Conflict between public domain land transfer requirements and protected property rights under Article 1 of Protocol No. 1 ECHR in land restitution claims.

Şedinţa publică din data de 19 martie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Călăraşi, la 1 martie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Agricola Mărculeşti a chemat în judecată pârâtele Comisia Judeţeană de Stabilire a Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor din cadrul Instituţiei Prefectului judeţului Călăraşi, Comisia Locală de Stabilire a Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor din cadrul Primăriei Comunei Perişoru, judeţul Călăraşi şi A., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa: să se constatate nulitatea absolută totală a titlului de proprietate nr. x din data de 26 octombrie 2007 emis de Comisia Judeţeană de Stabilire a Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor din cadrul Instituţiei Prefectului Judeţului Călăraşi pentru suprafaţa de 50 ha, situată în tarlaua x parcela x, teren preluat din administrarea unităţii şi trecut din domeniul public al statului în domeniul privat al UAT Perişoru, judeţul Călăraşi, şi atribuit, prin reconstituirea dreptului de proprietate şi emiterea titlului de proprietate, pârâtei, A.; să fie obligată pârâta A. să lase reclamantei în deplină posesie şi folosinţă această suprafaţă de teren ca prerogativă a dreptului de administrare al reclamantei; să fie obligate pârâtele, Comisia Judeţeană şi A., la plata în solidar a cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Prin sentinţa civilă nr. 1240 din 14 iunie 2018, Judecătoria Călăraşi a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu şi a declinat în favoarea Tribunalului Călăraşi, secţia civilă competenţa de soluţionare a cererii.

Tribunalul Călăraşi şi-a declinat la rândul său competenţa în favoarea Judecătoriei Călăraşi, arătând, în considerentele sentinţei civile nr. 590/2018, că acţiunea în constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate, capătul principal de cerere este de competenţa judecătoriei, conform art. 53 şi următoarele din Legea nr. 18/1991 şi potrivit art. III din Legea nr. 169/1997.

Prin sentinţa civilă nr. 154/F din 25 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Călăraşi.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Călăraşi la 20 noiembrie 2018, sub nr. x/2018*.

Prin încheierea din 3 aprilie 2019, în baza art. 78 C. proc. civ. şi art. 865 C. civ., s-a dispus introducerea în cauză a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, faţă de precizarea reclamantei că statul este titularul dreptului de proprietate asupra suprafeţei de teren.

La 6 mai 2019, Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi, a formulat cerere de intervenţie, invocând calitatea sa de proprietar al bunului aflat în litigiu, teren în suprafaţa de 50 ha, situat în tarlaua x, parcela x în comuna Perisoru, judeţul Călăraşi înscris în titlul de proprietate nr. x emis la 26 octombrie 2007 în favoarea pârâtei A., a cărei anulare o solicită.

Prin încheierea din 29 mai 2019, instanţa, în temeiul art. 64 C. proc. civ., a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie şi a stabilit că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi, urmează să figureze în cauză în calitate de intervenient principal.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Călăraşi, secţia civilă

Prin sentinţa civilă nr. 476 din 9 octombrie 2020, Tribunalul Călăraşi, secţia civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Agricola Mărculeşti, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Judeţeană de Stabilire a Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor din cadrul Instituţiei Prefectului Judeţului Călăraşi, Comisia Locală de Stabilire a Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor din cadrul Primăriei Comunei Perişoru, judeţul Călăraşi şi A. şi intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi şi a respins cererea de intervenţie, formulată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018*, la data de 13 aprilie 2021.

Prin încheierea din 26 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în temeiul art. 200 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., a trimis dosarul pentru repartizare către una din secţiile civile ale Curţii de Apel Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la 11 mai 2021, sub nr. x/2021.

Prin decizia civilă nr. 1753A din data de 6 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanta Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Agricolă Mărculeşti şi de intervenientul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi, împotriva sentinţei civile nr. 476 din 9 octombrie 2020 pronunţate de Tribunalul Călăraşi, secţia civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatele-pârâte Comisia Judeţeană de Stabilire a Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Călăraşi, Comisia Locală de Stabilire a Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor - Perişoru şi A..

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1753 din data de 6 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a formulat recurs reclamanta Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Agricolă Mărculeşti.

Motivele de recurs

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului şi, în principal: casarea, în tot, a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare către Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat casarea, în tot, a deciziei atacate, în sensul admiterii cererii introductive de instanţă şi: constatarea nulităţii absolute parţiale a titlului de proprietate nr. x din 26 octombrie 2007, emis de Comisia Judeţeană de Stabilire a Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor din cadrul Instituţiei Prefectului Judeţul Călăraşi pentru suprafaţa de 50 ha, situată în tarlaua x parcela x, teren preluat din administrarea sa şi trecut din domeniul public al statului în domeniul privat al UAT Perişoru, judeţul Călăraşi, şi atribuit, prin reconstituirea dreptului de proprietate şi emiterea titlului de proprietate, pârâtei A.; obligarea intimatei-pârâte A. să îi lase în deplină posesie şi folosinţă această suprafaţă de teren, ca prerogativă a dreptului său de administrare.

În evocarea motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a apreciat că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, în vederea evitării privării de un grad de jurisdicţie, conform dispoziţiilor art. 498 coroborate cu cele ale art. 480 C. proc. civ., dezvoltând următoarele critic:

Deşi a reţinut legitimitatea şi temeinicia acţiunii sale, ce vizează restabilirea legalităţii prin constatarea nulităţii absolute a actelor ce fac obiectul prezentului litigiu, instanţa de apel a refuzat practic sa soluţioneze apelul pe care l-a formulat fără a arăta de fapt motivele pentru care s-au respins apărările sale, invocând doar Protocolul nr. 1 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale:

Instanţa de judecată a încălcat dispoziţiile de ordine publică prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b), art. 237 alin. (2) teza III şi art. 22 alin. (2) C. proc. civ. în sensul în care nu a analizat criticile sale care viza faptul că sancţiunea nerespectării competenţei şi a procedurii de dezafectare a terenurilor din domeniul public şi de trecere a acestora în domeniul privat este expres prevăzută de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, respectiv nulitatea absolută; niciuna dintre legile fondului funciar nu prevede o situaţie derogatorie, în sensul că trecerea imobilelor din domeniul public în cel privat să se realizeze altfel decât potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, adică prin hotărâre a Guvernului.

Nu a fost analizată nici chestiunea privitoare la faptul că terenul ce face obiectul emiterii titlului de proprietate în favoarea pârâtei nu se afla în circuitul civil şi, prin urmare, nu putea face obiectul retrocedării; reconstituirea dreptului de proprietate al pârâtei în perimetrul său s-a făcut pentru o suprafaţa de teren înscrisă în domeniul public, având număr de înregistrare la Ministerul de Finanţe.

Instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 861 C. civ., care statuează că bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile iar art. 864 noul C. civ. prevede că dreptul de proprietate publică se stinge dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat, dacă a încetat uzul sau interesul public, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

Ambele instanţe de fond nu au analizat împrejurarea că nerespectarea dispoziţiilor imperative privind trecerea terenurilor din domeniul public în cel privat atrage incidenţa dispoziţiilor privind nulitatea absolută, dispoziţii prevăzute atât de Legea nr. 213/1998, cât şi de art. 1247 noul C. civ.

