Classification of state housing agency’s mandate obligations: result vs. diligence in delayed residential delivery

Şedinţa publică din data de 21 martie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la 25 mai 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe (A.N.L.), obligarea acesteia, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 1.350 euro/lună (respectiv 6.242,805 RON/lună, la cursul de 1 euro/4,6243 RON din data de 24.05.2018) pentru perioada cuprinsă între 25.05.2015 şi data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 25.05.2018, în total suma provizorie de 48.600, euro (echivalentă a sumei de 224.740,98 RON, la cursul de 1 euro/4,6243 RON din 24.05.2018, cu titlu de daune interese, constând în: contravaloarea lipsei de folosinţă, în sumă de 1.250 euro/lună (echivalentă a sumei de 5.780,375 RON/lună, la cursul de 1 euro/4,6243 RON din 24.05.2018) pentru perioada cuprinsă între 25.05.2015 şi 25.05.2018, în sumă totală de 45.000 euro (echivalentă a sumei de 208.093,5 RON, la cursul de 1 euro/4,6243 RON din 24.05.2018, evaluată provizoriu, până la stabilirea, prin expertiză tehnică de evaluare a sumei exacte), precum şi contravaloarea lipsei de folosinţă, ce se va acumula până la data predării la cheie a locuinţei, după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a cartierului Henri Coandă, din care face parte şi locuinţa tip S7, situată pe lotul nr. x, în jud. Ilfov, Voluntari, cu nr. cadastral x, înscris în CF nr. x, conform încheierii nr. 13396/20.07.2004; acordarea daunelor morale în sumă de 100 euro/lună (echivalentă a sumei de 462.43 RON/lună, la cursul de 1 euro/4,6243 RON din 24.05.2018) pentru perioada cuprinsă între 25.05.2015 şi 25.05.2018, în sumă totală de 3.600 euro (echivalentă a sumei de 16.647,48 RON, la cursul de 1 euro/4,6243 RON, din 24.05.2018), precum şi a daunelor morale ce se vor acumula până la data predării la cheie a locuinţei după recepţia la terminarea lucrărilor şi finalizarea completă a cartierului Henri Coandă, din care face parte şi locuinţa tip S7, situată pe lotul nr. x, în jud. Ilfov, Voluntari, cu nr. cadastral x, înscris în CF nr. x, conform încheierii nr. 13396/20.07.2004.

La termenul de judecată din 3 noiembrie 2020, reclamanţii au depus o cerere precizatoare, prin care au arătat că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 27.584 euro, cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă, aferentă perioadei 25.05.2015 - decembrie 2018 (data vânzării imobilului), precum şi la plata sumei de 100 euro pe lună, echivalentă în RON la cursul BNR din ziua plăţii, pentru perioada menţionată anterior, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă

Prin încheierea din camera de consiliu din 2 octombrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a dispus înaintarea dosarului secţiei a VI-a civile a aceleiaşi instanţe.

3. Hotărârea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă

Prin încheierea din 7 decembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a declinat competenţa funcţională de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a V-a civile a aceleiaşi instanţe. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Bucureşti pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

4. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti în regulator de competenţă

Prin sentinţa nr. 9 din 11 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

5. Hotărârea Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă

Prin sentinţa nr. 24 din 7 ianuarie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în parte acţiunea. A obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 27.153,28 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă aferenta perioadei 25.05.2015-15.12.2017, pentru imobilul construcţie tip S7, fost lot x, situat în Voluntari, str. x (cartier Henri Coandă), jud. Ilfov. A respins cererea, pentru rest, ca neîntemeiată. A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanţi a sumei de 9.911,7 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 3.711,7 RON, taxă judiciară de timbru, 4.000 RON, onorariu de avocat şi 2.200 RON, onorariu de expert.

6. Hotărârile Curţii de Apel Bucureşti

6.1 Prin decizia nr. 337 din 2 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva sentinţei nr. 24 din 7 ianuarie 2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B.. A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanţi a despăgubirilor reprezentând echivalentul dobânzii legale aferente sumei de 16.528 euro, calculată de la 25.05.2015 până la data de 15.12.2017. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

6.2 Prin încheierea din camera de consiliu din 26 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins cererile de lămurire a dispozitivului deciziei nr. 337 din 2 martie 2022 pronunţate de aceeaşi instanţă, formulate de apelanta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi de intimaţii-reclamanţi A. şi B.. A admis cererile de îndreptare a erorii materiale din dispozitivul deciziei nr. 337 din 2 martie 2022, formulate de apelanta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi de intimaţii-reclamanţi A. şi B.. A dispus îndreptarea erorii materiale din dispozitivul deciziei nr. 337 din 2 martie 2022, urmând ca în paragraful al treilea să se treacă "Obligă pârâta la plata către reclamanţi a despăgubirilor reprezentând echivalentul dobânzii legale aferente sumei de 16.528 euro, calculată de la data de 25.05.2015 şi până la data de 14.10.2016" iar nu "până la data de 15.12.2017", cum din eroare s-a trecut.

7. Recursurile

Împotriva deciziei nr. 337 din 2 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs reclamanţii A. şi B. şi pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

7.1 Recursul recurenţilor-reclamanţi A. şi B.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au susţinut că decizia nr. 337 din 2 martie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă este rezultatul unei abordări incomplete şi greşite a problematicii juridice, fiind în contradicţie cu legea şi cu practica judiciară în materie.

