Revocatory action for inopposability of voluntary partition: statute of limitations not extinguished until creditor knew of insolvency, appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 21 martie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, la data de 17.06.2021, reclamantul A. i-a chemat în judecată pe pârâţii B., C. şi D. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună revocarea parţială a contractului de partaj voluntar fără sultă autentificat sub nr. x/22.08.2018 la E. în ceea ce priveşte cele două apartamente, nr. x şi nr. 5, situate în mun. Constanţa, strada x nr. 41, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1962/31.05.2022, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material al acţiunii şi a respins, ca nefondată, cererea.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 39C din 14 februarie 2023, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a admis apelul reclamantului A., formulat împotriva sentinţei civile nr. 1962 din 31.05.2022 pronunţate de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B., C. şi D.; a schimbat, în parte, sentinţa apelată în sensul că a admis acţiunea şi a declarat inopozabil, în parte, faţă de creditorul A. contractul de partaj voluntar fără sultă autentificat sub nr. x/22.08.2018 la E., Constanţa, în ceea ce priveşte apartamentul nr. x din Constanţa, str. x, parter şi dreptul de coproprietate forţată şi perpetuă asupra părţilor în folosinţă comună, nr. cad. x, înscris în C.F. nr. x a localităţii Constanţa, şi dreptul de proprietate asupra terenului aferent indiviz de 16,40 m.p., nr. cad. x, înscris în C.F. nr. x (nr. CF vechi x) a localităţii Constanţa, şi apartamentul nr. x din Constanţa, str. x, şi dreptul de coproprietate forţată şi perpetuă asupra părţilor în folosinţă comună, nr. cad. x, înscris în C.F. nr. x (nr. CF vechi x) a localităţii Constanţa şi dreptul de proprietate asupra terenului aferent indiviz de 16,40 m.p., nr. cad. x, înscris în C.F. nr. x (nr. CF vechi x) a localităţii Constanţa; totodată, a respins apelul pârâtului B. declarat împotriva sentinţei civile nr. 1962 din 31.05.2022 pronunţate de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. şi pârâţii C. şi D., ca nefondat; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate; a obligat reclamantul la plata către Municipiul Constanţa a sumei de 8.469 RON reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă soluţionării cauzei în primă instanţă; a obligat pârâţii la plata către reclamant a sumei de 8.469 RON cheltuieli de judecată în primă instanţă şi a obligat apelantul-pârât la plata către apelantul-reclamant a sumei de 6.614,5 cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 39C din 14 februarie 2023 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă a declarat recurs pârâtul B..

În cuprinsul cererii de recurs, pârâtul B. a formulat, în esenţă, următoarele critici:

În primul rând, critică soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului materiale la acţiune.

În acest sens, arată că, potrivit art. 1564 C. civ., "dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 1 an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia sa cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat."

Termenul se calculează în funcţie de două momente alternative: data de la care creditorul a cunoscut, respectiv data de la care creditorul trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat. Primul moment este unul subiectiv, denumind data de la care creditorul, în mod efectiv, a cunoscut prejudiciul cauzat prin încheierea actului juridic, iar al doilea este un moment obiectiv, fiind determinat de la caz la caz, în funcţie de împrejurări, de trăsăturile şi pregătirea creditorului.

Reclamantul afirmă că, la rămânerea definitivă a sentinţei civile nr. 1048, pronunţată de tribunal, adică după respingerea recursului său de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a aflat că, după pronunţarea hotărârii instanţei de fond, sentinţa tribunalului, pârâtul-recurent ar fi încheiat un act de partaj voluntar fraudulos.

Înalta Curte, prin decizia civilă nr. 1698/2013, a statuat că "acţiunea pauliană, fiind o acţiune patrimonială prin care creditorul cere revocarea pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în vederea prejudicierii intereselor sale, termenul de prescripţie este cel general de 3 ani şi începe să curgă, potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, de la momentul în care creditorul a cunoscut cauza anulării". În speţa respectivă, pe calea acţiunii pauliene, reclamantul a cerut desfiinţarea unor contracte de vânzare-cumpărare a unor imobile, pe motiv că prin înstrăinarea acestor bunuri din averea sa, debitorul s-a sustras de la executarea silită pornită împotriva sa.