În continuare, recurenta-reclamantă a expus următoarele aspecte:

Terenul în litigiu este individualizat prin H.G. nr. 1460/2006, fiind teren indispensabil cercetării, domeniu public aflat în administrarea sa, prin urmare, sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 45/2009, care se coroborează cu cele ale art. III alin. (1) lit. b) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991;

Dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 213/1998 prevăd că hotărârea de trecere a bunului în domeniul privat poate fi atacată în condiţiile art. 8 alin. (2), iar jurisprudenţa instanţei supreme concordă în acest sens, în speţe similare ce vizează nerespectarea dispoziţiilor imperative privind trecerea terenurilor din domeniul public în cel privat, respectiv decizia civilă nr. 117/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2016; sentinţa civilă nr. 4283/2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 4458/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Prin Anexa nr. 12 c) din cuprinsul H.G. nr. 1460/2006 privind înfiinţarea unor staţiuni de cercetare-dezvoltare agricolă în domeniul culturii plantelor de câmp prin reorganizarea unor staţiuni de cercetare şi producţie agricolă în domeniul culturii plantelor de câmp, recurentei-reclamante i-a fost atribuită, pentru utilizarea în domeniul cercetării agricole, suprafaţa de 2.179,16 ha, prin trecerea acestui teren din domeniul public al statului în administrarea sa directă; ulterior, intimata-pârâtă Comisia Judeţeană de Fond Funciar Călăraşi a dispus diminuarea suprafeţei sale de 2.179,16 ha şi trecerea în domeniul privat al statului a unor suprafeţe, având în administrare, în prezent, suprafaţa de 604,6775 ha, rămasă din totalul iniţial de 2.179,16 ha.

Actele întocmite de Comisia Judeţeană de Fond Funciar Călăraşi, prin care s-a dispus trecerea suprafeţei de 1.574,48 ha din domeniul public al statului în domeniul privat al autorităţilor administrative locale, respectiv U.A.T. comuna Perişoru, au fost emise cu încălcarea prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 întrucât niciuna dintre legile fondului funciar nu prevede o situaţie derogatorie, în sensul că trecerea imobilelor din domeniul public în cel privat să se realizeze altfel decât potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, adică prin hotărâre a Guvernului.

Or, sancţiunea nerespectării competenţei şi a procedurii de dezafectare a terenurilor din domeniul public şi de trecere a acestora în domeniul privat este expres prevăzută de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, respectiv nulitatea absolută.

Nu se poate recunoaşte comisiei judeţene competenţa de a dispune trecerea din domeniul public în domeniul privat a terenurilor aflate în perimetrul staţiunilor de cercetare, comisia neputându-se substitui puterii executive în ceea ce priveşte competenţa exercitării atribuţiilor stabilite de Legea nr. 213/1998, având în vedere că potrivit art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/1998, bunurile din domeniul public "nu pot fi înstrăinate" decât în condiţiile art. 10 alin. (2) din acelaşi act normativ, în caz contrar fiind încălcat caracterul inalienabil al terenurilor proprietate publică aflate în administrarea unităţilor şi institutelor de cercetare-dezvoltare.

Un bun aflat în domeniul public de interes naţional, cum sunt terenurile institutelor şi staţiunilor de cercetare ştiinţifică, cuprinse expres în enumerarea din Anexa la Legea nr. 213/1999, la pct. 5, nu poate fi lăsat la dispoziţia unei instituţii de interes judeţean, în caz contrar fiind încălcat regimul juridic al proprietăţii publice, dar şi normele de tehnică legislativă care nu permit ca o hotărâre a comisiei judeţene să modifice o lege.

Procedura stabilită prin Legea nr. 213/1998 a fost ulterior reiterată de prevederile art. 55 alin. (5) din Legea nr. 45/2009, conform cărora a fost interzisă, în mod expres, trecerea terenurilor aflate în administrarea unităţilor şi instituţiilor de cercetare-dezvoltare indispensabile cercetării, din domeniul public în cel privat al statului, prin hotărâre a comisiei locale, a comisiei judeţene, respectiv a Comisiei de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti.

Interpretarea sintagmei "în condiţiile legii" din cuprinsul Legii nr. 1/2000 trebuie înţeleasă în sensul trimiterii la condiţiile prevăzute de Legea nr. 213/1998 cu privire la obligativitatea parcurgerii procedurii de trece a terenurilor din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului, emisă cu privire la terenurile delimitate în condiţiile art. 9 şi 12 din Legea nr. 1/2000, aspect tranşat, de altfel, prin decizia nr. 23/2011, pronunţată în recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform căreia "în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 raportat la art. 55 alin. (5) din Legea nr. 45/2009 referitor la trecerea terenurilor aflate în administrarea instituţiilor prevăzute de art. 9 alin. (1) şi art. 9 alin. (11) din Legea nr. 1/2000 din domeniul public al statului în domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale, stabileşte că sintagma "în condiţiile legii" din cuprinsul Legii nr. 1/2000 trebuie înţeleasă în sensul trimiterii la condiţiile prevăzute de Legea nr. 213/1998 cu privire la obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere a terenurilor din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului, emisă cu privire la terenurile delimitate în condiţiile art. 9 şi 12 din Legea nr. 1/2000".

Din conţinutul Legii nr. 290/2002 şi Legii nr. 45/2009, rezultă că Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice "Gh. Ionescu Siseşti" fundamentează ştiinţific şi corelează politicile din domeniul agriculturii şi, de asemenea, organizează, îndrumă, coordonează şi controlează activitatea de cercetare-dezvoltare în unităţile din subordinea/coordonarea sa şi, totodată, adoptă măsurile necesare pentru crearea celor mai bune rezultat în acest domeniu - fiind unica instituţie în măsură a stabili care sunt suprafeţele indispensabile activităţii de cercetare, aspect recunoscut de către legiuitor, atât prin aceste acte normative, cât şi prin Legea nr. 71/2010 privind modificarea dispoziţiilor art. 12 alin. (13) din Legea nr. 18/1991, respectiv art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 890/2005, prin care a fost legiferata necesitatea în cadrul comisiilor de aplicare a legilor fondului funciar a unor reprezentanţi ai instituţiilor de cercetare dezvoltare din domeniul agricol desemnaţi de către ASAS.

Cu privire la regimul juridic al acestor terenuri, suprafeţele de teren aflate în administrarea reclamantei, anterior apariţiei Legii nr. 45/2009, au aparţinut domeniului public al statului fiind indispensabile activităţii de cercetare, aşa cum reiese din art. 3-5 din Legea nr. 18/1991, apartenenţa la domeniul public fiind reiterată de prevederile Legii nr. 213/1998, care la anexa 1 cuprinde lista bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului, la pct. 5 fiind menţionate terenurile aflate în administrarea unităţilor de învăţământ agricol şi silvic, destinate cercetării şi introducerii de seminţe şi de material săditor din categoriile biologice şi de animale de rasă.

În aplicarea art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 a fost emisă H.G. nr. 517/1999, reclamanta fiind menţionată la anexa nr. 1 pct. 7 cu întreaga suprafaţă deţinută, respectiv 2518 ha domeniu public strict necesară cercetării.

Prin urmare, imobilul în cauză aparţine domeniului public al statului în temeiul unor legi organice, nu în baza unor acte administrative.

Prin Legea nr. 45/2009, reclamanta este înscrisă în anexa nr. 3 pct. 11 cu o suprafaţă de 604,6775 ha teren aflat în domeniul public al statului, indispensabil activităţii de cercetare-dezvoltare-inovare şi multiplicării materialului biologic, fiindu-i aplicabil art. 31 din această lege.