Au arătat că, din lecturarea considerentelor deciziei recurate reiese că obligaţiile pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe (A.N.L.) au fost apreciate ca fiind de diligenţă, iar nu de rezultat, că această parte nu răspunde de componenta de infrastructură din care fac parte reţelele de utilităţi şi că determinarea prejudiciului nu se face în raport de chiria unui imobil similar, ci la nivelul dobânzii legale a sumei calculate de expertul judiciar cu titlu de chirie, pe baza obiectivelor admise de instanţe de fond.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că, deşi hotărârea are considerente legale de analiză adecvată şi de detaliu a condiţiilor răspunderii civile contractuale, prin raportare la probele administrate, acesteia îi lipseşte înţelegerea esenţei şi a mecanismului contractual şi legal în care pârâta acţionează, care nu poate fi desprins de rolul şi de poziţia acestei instituţii de stat, contractul de mandat izvorând din lege, din acceptarea ofertei publice legale emise pârâtă cu privire la contractarea unor locuinţe într-un cartier urbanizat, pentru care a solicitat şi obţinut un plan urbanistic de dezvoltare zonală (PUZ) corespunzător.

Deşi din cererea de apel şi din toate lucrările dosarului rezultă că recurenţii-reclamanţi au invocat calitatea pârâtei de investitor (dezvoltator), în terminologia Legii nr. 10/1995, de coordonator al programului construirii de locuinţe la nivel naţional, în baza căreia a făcut oferta publică de contractare a locuinţelor de către beneficiari, de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale naţionale de locuinţe (din care face parte şi cartierul de locuinţe "Henri Coandă"), şi de mandatar oneros al reclamanţilor, instanţa de apel a redus analiza şi considerentele sale la această din urmă însuşire, negând aproape complet celelalte calităţi.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că nu pot fi acceptate considerentele deciziei recurate în sensul că, deşi pârâta a făcut o ofertă publică de contractare, aceasta are doar obligaţii de diligenţă, iar nu de a asigura finalizarea şi predarea locuinţelor funcţionale, prin conducerea şi supravegherea proiectului şi montajul resurselor financiare.

Au menţionat că, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, republicată, aceasta are ca obiect de activitate, printre altele, dezvoltarea pieţei construcţiilor de locuinţe. În realizarea acestui obiectiv, pârâta este abilitată de lege să încheie convenţii cu autorităţile administraţiei publice locale pentru asigurarea accesului la terenuri ori asigurarea facilităţilor.

Potrivit art. 61 pct. 4 şi 5 din Legea nr. 152/1998, modificată prin O.U.G. nr. 66/2001, în vigoare la data încheierii contractului de antrepriză generală şi a contractului de mandat, pârâta trebuia să realizeze anual un program de investiţii, în colaborare cu organele administraţiei publice locale, care îi puneau la dispoziţie anumite terenuri înainte de edificarea construcţiilor, cu toate facilităţile asigurate de la bugetele locale, aprobarea documentaţiilor tehnico-economice ale obiectivelor de investiţii incluse în programul prevăzut la pct. 4, făcându-se în condiţiile legii.

Prin art. 17.1, 17.2 şi 17.3 din Norma metodologică pentru punerea în aplicare a Legii nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, din 27 septembrie 2001, s-a prevăzut că pârâta are atribuţii în implementarea programelor guvernamentale de proiecte imobiliare.

Această reglementare nu a fost avută în vedere de instanţa de judecată, deşi a fost reprodusă în cuprinsul cererii de apel şi răstoarnă total considerentele deciziei recurate.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că dispoziţiile art. 17.4 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe din 27 iunie 2001 prevede că această instituţie realizează investiţii privind construcţia de locuinţe sau intervenţii la construcţiile existente în condiţiile prevăzute de Legea nr. 152/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi că efectuează toate operaţiunile imobiliare necesare construirii, finalizării şi predării către beneficiari a locuinţelor construite prin programele proprii prevăzute de legea menţionată, acestea fiind operaţiuni specifice dezvoltării imobiliare.

Au apreciat că, din lecturarea art. 1 şi art. 15 din contractul de mandat HC 1274 din 19 iulie 2007 reiese că mandatul nu a fost dat pentru încheierea unuia sau a mai multor acte juridice, ci pentru asigurarea rezultatului, constând în asigurarea predării locuinţei la termen şi în conformitate cu proiectul tehnic şi cu autorizaţia de construire, fiind un act juridic complex încheiat pentru ca pârâta să asigure finalizarea construcţiei, în conformitate cu cerinţele tehnice legale în cartierul urbanizat (inclusiv reţele de apă, canal, gaz, energie electrică), obligaţiile subzistând până la recepţia finală, operaţiune ulterioară recepţiei la terminarea lucrărilor, prin care se constata finalizarea construcţiei.

Recurenţii-reclamanţi au arătat că se pune, în cauză, problema existenţei unui contract nenumit, a cărui interpretare se face în raport de totalitatea regulilor generale aplicabile contractelor, indiferent de izvorul lor, cutumiar sau legal (C. civ., legile complementare acestuia, Legea nr. 152/1998, H.G. nr. 962/2001 şi H.G. nr. 620/2001).

Au invocat dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, susţinând că, finalizarea locuinţei prin realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor implica edificarea construcţiei şi a instalaţiilor, pentru care era necesară executarea reţelelor de apă, canal, gaze, curent electric, toate entităţile angajate în efectuarea acestor lucrări fiind semnatare ale convenţiei MM nr. 1909/2004, mandatul A.N.L. funcţionând şi pe componenta de urbanizare fără de care nu se putea finaliza şi preda o construcţie.

Faptul că pârâta este responsabilă şi de componenta de urbanizare a cartierului "Henri Coandă" reiese şi din art. 4 din Convenţia MM nr. 1909/2004, un reprezentant al acesteia având calitatea de preşedinte al Consiliului de coordonare.

Deşi celelalte entităţi sunt, de asemenea, semnatare ale convenţiei MM nr. 1909/2004, aceasta nu înseamnă că pârâta este pe aceeaşi poziţie cu acestea. Constatarea curţii de apel cu privire la faptul că pârâta nu are atribuţii în lucrările de urbanizare a cartierului de locuinţe contrazice dispoziţiile legale invocate anterior, implementate prin actele juridice semnate de pârâtă (convenţia MM nr. 1909/2004, contractul de mandat HC nr. 1274/19.07.2007, contractul de antrepriză generală nr. x/20.07.2004).