Înalta Curte a reţinut că, în aceasta situaţie, "termenul de prescripţie va curge de la momentul în care s-a realizat publicitatea privind ieşirea din patrimoniul debitorului a bunurilor respective, acesta fiind momentul subiectiv în care creditorul a putut lua cunoştinţă de actul încheiat de debitor în vederea prejudicierii intereselor sale".

Aşadar, cu menţiunea că termenul de prescripţie nu mai este de 3 ani, ca în sistemul Decretului nr. 167/1958, dar că momentele subiective şi obiective de la care începe să curgă termenul s-au păstrat, în cauză, momentul subiectiv este 23.08.2018, data la care s-a realizat publicitatea în cartea funciară a actului de partaj voluntar (în esenţă, un contract ca şi în speţa evocată).

Însă, pentru că, la data realizării publicităţii actului de partaj voluntar, sentinţa Tribunalului Constanţa din dosarul nr. x/2015 nu era executorie, momentul subiectiv nu poate fi altul decât cel legat de pronunţarea deciziei Curţii de Apel din dosarul nr. x/2015, hotărârea fiind una executorie.

În opinia recurentului, la expirarea termenului de recurs pentru pârâtul B., adică la 30 de zile de la comunicarea deciziei către părţile din proces, respectiv la 12.04.2020, moment la care reclamantul A. a luat act şi de faptul că hotărârea este definitivă şi, ca atare, şi creanţa la plata căreia a fost supus are caracter cert, a început să curgă şi termenul de prescripţie al acţiunii pauliene.

Nu poate fi acceptat punctul de vedere al Curţii de Apel care a arătat că până la pronunţarea deciziei de către Înalta Curte de Casaţie, creanţa avea numai un caracter eventual, întrucât, în recursul propriu, nu se putea înrăutăţi situaţia creditorului A., astfel încât acesta putea să înceapă executarea silită.

Prin urmare, la data sesizării instanţei, 17.06.2021, termenul de prescripţie de 1 an era împlinit, întrucât el a început să curgă la 12.04.2020, dată la care hotărârea ce se executa, decizia curţii de apel, era definitivă în ceea ce îl priveşte pe debitor.

Menţionează că la interogatoriu, întrebarea nr. 3, reclamantul a arătat că a luat cunoştinţa de actul de partaj voluntar din cartea funciară, arătând însă că a făcut-o abia în iunie 2021, adică după rămânerea definitivă a hotărârii Tribunalului Constanta, prin respingerea recursului declarat de acesta.

Evident, a luat cunoştinţă nu în cursul unei executări silite, pentru că nu o pornise (a pornit executarea abia după pronunţarea hotărârii instanţei de fond, iar la interogatoriu nu a oferit vreo explicaţie pentru faptul că de la momentul pronunţării şi comunicării deciziei de către Curtea de Apel Constanţa, 12.03.2020, şi până la judecarea recursului nu a întreprins niciun demers execuţional), ci prin consultarea registrului public, respectiv a cărţii funciare.

În orice caz, este evident că nu momentul stabilit de instanţa de apel, al luării la cunoştinţă de prejudiciul creat, trebuie avut în vedere (respectiv, data din cursul executării silite la care s-a constatat că la prima licitaţie publică nu s-a prezentat niciun cumpărător), întrucât el este contrazis până şi de către reclamant, prin răspunsul dat la interogatoriu.

Susţine că este greşit momentul de la care curge termenul de prescripţie reţinut de instanţa de apel din acest punct de vedere, întrucât, cartea funciară fiind un registru public, aşa cum a arătat şi Înalta Curte, poate fi accesat de oricine şi oricând şi se poate lua cunoştinţă, astfel, de actul presupus fraudulos.