În ceea ce priveşte modalitatea de trecere a terenurilor din domeniul public în cel privat, ce diferă în funcţie de titularul dreptului de administrare -având în vedere că suprafaţă de teren pe care o are în administrare se află în domeniul public-aceasta nu poate fi făcută decât prin lege, conform art. 31 alin. (3) din Legea nr. 45/2009, modificată şi completată prin Legea nr. 72/2011, în speţă nefiind aplicabile dispoziţiile art. III alin. (11) din Legea nr. 169/1997.

Astfel, legile fondului funciar nu conţin prevederi conform cărora trecerea terenurilor din domeniul public în cel privat să se realizeze altfel decât potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Prin urmare, legea aplicabilă este Legea nr. 213/1998 care prevede expres că trecerea terenurilor din domeniul public în domeniul privat se face după caz prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean sau a consiliului local.

Imobilul în litigiu se află în proprietatea publică a statului, astfel că trecerea în domeniul privat al statului se poate dispune numai prin hotărârea Guvernului, orice excepţie de la competenţa acestuia de a decide cu privire la regimul juridic al bunurilor proprietate publică trebuie să respecte principiul ierarhiei actelor normative, dezafectarea urmând a se face printr-un act normativ cu aceeaşi forţă juridică.

Hotârârile comisiei judeţene de fond funciar reprezintă acte administrative, iar ca autoritate administrativă nu se poate substitui puterii executive şi de a exercita atribuţiile reglementate de dispoziţiile legii nr. 213/1998 date în competenţa exclusivă a Guvernului.

Prevederile art. III alin. (1)1 din Legea nr. 169/1997 nu sunt în mod evident incidente, apartenenţa la domeniul public al Statului a terenului în litigiu fiind stabilită prin Legea nr. 18/1991, Legea nr. 213/1998, şi ulterior de Legea nr. 147/2004, deci prin legi organice şi nicidecum prin acte administrative.

Având în vedere apartenenţa terenului la domeniul public precum şi faptul că acesta este folosit în cercetare, fiind indispensabil acestei activităţi, sunt incidente dispoziţiile speciale ale Legii nr. 45/2009, respectiv art. 31 alin (5).

În absenţa unui proiect de lege care să scoată terenul în discuţie din domeniul public al statului, în cauză neexistând nici măcar o hotărâre de guvern în acest sens, acesta nu poate face obiectul vreunei restituiri; procedura dezafectării terenului din domeniul public primează oricărei alte proceduri administrative ce poate fi efectuată în vederea reconstituiri dreptului de proprietate persoanelor îndreptăţite, art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 fiind explicit în acest sens.

Dispoziţiile art. 10 alin. (8) din H.G. nr. 890/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor modificată si completată prin H.G. nr. 1832/2005 au fost date tocmai în aplicarea dispoziţiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, cele două texte de lege interpretându-se în sensul că terenurile destinate activităţii de cercetare pot face obiectul cererilor de reconstituire, mai puţin cele care sunt indispensabile acestei activităţi, iar, în speţă, terenul solicitat a fi restituit face parte din domeniul public al statului, acesta fiind înscris în H.G. nr. 1460/2006, fiind înregistrat la Ministerul Finanţelor Publice sub nr. MF 112139.

În speţă nu există niciun un act care să emane de la reclamantă prin care să fie stabilite că aceste suprafeţe sunt dispensabile şi, mai mult, nu există niciun act care să emane de la vreo entitate cu profil agricol care să stabilească că terenul solicitat ar fi sau nu indispensabil activităţii de cercetare.

Conchizând, recurenta-reclamantă a învederat că actele sunt lovite de nulitate absolut având în vedere că terenul ce face obiectul emiterii titlului de proprietate în favoarea intimatei-pârâte nu se află în circuitul civil şi, prin urmare, nu poate face obiectul retrocedării; reconstituirea dreptului de proprietate al pârâtei în perimetrul administrat s-a făcut pentru o suprafaţă de teren înscrisă în domeniul public, având număr de înregistrare la Ministerul de Finanţe iar nerespectarea dispoziţiilor imperative privind trecerea terenurilor din domeniul public în cel privat atrage incidenţa dispoziţiilor privind nulitatea absolută, dispoziţii prevăzute atât de Legea nr. 213/1998, cât şi de art. 1247 noul C. civ.

5. Apărările formulate în cauză

În termen legal, la 16 iunie 2023, intimatul-intervenient Statul Român prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, şi rejudecând, admiterea cererii de chemare în judecată.

Cu depăşirea termenului legal, la 17 iulie 2023, recurenta-reclamantă Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Agricolă Mărculeşti a depus răspuns la întâmpinare, susţinând că aspectele arătate de către acesta sunt întemeiate şi prin urmare, se impune admiterea căii de atac exercitate pentru motivele de nelegalitate expuse prin memoriul de recurs.

6. Procedura de filtru.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la 25 aprilie 2023 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

Prin rezoluţia din 28 aprilie 2023 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, conform rezoluţiei din 03 octombrie 2023, iar la 19 octombrie 2023, intimata-pârâtă A. a formulat punct de vedere la raport prin care a susţinut inadmisibilitatea recursului prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată şi la normele de drept invocate.

Prin încheierea din 18 octombrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Agricolă Mărculeşti împotriva deciziei nr. 1753A din data de 6 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată la 19 martie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

În privinţa excepţiei inadmisibilităţii recursului, invocată de către intimata pârâtă A. prin intermediul punctului de vedere la raport, prin raportare la obiectul litigiului care vizează o acţiune în fond funciar, Înalta Curte a reţinut că, în cauză, nu este incidentă excepţia inadmisibilităţii, părţile având deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei nr. 1753A din data de 6 decembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte reţine că din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Din economia textului citat reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.

Motivarea hotărârii este esenţială pentru orice proces, constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi presupune, aşadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluţia adoptată, condiţie care, în speţa de faţă, este îndeplinită.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Invocând acest caz de casare, în speţă, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a expus doar considerentele bazate pe Protocolul nr. 1 din CEDO şi, deşi a reţinut legitimitatea acţiunii deduse judecăţii ce vizează restabilirea legalităţii prin constatarea nulităţii absolute a actelor ce fac obiectul litigiului, nu a analizat criticile aduse hotărârii primei instanţe.

În concret, recurenta-reclamantă consideră că nu au fost analizate criticile punctuale în cadrul cărora a susţinut că sancţiunea nerespectării competenţei şi a procedurii de afectare a terenurilor din domeniul public şi de trecere a acestora în domeniul privat, este expres prevăzută de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, respectiv cu nulitatea absolută, legile fondului funciar nereglementând o situaţie derogatorie, în sensul că trecerea imobilelor din domeniul public în cel privat să se realizeze astfel decât potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, prin hotărâre a Guvernului.