Existenţa calităţii de dezvoltator imobiliar şi a obligaţiei de asigurare a finalizării locuinţei şi a cartierului "Henri Coandă" sunt recunoscute de pârâtă şi prin formularea cererilor de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti în alte dosare.

Chiar dacă recurenţii-reclamanţi au încheiat contractul de construire sub legalizare de semnătură nr. 17573/30.08.2007 (notar public C.) cu constructorul, acesta nu a fost selectat de reclamanţi şi nu era sub controlul lor, fapt ce rezultă prin comparaţia contractului de antrepriză generală cu cel de construire, pârâta fiind cea care autorizează plăţile prin verificarea situaţiilor de lucrări (art. 81 şi următ.), realizează recepţia la terminarea lucrărilor (art. 65 alin. (2), poate încasa penalităţile de întârziere pentru neîncadrarea în graficele de execuţie (art. 64), gestionează garanţiile de bună execuţie (art. 44) decide rezilierea şi înlocuirea lui (art. 94-96), realizează recepţia la terminarea lucrărilor (art. 65 şi următ.), pe când contractul construire nu are pârghii de control ale beneficiarilor reclamanţi asupra constructorului, modelul contractelor fiind impus de pârâtă.

Recurenţii-reclamanţi au afirmat că nu se poate antrena răspunderea constructorului, deoarece recepţia la terminarea lucrărilor nu se poate realiza, lucrările pentru care s-a eliberat autorizaţia de construire nefiind finalizate, iar imobilul neputând fi utilizat pentru scopul care a stat la baza eliberării autorizaţiei de construire, în lipsa lucrărilor de infrastructură edilitare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 5, 7 şi 8 din H.G. nr. 273/1994, de aprobare a Regulamentului de recepţie a lucrărilor de construcţie şi a instalaţiilor aferente, şi din H.G. nr. 343/2017, de aprobare a Regulamentului privind recepţia construcţiilor din 18.05.2017, o construcţie se consideră finalizată şi poate fi dată în folosinţă doar la data realizării recepţiei la terminarea lucrărilor, care este în sarcina directă a pârâtei.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 50/1991, Legii nr. 10/1995, H.G. nr. 808/2005, a Normativului nr. 7/1999, a H.G. nr. 807/2015, care definesc lucrările de construire, construcţia şi recepţia la terminarea lucrărilor.

Curtea a ignorat prevederile art. 37 din Legea nr. 50/1991 coroborate cu cele ale art. 5 din H.G. nr. 273/1994 şi ale H.G. nr. 343/2017, conform cărora o construcţie se finalizează prin recepţia la terminarea lucrărilor şi darea în folosinţă, după realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor. Or, acesta era şi obiectul contractului de mandat.

Recurenţii-reclamanţi au arătat că s-a făcut confuzie între noţiunea de "lucrări de construcţie" şi noţiunea de "construcţie", deşi, în cauză, este prezentă prima ipoteză, definită în Anexa 2, pct. 16 din Legea nr. 50/1991, în art. 2 alin. (3) din H.G. nr. 808/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind autorizarea laboratoarelor de analize şi încercări în activitatea de construcţii, în H.G. nr. 907/2016, în Normativul de siguranţă la foc a construcţiilor şi în art. 2, art. 13-14 din Legea nr. 10/1995.

De asemenea, au afirmat că s-a făcut confuzie şi între noţiunea de "finalizare a lucrărilor de construcţie" şi noţiunea "recepţia la terminarea lucrărilor", definită în Regulamentul privind recepţia construcţiilor aprobat prin H.G. nr. 273/1994, modificată prin H.G. nr. 343/2017.

Recurenţii-reclamanţi au arătat că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii şi străine de cauză, fiind nelegală în ceea ce priveşte determinarea prejudiciului şi a despăgubirii, motive de recurs ce se subsumează atât pct. 6 al art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă, cât şi pct. 8 al aceluiaşi articol din acelaşi act normativ.

În ceea ce priveşte determinarea prejudiciului şi a despăgubirii, au susţinut că instanţa de apel a motivat că determinarea prejudiciului şi a despăgubirii, sunt atributul instanţei şi că, deşi prejudiciul constă în lipsa de folosinţă a locuinţei, indemnizarea sau acoperirea acestuia nu se face prin raportare la fructele neculese, pe baza determinării chiriei unor imobile similare, ci prin acordarea dobânzii legale la suma calculată de expert cu titlu de chirie.

Recurenţii-reclamanţi au menţionat că, deşi determinarea prejudiciului şi a despăgubirii sunt atributul instanţei, acestea se fac cu respectarea legii, prin stabilirea naturii, particularităţilor şi întinderii urmărilor vătămătoare directe ale faptei ilicite, inclusiv evaluarea în bani, având ca scop individualizarea corectă a reparaţiei, ambele componente constituind premisele obiective ale răspunderii civile.

Determinarea prejudiciului se face pe baza probatoriului, iar nu printr-o simplă apreciere, în mod global sau prin decelarea separată a fiecăruia dintre elementele structurale. Curtea a încălcat prevederile art. 1084-1086 din C. civ. de la 1864, dar şi dispoziţiile art. 1531 din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, aplicabil în temeiul art. 6 din acest act normativ.

Deşi a stabilit corect că prejudiciul constă în lipsirea recurenţilor-reclamanţi de folosinţă, instanţa de apel a determinat despăgubirea în mod abstract şi fără legătură cu prejudiciul, apreciind ca aceasta include dobânda legală, calculată de expert cu titlu de chirie.

