Admissibility of civil declaration action barred by res judicata effect of prior land restitution ruling on public domain status

Şedinţa publică din data de 19 martie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la 19.10.2020 sub nr. x/2020, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Comuna Ţibăneşti prin Primar şi Guvernul României, constatarea faptului că imobilul situat în Comuna Ţibăneşti în suprafaţă de 6,5 ha aferent conacului P.P. Carp a trecut în mod nelegal în domeniul public şi nu face parte din domeniul public al statului.

La 17 iunie 2021, reclamanţii au depus cerere de modificare a acţiunii introductive de instanţă în sensul în care au solicitat, în principal, să se constate că imobilul în suprafaţă totală de 8 ha aferent conacului C. nu făcea parte din domeniul public la momentul întocmirii inventarului bunurilor care aparţin domeniului public al comunei Ţibăneşti nici total, nici parţial, că înscrierea în inventar de către Primăria Ţibăneşti nu reprezintă titlu valabil de apropriere a imobilului, nefiind realizat într-una din modalităţile prevăzute de lege şi să se constate că Primăria Ţibăneşti nu a trecut niciodată acest imobil în domeniul public al statului. În subsidiar, reclamanţii au solicitat să se constate că imobilul situat în comuna Ţibăneşti în suprafaţă de 6,5 ha aferent conacului C. a trecut în mod nelegal în domeniul public şi prin urmare nu face parte din domeniul public al statului. De asemenea, au solicitat introducerea în cauză a pârâtului Statul român prin Ministerul Finanţelor.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Iaşi

Prin sentinţa civilă nr. 536/2022 din 23 martie 2022, Tribunalul Iaşi a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, excepţie invocată de către pârâta Comuna Ţibăneşti, prin Primar, ca neîntemeiată, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, excepţie invocată de către pârâţii Comuna Ţibăneşti, prin Primar şi Guvernul României şi a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată în judecată, astfel cum a fost modificată.

3. Decizia Curţii de apel

Prin decizia civilă nr. 415/2023 din 09 octombrie 2023, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 536/2022 din 23 martie 2022, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă şi a obligat pe reclamanţii A. şi B. să-i plătească intimatei Comuna Ţibăneşti, prin Primar, suma de 4.000 RON, cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 415/2023 din 09 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă au declarat recurs reclamanţii A. şi B..

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, curţii de apel.

În dezvoltarea criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivelor de apel invocate (prin care au criticat admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii dar şi reţinerea de către instanţă a autorităţii de lucru judecat cu privire la care a omis să se pronunţe, dând prioritate soluţionării excepţiei inadmisibilităţii.)

În argumentarea acestei critici, în continuare, recurenţii-reclamanţi au învederat că motivarea curţii de apel este una formală, în contextul în care deşi prin întâmpinări au fost invocate excepţia inadmisibilităţii şi excepţia autorităţii de lucru judecat, instanţa de apel a admis excepţia inadmisibilităţii motivând soluţia pronunţată prin raportare la efectele puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate anterior într-un alt dosar, nr. x/2010 în care, în opinia instanţei de apel, ar fi fost dată o dezlegare definitivă aceleiaşi chestiuni de drept ca cea dedusă judecăţii prin prezenta acţiuni.

Reţinerile curţii de apel din această perspectivă sunt greşite având în vedere că obiectul dosarului nr. x/2010 al Tribunalului Iaşi este distinct de cel pendinte. Astfel, obiectul cererii de faţă vizează constatarea nelegalităţii modalităţii de trecere a imobilului în litigiu în domeniul public, în timp ce dosarul nr. x/2010 a avut ca obiect contestaţie împotriva hotărârii emise de comisiile de fond funciar, în temeiul legilor speciale de reparaţii.

Or, motivarea apelului prin raportare la soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2010, fără a răspunde criticilor formulate prin apelul exercitat de reclamanţi împotriva sentinţei tribunalului, atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În mod greşit, instanţa de apel a reţinut că în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010, s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că terenul revendicat este zonă naturală protejată, monument al naturii, parc naţional sau arie naturală protejată şi, ca atare, nu poate fi restituit în natură, în condiţiile în care numai 1,5 ha din acest parc au fost atestate ca fiind parc dendrologic, în 1994, de către Ministerul Mediului, parcul nefiind niciodată public.