De asemenea, nu au fost analizate susţinerile ce au vizat faptul că terenul care face obiectul emiterii Titlului de proprietate în favoarea pârâtei nu se afla în circuitul civil şi prin urmare nu putea face obiectul retrocedării.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, în limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel - determinate de ceea ce s-a apelat, precum şi de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă - a răspuns criticilor susţinute de reclamantă prin motivele de apel, verificând stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Instanţa de apel a analizat legalitatea şi temeinicia sentinţei primei instanţe prin prisma condiţiilor specifice acţiunii în constatarea nulităţii titlului de proprietate nr. x din 26 octombrie 2007 emis de pârâta Comisia Judeţeană de Stabilire a Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor din cadrul Instituţiei Prefectului judeţului Călăraşi pentru suprafaţa de 50 ha, situată în tarlaua x parcela x, menţinând soluţia de respingere a pretenţiilor deduse judecăţii, după ce a verificat ea însăşi, raportat la criticile formulate de reclamantă şi la situaţia de fapt reţinută prin raportul de expertiză ce a fost efectuat în primă instanţă, respectarea dispoziţiilor legale, în vigoare la data emiterii titlului de proprietate contestat, prin raportare la dezlegările obligatorii, conform dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., ale deciziei nr. 23/2011 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în recurs în interesul legii, dar şi din perspectiva apărărilor formulate de intimaţii-pârâţi privitoare la încălcarea art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO, prin raportare la criticile formulate prin motivele de apel.

Pe de altă parte, se constată că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia pronunţată. Instanţa de apel a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situaţia de fapt din speţă, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar.

Astfel, speţa dedusă judecăţii presupunea analiza respectării prevederilor legale la emiterea Titlului de proprietate nr. x din 26 octombrie 2007 de către Comisia Judeţeană de Stabilire a Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor din cadrul Instituţiei Prefectului jud. Călăraşi pentru suprafaţa de 50 ha, situată în tarlaua x parcela x, teren preluat din administrarea unităţii reclamante şi trecut din domeniul public al statului în domeniul privat al Unităţii Administrativ Teritoriale Perişoru, judeţul Călăraşi, şi atribuit, prin reconstituirea dreptului de proprietate, şi emiterea titlului de proprietate, pârâtei A., şi verificarea îndeplinirii condiţiilor legale pentru obligarea pârâtei A. să lase reclamantei, în deplină posesie şi folosinţă, terenul ce face obiectul titlului de proprietate contestat, ca prerogativă a dreptului de administrare al acesteia.

Considerând că pârâtele Comisia Judeţeană de Stabilire a Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor din cadrul Instituţiei Prefectului Judeţului Călăraşi, Comisia Locală de Stabilire a Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor din cadrul Primăriei Comunei Perişoru, judeţul Călăraşi au emis actele prin care s-a dispus trecerea suprafeţei de 1.574,48 ha din domeniul public al statului în domeniul privat al autorităţilor administrative locale, respectiv U.A.T. comuna Perişoru, cu încălcarea prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat constatarea nulităţii Titlului de proprietate nr. x din 26 octombrie 2007 emis de Comisia Judeţeană de Stabilire a Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor din cadrul Instituţiei Prefectului judeţul. Călăraşi pentru suprafaţa de 50 ha, situată în tarlaua x parcela x, în favoarea intimatei-pârâte A., inclusă în suprafaţa de teren de 1.574,48 ha.

Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată, în drept, pe dispoziţiile art. 6 alin. (7) din Legea nr. 45/2009 privind organizarea şi funcţionarea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice "Gheorghe Ionescu Siseşti" şi a sistemului de cercetare-dezvoltare din domeniul agriculturii, silviculturii şi industriei alimentare, art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. III alin. (1) lit. b) din Legea nr. 169/1997 pentru modificare aşi completarea legii fondului funciar nr. 18/1991, art. 51 şi urm. din Legea nr. 18/1991, situaţie în care era necesară verificarea întrunirii în cauză a respectării condiţiilor legale privitoare la trecerea din domeniul public în domeniul privat al statului a suprafeţei de teren ce a făcut obiectul emiterii titlului de proprietate a cărei nulitate se solicită a fi constatată.

Reţinând că este învestită cu o acţiune în constatarea nulităţii Titlului de proprietate nr. x din 26 octombrie 2007 emis de Comisia Judeţeană de Stabilire a Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor din cadrul Instituţiei Prefectului judeţului Călăraşi pentru suprafaţa de 50 ha, situată în tarlaua x parcela x, în favoarea intimatei-pârâte A., instanţa de apel a procedat la analizarea prevederilor legale care reglementau procedura de reconstituire a dreptului de proprietate pe terenuri situate în perimetrul staţiunilor de cercetare, prin raportare la situaţia de fapt concretă din speţa dedusă judecăţii, la probele administrate dar şi în lumina deciziei nr. 23/2011 pronunţată în procedura recursului în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, concluzionând că, în cauză, respectarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO se opune constatării nulităţii titlului de proprietate emis pe numele pârâtei A. în temeiul Legii nr. 18/1991 şi obligarea acesteia să predea posesia imobilului către reclamantă şi intervenientul Statul român, prin Ministerul Finanţelor.

Astfel, după ce a reţinut că prin apelul formulat, reclamanta a reiterat toate argumentele expuse în cererea de chemare în judecată, din perspectiva în care a susţinut că acestea nu au fost analizate de către tribunal, curtea de apel, în raport de prevederile art. 476 alin. (1) din C. proc. civ. a prezentat argumentele de fapt şi de drept pentru care a înlăturat criticile aduse sentinţei primei instanţe.

Cu referire la situaţia de fapt, relevată de expertiza tehnică judiciară în specialitate topografie şi cadastru administrată la tribunal şi de lămuririle aduse raportului de expertiză tehnică, contrar aprecierii primei instanţe, curtea de apel a reţinut că terenul ce a format obiectul reconstituirii în baza titlului de proprietate nr. x din 26 octombrie 2007 este menţionat ca proprietate publică în anexa 12 a H.G. nr. 1460/2006 şi în protocolul de predare primire nr. 57541 din 21 decembrie 2006 prin care Agenţia Domeniului Statului preda, în administrare, reclamantei suprafaţa de teren proprietate publică din care face parte şi T110, parcela x, nr. de identificare parcelară fiind modificat la momentul întocmirii titlurilor de proprietate şi a fişelor de punere în posesie.

Instanţa de apel a mai reţinut că adresa din 11.11.2019 a Agenţiei Domeniilor Statului, reţinută de tribunal, nu se coroborează cu nicio altă probă administrată în cauză, concluziile raportului de expertiză fiind confirmate de adresa nr. x/05.02.2019 a OCPI Călăraşi (fl. 53, dosar x/2018 - vol. I Tb. Călăraşi), în care se arată că suprafaţa de teren arabil rămasă după aplicarea Legii nr. 18/1991 în domeniul public al reclamantei a fost de 2076,37 ha, suprafaţă care cuprinde şi tarlaua x în care a fost amplasat imobilul înscris în titlul de proprietate nr. x/26.10.2007.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanţa de apel nu i-a analizat, punctual, criticile în cadrul cărora a susţinut că sancţiunea nerespectării competenţei şi a procedurii de afectare a terenurilor din domeniul public şi de trecere a acestora în domeniul privat este expres prevăzută de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, respectiv cu nulitatea absolută, legile fondului funciar nereglementând o situaţie derogatorie, în sensul că trecerea imobilelor din domeniul public în cel privat să se realizeze astfel decât potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, prin hotărâre a Guvernului, şi nici cele prin care a arătat că nu au fost analizate susţinerile ce au vizat faptul că terenul care face obiectul emiterii Titlului de proprietate în favoarea pârâtei nu se afla în circuitul civil şi, prin urmare, nu putea face obiectul retrocedării, recurenta-reclamantă îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de concluzia curţii de apel potrivit căreia titlul de proprietate nr. x/26.10.2007, emis de intimata-pârâtă Comisia judeţeană Călăraşi pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, prin care s-a reconstituit intimatei-pârâte A. dreptul de proprietate asupra terenului arabil extravilan în suprafaţă de 50 ha, situat în tarla x, parcela x comuna Perişoru, se circumscrie noţiunii de "bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, iar constatarea nulităţii titlului de proprietate şi obligarea pârâtei să lase reclamantei şi intervenientului posesia şi folosinţa imobilului ar constitui o ingerinţă adusă dreptului său.

