quod non habet.

Astfel, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată), dar şi norma de drept material referitoare la modalitatea de dovedire a dreptului de proprietate în sistem de carte funciară, reprezentând o consecinţă a încălcării dispoziţiilor art. 270 şi art. 273 C. proc. civ. referitoare la forţa probantă a înscrisurilor autentice şi a celor sub semnătura privată, art. 294 C. proc. civ. referitoare la cazurile de respingere de prezentare a înscrisului, art. 301-308 C. proc. civ. referitoare la procedura de verificare a înscrisurilor, precum şi a dispoziţiilor art. 330-340 C. proc. civ. referitoare la expertiză.

Chiar dacă astfel de probe au fost administrate în prezenta cauză, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au ignorat existenţa acestora, soluţionând cauza pe prezumţii (nu legale), încălcarea acestor norme de drept procesual ducând la încălcarea normei de drept material prevăzuta de art. 565 C. civ. referitoare la dovada dreptului de proprietate în sistem de carte funciară.

Instanţa de apel a încălcat art. 555 C. civ., art. 480 vechiul C. civ., inclusiv art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, precum şi dispoziţiile Legii nr. 112/1995, inclusiv art. 1270 C. civ., precum şi a aplicat greşit art. 481 vechiul C. civ.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, adresa poştală a imobilul în cauză a fost str. x, iar apoi a fost modificată în str. x (la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare adresa poştală era în str. x, fără ca acesta să fie înscris şi în CF, deoarece la acel moment primăria nu înscria automat aceste schimbări ale CF); imobilul pretins de reclamanţi şi naţionalizat de la Z. a fost dat în administrarea operativă a Întreprinderii Judeţene de Producţie Industrială şi Prestări Servicii Timiş-IJPIPS, prin decizia nr. 690/29.04.1981, prin care a fost înfiinţată, iar prin procesul-verbal aferent acestei decizii din 12 mai 1981, această societate a primit în inventar, printre alte bunuri, şi atelierul de producţie, identificat la punctul 2 din secţiunea B din acest proces-verbal ca fiind situat în str. x, Timişoara şi înscris în CF nr. x, care în prezent este CF nr. x, Timişoara, nr. Top. x - exact imobilul proprietatea reclamanţilor.

Au arătat că societatea X. S.A. a rezultat ca urmarea a reorganizării întreprinderii Judeţene de Producţie Industrială şi Prestări Servicii Timis - IJPIPS (decizia 43/21.05.1991), iar ca anexă la această decizie se încheie procesul-verbal nr. x/14.03.1991, prin care X. preia bunurile IJPIPS, iar în acest proces-verbal se identifică la punctul 43 atelierul de producţie din strada x nr. 6.

În consecinţă, societatea X. S.A. este parte a IJPIPS prin reoganizarea acesteia din urmă şi a deţinut în administrare operativă, încă din 1981, imobilul situat in str. x, Timişoara şi înscris în CF nr. x, care în prezent este CF nr. x. Timişoara, nr. Top. x - imobilul reclamanţilor.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, contractele de vânzare au ca temei juridic Legea nr. 112/1995, întrucât imobilul se afla în proprietatea Statului Român din 1921, pârâţii nu deţin legal imobilul în care locuiesc, adică imobilul proprietatea reclamanţilor, doar plecând de la faptul că imobilul vândut reclamanţilor nu poate fi cel din CF x, nr. top. x - actual CF x, titlul de proprietate (contractul de vânzare-cumpărare) nu are doar în aparenţă ca obiect imobilul aflat în proprietatea pârâţilor, ci dreptul de proprietate al reclamanţilor vizează imobilul înscris în CF x, nr. top. x - actual CF x.

Recurenţii-recamanţii au solicitat instanţei să dea curs şi să acorde efecte juridice situaţiei de drept, consfinţită prin acte, nicidecum situaţiei de fapt, însă instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 481 C. civ., privându-i astfel de proprietatea lor, fără vreo justă despăgubire, confirmând astfel motivarea primei instanţei; pârâţii sunt proprietarii imobilului din CF x, iar reclamanţii sunt proprietarii imobilul din CF x, expertiza a stabilit că imobilul din CF x se află lângă imobilul proprietatea reclamanţilor (şi ca o stare de fapt sau posesie care nu este consfinţită printr-un acte nu da niciun drept de proprietate pârâţilor asupra imobilului respectiv, din contră), însă prima instanţă a omis să facă referire la faptul că acest imobil este ocupat de S. S.R.L. care nu are deţine niciun titlu asupra acestui imobil, ci un contract de vânzare-cumpărare încheiat de Primăria Timişoara pentru acelaşi imobil pe care în 2000 l-a vândut pârâţilor.

În atare condiţii, au considerat că este ilegal ca reclamanţii să fie astfel expropriaţi fără justă despăgubire de proprietatea lor ca urmare a respingerii acestei acţiuni făcând trimitere la art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Drepturilor Omului, al jurisprudenţa C.E.D.O. sub aspectul definirii conţinutul proiecţiei dreptului de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (hotărârea în cauza Sporrong şi Ldnnroth contra Suedia din 23 septembrie 1982) şi a noţiunii de bun în sensul Convenţiei.