Or, trecerea imobilului revendicat în domeniul public a fost dispusă în mod nelegal cu nesocotirea dispoziţiilor art. 44 din Constituţie dar şi cu cele ale art. 555 din C. civ., dar şi a normelor imperative ale art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Prin urmare, în mod greşit, în dosarul nr. x/2010, instanţele au reţinut că nu are relevanţă modalitatea de trecere în domeniul public a imobilului, respectiv dacă această operaţiune a fost efectuată cu respectarea sau nu a dispoziţiilor legale, având în vedere că aria de aplicare a art. 5 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, coroborat cu art. 34 din Legea nr. 1/200 este determinată de situaţia de fapt a terenului căruia legiuitorul îi conferă o anumită semnificaţie în soluţionarea concursului dintre reconstituirea dreptului de proprietate şi interesul statului în conservarea valorilor cu funcţie publică.

Existenţa puterii de lucru judecat a fost reţinută în mod greşit de către instanţa de apel având în vedere că, pe de o parte, nu există triplă identitate între cele două cauze, de obiect, de cauză şi părţi pentru a se reţine autoritatea de lucru judecat, iar pe de altă parte, cele două cauze au fost soluţionate prin legi procesuale diferite, dosarul nr. x/2010 fiind soluţionat sub imperiul vechiul C. civ. şi vechiul C. proc. civ. care recunoşteau autoritatea de lucru judecat numai în ceea ce priveşte dispozitivul hotărârilor judecătoreşti, or instanţa de apel a reţinut autoritatea de lucru judecat raportat la considerentele hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Iaşi.

Prin urmare, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut identitatea de obiect cu dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Iaşi.

În privinţa cererii subsidiare prin are s-a solicitat să se constate că imobilul revendicat- în suprafaţă de 6,5 ha aferent conacului C.- nu a fost trecut niciodată, în mod legal, în domeniul public al statului sau al Unităţii administrativ teritoriale a Comunei Ţibăneşti, în mod greşit instanţa a reţinut că, atât timp cât reclamanţii au beneficiat de prevederile legile speciale pentru a obţine recunoaşterea dreptului de proprietate cu privire la suprafaţa de 6,5 ha situat în intravilanul Comunei Ţibăneşti, nu mai pot pretinde aceleaşi drepturi prin prezenta cerere.

Prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul anterior, deşi nu a fost reconstituit dreptul de proprietate al reclamanţilor pe vechiul amplasament, s-a statuat că aceştia pot beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate pe un alt amplasament, imobilul aparţinând, în mod legal, autorului lor, ceea ce nu împiedică soluţionarea, pe fond, a pricinii deduse judecăţii prin prezenta acţiune.

În mod greşit, instanţele au analizat excepţiile invocate de către intimaţii pârâţi, fără a analiza şi cererea principală dedusă judecăţii, excepţiile invocate fiind fără legătură cu cauza dedusă judecăţii.

Din această perspectivă, instanţele nu au analizat excepţiile prin raportare la solicitările reclamanţilor, ci s-a avut în vedere scopul urmărit prin petitul formulat în subsidiar. Or, petitul principal al acţiunii a vizat constatarea că imobilul revendicat nu a fost preluat în mod legal de către stat şi ca atare, nu face parte din domeniul public, prin încadrarea în categoria parcurilor dendrologice având în vedere că imobilul a aparţinut întotdeauna familiei D. şi nu a avut şi are destinaţia de parc dendrologic.

Susţinerile conform cărora în 1968, terenul a trecut în domeniul public este contrazisă de situaţia de fapt, în sensul în care imobilul a fost expropriat în 1949, în mod ilegal, intrând în posesia Comunei Ţibăneşti, ca grădină adiacentă conacului, iar în 1968 imobilul a fost trecută în administrarea judeţului Iaşi ca urmare a procesului de reorganizare administrativă a României.

Instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au apreciat, în mod greşit, că nu se poate refuza încadrarea acestui teren în categoria juridică a terenurilor din domeniul public prin raportare la criteriile determinate de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, fără a avea în vedere art. 6 din Legea nr. 213/1998

Or, reţinerea autorităţii de lucru judecat a considerentelor unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în temeiul vechilor norme procesual civile care nu recunoşteau vreun astfel de efect, atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Instanţa de apel nu a răspuns criticilor reclamanţilor referitoare la faptul că instanţa de fond a reţinut excepţia inadmisibilităţii prin raportare la autoritatea de lucru judecat, şi nu printr-o veritabilă excepţie de inadmisibilitate, ceea ce echivalează cu nesocotirea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi casarea deciziei curţii de apel în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

La 18 ianuarie 2024, în termen legal, intimata-pârâtă Comuna Ţibăneşti prin primar a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei curţii de apel.

În combaterea recursului, intimata-pârâtă a învederat că, în mod legal şi temeinic, Curtea de Apel laşi a considerat că apelul este nefondat, apreciind că, în mod justificat, Tribunalul laşi a admis excepţia inadmisibiiităţii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, şi a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de către reclamanţi.

Curtea de Apel, în mod corect, a reţinut că s-a constatat în mod irevocabil că suprafaţa de 6,5 ha este exceptată de la actele de reconstituire a dreptului de proprietate, prin raportare la alin. (1) al art. 5 din Legea 18/1991 şi că soluţia de respingere a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate nu implică încălcarea art. 1 protocolul 1 al CEDO.

În mod legal, instanţa de apel a statuat că, în mod justificat, judecătorul fondului a reţinut că reclamanţii au avut la dispoziţie o cale specială reglementată de legiuitor pentru a obţine reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la suprafaţa de 6,5 ha situată în intravilanul Comunei Ţibaneşti, procedură la care aceştia au apelat şi în cadrul căreia solicitările lor au fost respinse. Or, atâta vreme cât părţile au avut deschisă calea specială reglementată de prevederile legilor fondului funciar, acţiune în realizare pe care de altfel au şi folosit-o, aceştia nu mai au la îndemână acţiunea în constatare care să urmărească aceeaşi finalitate, acest lucru fiind expres prohibit de dispoziţiile art. 35 C. proc. civ.

Inadmisibilitatea acţiunii reclamanţilor reiese din împrejurarea că trecerea terenului în domeniul public al Comunei Ţibaneşti s-a făcut legal, în baza Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia care, în Anexa 1 cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ teritoriale, prevede că domeniul public al comunelor, oraşelor şi municipiilor este alcătuit din următoarele bunuri: pieţele publice, comerciale, târgurile, oboarele şi parcurile publice, precum şi zonele de agrement.

În temeiul prevederilor art. 19 alin. (2) din Legea 213/1998, Guvernul României a elaborat H.G. nr. 548/1999 privind aprobarea Normelor Tehnice pentru întocmirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor.

În baza acestor acte normative, Consiliul Local al Comunei Ţibaneşti, a adoptat H.C.L. nr. 77/19.08.1999 de însuşire a bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Comunei Ţibaneşti din care face parte şi Parcul Dendrologic Ţibăneşti, la acea dată nefiind înregistrată nicio cerere de retrocedare sau revendicare a bunului respectiv.

Chestiunea privind Parcul Dendrologic Ţibăneşti a fost tranşată, irevocabil, prin decizia nr. 3261/22.10.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2013 având ca obiect excepţie de nelegalitate act administrativ.

În motivarea deciziei civile nr. 2710 din 24.10.2011, pronunţată în dosarul nr. x/2010 de Tribunalul laşi, se statuează că din coroborarea art. 2 şi art. 5 din Legea 18/1991, reiese faptul că rezervaţiile naturale, monumentele naturii aparţin domeniului public, astfel că sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.