Or, împrejurarea că reclamanta este nemulţumită de concluziile la care a ajuns instanţa de apel, de modul în care aceasta a analizat şi a interpretat situaţia de fapt, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui caz de casare.

Din verificarea considerentelor deciziei atacate, Înalta Curte constată că, în continuare, instanţa de apel a analizat aspectele referitoare la sancţiunea prevăzută de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 ce intervine în ipoteza nerespectării competenţei şi a procedurilor de dezafectare a terenurilor din domeniul public şi trecerea acestora în domeniul privat, reţinând că nu există nicio derogare de la regula statuată de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

În concret, pornind de la dezlegările obligatorii ale deciziei în recursul în interesul legii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nr. 23/2011, pronunţate în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, raportat la art. 55 alin. (5) din Legea nr. 45/2009 referitor la trecerea terenurilor aflate în administrarea instituţiilor prevăzute de art. 9 alin. (1) şi art. 9 alin. (1)1 din Legea nr. 1/2000 din domeniul public al statului în domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale, instanţa de apel a reţinut că, în cauză, terenurile menţionate în anexa 12c a H.G. nr. 1460/2006 făceau parte din domeniul public al statului, fiind date în administrarea reclamantei, conform prevederilor art. 2 alin. (3) din aceeaşi hotărâre de Guvern, şi ca atare, condiţia primordială pentru emiterea valabilă a titlului de reconstituire a dreptului de proprietate, conform legislaţiei în vigoare la data de 26.10.2007, consta în respectarea procedurii de trecere a terenului din domeniul public al statului în cel privat, cu respectarea cerinţelor impuse de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, respectiv prin hotărâre a Guvernului, nerespectarea acestei condiţii fiind sancţionată cu nulitatea absolută a titlului de proprietate, conform de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, sancţiune ce nu poate fi înlăturată prin confirmare, în lipsa unei prevederi legale exprese.

Chiar dacă, în ceea ce priveşte susţinerea referitoare la faptul că terenul ce face obiectul emiterii Titlului de proprietate în favoarea pârâtei nu se afla în circuitul civil şi prin urmare nu putea să facă obiectul retrocedării, nu a primit o dezlegare expresă în cuprinsul considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reţine că această împrejurare nu poate atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., având în vedere că această chestiune se constituie, mai degrabă, într-un argument care a susţinut critica referitoare nerespectarea procedurii şi a competenţei de reconstituire a dreptului de proprietate pe terenurile situate în perimetrul staţiunilor de cercetare, cu privire la care instanţa de apel s-a pronunţat, conform celor mai sus reţinute, judecătorul nefiind obliat să răspundă fiecărui argument în mod separat sau fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile.

În condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că respectarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO se opune constatării nulităţii titlului de proprietate emis pe numele pârâtei în temeiul Legii nr. 18/1991, nu se poate reţine absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată. Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale şi normele legale într-o altă manieră decât cea agreată de parte, nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.

Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esenţă, de conţinut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, condiţii care, în cauza de faţă, sunt îndeplinite.

În jurisprudenţa CEDO s-a arătat în mod constant că motivarea hotărârii este un element esenţial al dreptului părţii la un proces echitabil (Cauza Hadjianastassiou contra Grecia, Hotărârea din 11 ian. 2000) şi că noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părţilor, această obligaţie presupune, totuşi, ca partea interesată să poată aştepta un răspuns specific şi explicit la mijloacele decisive pentru soluţionarea procedurii în cauză (CEDO, Cauza Albina contra România, Hotărârea din 28.04.2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România, Hotărârea din 8 iunie 2006).

Aşadar, Înalta Curte constată că decizia curţii de apel întruneşte exigenţele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., prezentând cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază.

În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susţinerile subsumate de recurenta-reclamantă motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. sunt nefondate, cazul de casare astfel invocat nefiind incident în cauză şi nejustificând solicitarea de trimitere a cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel.

Înalta Curte constată că prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă s-a prevalat în argumentarea criticilor de nelegalitate şi de dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., context în care, fiind invocată încălcarea unor norme de drept procesual civil, în cauză devine incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. (când prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii), astfel că verificarea legalităţii deciziei atacate urmează a se face prin raportare la acest motiv de recurs.

Art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă nu a învederat niciun aspect prin care să se circumstanţieze, raportat la pricina dedusă judecăţii, o încălcare a rolului activ al judecătorului din perspectiva dreptului pe care acesta îl deţine cu privire la administrarea probelor pe care le consideră necesare.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că invocarea prevederilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. este una pur formală, simpla trimitere la o normă procesuală, fără o minimă argumentare în acest sens raportat la reţinerile curţii de apel, neavând aptitudinea de a învesti instanţa de recurs cu controlul de legalitate a deciziei recurate din această perspectivă.

Nici criticile subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Recurenta-reclamantă a formulat critici de nelegalitate prin care a reiterat susţinerile din cadrul acţiunii deduse judecăţii privitoare la nevalabilitatea actelor întocmite de Comisia Judeţeană de Fond Funciar Călăraşi prin care s-a dispus trecerea suprafeţei de 1.574,48 ha din domeniul public al statului în domeniul privat al autorităţilor administrative locale.

Astfel, aceasta a criticat decizia curţii de apel cu privire la nevalabilitatea actelor întocmite de Comisia Judeţeană de Fond Funciar Călăraşi prin care s-a dispus trecerea suprafeţei de 1.574,48 ha din domeniul public al Statului în domeniul privat al autorităţilor administrative locale, respectiv U.A.T. com. Perişoru, cu încălcarea prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Referitor la această chestiune, a apreciat că nu se poate recunoaşte comisiei judeţene competenţa de a dispune trecerea terenurilor aflate în perimetrul staţiunilor de cercetare din domeniul public în cel privat, comisia neputându-se substitui puterii executive în ceea ce priveşte competenţa exercitării atribuţiilor stabilite de Legea nr. 213/1998.

Totodată, a arătat că emiterea titlului de proprietate în favoarea pârâtei A. constituie o încălcare a dreptului de proprietate publică, impunându-se, prin urmare, constatarea nulităţii absolute a acestui act.

Dreptul de a invoca nulitatea absolută este un drept potestativ care trebuie exercitat în condiţiile impuse de legea specială. În ceea ce priveşte regimul juridic al motivelor de nulitate prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa trebuie să aibă în vedere data emiterii titlului şi motivele de nulitate reglementate de actul normativ la acel moment.

În speţă, cum corect au reţinut instanţele de fond, capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulităţii titlului de proprietate a fost fundamentat pe prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi art. III alin. (1) lit. b) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, conform cărora sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispoziţiilor legislaţiei civile, aplicabile la data încheierii actului juridic, actele de constituire a dreptului de proprietate pe terenurile agricole aflate în domeniul public sau privat al statului, ori în domeniul public al comunelor, oraşelor sau municipiilor.