Ca urmare a acestui raţionament, recurenţii-reclamanţi ar avea dreptul să primească nu numai dobânzile, ci şi suma aferentă prejudiciului creat, constând în lipsirea de dreptul de folosinţă a locuinţei.

Având în vedere că evaluarea este judiciară, în absenta evaluării convenţionale, curtea a încălcat principiul reparării integrale a prejudiciului, a cărui finalitate este repunerea în situaţia în care s-ar fi aflat creditorul, dacă debitorul şi-ar fi îndeplinit obligaţia.

Evaluarea lipsei de folosinţă a unui imobil cu destinaţia de locuinţă se determină în raport de tipul de beneficii sau fructe specifice bunului, de care reclamanţii au fost lipsiţi, pe baza chiriilor practicate pe piaţa relevantă, prin raportare la fructele civile ce nu au putut fi culese, în absenta deţinerii bunului, pe baza unei evaluări pe piaţa relevantă, în baza art. 548 alin. (4) C. civ.

Lipsa de folosinţă reprezintă paguba suferită de recurenţii-reclamanţi, titulari ai dreptului de creanţă de predare şi a dreptului de a dobândi proprietatea.

Au invocat dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, susţinând că, pe aspectul determinării prejudiciului şi al despăgubirii, hotărârea instanţei de apel este contradictorie, are motive străine de pricină şi este nelegală, în lipsa unei determinări adecvate a prejudiciului suferit şi a acordării dobânzii legale.

7.2 Recursul pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu a manifestat rol activ în judecarea cauzei, reţinând că această parte nu a făcut nicio dovadă pe aspectul modalităţii de alegere a antreprenorului, a îndeplinirii eficiente a obligaţiei de a supraveghea lucrările sau că ar fi activat mecanismele din contractul de antrepriză generală.

În susţinerea criticilor privind încălcarea, de către curtea de apel, a dispoziţiilor art. 22 Cod procedură civilă, recurenta-pârâtă a făcut referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, din perspectiva respectării dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragr. 1 din Convenţie, în sensul că cererile şi observaţiile părţilor trebuie, în mod real, examinate de instanţa sesizată, printr-un examen efectiv al mijloacelor de probă şi al argumentelor părţilor.

Recurenta-pârâtă a arătat că alegerea antreprenorului general s-a făcut în baza Normelor interne privind procedurile de atribuire a contractelor de servicii şi/sau lucrări pentru construirea de locuinţe pe credit ipotecar. Prin hotărârea nr. 9 din 14.05.2003 a Consiliului de Administraţie al Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe au fost aprobate Normele procedurale interne privind atribuirea contractelor de servicii şi lucrări prin credit ipotecar.

Au susţinut că reclamanţii au încheiat cu S.C. D. S.R.L. un contract de construire în baza contractului de antrepriză generală, fiind acceptat în cunoştinţă de cauză (art. 18).

Cu privire la fapta ilicită care i s-a imputat - alegerea greşită a antreprenorului general - recurenta-pârâtă a susţinut că nu a fost probată.

A menţionat că antreprenorul a fost desemnat în baza unei proceduri de selecţie prevăzute de normele interne, necontestate de reclamanţi timp de mai bine de 15 ani.

A arătat că, prin hotărârea nr. 1032/20.05.2004, Comisia de evaluare şi negociere a procedat la stabilirea preturilor ferme pentru fiecare tip de casă standard şi opţiuni, în vederea încheierii contractului de antrepriză generală pentru locuinţe cu credit ipotecar, situate în cartierul Henri Coandă, cu societatea E. S.A., conform contractului nr. x/20.04.2004.

Recurenta-pârâtă a susţinut că a făcut dovada respectării contractului de mandat, prin îndeplinirea obligaţiilor ce-i reveneau, conform art. 13 din contractul HC nr. x/19.06.2007.

Dovadă în acest sens stau contractele de cesiune ale contractului de antrepriză generală, încheiate atunci când s-a constatat că antreprenorul nu poate asigura finalizarea la termen a construcţiei: contractul de antrepriză nr. x/20.04.2004, încheiat cu S.C. E. S.A. Bucureşti, a fost cesionat prin contractul de cesiune nr. x/12.07.2005, încheiat între S.C. E. S.A. şi S.C. F. S.A.; contractul de cesiune nr. x/23.02.2007, încheiat între S.C. F. S.A. şi S.C. D. S.R.L.; contractul de cesiune nr. x/06.10.2009, încheiat între S.C. D. S.R.L. şi S.C. Art. Construct Invest S.R.L.; contractul de cesiune nr. x/28.06.2012, încheiat între S.C. Art. Construct Invest S.R.L. şi S.C. G. S.R.L.; contractul de cesiune nr. x/03.12.2014, încheiat între S.C. G. S.R.L. şi S.C. H. S.R.L.

Astfel cum reiese din apărările formulate şi din înscrisurile existente la dosar, recurenta-pârâtă a notificat, în repetate rânduri, constructorii cu privire la neîndeplinirea obligaţiilor asumate.

Recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea hotărârii şi prin prisma faptului că instanţa de apel a interpretat greşit clauzele contractului de antrepriză generală, faţă de care reclamanţii sunt terţi, reţinând că aceasta nu a făcut dovada activării mecanismelor din acest contract, care îi permiteau să solicite, în numele beneficiarilor, penalităţi de întârziere pentru neîndeplinirea corespunzătoare, de către, antreprenor a obligaţiilor sale.

Antrenarea răspunderii contractuale a recurentei-pârâte, conform raţionamentului expus, nu trebuie analizată numai în baza contractului de mandat, ci în baza tuturor contractelor încheiate de aceasta, a tuturor actelor normative care îi guvernează activitatea şi a relaţiilor stabilite.