Reclamanţii au răsturnat prezumaţia potrivit căreia pârâţii ar fi proprietarii imobilului revendicat, conform art. 1169 C. civ., prin depunerea la dosar a contractualui de vânzare-cumpărare şi extrasului de carte funciară asupra imobilului revendicat.

În plus, aceste acte emană de la adevăratul proprietar, întrucât X. S.A. a dobândit acest imobil în baza actelor întocmite încă din 1981 care conţin nr. de CF al imobilului, pe când niciunul din documentele prezentate de către pârâţi nu conţin acest număr de carte funciara, ci numere de stradă şi contracte de închiriere care nu reprezintă dovezi ale dreptului de proprietate. În literatura de specialitate s-a arătat că în regiunile în care a functionat sistemul de publicitate prin cărţi funciare problema dovedirii dreptului de proprietate este simplificată, în sensul că această dovadă se face cu extrasul de carte funciară.

Au invocat încălcarea dispoziţiilor din Legea nr. 115/1938, a celor din Legea nr. 7/1996, inclusiv ale art. 878 şi art. 876 C. civ., chiar dacă acestea sunt aplicabile doar din 2011 sunt în concordanţă cu dispoziţiile anterioare aplicabile în speţă.

În referire la art. 1, art. 17, art. 32-art. 35 din Legea nr. 115/1938, art. 22 (1), art. 23, art. 33 din Legea nr. 7/1996 (în varianta în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare al reclamanţilor - 08.12.20004) au menţionat că un drept de proprietate înscris în CF se prezumă a fi înscris în folosul persoanei pe care s-a înscris dreptul până la proba contrară; atât timp cât acest drept nu a fost radiat, rectificat prin acordul ppărţilor sau prin hotărâre judecătorească, acest drept rămâne în continuare înscris în CF, act ce care reprezintă dovada acestui drept; rectificarea unei înscrieri/intabulari se poate face doar dacă se cere desfiinţarea titlului în baza căruia s-a făcut înscrierea/intabularea.

Or, expertiza topografică efectuată în cauză a indicat care este imobilul care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare şi care este înscris în CF nr. x (CF vechi x), nr. top. x, compus din casă şi curte în suprafaţă de 559 mp; acest imobil este cel în care locuiesc parte din pârâţi, astfel încât în baza acestor probe şi cu ignorarea dispoziţiilor legale, judecătorul să stabilească lipsa de identitate între imobilul cumpărat de reclamanţi şi cel din teren, lipsa de identitate nefăcând obiectul cererii, plecând de la destinaţia imobilului care nu este menţionată în niciuna din cele două cărţi funciare învecinate şi care nu poate avea influenţa asupra dreptului de proprietate înscris în cartea funciară.

Cu privire la aprecierea instanţei de apel, în sensul că îndreptarea erorilor de înscriere în cartea funciară reprezintă în realitate o rectificare de carte funciară posibilă doar dacă actele care au stat la baza acestor înscrieri ar fi modificate, la rândul lor, au susţinut că nu au nici interesul şi nici calitatea să formuleze o atare solicitare cât timp localizarea pârâţilor în imobilul proprietatea lor este în mod exclusiv culpa Statului Român, prin autoritatea locală, municipiul Timişoara.

II.1.2. Recursul incident declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara:

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului incident, modificarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, constatarea lipsei de citare a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, în faţa instanţelor de fond şi justeţea excepţiilor invocate, având drept consecinţă respingerea acţiunii faţă de Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor, reprezentarea Statului Român revenind autorităţilor locale, invocaând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că instanţa de apel, la fel ca şi prima instanţă, a făcut o confuzie între Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara (D.G.R.F.P. Timişoara), instituţie cu personalitate juridică aflată în subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, cu competenţe exclusive în ceea ce priveşte fiscalitatea, conform H.G. nr. 520/2013, şi Ministerul Finanţelor, instituţie care reprezintă Statul Român în cauzele civile.

Aşadar, calitate de pârât în cauză o putea avea Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, doar în situaţia în care Ministerul Finanţelor ar fi acordat un mandat convenţional de reprezentare în acest dosar către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara ar fi putut reprezenta Ministerul Finanţelor, însă parte în dosar ar fi fost tot Ministerul Finanţelor, Direcţia putând exercita mandatul doar în numele Ministerului Finanţelor şi în limitele acordate de această instituţie, conform dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954.

Astfel, calitatea procesuală poate avea doar Ministerul Finanţelor şi nu mandatarii Ministerului Finanţelor, acest mandat fiind strict limitat la procedurile din faţa instanţei de judecată într-un anumit dosar, în rest acesta trebuie citat în nume propriu, la sediul său, nu la sediul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Timişoara, astfel că, în condiţiile art. 2009 C. civ., mandatarul îndeplineşte mandatul pe seama mandantului, mandatarul neavând obligaţii proprii din îndeplinirea acestuia

Faptul că instanţa de apel a constatat lipsa de interes a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Timişoara în promovarea apelului incident este consecinţa faptului că prima instanţă s-a pronunţat faţă de Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor, fără ca această instituţie să fie citată în condiţiile C. proc. civ. la sediul său, ci doar prin intermediul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Timişoara.