Din referatul comisiei locale ce a fost depus în dosarul sus menţionat, reiese faptul că terenul se află situat în intravilanul satului Ţibăneşti, fiind Parc Dendrologic, pe suprafaţa respectivă fiind arbori. În anexa la normele tehnice, la nr. 261, suprafaţa de teren solicitată, figurează încă din anul 1968 ca Parc Dendrologic. Prin Adresa nr. x/2010, Ocolul Silvic Pădureni a comunicat Comisiei Judeţene de fond funciar laşi că suprafaţa Parcului Dendrologic Ţibăneşti este în domeniul public.

Prin urmare, terenul solicitat are natura unui teren cu destinaţie specială, conform art. 2 din Legea 18/1991, coroborat cu art. 5 din acelaşi act normativ, fiind un parc dendrologic având o valoare de patrimoniu prin raritatea speciilor exotice de arbori şi arbuşti pe care le conţine. Astfel, această suprafaţă de teren constituie o arie protejată, cu statut de rezervaţie naturală, iar arborii plantaţi sunt monumente ale naturii.

De asemenea, în doctrina şi în jurisprudenta în materie, s-a statuat în mod unanim, că punerea în discuţie într-o nouă procedură judiciară a aceloraşi cereri şi în contradictoriu cu aceleaşi părţi ar însemna ignorarea efectelor juridice a hotărârilor judecătoreşti şi menţinerea pe termen nelimitat a unui conflict între părţi, ceea ce ar afecta grav situaţia raporturilor juridice civile şi încrederea în sistemul judiciar.

De altfel, în acest sens, este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care se reţine, în mod constant, că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1), trebuie interpretat prin prisma principiului preeminenţei dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor semnatare ale Convenţiei, principiu enunţat în preambulul Convenţiei.

În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, intimata-pârâtă a învederat că potrivit dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ., cererea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.

Susţinerea cu privire la cel de-al doilea motiv de apel, referitor ta faptul că sentinţa apelată este contradictorie pentru că instanţa de fond nu s-a pronunţat pe excepţia autorităţii de lucru judecat reţinând în considerente o putere de lucru judecat asupra căreia nu s-a pronunţat nici măcar formal, este eronată.

În termen legal, la 17 ianuarie 2024, data poştei, intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi, prin care a solicitat respingerea recursului, invocând şi excepţia nulităţii, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, în esenţă, a invocat faptul că partea adversă a formulat critici care nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, deşi în motivare recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, cererea de recurs nu cuprinde o dezvoltare concretă a ipotezelor avute în vedere de legiuitor, aceştia limitându-se la a reitera în cuprinsul cererii de recurs aceleaşi motive cuprinse în cererea de apel, fără, însă, a prezenta în niciun mod criticile de nelegalitate.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, având în vedere că, prin decizia civilă nr. 415/2023, Curtea de Apel laşi, în mod legal, a respins apelul formulat de reclamanţii A. si B. impotriva sentinţei civile nr. 536/2022 pronunţată de Tribunalul laşi, reţinând, în esenţă, că imobilul este situat în Comuna Ţibăneşti, se află în patrimoniul Primăriei Comunei Ţibăneşti şi face parte din categoria bunurilor din domeniul privat al statului, conform art. 6 din Legea nr. 213/1998.

În privinţa situaţiei juridice, în mod legal, a constatat că acesta se încadrează în categoria parcurilor dendrologic, fiind de interes şi uz public.

Prin decizia civilă nr. 2710/2011, Tribunalul Iaşi a constatat, în mod irevocabil, că suprafaţa de 6,5 ha teren este exceptată de la actele de reconstituire a dreptului de proprietate prin raportare la alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 18/1991 şi că soluţia de respingere a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate nu implică încălcarea art. 1 protocolul 1 al CEDO.

Prin urmare, atâta vreme cât părţile au avut deschisă calea specială reglementată de prevederile legilor fondului funciar, acţiune care, de altfel, a fost respinsă, aceştia nu mai pot formula acţiune în constatare care să urmărească aceeaşi finalitate, acest lucru fiind expres prevăzut de art. 35 C. proc. civ.