Însă, cum corect au remarcat şi instanţele anterioare, dispoziţiile legale invocate de reclamantă se aplică actelor de constituire a dreptului de proprietate, or titlul de proprietate contestat în cauză, nr. 164224 din 26.10.2007, emis de Comisia Judeţeană de Stabilire a Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor din cadrul Instituţiei Prefectului judeţului Călăraşi reprezintă actul prin care s-a finalizat o procedură de reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea intimatei-pârâte A., stabilirea dreptului de proprietatea privată realizându-se ca atare pentru fostul titular al unui drept de proprietate care a fost pierdut în condiţiile avute în vedere de lege în perioada regimului politic comunist.

În ceea ce priveşte teza nevalabilităţii titlului de proprietate prin raportare la neîndeplinirea condiţiilor trecerii imobilului din domeniul public în domeniul privat al statului, prevăzute de art. 2 alin. (1) şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 45/2009, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită având în vedere că actul a cărui validitate se contestă a fost emis la 26 octombrie 2007, anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, Legea nr. 45/2009, la 02 aprilie 2009.

Or, legea civilă dispune numai pentru viitor (art. 1 din C. civ. de la 1864).

Nu sunt de natură a determina nelegalitatea deciziei curţii de apel nici susţinerile recurentei-reclamante referitoare la existenţa unor hotărâri judecătoreşti pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - decizia civilă nr. 117/2019 în dosarul nr. x/2017 - şi de Curtea de Apel Bucureşti - în dosarul nr. x/2017 - în speţe similare ce vizează nerespectarea dispoziţiilor şi procedurilor imperative privind trecerea terenurilor din domeniul public în cel privat al statului.

Aceasta întrucât, fiind decizii de speţă, invocate pentru a exemplifica practica instanţei în litigii asemănătoare, acestea nu au caracter obligatoriu în soluţionarea altor cauze, aşa cum se întâmplă în cazul hotărârilor pronunţate pentru dezlegarea unor chestiuni de drept sau în procedura recursului în interesul legii care sunt obligatorii, în raport de prevederile art. 521 din C. proc. civ., jurisprudenţa neconstituind izvor de drept în dreptul român.

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă reiterează susţinerile referitoare la nerespectarea procedurii de trecere a unui bun din domeniul public în domeniul privat, respectiv, la nulitatea actelor întocmite de Comisia Judeţeană de Fond Funciar Călăraşi prin care s-a dispus trecerea suprafeţei de 1.574,48 ha din domeniul public al statului în domeniul privat al autorităţilor administrative locale, respectiv U.A.T. Perişoru, respectiv, la încălcarea prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Înalta Curte constată că prin cererea dedusă judecăţii, instanţa nu a fost învestită cu o acţiune în declararea nulităţii actelor evocate, respectiv a hotărârii nr. 51/2006 emise de Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Călăraşi, prin urmare, în mod corect, instanţele de fond au apreciat că nu se pot pronunţa asupra valabilităţii emiterii acestora.

Astfel cum în mod constant s-a reţinut în jurisprudenţă, titlul de proprietate care se emite în temeiul Legii nr. 18/1991 are o natură juridică complexă conferită, pe de o parte, de caracterul autorităţii emitente, respectiv acela de autoritate administrativă, şi de procedura specială administrativă de emitere a actului, iar, pe de altă parte, de caracterul drepturilor care decurg în puterea legii din acesta, respectiv dreptul de proprietate cu toate prerogativele sale: posesia, folosinţa şi dispoziţia.

În prezenta cauză, titlul de proprietate nr. x/26.10.2007 a fost emis în favoarea intimatei-pârâte A. ca urmare a validării propunerii Comisiei Locale Perişoru pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de 50 ha - poziţia nr. 8, Anexa 30, prin Hotărârea de Comisiei Judeţene de Stabilire a Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Călăraşi nr. 51/2006 - act administrativ-jurisdicţional necontestat.

Cum s-a arătat, recurenta-reclamantă a mai invocat încălcarea prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, conform căruia,,(2) Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv el Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a Consiliului Local, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel".

Or, titlul de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991 reprezintă doar un act subsecvent respectivelor acte administrative prin care s-ar fi procedat, în mod nelegal, la trecerea terenului din domeniul public în domeniul privat.

De altfel, jurisprudenţa obligatorie a instanţei supreme la care recurenta-reclamantă face trimitere în susţinerea acestei critici, respectiv, Decizia nr. 23 din 17 octombrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 791 din 8 noiembrie 2011) are în vedere actul administrativ de trecere a bunurilor din domeniul public în domeniul privat, arătându-se că "Sancţiunea nerespectării competenţei şi a procedurii de dezafectare a terenurilor din domeniul public şi de trecere a acestora în domeniul privat este expres prevăzută de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, respectiv nulitatea absolută".

Prin această decizie s-a stabilit că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 raportat la art. 55 alin. (5) din Legea nr. 45/2009 referitor la trecerea terenurilor aflate în administrarea instituţiilor prevăzute de art. 9 alin. (1) şi art. 9 alin. (11) din Legea nr. 1/2000 din domeniul public al statului în domeniul privat al unităţii administrativ- teritoriale, "sintagma «în condiţiile legii» din cuprinsul Legii nr. 1/2000 trebuie înţeleasă în sensul trimiterii la condiţiile prevăzute de Legea nr. 213/1998 cu privire la obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere a terenurilor din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului, emisă cu privire la terenurile delimitate în condiţiile art. 9 şi 12 din Legea nr. 1/2000".

În acelaşi context, s-a statuat asupra legalităţii procedurii de trecere a terenului din domeniul public al statului în cel privat, operaţiune prin care aceste bunuri intră în circuitul civil, putând servi la retrocedare ca reprezentând "condiţia esenţială de validitate a actului administrativ prin care se dispune cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor din perimetrul staţiunii de cercetare".

Astfel, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 şi a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 rezultă că referirea din art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 la noţiunea «în condiţiile legii» trebuie raportată la dispoziţiile-cadru ale Legii nr. 213/1998 şi, prin urmare, la obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului.

Referitor la încălcarea prin titlul de proprietate emis în favoarea intimatei-pârâtei a regimului juridic al bunurilor din domeniul public, încălcare care este sancţionată cu nulitatea absolută prin art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia (în forma în vigoare la data emiterii titlului de proprietate), Înalta Curte constată că, în mod corect, s-a reţinut admisibilitatea unui asemenea demers judiciar îndreptat împotriva titlului de proprietate.

Cu privire la regimul juridic al acestor terenuri, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă arată că suprafeţele de teren din perimetrul B., anterior apariţiei Legii nr. 45/2009, au aparţinut în totalitate domeniului public al statului fiind indispensabile activităţii de cercetare, iniţial situaţia juridică a acestor suprafeţe fiind stabilită de art. 3-5 din Legea nr. 18/1991-care la alin. (2) prevede că "terenurile proprietate de stat, administrate de institutele ştiinţifice de cercetări ştiinţifice agricole şi silvice, destinate cercetării şi producerii de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi a animalelor de rasă, precum şi din administrarea Institutului pentru Testarea şi înregistrarea Solurilor de Plante de Cultura şi a centrelor sale teritoriale aparţin domeniului public şi rămân în administrarea acestora" - iar, ulterior, apartenenţa la domeniul public a fost reiterată de Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica şi regimul juridic al acesteia.