În consecinţă, chiar dacă în ceea ce priveşte stabilirea momentului subiectiv ar putea subzista incertitudini, determinarea unui moment obiectiv de la care creditorul reclamant ar fi putut cunoaşte prejudiciul este simplă, ea având legătură cu momentul publicării actului în cartea funciară, corelat cu data la care decizia Curţii de Apel din dosarul nr. x/2015 a rămas definitivă pentru debitor, nefiind recurată, creanţa fiind şi una certă. Acest moment este, cum a arătat, 12.03.2020.

Prin urmare, apreciază că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a normei de drept material cuprinsă în art. 1564 C. civ.

În al doilea rând, critică hotărârea recurată sub aspectul aplicării greşite a normei de drept material cuprinsă în art. 1562 C. civ., în ceea ce priveşte întrunirea condiţiilor de admitere a acţiunii pauliene.

Susţine că prima instanţa a reţinut corect, în opinia recurentului, că reclamantul creditor nu a făcut dovada insolvabilităţii debitorului, precum şi că sarcina dovedirii stării de insolvabilitate revine reclamantului creditor.

În opoziţie cu prima instanţă, Curtea de Apel Constanta a reţinut existenţa fraudei debitorului, recurentul-pârât, şi a complicităţii la fraudă a terţului, fosta soţie a acestuia, parte în actul de partaj voluntar.

Nu a fost analizată prima condiţie ce trebuie îndeplinită pentru admiterea acţiunii pauliene, şi anume cea a existenţei prejudiciului suferit ca urmare a încheierii actului încheiat de debitor.

Sarcina probei revenea, negreşit, în acord cu dispoziţiile art. 249 C. proc. civ., creditorului. Acesta trebuia să probeze că debitorul său şi-a creat sau şi-a mărit o stare de insolvabilitate prin încheierea actului juridic.

Nu rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată cum s-a constatat starea de insolvabilitate, întrucât nu se arată că s-ar fi început o executare silită şi s-ar fi constatat în cursul ei starea de insolvabilitate, împrejurare recunoscută, de altfel, de reclamant, la interogatoriu. Or, proba insolvabilităţii, care revine reclamantului creditor, se face prin urmărirea şi executarea bunurilor debitorului.

Conform celor statuate de Înalta Curte prin decizia nr. 4126/19.05.2005, dacă executarea nu este finalizată, întrucât debitorul nu a avut bunuri din care creditorul să fie îndestulat, este astfel dovedit atât prejudiciul, cât şi insolvenţa.

Nici din considerentele cererii şi nici din înscrisurile ataşate acesteia nu rezultă că reclamantul ar fi început executarea silită împotriva recurentului-pârât şi ar fi constatat lipsa oricăror bunuri urmăribile, adică starea de insolvabilitate.

Abia după pronunţarea hotărârii de primă instanţă, apelantul-creditor a început o executare silită, aflată în curs de desfăşurare în faza procesuală a apelului, urmărind-se silit două imobile, coproprietate.

În fata instanţei de fond, recurentul a probat, cu înscrisurile depuse, existenţa în patrimoniul său a unor terenuri, situate în oraşul Mangalia, care ar fi putut fi urmărite silit pentru îndestularea creditorului reclamant, bunuri, care de altfel, sunt urmărite în prezent. Abia după depunerea acestor înscrisuri de către pârât, reclamantul creditor a purces la executarea silită a acestora.

Aşadar, cum reclamantul nu a început o urmărire silită anterior sesizării instanţei şi fără să fi făcut în alt mod dovada insolvabilităţii debitorilor, cum în patrimoniul acestora se află imobile ce pot fi urmărite, acesta nu a făcut dovada insolvabilităţii debitorilor, şi prin urmare, acţiunea revocatorie este una nefondată, aşa cum corect reţinuse prima instanţă.

Dacă nu se probează existenţa acestei prime condiţii, existenţa celorlalte două, chiar dacă ar fi reale, nu este îndestulătoare pentru a se admite acţiunea pauliană, aşa cum a hotărât Curtea de Apel Constanţa.

În concluzie, solicită admiterea recursului şi casarea deciziei recurate.

5. Apărările formulate în cauză.

Intimatul - reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul - pârât B. a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimatul-reclamant şi admiterea recursului.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 14 iulie 2023 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fişa Ecris.

Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit raportul de admisibilitate faţă de data iniţială a dosarului, 17 iunie 2021, ulterioară datei de 21 decembrie 2018, când au fost abrogate dispoziţiile art. 493 C. proc. civ.

La termenul din 21 martie 2024, instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul pârât B., este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia recurată a fost admis apelul principal formulat de apelantul reclamant A., în contradictoriu cu intimaţii pârâţi B., C. şi D., fiind schimbată în parte sentinţa apelată în sensul admiterii acţiunii şi declarării inopozabilităţii în parte faţă de creditorul reclamant a contractului de partaj voluntar fără sultă autentificat sub nr. x/22.08.2018 la E., în ceea ce priveşte apartamentele nr. x şi nr. 5, situate în mun. Constanţa, str. x, parter şi et. 1, jud. Constanţa, şi a fost respins, ca nefondat, apelul incident formulat de apelantul pârât B., fiind menţinută soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune. În esenţă, instanţa de apel a reţinut că termenul de prescripţie de 1 an, prevăzut de art. 1564 C. civ., nu era împlinit la data introducerii cererii de chemare în judecată, deoarece momentul cunoaşterii de către creditor a prejudiciului ce rezultă din actul atacat este situat la data de 08.12.2022, când s-a constatat imposibilitatea valorificării bunurilor imobile rămase în proprietatea pârâtului B., ca urmare a neprezentării niciunei persoane la licitaţia publică organizată în vederea vânzării acestor bunuri pentru acoperirea creanţei în cuantum de 457.619,08 RON, deţinută de creditorul A.. Cu privire la fondul cauzei, s-a constatat îndeplinirea cumulativă a cerinţelor legale prevăzute de art. 1562 şi art. 1563 C. civ. pentru admiterea acţiunii revocatorii, reţinându-se dovedirea creanţei certe, a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a încheierii actului juridic de către debitor, frauda debitorului şi complicitatea terţului la fraudă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul pârât B., invocând încălcarea ori greşita interpretare şi aplicare a unor dispoziţii de drept material cu prilejul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi al admiterii acţiunii revocatorii.

Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanţei de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate.

Motivele de recurs invocate de recurentul pârât, încadrate în prevederile art. 488 alin. pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate şi nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la ipoteza în care hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. În esenţă, recurentul pârât a invocat incidenţa acestui motiv de casare, atât în legătură cu soluţia pronunţată de instanţa de apel asupra apelului incident, prin care a fost menţinută respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cât şi în legătură cu soluţia pronunţată asupra apelului principal, prin care a fost schimbată soluţia primei instanţe constatându-se îndeplinirea cerinţelor legale ale acţiunii pauliene.

Prin primul set de critici s-a susţinut greşita aplicare a prevederilor art. 1564 C. civ., atunci când a fost stabilit momentul de început al cursului termenului de prescripţie extinctivă de 1 an, în raport de data la care creditorul a cunoscut imposibilitatea vânzării silite a imobilelor aflate în patrimoniul debitorului său. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că textul legal indicat dispune în sensul că, dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acţiunea revocatorie se prescrie în termen de 1 an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul care rezultă din actul atacat. Cu alte cuvinte, momentul subiectiv sau obiectiv în raport de care se determină începutul cursului prescripţiei extinctive este legat de cunoaşterea de către creditor a prejudiciului cauzat prin actul atacat, pretins fraudulos, iar nu de cunoaşterea încheierii actului juridic contestat. De aceea, pentru determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie de un an nu prezintă relevanţă data încheierii actului fraudulos, respectiv, în speţă, data autentificării actului de partaj voluntar fără sultă (22.08.2018), sau data îndeplinirii formalităţilor de publicitate imobiliară (23.08.2018), ci data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudicierea sa prin încheierea respectivului act. Simpla încheiere a actului de partaj fără sultă nu determină concluzia cunoaşterii sau a necesităţii cunoaşterii prejudicierii creditorului prin perfectarea respectivului act, deoarece cerinţa prejudiciului presupune a se cunoaşte starea de insolvabilitate cauzată debitorului prin încheierea actului pretins fraudulos. Or, ca regulă, cunoaşterea stării de insolvabilitate a debitorului intervine la momentul parcurgerii unei proceduri de urmărire silită în urma căreia se constată inexistenţa unor bunuri urmăribile suficiente pentru acoperirea creanţei deţinute.