La 05 februarie 2024, prin email, recurenţii-reclamanţi, cu depăşirea termenului legal, au depus răspuns la întâmpinari, solicitând respingerea excepţiei nulităţii recursului şi a celorlalte apărări formulate de către intimaţii -pârâţi Comuna Ţibăneşti prin primar şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi.

În combaterea excepţiei nulităţii recursului, recurenţii-reclamanţi au invocat faptul că, prin cererea de recurs, au indicat, în mod expres, cazurile de casare pe care şi-au întemeiat calea de atac, respectiv cele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea recursului, au învederat că se impunerea respingerea apărărilor formulate de pârâţi şi admiterea recursului, casarea deciziei curţii de apel şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, pentru motivele expuse pe larg prin cererea de recurs.

În continuare, au învederat că obiectul dosarului pendinte vizează dezlegarea unei situaţii care nu a fost lămurită anterior, respectiv dacă pârâta Unitatea Administrativ teritorială Comuna Ţibăneşti deţine un titlu valabil prin care să facă dovada proprietăţii, a modalităţii legale de intrare în patrimoniul său, anterior şi la momentul operaţiunii administrative de întocmire a inventarului bunurilor ce aparţin domeniului public al Comunei Ţibăneşti, iar nu o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru a se putea opune autoritatea de lucru judecat, aşa cum în mod greşit a procedat curtea de apel.

La aceeaşi dată, recurenţii-reclamanţi au depus precizări la cererea de recurs, prin care, prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., au criticat decizia curţii de apel din perspectiva în care instanţa a omis să se pronunţe cu privire la capătul de cerere ce a făcut obiectul modificării de acţiune în faţa Tribunalului Iaşi la 16.06.2021 şi prin care reclamanţii au solicitat, în principal să se constate ca imobilul în suprafaţă totală de 8 ha aferent conacului C. nu făcea parte din domeniul public la momentul întocmirii Inventarului bunurilor care aparţin domeniului public al comunei Ţibăneşti, nici total nici parţial, că înscrierea în inventar de către Primăria Ţibăneşti s-a făcut fără a exista un titlu valabil de expropriere şi nici nu a existat la bază un titlu valabil iniţial pentru preluarea imobilului.

Prin urmare, au învederat că în urma modificării cererii de chemare în judecată, obiectul acţiunii vizează şi constatarea faptului că UAT Comuna Ţibăneşti nu deţine "titlu valabil" prin care să facă dovada proprietăţii, a modalităţii legale de intrare în proprietate situaţie, care exista şi la momentul operaţiunii administrative de întocmire a inventarului bunurilor care aparţin domeniului public al Comunei Ţibăneşti.

Instanţa de apel şi nici instanţa de fond nu s-au pronunţat cu privire la capetele de cerere ale acţiunii.

Raportat la art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, intimatele-pârâte nu au prezentat niciun titlu care să confirme dreptul de proprietate al statului asupra terenului în litigiu.

Legile adoptate după anul 1989 şi hotărârile de guvern invocate de acestea nu pot constitui titlu de proprietate, întrucât ar însemna că bunul a fost expropriat după anul 1989, fapt care nu ar fi fost posibil decât în condiţiile în care s-ar fi respectat exigenţele impuse de Constituţia României pentru exproprierea unui bun pentru cauză de utilitate publică.

Aşadar, pârâtele ar fi trebuit să exhibe un titlu valabil prin care proprietatea bunului ar fi intrat în patrimoniul acestora anterior anului 1990.

În argumentarea incidenţei motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare şi interpretare greşită a dispoziţiile legale care reglementează proba dreptului de proprietate.

Astfel, dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 au valoare de principiu, aplicându-se, în egală măsură, cu privire la orice alte bunuri aflate la un moment dat în posesia unei comunităţi locale.

În acelaşi sens, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 precizează că bunurile din domeniul public trebuie să fie dobândite de comunităţile locale "prin modurile prevăzute de lege", ceea ce nu s-a probat în speţă, iar alin. (3) din acelaşi articol prevede competenţa instanţelor de a verifica valabilitatea titlului statului, fără a indica o anumită procedură.