Promovarea unei acţiuni în justiţie pentru obligarea antreprenorilor la plata penalităţilor de întârziere datorate reclamanţilor presupune existenţa unui mandat special acordat recurentei-pârâte în acest sens. Obiectul contractului de mandat nu conţine şi această ipoteză, în ideea în care reclamanţii au o relaţie contractuală proprie şi directă cu constructorul, prin intermediul contractului de construire, prin care au evaluat convenţional prejudiciul produs ca urmare a nerespectării termenului de predare a locuinţei şi persoana responsabilă de acoperirea acestuia.

Înscrierea la masa credală a unui antreprenor aflat în procedura insolvenţei reprezintă singura măsura pe care recurenta-pârâtă o poate lua în aceasta situaţie specială, având în vedere că există pericolul major ca antreprenorul să dispară. Operaţiunea în sine reprezintă o protejare a dreptului beneficiarilor ale căror locuinţe fac obiectului contractului de antrepriză generală. Unele creanţe sunt admise, iar altele sunt respinse pentru că recurenta-pârâtă nu are mandat special de la beneficiari pentru perceperea penalităţilor.

Recurenta-pârâtă a menţionat că a formulat declaraţie de creanţă în contradictoriu cu S.C. F. S.A., înregistrată sub nr. x/11.08.2016 în dosarul nr. x/2016, şi o declaraţie de creanţă împotriva societăţii debitoare S.C. D. S.R.L., în dosarul nr. x/2012, de înscriere la masa credală, însă acestea au fost respinse. Astfel, nu se poate susţine că recurenta-pârâtă nu a activat mecanismele din contractul de antrepriză.

Pentru promovarea unei acţiuni având ca obiect protejarea sau valorificarea unui drept al beneficiarilor este necesară existenţa unui mandat special acordat recurentei-pârâte în acest scop, iar, în lipsa unui astfel de mandat, recurenta-pârâtă a arătat că nu există temei pentru antrenarea răspunderii sale.

De asemenea, a afirmat că, în mod greşit, prin hotărârea recurată, curtea a reţinut că a fost dovedită culpa contractuală a recurentei-pârâte. A susţinut că obligaţia de mijloace asumată a fost îndeplinită cu suficientă diligenţă, în limitele stipulate în contractul de mandat, recurenta-pârâtă manifestând diligenţă în îndeplinirea obligaţiilor asumate, prin notificarea constructorilor în repetate rânduri, asigurând posibilitatea schimbării acestora şi identificând antreprenori în vederea terminării lucrărilor.

8. Apărările formulate în cauză

La data de 27 ianuarie 2023, recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe a depus întâmpinare la recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B., solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

Prin întâmpinarea la recursul declarat de recurenta-pârâtă, formulată la data de 3 februarie 2023, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au invocat, în principal, nulitatea motivelor de recurs formulate de pârâtă, încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, arătând că prin intermediul acestora a fost criticată modalitatea de administrare a probelor de către curtea de apel. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Nu s-au depus răspunsuri la întâmpinări.

9. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din camera de consiliu din 19 octombrie 2023, au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei nr. 337 din 2 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, îndreptate prin încheierea din camera de consiliu din 26 octombrie 2022 a aceleiaşi instanţe.

9. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Printr-o primă critică de recurs formulată în cadrul motivului de casare subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenţii-reclamanţi deduc controlului judiciar modalitatea de interpretare de către instanţa de apel a raportului juridic de mandat, respectiv calificarea naturii obligaţiilor asumate de mandatar şi a modului de îndeplinire a acestora.

Astfel, recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, că obligaţia de urmărire a realizării construcţiei şi a utilităţilor asumată contractual de pârâtă nu este una de diligenţă, specifică contractului de mandat, ci una de rezultat, concluzia instanţei de apel în sens contrar nefiind conformă prevederilor Legii nr. 152/1998, modificată prin O.U.G. nr. 66/2001, în vigoare la data încheierii contractului de antrepriză generală şi a contractului de mandat, respectiv, Normelor metodologice de aplicare a acestei legi.

Motivul de casare invocat are în vedere situaţia în care hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material ceea ce presupune că instanţa de apel a recurs la texte de lege aplicabile speţei, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, le-a aplicat greşit ori le-a ignorat, deşi aveau incidenţă în cauză.

Examinând exclusiv din această perspectivă criticile concrete formulate de reclamanţi privitor la statuările instanţei de apel bazate pe interpretarea contractelor invocate, Înalta Curte constată că motivul este fondat, pentru argumentele ce succed.

Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului, situaţia de fapt derivă din contractul de mandat nr. HC 1274 din 19 iunie 2007, în temeiul căruia reclamanţii au formulat o acţiune împotriva pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, prin care au solicitat obligarea acesteia la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului creat prin neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin acest act.

Potrivit art. 1 din contractul de mandat în discuţie, mandatarul, pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, a fost împuternicit de mandant (reclamanţii), să-i reprezinte în relaţiile cu Proiectantul şi Antreprenorul General în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire obţinute de mandatar, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Prin clauza stipulată la art. 14 din acelaşi contract, părţile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menţionat.

La art. 13 din contractul de mandat s-a prevăzut că, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepţia finală a locuinţei, potrivit art. 15 din acelaşi contract.

Curtea de apel, raportându-se, în principal, la aceste clauze contractuale, a apreciat că, în examinarea răspunderii civile contractuale a pârâtei, trebuie avută în vedere obligaţia efectiv asumată de A.N.L. prin art. 1 din contract, reţinând că prin această clauză pârâta, în calitate de mandatară, nu şi-ar fi asumat decât obligaţia de a-i reprezenta pe mandanţi, reclamanţii în speţă, în relaţiile cu proiectantul şi antreprenorul general, în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, la termenul şi în conformitate cu condiţiile stipulate prin contractul de construire.