În aplicarea art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 a fost emisă H.G. nr. 517/1999 privind delimitarea suprafeţelor de teren strict necesare pentru cercetarea şi producerea de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi de animale de rasă, B. figurând în Anexa nr. 1 punctul 7 cu suprafaţa de 2.518 ha domeniu public strict necesară cercetării.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată la rândul său că, în conformitate cu H.G. nr. 1460/2006 privind înfiinţarea unor staţiuni de cercetare-dezvoltare agricolă în domeniul culturii plantelor de câmp prin reorganizarea unor staţiuni de cercetare şi producţie agricolă în domeniul culturii plantelor de câmp - Anexa nr. 12 c) i-a fost atribuită recurentei-reclamante pentru utilizarea în domeniul cercetării agricole, suprafaţa de 2.179,16 ha, acest teren trecând în administrarea directă a B..

Înalta Curte reţine însă că actele administrative de organizare a legilor, respectiv, hotărârile de guvern anterior menţionate, nu reprezintă acte de dobândire în patrimoniul statului a terenului în litigiu, acestea doar atestând situaţia juridică a imobilelor cuprinse în anexe conform evidenţelor ministerelor şi celorlalte autorităţi specializate ale administraţiei publice centrale.

În acest context, constată că după apariţia Legii nr. 45/2009 privind organizarea şi funcţionarea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice "Gheorghe Ionescu-Şişeşti" şi a sistemului de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii şi industriei alimentare, recurenta-reclamantă figurează înscrisă şi în anexa 3 punctul 11 a acestei legi cu o suprafaţa de 604.6775 ha teren domeniu public al statului indispensabil activităţii de cercetare-dezvoltare-inovare şi multiplicării materialului biologic, iar asupra acestor suprafeţe de teren sunt incidente prevederile art. 31 alin. (2)-(3) din acelaşi normativ, conform cărora:

"Suprafeţele de teren cu destinaţie agricolă prevăzute în anexele la prezenta lege sunt bunuri aparţinând domeniului public al statului, indispensabile cercetării, dezvoltării şi multiplicării materialului biologic, cu excepţia terenurilor retrocedate potrivit legii, fără construcţiile deţinute de unităţile de cercetare-dezvoltare sunt bunuri aparţinând domeniului public sau privat al statului şi bunuri proprii, după caz, şi se dau în administrarea instituţiilor şi unităţilor de cercetare-dezvoltare de drept public care le deţin în prezent şi care au ca obiect de activitate cercetarea-dezvoltarea în agricultură, pe toată durata existenţei unităţilor, cu condiţia păstrării obiectului de activitate. Terenurile date în administrarea instituţiilor şi unităţilor de cercetare-dezvoltare de drept public şi de utilitate publică sunt inalienabile, insesizabile, imprescriptibile şi nu pot fi scoase din proprietatea publică şi din administrarea unităţilor de cercetare-dezvoltare din agricultură şi silvicultură decât prin lege (...)".

Din înscrisurile aflate la dosar şi administrate în cauză (acte ce au stat la baza emiterii titlului de proprietate pentru reconstituirea dreptului de proprietate privată), rezultă că intimata-pârâtă A. a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pe vechiul amplasament pentru suprafaţa de 50 ha în data de 12 septembrie 2005, conform Legii nr. 247/2005, iar prin Hotărârea nr. 51/2006 Comisia Judeţeană de Stabilire a Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Călăraşi din cadrul Instituţiei Prefectului Jud. Călăraşi a validat în anexa 30, poziţia nr. 8 propunerea comisiei locale pentru reconstituire, iar Agenţia Domeniilor Statului a pus la dispoziţia Comisiei Locale de Stabilire a Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Comuna Perişoru suprafeţe de teren din domeniul privat al statului.

De asemenea, prin adresa din 01.08.2007 Primăria Comunei Perisoru i-a adus la cunoştinţă intimatei-pârâte A. că nu va fi pusă în posesie la staţiunea de Cercetări Agricole Mărculeşti, ci pe amplasamentul S.C. C. S.A., neexistând posibilitatea de reconstituire pe vechile amplasamente, în condiţiile în care fusese pusă în posesie pe acestea Academia Română cu o suprafaţă de 1162 ha, nefiind suprafeţe disponibile rămase .

Prin procesul-verbal de la 24.10.2007, intimata-pârâtă A. a intrat în posesia suprafeţei de 50 ha situată în tarlaua x, parcela x în extravilanul comunei Perişoru, ulterior, la 26.10.2007, fiind emis şi titlul de proprietate nr. x, pentru suprafaţa de teren menţionată (înscrisuri aflate la filele x ale dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Călăraşi).

Dreptul de proprietate stabilit conform acestui titlu a fost intabulat în cartea funciară nr. x Perişoru.

Or, deşi se susţine nelegalitatea trecerii terenului în litigiu din domeniul public în domeniul privat, recurenta-reclamantă nu a indicat, în concret niciun act juridic care să fi vizat această operaţiune, iar din această perspectivă, hotărârea Comisiei Judeţene Călăraşi nr. 51/2006 nu are menţiuni exprese în acest sens.

De altfel, Înalta Curte constată că singura probă din dosar care atestă că suprafaţa de teren cuprinsă în titlul de proprietate are legătură cu un teren cuprins în evidenţele domeniului public este expertiza judiciară topografică întocmită în faţa primei instanţe, prin răspunsul la obiecţiuni, expertul D. concluzionând că terenul extravilan situat în UAT Perişoru, tarla x, nr. cadastral x, având o suprafaţă rezultată din măsurători, de 50000 mp, ce este cuprins în titlul de proprietate nr. x/2007 se regăseşte în inventarul B., conform H.G. nr. 1460/2006 Anexa 12 lit. c).

Aşa cum s-a reţinut şi mai sus, actele administrative de organizare a legilor, respectiv, hotărârile de guvern invocate în speţă de recurenta-reclamantă pentru dovedirea propriilor drepturi reale la momentul emiterii titlului de proprietate în favoarea intimatei-pârâte A., nu reprezintă acte de dobândire în patrimoniul statului a terenului în litigiu, acestea doar atestând situaţia juridică a imobilelor cuprinse în anexe conform evidenţelor ministerelor şi celorlalte autorităţi specializate ale administraţiei publice centrale.

Plecând, însă, de la premisa existenţei aparenţei titlului statului care poate fi opusă terţilor în temeiul acestor acte şi reţinând conform expertizei judiciare întocmită în cauză că terenul pentru care s-a emis titlul de proprietate contestat se suprapune cu cel care se regăseşte în anexele respective, relevând, aşadar, o atingere adusă integrităţii domeniului public aptă să pună în discuţie valabilitatea titlului de proprietate contestat prin raportare la prevederile Legii nr. 213/1998, Înalta Curte constată că se impune menţinerea statuării instanţei de apel, ca de altfel şi a tribunalului, referitoare la respectarea dreptului de proprietate al intimatei-pârâte A., din perspectiva aplicării jurisprudenţei CEDO - critica adusă de recurenta-reclamantă modalităţii de interpretare şi de aplicare a normelor convenţionale, prin raportare la imperativul aplicării în speţă a sancţiunii nulităţii absolute fundamentate pe prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 neputând fi primită.

Pentru început, trebuie subliniat că o atare analiză era obligatorie în prezenta cauză faţă de circumstanţele factuale prezentate, concluzie care se desprinde fără echivoc chiar şi din considerentele obligatorii ale Deciziei RIL nr. 23/2011 invocată şi de recurenta-reclamantă în sprijinul demersului său judiciar.