Or, de vreme ce pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu a fost citat, era imposibilă emiterea mandatului către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, fiind evident faptul că judecata, atât în primă instanţă, cât şi în apel s-a desfăşurat în lipsa citării unuia dintre pârâţi, respectiv a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, sub acest aspect hotărârile instanţelor de fond fiind lovite de nulitate.

A mai arătat că instanţa de apel a statuat greşit asupra normele legale aplicabile, admiţând complet eronat apelul părţii faţă de calitatea procesuală a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A precizat că în speţă Statul Român este reprezentat de autoritatea locală şi nu de cea naţională, instanţa ignorând faptul că în speţa nu sunt incidente dispoziţiile art. 223 alin. (1) C. civ., în sensul că în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu ca titular de drepturi şi obligaţii, Statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, ci sunt incidente dispoziţiile speciale date de Codul administrativ, lipsa calităţii procesuale pasive a recurentei fiind evidentă, reţinerile instanţei încalcând în mod flagrant principiul specialia generalibus derogant, respectiv normele Codului administrativ.

Aşa cum s-a stabilit de prima instanţă, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, cât din probatoriul din dosar nu rezultă faptul că bunul imobil indicat în acţiune s-ar fi aflat în proprietatea publică a Statului Român.

Având în vedere faptul că în CF nu există menţiunea expresă (derogatoare de la dispoziţiile generale) că imobilul ar fi în domeniul public al statului, sunt aplicabile dispoziţiile art. 286 alin. (2) şi (4) Cod administrativ, iar potrivit Anexei nr. 4 indicată în alin. (4) al acestui articol bunul revendicat nu aparţine domeniului public de interes naţional, ci eventual de interes local, dispoziţii ce trebuie coroborate şi cu cele ale art. 36 alin. (1) şi (2) Legii 18/1991, republicată.

Aşadar, terenul fiind în proprietatea statului la data apariţiei Legii nr. 18/1991, în intravilanul localităţii, este în administrarea autorităţilor locale, care au vocaţie la dobândirea în proprietate a terenului în discuţie, în condiţiile dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, republicată, în baza cărora atribuirea se făcea pe baza propunerii primăriilor, prin ordinul prefectului, consecinţa fiind că terenul în discuţie se circumscrie domenialităţii (publice ori private) a unităţii administrativ teritoriale, care, în speţă, este Municipiul Timişoara, prin primar, nicidecum a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor.

Prin urmare, terenul în discuţie, a trecut ope legis din proprietatea Statului Român în proprietatea unităţii administrativ-teritoriale, legea fiind un mod originar de dobândire a proprietăţii.

În acest context, corect a apreciat prima instanţă faptul că nu se justifică împrocesuarea în calitate de subiect procesual pasiv a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, ci a autorităţii locale indicate, aceasta fiind în fapt şi entitatea care încasează impozitele şi taxele aferente imobilului în speţă, fiind aplicabile dispoziţiile art. 36 alin. (2) lit. c) şi alin. (5) lit. b) din Legea nr. 215/2001, cu raportare la prevederile art. 30 alin. (1), art. 36 teza I, art. 40 C. proc. civ., concluziile instanţei de apel fiind eronate.

A menţionat că Ministerul Finanţelor, ca reprezentant al Statului Român, nu poate emite nici un document sau satisface anumite pretenţii ale intimaţilor care să aibă legătură cu cauza pendinte şi nici nu poate îndeplini vreun alt act care să implice naşterea calităţii procesuale pasive a acestui pârât în prezenta cauză, astfel încât între reclamanţii-intimaţi şi Ministerul Finanţelor, ca reprezentant al Statului Român, nu a luat naştere şi nici nu poate lua naştere vreun un raport juridic în condiţiile stipulate de dispoziţiile art. 36 teza I C. proc. civ.

Date fiind cele arătate, se impune şi exonerarea Ministerului Finanţelor de la plata oricăror cheltuieli de judecată, acestea putând fi eventual stabilite în sarcina reprezentantului Statului Român, respectiv unitatea administrativ teritorială pe teritoriul căreia se găseşte imobilul.

II.3. Apărările formulate în cauză:

La data de 10 octombrie 2023, prin poştă, în termen legal, recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara a depus întâmpinare la recursul principal declarat de recurenţii-reclamanţi, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca neîntemeiat, reiterând din argumentele expuse în susţinerea recursului incident.

La data de 29 noiembrie 2023, în termen legal, intimaţii-pârâţi R., Q. şi P. au depus întâmpinare la recursul principal declarat de recurenţii-reclamanţi, prin care au solicitat să se constate nulitatea recursului, precum şi cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

În susţinerea poziţiei lor procesuale, în referire la situaţia de fapt, au arătat că prin invocarea normelor de drept material ca fiind încălcate de instanţa de apel, în pronunţarea deciziei recurate, şi prin trimiterea făcută la aprecierea probelor atât de către prima instanţă, cât şi de către instanţa de apel, recurenţii tind la rejudecarea fondului, aspect inadmisibil în faţa instanţei de recurs.

Faptul că instanţa procedat la verificarea identităţii dintre imobilul revendicat de către reclamanţi şi cel cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare nu contravine sub nicio formă cu dispoziţiile de drept material aferente dovezii dreptului de proprietate.