Or, interpretarea dată de instanţa de apel obligaţiilor Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe nu a avut în vedere caracterul complex şi interdependent al relaţiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului imobiliar "Henri Coandă", precum şi faptul că, faţă de menţiunea din preambulul contractului cu privire la cadrul legal în care a fost încheiat, contractul se completează cu normele legale incidente, respectiv, Legea nr. 152/1998 şi Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare, după cum se va arăta şi în continuare.

Înalta Curte reţine că părţile au încheiat un contract de mandat guvernat atât de dispoziţiile C. civ. de la 1864 şi Codului comercial de la 1887, cât şi de dispoziţiile Legii nr. 152/2008, lege specială prin care a fost înfiinţată Agenţia Naţională pentru Locuinţe cu scopul dezvoltării construcţiei de locuinţe la nivel naţional, de a îmbina mecanisme financiare şi a atrage şi administra resurse pentru construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea şi extinderea unor locuinţe, inclusiv pentru cele exploatate în regim de închiriere.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcţiei de locuinţe la nivel naţional s-a înfiinţat Agenţia Naţională pentru Locuinţe, având ca obiective (atribuţii), între altele, iniţierea şi/sau dezvoltarea, în condiţiile pieţei, a unor programe de construcţii de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenţia Naţională pentru Locuinţe coordonează constituirea şi atragerea de resurse de finanţare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

Or, în aplicarea regulii de interpretare a contractului prevăzute de art. 970 alin. (2) din C. civ. de la 1864, conform căreia convenţiile obligă "nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa", conţinutul obligaţiilor mandatarului, pârâta A.N.L., trebuie determinat în mod sistematic, prin corelare cu dispoziţiile Legii nr. 152/1998 şi ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare, precum şi cu obligaţiile asumate de pârâtă în cadrul ansamblului raporturilor contractuale la care aceasta. a participat.

Potrivit dispoziţiilor legale menţionate, Agenţia Naţională pentru Locuinţe are calitatea de instituţie de interes public cu atribuţii în dezvoltarea construcţiilor de locuinţe, calitatea de dezvoltator şi coordonator al programului construirii de locuinţe la nivel naţional, precum şi de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, după cum rezultă din dispoziţiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

În realizarea acestor atribuţii, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenţia Naţională pentru Locuinţe este autorizată să efectueze toate operaţiunile imobiliare necesare construirii, finalizării şi predării către beneficiari a locuinţelor construite prin programele proprii.

Prin art. 31 din Normele metodologice este lămurită noţiunea de "operaţiuni imobiliare", fiind considerate astfel de operaţiuni încheierea, intermedierea şi gestionarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare şi predare a locuinţelor către beneficiari.

În acest sens, prin art. 1 alin. (4) din Normele metodologice se mai prevede că Agenţia Naţională pentru Locuinţe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcţiilor de locuinţe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale. Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură şi utilităţi, art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impune ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuinţe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepţie şi punere în funcţiune a locuinţelor.

În acest context legal şi convenţional, trebuia deci remarcat că prin contractul de mandat încheiat cu recurenţii-reclamanţi în temeiul prevederilor Legii nr. 152/1998, Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu a fost împuternicită exclusiv să efectueze unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, acest contract fiind un act juridic complex, cuprinzând şi clauze nespecifice mandatului, în modalitatea reglementării sale de legislaţia în vigoare la momentul încheierii lui.

Aşadar, rolul Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe în realizarea cartierului de locuinţe din care face parte imobilul ce trebuia predat recurenţilor-reclamanţi nu a fost acela al unui simplu mandatar, ale cărui obligaţii să se rezume la cele prevăzute de dreptul comun pentru un asemenea contract numit, întrucât, o interpretare în acest sens ar nega însăşi finalitatea adoptării Legii nr. 152/2008, actul normativ special în temeiul căruia recurenta-pârâtă are raporturi juridice cu alţi participanţi implicaţi în realizarea proiectului imobiliar, precum proiectantul şi antreprenorul general, convenţiile încheiate cu aceştia fiind interdependente, completându-se reciproc.

Rezultă că, în temeiul contractului de mandat dedus judecăţii, recurenta pârâtă trebuia să acţioneze ca un adevărat dezvoltator imobiliar, în exercitarea atribuţiilor de coordonare a proiectului (programului) imobiliar conferite prin actele normative sus-menţionate, întrucât reclamanţii au împuternicit-o pe pârâtă prin acelaşi contract de mandat să o reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire.

Înalta Curte reţine astfel că obligaţiile stabilite de lege în sarcina Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, ce au constituit baza legală a încheierii contractului de mandat, au imprimat obligaţiilor contractuale o particularitate derivată din lege, având semnificaţia depăşirii sferei obligaţiilor de diligenţă ce se asumă în general de un mandatar în cadrul unui raport juridic de mandat.

Prin urmare, interpretarea dată de instanţa de apel obligaţiilor Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe ce intră în conţinutul raportului juridic dedus judecăţii este rezultatul ignorării prevederilor art. 970 alin. (2) din C. civ. de la 1864, o atare interpretare a convenţiei neţinând cont de caracterul complex şi interdependent al relaţiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului imobiliar, în contextul normativ mai sus evocat (Legea nr. 152/1998 şi Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare).

În aceste circumstanţe, nu se mai impune examinarea distinctă a susţinerilor reclamanţilor privitoare la încălcarea de către instanţa de apel dispoziţiilor Legii nr. 50/1991, Legii nr. 10/1995, H.G. nr. 808/2005, Normativului nr. 7/1999, şi ale H.G. nr. 807/2015, care definesc lucrările de construire, construcţia şi recepţia la terminarea lucrărilor, aceste susţineri constituindu-se într-un argument suplimentar pentru fundamentarea tezei invocate, aceea a asumării de către pârâtă a unei obligaţii de rezultat în sensul celor deja reţinute de instanţa de recurs care a constatat nelegalitatea deciziei de apel din această perspectivă.