Prin urmare, având în vedere cererea modificatoare, se impunea ca instanţele să se pronunţe şi asupra capătului de cerere referitor la constatarea că pârâta unitatea administrativ teritorială Ţibăneşti nu deţine titlu valabil.

Includerea imobilului, făcută cu încălcarea prescripţiilor legale, în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, nu este de natură să certifice ori să valideze un titlu viciat. De aceea şi susţinerea inadmisibilităţii acţiunii decurgând din caracterul inalienabil şi insesizabil al imobilului este lipsită de orice temei, întrucât aceste caractere însoţesc regimul juridic al unui bun doar în măsura în care acesta aparţine domeniului public în mod valabil, aşa cum a reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin decizia nr. 337 din 20 februarie 2019.

Prin urmare, nu este inadmisibilă acţiunea în constatare a faptului că pârâta Comuna Ţibăneşti, prin primar, nu deţine "titlu valabil" prin care să facă dovada modalităţii legale de intrare în proprietate a suprafeţei de 6,5 ha prin raportare la cererea de reconstituire ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010, respinsă pe considerentul că imobilul se află în domeniul public al unităţii administrativ teritoriale, ca efect al hotărârii de atestare a inventarului patrimoniului public, respectiv că bunul reprezintă parc dendrologic şi este exceptat de la reconstituire prin aplicarea prevederilor art. 5 din legea 18/1991.

Caracterul admisibil al acţiunii în constatare nu poate fi opus nici de acţiunile în contencios administrativ promovate având ca obiect nelegalitatea hotârărilor consiliului local al Comunie Ţibăneşti şi a H.G. de atestare a inventarului patrimoniului public al unităţii administrativ teritoriale a Comunei Ţibăneşti, cu atât mai mult cu cât acţiunile nu au fost soluţionate pe fond, ci au fost respinse prin admiterea excepţiilor tardivităţii şi inadmisibilităţii.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

II.1. Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi prin întâmpinare, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată şi se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 alin. (1) C. proc. civ., la punctele 1-8.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile alin. (3) al aceluiaşi text legal, menţiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.

Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

Totodată, Înalta Curte reţine că sancţiunea nulităţii priveşte calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite şi analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, şi nici acelea care nu se raportează la decizia atacată.

Examinând cererea de recurs formulată de reclamanţi, din perspectiva respectării exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată, contrar susţinerilor intimatului-pârât, că, deşi în cuprinsul acesteia se regăsesc şi susţineri care vizează situaţia de fapt şi materialul probator, susţineri care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanţa învestită cu soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac, există şi critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, recurenţii-reclamanţi au invocat, pe de o parte, reţinerea eronată a puterii de lucru judecat a unor hotărâri judecătoreşti pronunţate în litigiul anterior care au statuat cu caracter definitiv asupra unor chestiuni ce au relevanţă şi în prezentul litigiu, critica astfel formulată putând fi subsumată cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 7 C. proc. civ.. Este adevărat că recurenţii reclamanţi au apreciat că, din perspectiva acestor critici, în cauză ar fi incident motivul de casare reglementat de punctul 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă, acest aspect nu este de natură a atrage incidenţa sancţiunii nulităţii recursului câtă vreme instanţa are posibilitatea de a da ea însăşi criticilor cu a căror analiză a fost învestită încadrarea juridică corespunzătoare.

Pe de altă parte, criticând faptul că instanţa de apel nu a răspuns criticilor formulate în apel, recurenţii-reclamanţi au invocat încălcarea normelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Or, aceste chestiuni pun în discuţie nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., indicat, de altfel, ca temei de drept al recursului.

Deşi este adevărat că, cel puţin în parte, susţineri similare au fost făcute şi în faza procesuală anterioară, nu poate fi reţinută nulitatea recursului câtă vreme recurenţii-reclamanţi s-au raportat la considerentele deciziei atacate, criticile formulate de aceştia tinzând spre a combate argumentele pe care instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia.

Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conţine şi critici care satisfac cerinţa de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, iar nu doar reiterarea susţinerilor reclamanţilor cu privire la aceste aspecte de la judecata în instanţa de prim control judiciar devolutiv, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind, în realitate, unul apt a determina legala învestire a instanţei de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.