Pe de altă parte, recurenţii au invocat încălcarea unor norme de drept procesual de către instanţele de fond, însă dispoziţiile legale evocate se circumscriu unor norme de drept material.

La data de 02 noiembrie 2023, prin e-mail, şi, respectiv, la data de 03 noiembrie, prin poştă electronică, în termen legal, intimaţii-pârâţi M., N., O., G., T., U. şi V. au depus întâmpinări la recursul principal declarat de recurenţii-reclamanţi, prin care au solicitat, în principal, pe cale de excepţie, admiterea excepţiei nulităţii recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate şi obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la excepţia nulităţii recursului, raportat la dispoziţiile art. 488 coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., cu privire la primul motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., au arătat că hotărârea nu a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură impuse sub sancţiunea nulităţii.

Astfel, au menţionat că prima instanţă a respins în mod corect excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor Q., P. şi R., iar instanţa de apel, raportat la limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, potrivit art. 477 C. proc. civ., nu s-a pronunţat asupra acestei chestiuni, întrucât aceştia nu au atacat soluţia dată excepţiei.

Referitor la cea de-a doua încălcare a regulilor de procedură, au susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra naturii juridice a contractului menţionat câtă vreme analiza raportului juridic s-a realizat în contextul verificării stării de fapt raportată la cea de drept, în strânsă legătură cu obiectul dedus judecăţii. Pe cale de consecinţă, nu poate fi vorba de vreo schimbare a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată, instanţa pronunţându-se în limita obiectului cererii cu care a fost investită.

Mai mult, aspectele invocate de către recurenţi, nu reprezintă o încălcare a regulilor de procedură stricto sensu, o cercetare a acestor motive impunând o cercetare a fondului cauzei.

Nu poate fi reţinut nici cel de-al doilea motiv de recurs invocat de către recurenţi, respectiv acela că prin hotărârea pronunţată în apel s-a încălcat autoritatea de lucru judecat - motiv de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., nu pct. 6 cum în mod greşit au arătat recurenţii.

Ceea ce au invocat recurenţii reprezintă puterea de lucru judecat al chestiunii reţinute în decizia nr. 453/R/2014 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, însă faptul că instanţa de apel a făcut referire la chestiunea litigioasă din prezenta cauză nu corespunde cu o încălcare a autorităţii de lucru judecat al unei decizii judecătoreşti.

În soluţionarea acestei excepţii trebuie analizat efectul negativ al acesteia, de natură să oprească o nouă judecată între aceleaşi părţi, cu acelaşi obiect şi aceeaşi cauză. Astfel, identitatea de obiect este prima condiţie care trebuie îndeplinită pentru invocarea excepţiei autorităţii de lucru judecat. Prin obiect al judecăţii se înţelege pretenţia formulată, folosul urmărit de reclamant precum şi dreptul subiectiv care se referă la obiectul material pretins.

Nu poate fi primit nici motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurenţi, cu privire la încălcarea art. 480 vechiul C. civ., respectiv a art. 563 noul C. civ.

Din lecturarea deciziei atacate, astfel cum a fost motivată, nu rezultă nicio încălcare a normelor de drept material invocate de către recurenţi, în doctrină şi jurisprudenţă existând numeroase definiţii date acţiunii în revendicare. Dacă reclamanţii au făcut trimitere la definiţia care le profită, din punct de vedere literal, aceasta nu înseamnă că aceasta poate fi ridicată la rang de normă de drept material, aleator, iar prin invocarea art. 565 din Noul C. civ. se tinde la rejudecarea fondului, reiterând .

Faptul că instanţa procedat la verificarea identităţii dintre imobilul revendicat de către reclamanţi şi cel cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare nu contravine sub nicio formă cu dispoziţiile de drept material aferente dovezii dreptului de proprietate.

Recurenţii au invocat încălcarea unor norme de drept procesual de către instanţele de fond, însă dispoziţiile legale evocate se circumscriu unor norme de drept material.

Mai mult, trimiterea făcută la aprecierea probelor atât de către prima instanţă, cât şi de către instanţa de apel, denotă cât se poate de clar faptul că recurenţii tind la cercetarea cauzei pe fond, aspect inadmisibil în faţa instanţei de recurs.

Prin invocarea încălcării art. 555 C. civ., art. 480 C. civ. vechi, art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţei Drepturilor Omului, art. 1270 C. civ., art. 481 vechiul C. civ., recurenţii au solicitat o nouă rejudecare a fondului cauzei, exprimându-şi nemulţumirea raportat la faptul că instanţele de fond, prin soluţiile date, nu confirmă dreptul de proprietate al acestora asupra imobilului revendicat.

Ceea ce pierd din vedere recurenţii este faptul că, prin soluţia de respingere a acţiunii în revendicare, pronunţată de prima instanţă şi menţionată în apel, nu se contestă dreptul de proprietate al acestora, ci se constată că există mai mulţi proprietari a două bunuri diferite, mai exact două imobile care, datorită erorilor săvârşite în momentul întabulării în cartea funciară, se suprapun în fapt.