În aceeaşi ordine de idei, instanţa de recurs nu poate valida nici teza instanţei de prim control judiciar privitoare la limitarea răspunderii pârâtei decurgând din calificarea obligaţiei asumate ca fiind una de diligenţă.

Regula în această materie este că mandatarul este ţinut de îndeplinirea întocmai şi corespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin mandat şi răspunde exclusiv pentru modul în care şi-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispoziţiile art. 1539 C. civ. 1864 şi ale art. 381 Codul comercial din 1887.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut în speţă că, întrucât A.N.L., în calitate de mandatar, nu şi-a asumat decât obligaţia de a-i reprezenta pe mandanţi în relaţiile cu proiectantul şi antreprenorul general, în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, la termenul şi în conformitate cu condiţiile stabilite prin contractul de construire, răspunderea civilă contractuală a pârâtei ar trebui analizată independent de faptul nerespectării obligaţiei de rezultat a predării locuinţei către reclamanţi până la data de 17.10.2009.

Apreciind în acest sens şi stabilind că răspunderea recurentei-pârâte este limitată la obligaţiile de supraveghere şi control faţă de antreprenor şi, prin urmare, şi faţă de subantreprenor, Curtea a reţinut că, în lipsa unei clauze în contract, daunele interese pentru executarea cu întârziere nu pot consta în lipsa de folosinţă, respectiv, că, deşi, prin raportare la dreptul de a beneficia de predarea locuinţei la data de 17.10.2009, conform art. 8 din contractul de construire nr. x/30.08.2007, prejudiciul reclamanţilor poate fi configurat ca lipsă a folosinţei locuinţei pe perioada 25.05.2015-14.10.2016, acest drept (de a fi despăgubiţi pentru un asemenea prejudiciu) este opozabil exclusiv constructorului.

Întrucât acestea au fost argumentele pentru care instanţa de control devolutivă a statuat în sensul că, în raport cu pârâta, prejudiciul reclamanţilor se poate determina, în temeiul art. 1088 din C. civ. de la 1864, ca fiind dobânda legală la suma de 16528 Euro, sumă reprezentând contravaloarea lipsei folosinţei locuinţei ce a fost stabilită conform raportului de expertiză întocmit în cauză, Înalta Curte constată că, faţă de considerentele mai sus expuse, nu se mai impune examinarea în recurs a criticilor de nelegalitate, subsumate prin cererea de recurs prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., vizând modalitatea în care s-a realizat evaluarea judiciară a daunelor pretinse şi măsura în care o atare apreciere a acestora de către instanţa de apel este contrară principiului reparării integrale a prejudiciului, potrivit celor pretinse de reclamanţi.

Reţinerea în speţă a incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în raport de calificarea contrară legii dată obligaţiilor asumate de pârâtă, face necesară reexaminarea condiţiilor răspunderii stabilite în sarcina acesteia din urmă, o analiză care însă este incompatibilă cu specificul acestei căi extraordinare de atac, o atare evaluare revenindu-i astfel instanţei de rejudecare, în faza apelului urmând a se proceda la reanalizarea pretenţiilor la dezdăunare, pretenţii al căror fundament îl constituie tocmai întrunirea cumulativă a elementelor răspunderii civile în discuţie in cazul, astfel retinut, al neexecutarii unei obligatii de rezultat.

Această nouă analiză a instanţei de apel va avea în vedere atribuţiile legale ale pârâtei A.N.L. de coordonator şi dezvoltator al proiectului imobiliar, precum şi ansamblul raporturilor contractuale existente pentru realizarea cartierului de locuinţe, context în care contractul de mandat va trebui privit în corelaţie cu celelalte contracte încheiate în vederea realizării obiectivului de a preda reclamanţilor locuinţa.

Recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe este nefondat.

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 22 alin. (2) Cod procedură civilă, întrucât nu a manifestat rol activ în judecarea cauzei, reţinând doar că nu a făcut nicio dovadă pe aspectul modalităţii de alegere a antreprenorului, a îndeplinirii eficiente a obligaţiei de a supraveghea lucrările sau că ar fi activat mecanismele din contractul de antrepriză generală.

Cu titlu preliminar, se impune a fi subliniat că, deşi recurenta pârâtă a susţinut incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aspectele semnalate prin cererea de recurs pun în discuţie încălcarea unor dispoziţii de ordin procedural, susţinerile încadrându-se, astfel, în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care sancţionează încălcarea regulilor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

Curtea, raportându-se la acest motiv de casare, constată că pentru a se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este necesar să se constate nerespectarea unei norme procedurale care să atragă nulitatea actului de procedură, acest motiv evocând prevederile art. 175-176 C. proc. civ., cu privire la nulitatea condiţionată sau necondiţionată a actelor de procedură, precum şi pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulităţii, respectiv, art. 179 din cod, care vizează efectele acesteia.

Sancţiunea procedurală a nulităţii se impune astfel a fi analizată în strânsă corelaţie cu actele de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le-au îndeplinit pe parcursul activităţii judiciare.

Potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., de care se prevalează pârâta, "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc."

Prin urmare, textul legal evidenţiat consacră posibilitatea judecătorului, ca în realizarea dezideratului aflării adevărului în cauză şi aplicării corecte a legii, să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere, şi să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare.

În conformitate cu prevederile art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel, exercitându-şi atributele de jurisdicţie, poate fie să refacă sau să completeze probele din primă instanţă, fie să administreze probe noi în această etapă procesuală, câtă vreme au fost propuse potrivit regulilor de la art. 478 alin. (2) din acelaşi act normativ.