În considerarea acestor aspecte, reţinând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc şi critici ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanţi, aceasta fiind incidentă numai în situaţia în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speţa de faţă.

II.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenţii reclamanţi, prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Prioritar analizei pe fond a recursului, Înalta Curte reţine că în examinarea criticilor urmează a fi avute în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate invocate în termenul legal procedural prin cererea de recurs. Chestiunile relevate prin cererea precizatoare depusă la 05 februarie 2024, în măsura în care vizează critici noi, nu vor fi examinate dată fiind formularea acestora cu nesocotirea termenului legal imperativ prevăzut de art. 485 alin. (1) din C. proc. civ. (termenul pentru formularea şi motivarea cererii de recurs s-a împlinit la data de 24 noiembrie 2023, în aplicarea dispoziţiilor art. 485 alin. (1) coroborat cu art. 487 alin. (1) din C. proc. civ.). Prin urmare, dacă recurenţii au înţeles să-şi completeze memoriul de recurs după împlinirea termenului legal, noile motive invocate sunt lovite de nulitate, lipsindu-le aptitudinea de a învesti instanţa de recurs cu cercetarea lor, astfel cum se prevede în mod expres la art. 489 alin. (1) din C. proc. civ.

Totodată, în privinţa susţinerilor de la termenul din 19 martie 2024 când au avut loc dezbaterile asupra fondului recursului, prin care s-a invocat neanalizarea de către instanţa de apel a modificării de acţiune formulate la fond, Înalta Curte reţine că, deşi recurenţii le-au circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce vizează ipoteza în care instanţa, prin hotărârea dată, încalcă regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în realitate, acestea pot fi subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ. referitoare la situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când conţine motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, câtă vreme se invocă pretinsa omisiune a instanţei de a motiva soluţia dată capătului de cerere prin care s-a solicitat să se constate faptul că Unitatea Administrativ Teritorială Ţibăneşti nu deţine un titlu valabil cu privire la imobilul în litigiu.

În esenţă, prin acţiunea dedusă judecăţii, astfel cum a fost modificată prin cererea depusă la 17 iunie 2021, reclamanţii au solicitat, în principal, să se constate că imobilul în suprafaţă totală de 8 ha aferent conacului C. nu făcea parte din domeniul public la momentul întocmirii inventarului bunurilor care aparţin domeniului public al comunei Ţibăneşti, nici total, nici parţial, că înscrierea în inventar de către Primăria Ţibăneşti nu reprezintă titlu valabil de apropriere a imobilului, nefiind realizat într-una din modalităţile prevăzute de lege şi să se constate că Primăria Ţibăneşti nu a trecut niciodată acest imobil în domeniul public al statului. În subsidiar, reclamanţii au solicitat să se constate că imobilul situat în comuna Ţibăneşti în suprafaţă de 6,5 ha aferent conacului C. a trecut în mod nelegal în domeniul public şi prin urmare nu face parte din domeniul public al statului.

Prima instanţă a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, excepţie invocată de către pârâta Comuna Ţibăneşti, prin Primar, ca neîntemeiată, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, invocată de către pârâţii Comuna Ţibăneşti, prin Primar şi Guvernul României şi a respins acţiunea, ca inadmisibilă reţinând că, în cauză, reclamanţii au avut la dispoziţie o cale specială reglementată de legiuitor pentru a obţine reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la suprafaţa de 6,5 ha situată în intravilanul comunei Ţibăneşti, procedură la care aceştia au apelat şi în cadrul căreia solicitările lor au fost respinse, aceştia beneficiind de o analiză pe fondul pretenţiilor invocate.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 2228/2011, pronunţată de Judecătoria Iaşi, menţinută de Tribunalul Iaşi prin decizia civilă nr. 2710/24.10.2011, s-a statuat, cu putere de lucru judecat, asupra dreptului reclamanţilor la reconstituire asupra acestei suprafeţe de teren, reclamanţii neavând deschisă o altă cale pentru a repune în discuţie drepturile lor, iar a nesocoti efectele acestor hotărâri, ar duce la încălcarea principului securităţii actelor juridice.