Argumentul în sensul că soluţiile instanţelor de fond ar echivala cu o expropriere a recurenţilor, nu se verifică în speţă, iar prin conduita procesuală adoptată de către aceştia, prin trimiterea în mod constant la soluţia, motivarea, aprecierea probelor date atât de către prima instanţă, cât şi de către instanţa de apel, se urmăreşte a se obţine o nouă judecată asupra fondului, aspect inadmisibil în calea de atac a recursului.

Cu privire la încălcarea normei de drept material de către instanţa de apel referitoare la drepturile tabulare, astfel după cum relevă recurenţii, au menţionat că în susţinerea acestei teze au fost invocate o serie de texte legale care fac trimitere la dovada dreptului de proprietate în sistemul de carte funciară, însă modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probele administrate nu mai poate fi cenzurată de către instanţa de recurs, dat fiind că o atare cenzură este inadmisibilă în actuala reglementare legală a recursului.

La data de 20 noiembrie 2023 şi, respectiv, la data de 20 decembrie 2023, în termen legal, recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinările formulate de intimaţi-pârâţi, solicitând respingerea excepţia nulităţii recursului, deoarece această excepţie operează doar în cazul în care în formularea recursului nu sunt prezentate argumente care să nu se încadreze în vreunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar pe fondul recursului au reiterat susţinerile circumscrise motivelor de casare invocate prin cererea de recurs principal.

II.4. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtru, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 04 iunie 2020, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 10 ianuarie 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursurilor la data de 27 februarie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

III.1. În prealabil, Înalta Curte reţine că, în condiţiile art. 488 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere doar pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege. Aceste cazuri de casare au în vedere doar ipoteze de nelegalitate formală (procedurală), respectiv de nelegalitate substanţială a hotărârii recurate, nefiind posibil ca pe calea recursului să fie reexaminată situaţia de fapt stabilită în mod suveran de instanţele de fond (prima instanţă şi cea de apel, ambele îndreptăţite şi obligate să judece întreaga cauză sub toate aspectele, de fapt şi de drept).

Aşa fiind, criticile prin care se tinde la stabilirea altei situaţii de fapt decât cea reţinută în mod suveran de instanţele devolutive sunt critici de netemeinicie, care excedează dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ.

În fapt, ambele instanţe de fond - prima instanţă şi cea de apel, apelul fiind devolutiv, de natură a deschide o nouă judecată asupra fondului, în fapt şi în drept (art. 476 alin. (1) C. proc. civ.) - au reţinut că acţiunea în revendicare promovată de reclamanţi nu poate fi admisă, întrucât imobilul asupra căruia aceştia au dobândit dreptul de proprietate, pe de-o parte, şi imobilul în care se află apartamentele asupra cărora pârâţii au dobândit la rândul lor dreptul de proprietate, pe de altă parte, sunt diferite. Ca atare, s-a constatat, sub aspectul situaţiei de fapt relevante, că pârâţii nu ocupă în fapt imobilul aflat în proprietatea reclamanţilor.

Curtea de Apel Timişoara a sintetizat această situaţie de fapt reţinută în următorii termeni:

"Spaţiul primit de Întreprinderea Judeţeană de Producţie Industrială şi Prestări Servicii, transferat apoi către X. S.A. şi vândut de aceasta din urmă reclamanţilor, reprezentând atelier de producţie, nu poate fi imobilul ocupat în prezent de pârâţi, identificat ca fiind imobilul înscris în CF x (actual x Timişoara), cu nr. top. x, care a avut destinaţia de locuinţă atât înainte cât şi după naţionalizare, fiind închiriat de Statul Român pârâţilor, fiind deţinut în mod legal de aceştia.

În consecinţă, curtea constată că doar în aparenţă titlul prezentat de reclamanţi are în vedere imobilul aflat în posesia pârâţilor, în realitate însă, întrucât reclamanţii nu au putut dobândi un alt imobil decât cel transmis de IJPIPS către X. S.A., dreptul de proprietate al acestora nu poate viza imobilul înscris în CF x (actual x Timişoara), cu nr. top. x.

De altfel, în acord cu prima instanţă şi contrar susţinerilor reclamanţilor apelanţi, chestiunea litigioasă din cauza pendinte vizează mai degrabă o îndreptare a unor erori de înscriere în cartea funciară şi nu o comparaţie de titluri, operaţiune specifică acţiunii în revendicare."

III.2. Prin motivele de recurs, recurenţii-reclamanţi au arătat că, întrucât obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de o acţiune în revendicare, respectiv identificarea imobilului proprietatea reclamanţilor, conform contractului de vânzare-cumpărare şi eliberarea lui din posesia pârâţilor, instanţa de apel nu avea dreptul să analizeze, fără un capăt de cerere în acest sens, valabilitatea vreunei document prezentat în probaţiune sau să procedeze la identificarea pe cont propriu, a acestui imobil, neavând competenţa necesară, astfel că pentru o astfel de identificare era necesară opinia unui specialist topograf, ceea ce s-a şi întâmplat.

În condiţiile în care expertiza topografică, la care nici instanţa de fond şi nici cea de apel nu fac referire, a identificat imobilul constând în casa înscrisă sub nr. top. x, CF nr. x, Timişoara şi terenul aferent acesteia din contractul de vânzare-cumpărare ca fiind cel posedat de către pârâţi, fără titlu, deoarece contractele acestora de vânzare-cumpărare vizează un alt imobil, altă CF, instanţa de apel nu puteau reţine în motivare, în respingerea acţiunii, pe baza proprilor aprecieri, existenţa unor erori de înscriere în cartea funciară, fără a argumenta în ce constau acestea sau care sunt erorile de măsurare.