De aceea, în cauza de faţă, instanţa de apel a apreciat în mod corect momentul la care creditorul A. a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudicierea sa prin actul de partaj atacat, respectiv momentul în care, în urma parcurgerii executării silite împotriva debitorului B., a constatat imposibilitatea valorificării creanţei sale prin vânzarea silită a bunurilor imobile aflate în patrimoniul debitorului său.

Reţinerea datei de 08.12.2022, ca moment de cunoaştere a prejudiciului suferit de creditor, stabilit pe baza probatoriului administrat, intră în competenţa instanţei de apel, ca instanţă devolutivă, şi vizează stabilirea situaţiei de fapt, fără posibilitatea exercitării controlului judiciar de legalitate pe care îl realizează instanţa de recurs, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Stabilirea acestui moment de început al cursului prescripţiei extinctive corespunde unei legale interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art. 1564 C. civ., deoarece instanţa de apel s-a preocupat să afle data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudicierea sa, respectiv cauzarea sau sporirea stării de insolvabilitate a debitorului prin încheierea actului juridic fraudulos.

Nu se poate susţine cu succes că intimatul reclamant ar fi cunoscut prejudicierea sa la momentul îndeplinirii formalităţilor de publicitate imobiliară cu privire la încheierea actului de partaj atacat, deoarece, la acel moment, nu era definitivată creanţa sa şi nici nu se putea stabili în ce măsură debitorul deţinea în patrimoniul său bunuri suficiente pentru acoperirea creanţei, distincte de cele avute în vedere de actul de partaj încheiat între foştii soţi B. şi F..

În concret, din punct de vedere cronologic, intimatul reclamant a reuşit să obţină o recunoaştere, în primă instanţă, a creanţei sale, pronunţându-se sentinţa civilă nr. 1048/29.06.2018 a Tribunalului Constanţa, în timp ce contractul de partaj voluntar contestat a fost încheiat peste aproximativ 2 luni, adică la o dată la care creditorul nu deţinea un titlu executoriu împotriva debitorului său. Ulterior, prin decizia civilă nr. 625/09.12.2019 a Curţii de Apel Constanţa, a fost schimbată sentinţa pronunţată de prima instanţă, fiind stabilită întinderea creanţei cuvenite lui A. la valoarea de 384.166,4672 RON, această decizie rămânând definitivă la data de 25.05.2021 ca urmare a respingerii recursurilor formulate. Aşadar, definitivarea creanţei invocate de către intimatul reclamant a intervenit la data de 25.05.2021, fiind pe deplin cunoscută la acel moment întinderea drepturilor sale.

Cu toate acestea, la momentul soluţionării definitive a litigiului ce a format obiectul dosarului nr. x/2015, finalizat prin emiterea titlului executoriu în favoarea creditorului A., acesta nu cunoştea şi nici nu trebuia să cunoască împrejurarea că actul de partaj voluntar ar reprezenta un act prejudiciabil, deoarece nu se efectuaseră verificări cu privire la situaţia existenţei bunurilor urmăribile în patrimoniul debitorului B. pentru valorificarea creanţei recunoscute prin hotărâre judecătorească definitivă. De aceea, abia în urma informaţiilor obţinute în cursul executării silite pornite la data de 28.04.2022, s-a putut constata că întreaga creanţă actualizată în valoare de 457.619,08 RON nu a putut fi valorificată prin urmărirea bunurilor aflate în proprietatea debitorului, fiind identificate două bunuri imobile situate în Mangalia, cu o valoare de 37.148 RON corespunzător drepturilor deţinute de debitor, valoare oricum insuficientă pentru acoperirea creanţei vizate, aceste bunuri nefiind vândute la licitaţia publică organizată ca urmare a lipsei oricăror oferte de cumpărare. Prin urmare, abia la acest moment, în cursul executării silite, intimatul reclamant A., în calitate de creditor, a cunoscut şi trebuia să cunoască prejudicierea sa prin actul de partaj atacat, adică împrejurarea că prin acest act i s-a creat sau i s-a majorat debitorului său B. starea de insolvabilitate, ce împiedică valorificarea creanţei recunoscute printr-un titlu executoriu.