Instanţa supremă a statuat în acest sens în cadrul acestor considerente că "în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Viaşu împotriva României (Cererea nr. 75.951/01, Hotărârea din 9 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 29 mai 2009), pentru a se elimina echivocul situaţiilor juridice incerte, trebuie să se aprecieze dacă justul echilibru ce trebuie păstrat între protecţia drepturilor foştilor proprietari şi cerinţele interesului general nu a fost distrus prin aceea că persoanele îndreptăţite la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor au suportat o sarcină disproporţionată şi excesivă prin neexecutarea creanţei privind restituirea bunului sau a creanţei în despăgubire. Se impune a se concluziona că identificarea terenurilor ce pot forma obiectul reconstituirii dreptului de proprietate pe vechile amplasamente şi trecerea lor din domeniul public al statului în cel privat trebuie să se situeze în timp anterior validării propunerilor de reconstituire.

Această interpretare a normei de drept în discuţie asigură previzibilitatea în procesul de reconstituire a dreptului de proprietate, respectând, totodată, cerinţele realizării interesului general al societăţii în apărarea şi garantarea dreptului de proprietate publică a statului".

S-a mai reţinut că această interpretare nu încalcă nici jurisprudenţa creată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Pop împotriva României (Cererea nr. 7.234/03, Hotărârea din 21 decembrie 2006), potrivit căreia hotărârile de validare emise de către comisiile de fond funciar, confirmate printr-o hotărâre judecătorească, reprezintă o creanţă împotriva statului român, care ar putea fi considerată drept "valoare patrimonială", ce necesită protecţia art. 1 al Protocolului adiţional nr. 1 la Convenţie.

S-a considerat că persoanele îndreptăţite, ale căror cereri au fost validate prin hotărârile comisiilor judeţene, au cel puţin o "speranţă legitimă" ce reprezintă un bun, în sensul art. 1 din Protocol, astfel că reconstituirea dreptului de proprietate fără punere în posesie conform legii nu poate fi considerată o realizare efectivă şi integrală a dreptului de proprietate, posesia reprezentând unul dintre atributele dreptului de proprietate privată.

"Dreptul persoanelor îndreptăţite la reconstituirea proprietăţii asupra terenurilor în natură sau prin despăgubiri stabilite conform legii (art. 10 din Legea nr. 1/2000) nu este contestat, dreptul câştigat prin validare nepresupunând, însă, în mod necesar, ca foştii proprietari să primească teren în natură, individualizat în perimetrul staţiunii de cercetare.

Nu se aduce, prin urmare, cu nimic atingere speranţei lor legitime, ce reprezintă un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie (a se vedea cauzele Brumărescu împotriva României, Străin şi alţii împotriva României, Păduraru împotriva României)".

Or, în speţă, nu se poate ignora că intimata-pârâtă A. se prevalează nu de o "speranţă legitimă", ci de un "bun" în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, Curtea reţinând că aceasta a beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate, în temeiul deciziei administrative a comisiei judeţene de stabilire a dreptului de proprietate, urmată de emiterea titlului de proprietate contestat în speţă, aspecte ce se coroborează cu împrejurarea că intimata a folosit şi a exploatat terenul timp de 13 ani, până la introducerea acţiunii de faţă, exercitând deplin, în acest interval de timp, toate prerogativele dreptului de proprietate.

Prin urmare, în mod corect, curtea de apel a examinat dacă ingerinţa în folosinţa "bunului" recunoscut este justificată, ceea ce impune respectarea a trei condiţii: legalitatea măsurii, intervenirea unei cauze de "utilitate publică" şi respectarea exigenţei de proporţionalitate, ceea ce semnifică menţinerea unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, astfel cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Brumărescu împotriva României, Cauza Străin şi alţii împotriva României).

Astfel, Înalta Curte reţine la rândul său că incidenţa garanţiilor antrenate de art. 1 din Protocolul nr. 1 în favoarea titularilor dreptului de proprietate reconstituit de către autorităţile administrativ-jurisdicţionale ale statului în raport de circumstanţele de fapt ale cauzei a fost în mod judicios realizată de curtea de apel.

Curtea de apel a reţinut, aşadar, în mod întemeiat existenţa unui "bun actual" în patrimoniul intimatei-pârâte A. apt a activa garanţiile normei convenţionale şi determinarea "ingerinţei" în dreptul de proprietate, prevăzută de lege, care trebuie însă să urmărească un scop legitim şi să respecte un just raport de proporţionalitate între exigenţele interesului general şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului.

Astfel, deşi nu se poate nega legitimitatea unui scop prin care se urmăreşte restabilirea legalităţii, având în vedere că norme referitoare la protecţia domeniului public sunt de ordine publică, fiind menite să ocrotească un interes public, Înalta Curte reţine că eventuala constatare a nulităţii titlului de proprietate urmată de pierderea definitivă a bunului ar compromite justul echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, ocrotite de Convenţie.

În acest context, instanţele de fond au constatat buna-credinţă a persoanei căreia i s-a reconstituit dreptul de proprietate şi faptul trecerii a aproximativ 13 ani de la emiterea titlului de proprietate până la formularea prezentei acţiunii de constatare a nulităţii absolute, timp în care dreptul de proprietate a fost intabulat în cartea funciară sub nr. x, iar persoana în favoarea căreia s-a emis titlul de proprietate a exercitat nestingherită toate prerogativele dreptului de proprietate.

Instanţa europeană a statuat în mod constant că îndreptarea eventualelor erori ale autorităţilor nu trebuie să afecteze particularii interesaţi în cauză şi care au fost de bună-credinţă (Cauza Amurăriţei din 23 septembrie 2008, paragraful 36; Gashi împotriva Croaţiei, paragraful 40; Ioan împotriva României, paragraful 55).

De asemenea, anularea titlului de proprietate a fost justificată de reclamantă în mod exclusiv prin fapte imputabile autorităţilor administrative, entităţii care au avut, însă, ocazia să verifice dacă sunt într-adevăr îndeplinite condiţiile pentru eliberarea titlului de proprietate şi să prevină crearea unui drept de proprietate contrar legii, redeschiderea procedurilor de reconstituire în condiţiile arătate punând în discuţie inclusiv încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice.

Înalta Curte, având în vedere toate aceste elemente, luând în considerare că prezenta acţiune a fost formulată la un interval de timp considerabil (13 ani) de la data emiterii titlului de proprietate contestat, perioadă în care intimata-pârâtă A. a exercitat plenar atributele dreptului de proprietate asupra terenului pentru care a fost emis titlul, constată că instanţa de apel a apreciat corect că în cauză că nu se poate considera că prin anularea titlului - ca de altfel, şi prin lipsirea sa de eficienţă ca urmare a admiterii cererii de revendicare, fundamentată în speţă tocmai pe lipsa unui titlu de proprietate valabil în patrimoniul intimatei-pârâte - se respectă raportul de proporţionalitate invocat în aplicarea garanţiilor art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O. şi a jurisprudenţei incidente a instanţei europene.

Pentru toate aceste considerente, reţinând, că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea corectă a legii, nefiind îndeplinite nici condiţiile cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constatând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Agricolă Mărculeşti împotriva deciziei nr. 1753A din data de 6 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Agricolă Mărculeşti împotriva deciziei nr. 1753A din data de 6 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 martie 2024.