Această critică are două componente, prima referindu-se la pretinsa depăşire a limitelor învestirii instanţei prin aprecierile făcute asupra forţei probante a înscrisurilor depuse, respectiv asupra valabilităţii actelor şi faptelor juridice exhibate de părţile dintr-o acţiune în revendicare, iar cea de-a doua se referă la neluarea în seamă a expertizei şi la stabilirea eronată a situaţiei de fapt, prin raportare la probe.

Prima categorie de critici poate fi subsumată dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind însă nefondată.

Potrivit art. 563 alin. (1) C. civ. în vigoare, proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul.

Acţiunea in revendicare este acţiunea prin care cel care se pretinde proprietarul unui bun individual determinat asupra căruia a pierdut posesia cere instanţei să i se recunoască dreptul de proprietate asupra bunului şi să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpâneşte fără drept.

Admiterea acţiunii presupune stabilirea, respectiv recunoaşterea (cele două sintagme fiind echivalente din punct de vedere funcţional) calităţii reclamantului de proprietar asupra bunului individual determinat care face obiectul revendicării, dar şi stabilirea împrejurării decisive că acel bun (şi nu altul) este stăpânit în fapt de către pârât, şi aceasta indiferent dacă acesta o face în calitate de posesor ori de detentor precar, respectiv indiferent dacă exhibă sau nu la rândul său un titlu opozabil reclamantului, această chestiune fiind una care priveşte analiza subsecventă, în drept, a poziţiei juridice preferabile în litigiu.

Recurenţii-reclamanţi susţin fără temei că instanţa nu trebuia să analizeze situaţia în fapt, respectiv nu trebuia să stabilească imobilul pe care intimaţii-pârâţi îl stăpânesc în fapt şi dacă acesta este sau nu identic cu imobilul revendicat. Înalta Curte reţine însă dimpotrivă că această analiză este definitorie pentru acţiunea în revendicare şi ţine de esenţa acesteia, iar lipsa verificării celor două condiţii cumulative enunţate ar fi lipsit de suport legal hotărârea recurată.

Ca urmare, instanţa care judecă acţiunea în revendicare nu se poate rezuma la o analiză formală a înscrisurilor depuse în probaţiune, ci trebuie să le aprecieze potrivit liberei sale convingeri, fiecare probă fiind analizată în parte, dar şi prin raportare la ansamblul probator, astfel cum dispune art. 264 C. proc. civ.

Mai mult, contrar motivelor de recurs, instanţa care soluţionează acţiunea în revendicare este în drept să verifice pe cale incidentală în ce măsură titlurile exhibate de părţi sunt valabile şi eficace, fără să fie necesară formularea unui capăt de cerere distinct în acest sens, de vreme ce C. civ. este limpede în sensul că nulitatea poate fi ridicată şi pe cale de excepţie, respectiv pe cale de apărare de fond (art. 1.249 C. civ.), iar în ceea ce priveşte eventualele nulităţi de ordine publică, acestea trebuie verificate şi invocate de instanţă chiar şi din oficiu (art. 1.247 alin. (3) C. civ.).

În consecinţă, instanţele de fond nu au încălcat regulile de drept material, respectiv procesual aplicabile acţiunii în revendicare atunci când au statuat că, în pofida suprapunerii aparente, scriptice, cele două imobile - cel aflat în proprietatea recurenţilor, respectiv cel în care se află apartamentele cumpărate de intimaţi - nu se suprapun. Nu doar că nu s-a încălcat principiul disponibilităţii, ci dimpotrivă, acest principiu ar fi fost nesocotit în măsura în care instanţele de fond ar fi omis să analizeze dacă imobilul asupra căruia recurenţii exhibă un titlu de proprietate este acelaşi cu imobilul stăpânit în fapt de pârâţi, căci această verificare ţine de esenţa acţiunii în revendicare.

În cadrul verificărilor specifice acestei acţiuni, înscrisurile care probează modurile translative de proprietate care alcătuiesc titlul de proprietate al părţilor, în sensul juridic al termenului, ca şi celelalte documentaţii cadastrale, de carte funciară ori altele asemenea nu au şi nici nu pot avea o forţă probantă absolută, ci trebuie interpretate coroborat de către instanţele de fond, care sunt suverane în ceea ce priveşte stabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea probatoriului administrat, cu singura condiţie să-şi motiveze hotărârea. Or, această condiţie este îndeplinită în speţă, întrucât decizia recurată răspunde în esenţă argumentelor esenţiale ale părţilor şi explică logic şi concentrat maniera în care sunt aplicate în speţă condiţiile acţiunii în revendicare, ceea ce corespunde în esenţă exigenţelor rezultate din art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv din art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte a doua componentă a criticilor evocate, aceasta nu poate fi primită, întrucât reprezintă o realitate o chestiune de netemeinicie, care priveşte interpretarea probelor şi stabilirea situaţiei de fapt, iar nu o veritabilă chestiune de nelegalitate, singura care poate face obiectul analizei instanţei de recurs, pe temeiul art. 488 C. proc. civ.