Practica judiciară indicată de recurentul pârât nu poate fi avută în vedere, deoarece, pe de-o parte, nu reprezintă izvor de drept, referindu-se la o decizie de speţă, iar pe de altă parte, vizează o altă situaţie de fapt decât cea reţinută în cauza de faţă. Pentru determinarea momentului de început al prescripţiei este esenţială succesiunea datelor la care s-a obţinut titlul care dovedeşte existenţa creanţei certe, s-a demarat executarea silită împotriva debitorului şi s-a încheiat actul pretins fraudulos. Numai în urma analizei concrete deduse judecăţii se poate determina momentul subiectiv sau obiectiv al cunoaşterii prejudiciului ce rezultă din actul atacat, moment care poate coincide cu data încheierii actului fraudulos doar în ipoteza în care acesta se situează după momentul dobândirii titlului creanţei şi al demarării executării silite şi verificării situaţiei patrimoniale a debitorului. Or, în speţa de faţă, actul de partaj a fost încheiat anterior emiterii titlului care atestă existenţa creanţei şi anterior verificării patrimoniului debitorului în scopul acoperii creanţei certe, ceea ce înseamnă că data încheierii contractului de partaj şi a înscrierii acestuia în cartea funciară nu reprezintă şi data cunoaşterii sau posibilităţii de cunoaştere a caracterului prejudiciabil al respectivului act.

De altfel, chiar recurentul pârât acceptă faptul că data de 23.08.2018, când s-au îndeplinit formalităţile de publicitate imobiliară în privinţa actului atacat, nu constituie momentul de început al cursului prescripţiei extinctive pentru promovarea acţiunii revocatorii deoarece, la acel moment, sentinţa pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2015 nu era executorie.

Recurentul pârât a susţinut că data pronunţării deciziei de către Curtea de Apel Constanţa, respectiv data de 09.12.2019, constituie momentul de început al cursului termenului de prescripţie de un an, deoarece la acel moment creanţa era stabilită printr-o hotărâre judecătorească nedefinitivă, dar executorie, deci susceptibilă de punere în executare silită. Această apărare nu poate fi primită, atât timp cât opţiunea creditorului a fost aceea de a aştepta definitivarea creanţei sale, premergător demarării executării silite împotriva debitorului său. Aşa cum a reţinut prima instanţă, nu există o dispoziţie legală care să-l oblige pe creditor să recurgă la forţa coercitivă a statului pentru punerea în executare silită în baza unei hotărâri judecătoreşti nedefinitive, dar executorii.

Mai mult decât atât, data pronunţării deciziei în apel sau data expirării termenului de recurs faţă de debitor nu echivalează cu data cunoaşterii sau data necesităţii de cunoaştere de către creditor a prejudicierii sale prin încheierea actului atacat, deoarece, la acel moment, nu s-au efectuat verificări în legătură cu situaţia patrimonială a debitorului pentru a se putea cunoaşte starea de insolvabilitate şi, implicit, zădărnicirea valorificării creanţei certe prin încheierea actului fraudulos.

Faptul că decizia instanţei de apel era definitivă faţă de debitorul B. prin neexercitarea recursului în termenul legal, respectiv la data de 12.04.2020, şi că în calea de atac a creditorului A. nu i se putea înrăutăţi situaţia nu justifică susţinerea naşterii dreptului la acţiune al demersului de declarare a inopozabilităţii contractului de partaj, deoarece, pe de-o parte, exista, cel puţin teoretic, posibilitatea exercitării unui recurs incident al debitorului, iar pe de altă parte, creditorul nu a dorit să pornească o executare silită mai înainte de a i se stabili în mod definitiv întinderea drepturilor cuvenite, atât timp cât a considerat că i se cuvine recunoaşterea unei creanţe într-un cuantum mai ridicat.