În speţă, referitor la respectarea dispoziţiilor procedurale privitoare la încuviinţarea şi administrarea probelor, se constată că părţile au beneficiat în mod efectiv şi concret de mijloace procesuale eficiente pentru a determina administrarea dovezilor apreciate de ele ca fiind necesare în vederea apărării propriilor interese, recurenta pârâtă neformulând de altfel critici sub acest aspect. Înalta Curte nu poate reţine deci din această perspectivă o aplicare greşită a prevederilor legale mai sus evocate care acordă facultatea instanţei de apel de a aprecia asupra probatoriului solicitat, respectiv asupra dispunerii din oficiu a probelor noi, în funcţie de necesitatea lor pentru soluţionarea cauzei.

Este necesar a fi subliniat că procesul civil este, în regulă generală, un proces al intereselor private, iar rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii, neputând constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi în apărarea intereselor acesteia. Exercitarea rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., implică atât o responsabilitate a părţilor privind administrarea procesului, cât şi faptul că rolul activ al instanţei în materie probatorie are un caracter facultativ şi subsidiar.

Prin raportare la aceste coordonate, se constată, contrar alegaţiilor recurentei-pârâte, că lipsa de rol activ al instanţei de apel privitor la probatoriul administrat în cauză nu este o critică ce poate fi primită, cu atât mai mult cu cât, astfel cum deja s-a arătat, aprecierea asupra necesităţii refacerii sau completării probelor administrate la prima instanţă sau a administrării de probe noi, în apel, reprezintă atributul exclusiv al instanţei devolutive şi nu poate fi cenzurat de către instanţa de recurs.

Tot astfel, aprecierea în concret a utilităţii, pertinenţei sau concludenţei unei probe reprezintă o chestiune de temeinicie care excedează controlului judiciar specific recursului.

Or, recurenta susţine în concret în dezvoltarea criticii de nelegalitate adusă deciziei de apel că instanţa ar fi reţinut eronat că nu a făcut nicio dovadă pe aspectul modalităţii de alegere a antreprenorului, a îndeplinirii eficiente a obligaţiei de a supraveghea lucrările sau că ar fi activat mecanismele din contractul de antrepriză generală, cu toate că partea a prezentat probele administrate în cauză din care ar reieşi, în opinia sa, aceste circumstanţe factuale relevante în privinţa stabilirii condiţiilor răspunderii contractuale.

Aceste aspecte invocate vizează în realitate stabilirea situaţiei de fapt, respectiv greşita interpretare în apel a probatoriului administrat, recurenta susţinând pe această cale că fapta ilicită ce i s-a imputat, constând în alegerea greşită a antreprenorului general, nu ar fi fost probată ori că a făcut dovada respectării contractului de mandat, prin îndeplinirea obligaţiilor ce-i reveneau, conform art. 13 din contractul HC nr. x/19.06.2007, situaţie în raport de care, în mod greşit, prin hotărârea recurată, s-ar fi reţinut că a fost dovedită culpa contractuală a recurentei-pârâte.

Înalta Curte constată însă că asemenea teze sunt incompatibile cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv, corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond.

În susţinerea criticii privind încălcarea, de către curtea de apel, a dispoziţiilor art. 22 Cod procedură civilă, recurenta-pârâtă a făcut referire şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, din perspectiva respectării dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie.

În conformitate cu această jurisprudenţă invocată, un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea, spre pildă, Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 28.04.2005 în cauza Albina c. României şi Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Înalta Curte constată că decizia instanţei de apel îndeplineşte aceste cerinţe, instanţa de apel răspunzând punctual şi explicit aspectelor ce i-au fost deduse spre analiză, examinând coroborat probele administrate în cauză, în raport de care au fost stabilite circumstanţele factuale ale pricinii prin expunerea unui raţionament logic, iar împrejurarea că a dat acestora o altă valoare decât cea pretinsă de parte nu echivalează cu lipsa de rol activ şi nu este cenzurabilă în recurs prin prisma prevederilor art. 488 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea hotărârii şi prin prisma faptului că instanţa de apel a interpretat greşit clauzele contractelor, apreciindu-se eronat că pârâta nu ar fi manifestat diligenţă în îndeplinirea obligaţiilor asumate, prin notificarea constructorilor în repetate rânduri, asigurând posibilitatea schimbării acestora, activând mecanismele din contractul de antrepriză sau identificând antreprenori în vederea terminării lucrărilor, recurenta susţinând astfel că obligaţia de mijloace asumată a fost îndeplinită în limitele stipulate în contractul de mandat.

Referitor la aceste susţineri, Înalta Curte constată că, deşi, formal, recurenta critică decizia de apel sub aspectul unei interpretări eronate a clauzelor contractuale asumate de părţile litigante, o ipoteză care, în măsura în care ar viza o încălcare a normelor C. civ. privind modalitatea de interpretare a convenţiilor ce ar fi determinat interpretarea şi aplicarea eronată a normelor de drept material în speţă, este sancţionabilă prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (motiv invocat expres prin cererea de recurs), în concret critica formulată are în vedere doar maniera în care instanţa de apel a apreciat mijloacele de probă administrate pentru stabilirea elementelor de fapt ale cauzei.

Dincolo de faptul că alegaţiile sus-menţionate au în mod evident scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, Înalta Curte trebuie să remarce că teza susţinută de recurenta pârâtă este, totodată, contrară celor deja statuate prin prezenta decizie în privinţa calificării greşite de către instanţa de apel, în raport de normele legale incidente, a obligaţiilor ce îi incumbă Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe.

Pentru toate argumentele arătate, nici această critică nu va fi primită, Înalta Curte constatând caracterul nefondat al recursului declarat de pârâtă.

In consecinţă, în baza art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamanţilor A. şi B. şi va casa decizia recurată, trimiţând cauza, spre rejudecare, instanţei de apel.

Va fi respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva aceleiaşi hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 337 din 2 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, îndreptate prin încheierea din camera de consiliu din 26 octombrie 2022 a aceleiaşi instanţe.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei nr. 337 din 2 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, îndreptate prin încheierea din camera de consiliu din 26 octombrie 2022 a aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 martie 2024.