Cu toate că în cadrul criticilor subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt invocate texte de lege cu privire la care se susţine că ar fi fost încălcate, dezvoltarea criticilor respective relevă că, în fapt, recurenţii sunt nemulţumiţi cu privire la modul în care au fost interpretate probele administrate în cauză, principala lor nemulţumire referindu-se la împrejurarea că instanţa de apel a statuat cu privire la situaţia de fapt, respectiv cu privire la inexistenţa unor acte de stăpânire materială exercitate de pârâţi asupra imobilului aflat în proprietatea reclamanţilor.

În această privinţă, Înalta Curte face trimitere la considerentele deja expuse, potrivit cărora judecarea pe fond a acţiunii în revendicare presupune cu necesitate verificarea şi, dacă este cazul, recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantului, ca şi constatarea încălcării acestui drept prin exercitarea unor acte de stăpânire materială asupra respectivului bun de către pârât, acte care nu se întemeiază pe un drept opozabil titularului dreptului de proprietate.

Stabilind în fapt în mod suveran că intimaţii-pârâţi nu stăpânesc în fapt imobilul proprietatea reclamanţilor, instanţele de fond nu au făcut decât să verifice condiţiile specifice acţiunii în revendicare şi nu au încălcat cu nimic dreptul de proprietate recunoscut reclamanţilor.

Din aceleaşi raţiuni, nu sunt încălcate dispoziţiile art. 478 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a schimbat obiectul şi cauza cererii, astfel cum fără temei se pretinde, ci a răspuns criticilor formulate din perspectiva condiţiilor specifice acţiunii în revendicare.

Dispoziţiile art. 478 C. proc. civ., ca de altfel şi principiul mai larg al disponibilităţii părţilor în procesul civil (art. 9 C. proc. civ.) nu sunt încălcate prin statuarea instanţei de apel, care a învederat că numai intimaţii pârâţi R. şi AA. ar fi fost în măsură să critice respingerea excepţiei lipsei calităţii lor procesuale pasive; recurenţii-reclamanţi afirmă fără temei că au dreptul de a stabili cadrul procesual, însă acest drept se exercită prin indicarea celor chemaţi în judecată ca pârâţi, prin petiţia introductivă, ca şi, dacă este cazul, prin renunţarea la judecată faţă de anumiţi pârâţi, în condiţiile art. 406 C. proc. civ. Reclamanţii nu se pot însă desista de acţiune faţă de anumiţi pârâţi prin simpla susţinere potrivit căreia aceştia nu au calitate procesuală pasivă - în condiţiile în care pârâţii au fost chemaţi în judecată şi şi reclamanţii nu s-au desistat în ceea ce-i priveşte, instanţa este îndreptăţită şi obligată să verifice condiţia calităţii procesuale pasive, indiferent de ceea ce susţin părţile în această privinţă (art. 36 C. proc. civ.).

III.3. Contrar motivelor de recurs, nu sunt cu nimic încălcate prevederile art. 555, 563 C. civ. (ca şi prevederile parţial echivalente cuprinse în art. 480-481 C. civ. anterior, respectiv ale art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) prin respingerea acţiunii în revendicare, în condiţiile în care s-a stabilit că pârâţii nu încalcă dreptul de proprietate al reclamanţilor. O atare statuare nu poate echivala nici cu o expropriere, cum fără temei legal afirmă recurenţii.

În ceea ce priveşte criticile întemeiate pe forţa probantă a înscrierilor de carte funciară, ca şi a extrasului de carte funciară care atestă aceste înscrieri, Înalta Curte observă că, în circumstanţele speţei, aceste susţineri sunt fără suport juridic. Curtea de Apel Timişoara nu a negat existenţa dreptului de proprietate întabulat în cartea funciară în folosul recurenţilor, ci a statuat că acest drept nu este încălcat de către intimaţii-pârâţi, care nu stăpânesc în fapt imobilul ce aparţine reclamanţilor, ceea ce este altceva decât a încălca regulile privitoare la proba dreptului de proprietate însuşi, reprezentând o chestiune de fapt, necenzurabilă în recurs. Ca atare, vor fi înlăturate criticile care privesc, imprecis din perspectiva regulilor tranzitorii aplicabile (art. 76 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ.), pretinsa încălcare a regulilor privitoare la forţa probantă şi efectele juridice ale înscrierilor de carte funciară, reglementate în prezent de art. 876 şi urm. C. civ.

Pentru aceleaşi considerente, sunt lipsite de suport juridic susţinerile referitoare la încălcarea regulilor referitoare la forţa probantă a înscrisurilor autentice, dispoziţiile referitoare la materia probelor, enunţate indistinct de către recurenţi, nefiind în vreun fel încălcate. În această privinţă, trebuie reţinut că recursul nu poate fi transformat într-o cale devolutivă de atac, prin care să se ceară instanţei de recurs, pe cale ocolită, să verifice însăşi maniera în care probele au fost interpretate în vederea stabilirii situaţiei de fapt. Înalta Curte reţine că o critică de netemeinicie nu poate fi convertită într-o critică veritabilă de nelegalitate prin simpla indicare a unor texte de lege, ci mai este necesar ca dezvoltarea criticilor respective să constituie în mod real un raţionament apt a demonstra maniera în care normele de drept procesual ori material invocate au fost greşit interpretate, respectiv aplicate (art. 486 alin. (1) lit. d), art. 489 alin. (2) C. proc. civ.).