Aşadar, momentele propuse de recurentul pârât pentru determinarea începutului prescripţiei extinctive în privinţa acţiunii revocatorii nu pot fi acceptate, fiind contrare prevederilor art. 1564 C. civ., care stabilesc explicit raportarea la momentul subiectiv sau obiectiv al cunoaşterii prejudiciului ce rezultă din actul atacat, iar nu la momentul obţinerii hotărârii judecătoreşti executorii care atestă creanţa invocată.

Împrejurarea că intimatul reclamant a aflat despre actul de partaj din consultarea evidenţelor de publicitate imobiliară în luna iunie 2021 şi că a demarat executarea silită abia la data de 28.04.2022 nu prezintă nicio relevanţă sub aspectul calculării momentului de început al cursului prescripţiei extinctive, fiind relevant că acţiunea revocatorie a fost introdusă la data de 17.06.2021, însă, la acea dată, reclamantul nici nu avea cunoştinţă de caracterul prejudiciabil al actului pretins fraudulos, deoarece nu aflase informaţii despre situaţia patrimonială a debitorului său pentru a cunoaşte împrejurarea că respectivul contract îl prejudiciază prin crearea sau majorarea stării de insolvabilitate a debitorului B..

Nu prezintă relevanţă sub aspectul analizat împrejurarea că acţiunea revocatorie a fost introdusă mai înainte de pornirea executării silite, deoarece promovarea acestei acţiuni nu este condiţionată de cerinţa existenţei unei executări silite prealabile, ci doar de cerinţa dovedirii unui prejudiciu prin actul fraudulos, constând în crearea sau majorarea unei stări de insolvabilitate. O atare împrejurare reprezintă o chestiune de probatoriu în legătură cu o cerinţă legală a acţiunii revocatorii, dar nu poate schimba momentul de început al cursului prescripţiei extinctive, astfel cum este prevăzut de art. 1564 C. civ.

Prin urmare, atât timp cât instanţa de apel a stabilit momentul la care intimatul reclamant a cunoscut prejudicierea sa prin actul de partaj atacat, moment legat de data imposibilităţii valorificării pe cale silită a bunurilor existente în patrimoniul debitorului, iar în raport de acest moment termenul special de prescripţie extinctivă de 1 an nu era împlinit la data introducerii cererii de chemare în judecată având ca obiect acţiunea revocatorie, Înalta Curte constată că instanţa de apel a efectuat o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1564 C. civ., cu prilejul soluţionării apelului incident exercitat împotriva soluţiei de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin al doilea set de critici recurentul pârât B. a invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1562 C. civ. atunci când instanţa de apel a reţinut întrunirea cumulativă a condiţiilor de admitere a acţiunii pauliene, considerând corectă reţinerea primei instanţe în sensul nedovedirii stării de insolvabilitate a debitorului, în condiţiile în care sarcina probaţiunii incumbă reclamantului creditor.

Mai întâi, trebuie subliniat că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea şi reaprecierea probelor administrate în faţa instanţei de fond şi a instanţei de apel. Aşa fiind, statuările instanţei de apel cu privire la aprecierea probatoriului şi conturarea situaţiei de fapt exced controlului instanţei de recurs, deoarece se referă la aspecte privind temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea acesteia.

Altfel spus, instanţa de recurs nu poate verifica, în cadrul controlului de legalitate, în ce măsura s-a probat sau nu îndeplinirea cerinţei prejudicierii creditorului prin actul fraudulos atacat, prejudiciu constând în crearea sau majorarea stării de insolvabilitate a debitorului B..

Împrejurarea că instanţa de apel a considerat în mod diferit faţă de prima instanţă cât priveşte îndeplinirea cerinţelor legate de frauda debitorului şi complicitatea la fraudă a terţului cu care acesta a contractat reprezintă, în realitate, critici de netemeinicie a deciziei, ce nu pot fi analizate de instanţa de recurs, chemată să verifice exclusiv conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Recurentul pârât nu a indicat în concret vreo încălcare a vreunei norme de drept material sau de drept procesual atunci când instanţa de apel a reţinut probarea fraudei pârâtului şi complicitatea la fraudă a fostei soţii a acestuia, astfel încât nu este posibilă încadrarea în vreunul din motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Recurentul pârât a susţinut că instanţa de apel a efectuat o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1562 C. civ. prin aceea că nu a realizat o analiză în legătură cu condiţia existenţei prejudiciului suferit ca urmare a încheierii actului de partaj de către debitor. Contrar acestor susţineri, din cercetarea considerentelor deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a avut în vedere verificarea îndeplinirii condiţiei prejudicierii creditorului prin provocarea sau agravarea stării de insolvabilitate ori îngreunarea urmării patrimoniului debitorului. La filele x ale deciziei atacate se regăsesc ample argumente de fapt şi de drept în sprijinul reţinerii îndeplinirii cerinţei referitoare la prejudiciu. De altfel, şi cu prilejul cercetării apelului incident instanţa de apel a efectuat o analiză a prejudiciului, ajungând la concluzia că acesta există şi că a fost cunoscut abia la momentul la care s-a constatat imposibilitatea valorificării creanţei în cadrul executării silite imobiliare. Aşadar, conform probatoriului administrat şi interpretat de instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, s-a constatat că prin actul de partaj fără sulta s-a cauzat o sporire a stării de insolvabilitate a debitorului B., astfel încât cerinţa legală analizată a fost reţinută în mod just ca fiind îndeplinită.

Înalta Curte precizează că, într-adevăr, sarcina probei în procesul civil aparţine reclamantului, conform art. 249 C. proc. civ., însă, contrar susţinerilor recurentului pârât, în cauza de faţă intimatul reclamant a administrat dovezile necesare pentru a proba prejudicierea sa prin actul a cărui inopozabilitate o solicită prin prezentul demers judiciar.

Împrejurarea că dovada stării de insolvabilitate s-a făcut abia în faza procesuală a apelului, ulterior declanşării executării silite împotriva debitorului, nu reprezintă un motiv de nelegalitate a deciziei recurate, atât timp cât în apel sunt pe deplin admisibile probele noi, conform art. 479 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost interpretat prin decizia nr. 9/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 470, art. 478 alin. (2) şi a art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., prin raportare la art. 254 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., în noţiunea de probe noi ce pot fi propuse şi încuviinţate în faza apelului se includ atât probele propuse în faţa primei instanţe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât şi acelea care nu au fost propuse în faţa primei instanţe sau au fost propuse tardiv, iar în privinţa lor prima instanţă de fond a constatat decăderea".

Apărarea recurentului pârât întemeiată pe existenţa celor două terenuri situate în mun. Mangalia a fost avută în vedere de instanţa de apel, constatându-se atât imposibilitatea vânzării acestora în procedura de executare silită demarată de creditor, cât şi valoarea redusă a acestora, insuficientă să acopere creanţa recunoscută prin titlul executoriu în baza căruia se derulează urmărirea silită imobiliară. Prin urmare, în mod corect s-a stabilit probarea stării de insolvabilitate a debitorului şi, implicit, prejudicierea creditorului prin încheierea actului atacat.

Toate aceste argumente sunt suficiente pentru a reţine caracterul nefondat al motivului de casare invocat de către recurentul pârât, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul pârât B. împotriva deciziei civile nr. 39C din 14 februarie 2023 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., ţinând seama de soluţia de respingere a recursului şi reţinându-se astfel culpa procesuală a recurentului pârât, instanţa va respinge, ca neîntemeiată, cererea acestuia de acordare a cheltuielilor de judecată, deoarece aceasta este partea care a căzut în pretenţii şi doar partea care câştigă procesul este îndreptăţită la recuperarea acestor sume, în timp ce intimatul reclamant nu a solicitat cheltuieli de judecată aferente acestei faze procesuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 39C din 14 februarie 2023 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 martie 2024.