III.4. O altă critică priveşte încălcarea autorităţii de lucru judecat prin raportare la cele statuate în cauza finalizată cu pronunţarea dec.civ. nr. 453/R/2014 a Curţii de Apel Târgu Mureş, critică încadrabilă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. Recurenţii afirmă în esenţă că prin hotărârea evocată s-a statuat irevocabil că ei au calitatea de proprietari înscrişi în cartea funciară.

Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. Aşadar, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune întrunirea a două condiţii cumulative, respectiv identitatea de părţi (situaţia terţilor care nu au participat în primul proces fiind reglementată de art. 435 alin. (2) C. proc. civ.) şi identitatea de chestiune litigioasă.

Se constată că dec.civ. nr. 453/R/2014 a Curţii de Apel Târgu Mureş a fost respinsă acţiunea în rectificare a cărţii funciare în care reclamanţii sunt înscrişi ca proprietari, însă această respingere nu s-a dispus din considerente privitoarea la fondul raportului juridic litigios, ci dintr-un considerent de natură procedurală, referitor la specificul acţiunii în rectificare de carte funciară. Pe temeiul dispoziţiilor art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi cărţii funciare, în forma aplicabilă acelui litigiu, instanţa de recurs a statuat că rectificarea unei înscrieri de carte funciară are caracter accesoriu, fiind grefată pe o acţiune principală ce trebuie să aibă ca obiect constaarea nevalabilităţii înscrierii de carte funciară, respectiv a actului care a constituit temeiul respectivei înscrieri. Or, a constatat instanţa de recurs, în speţă acţiunea în rectificare a fost promovată de sine stătător, fără o acţiune de fond care să-i constituie suportul de drept material.

Este limpede că o hotărâre pronunţată în aceste coordonate nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului raportului juridic litigios, pe care nu-l dezleagă, ci doar asupra condiţiilor de admisibilitate specifice unei acţiuni în rectificare. Pronunţând această soluţie, nu au fost menţinute, dar nici infirmate statuările instanţelor anterioare, care constataseră că în mod eronat s-a dispus întabularea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului aflat în proprietatea reclamanţilor din acel dosar (şi care constituie, în parte, intimaţii-pârâţi din prezenta cauză). Ca atare, hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş nu dezleagă o chestiune litigioasă aptă a fi opusă cu autoritate de lucru judecat în cauza de faţă, în care s-a discutat fondul acţiunii în revendicare formulate de această dată de reclamanţi. Curtea reaminteşte totodată că decizia recurată nu neagă dreptul de proprietate al recurenţilor-reclamanţi asupra imobilului cumpărat de la X. S.A., ci reţine în fapt că pârâţii ocupă un imobil diferit, iar în drept că proprietatea recurenţilor-reclamanţi nu este încălcată în maniera pretinsă de aceştia.

Prin raportare la cele ce preced, se constată că recursul reclamanţilor este nefondat, urmând a fi respins ca atare (art. 496 alin. (1) C. proc. civ.).

În aplicarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi A. şi B. vor fi obligaţi la 1.500 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă R., conform înscrisurilor doveditoare depuse la dosar.

III.5. Recursul incident declarat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara este nefondat, nefiind indicate motive de nelegalitate apte a determina reformarea deciziei recurate.

Prima instanţă a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu această entitate ca fiind îndreptată împotriva unei personae fără calitate procesuală pasivă.

În apel, Curtea de Apel a respins un apel incident similar recursului incident de faţă, statuând că "având în vedere definiţia consacrată de art. 36 din C. proc. civ. potrivit căreia calitatea procesuală priveşte identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, una dintre condiţiile principale pentru a putea fi invocată excepţia lipsei calităţii procesuale este aceea ca persoana care o invocă să fie parte în litigiul dedus judecăţii. Or, curtea constată că, întrucât DGRFP Timişoara nu a fost şi nu este parte în demersul judiciar pendinte, aceasta fiind citată în calitate de reprezentant al Ministerului Finanţelor care, la rândul său, reprezintă Statul Român în proces, nu are niciun interes să invoce lipsa calităţii sale procesuale pasive."

Or, recurenta nu critică această statuare, ci afirmă în esenţă că nu are calitate de reprezentant al Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, care nu a fost legal citat. Recurenta nu are însă calitatea de a invoca o eventuală vătămare a drepturilor procesuale ale Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, pe care nu-l reprezintă, astfel cum ea însăşi afirmă; în ceea ce priveşte propria sa poziţie procesuală, în mod legal s-a reţinut încă din primă instanţă că nu are calitate procesuală pasivă în nume propriu, criticile reiterate în recurs fiind astfel vădit nefondate, motiv pentru care recursul incident va fi de asemenea respins (art. 496 alin. (1) C. proc. civ.).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului principal, invocată de intimaţii-pârâţi.

Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de reclamanţii A. şi B. şi recursul incident declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara împotriva deciziei civile nr. 177 din 30 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi A. şi B. la 1.500 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă R..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 martie 2024.