Instanţa de fond a concluzionat, astfel, că atât timp cât reclamanţii au avut deschisă calea specială reglementată de prevederile legilor fondului funciar, acţiune în realizare, aceştia nu pot formula pe calea acţiunii în constatare pretenţii în vederea obţinerii unor hotărâri care să contravină hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materia fondului funciar, reclamanţii beneficiind de toate garanţiile procedurale şi putând formula apărări cu privire la situaţia juridică a terenului ce face obiectul prezentei cauze.

De asemenea, a mai reţinut că în aplicarea art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., cea de-a doua instanţă nu mai poate face evaluări proprii asupra acelei chestiuni, ci aceasta constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească şi pe care nu o poate ignora.

Aşadar, întrucât reclamanţii au avut la dispoziţie o acţiune în realizare reglementată de dispoziţii speciale în materia fondului funciar, aceştia nu se pot prevala de o acţiunea de drept comun, acţiune în constatare, prin care să se urmărească a obţine o hotărâre contrară celor statuate, în mod definitiv, de o instanţă de judecată.

În apel, soluţia a fost menţinută, instanţa reţinând că, în mod justificat, tribunalul a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatare, şi a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de către reclamanţii A. şi B..

În concret, instanţa de apel a constatat că, în mod corect, judecătorul fondului a reţinut că reclamanţii au avut la dispoziţie o cale specială reglementată de legiuitor pentru a obţine reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la suprafaţa de 6,5 ha, situată în intravilanul comunei Ţibăneşti, procedură la care au apelat, şi în cadrul căreia solicitările lor au fost respinse, context în care, aceştia nu mai au la îndemâna acţiunea în constatare care să urmărească aceeaşi finalitate, acest lucru fiind expres prohibit de dispoziţiile art. 35 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că acţiunea cu care a fost învestită instanţa este, deci, o acţiune în constatare, supusă regulii prevăzute de art. 35 din C. proc. civ., potrivit căreia cererea pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.

Art. 35 din C. proc. civ. consacră aşadar principiul subsidiarităţii acţiunii în constatare, fără a face vreo distincţie în funcţie de încadrarea ei în categoria celor interogatorii, provocatorii sau declaratorii, faţă de acţiunea în realizare, ceea ce echivalează cu inadmisibilitatea oricărei categorii a acţiunii în constatare, atâta timp cât partea are deschisă calea acţiunii în realizare, caracterul subsidiar al acţiunii în constatare manifestându-se în raport cu toate posibilităţile procedurale pe care partea le are, pentru a-şi realiza dreptul său.

Altfel spus, art. 35 din C. proc. civ. impune, pentru chiar admisibilitatea acţiunii în constatare, condiţia negativă ca partea să nu poată cere realizarea dreptului dedus judecăţii.

În speţă, reclamanţii au pretins constatarea pe cale judecătorească a împrejurării că imobilul în suprafaţă totală de 8 ha aferent conacului C. nu făcea parte din domeniul public la momentul întocmirii inventarului bunurilor care aparţin domeniului public al Comunei Ţibăneşti, nici total, nici parţial, că înscrierea în inventar de către Primăria Ţibăneşti nu reprezintă titlu valabil de apropriere a imobilului nefiind realizat într-una din modalităţile prevăzute de lege şi să se constate că Primăria Ţibăneşti nu a trecut niciodată acest imobil în domeniul public al statului, iar în subsidiar, să se constate că imobilul situat în comuna Ţibăneşti în suprafaţă de 6,5 ha aferent conacului C. a trecut în mod nelegal în domeniul public şi prin urmare nu face parte din domeniul public al statului.

De vreme ce legiuitorul, prin art. 35 din C. proc. civ., dă preferinţă realizării dreptului, pentru a înlătura definitiv neînţelegerile cu privire la drept şi numai în măsura în care acest lucru nu este posibil, permite introducerea unei cereri în constatarea dreptului, iar în cauză reclamanţii au avut deschisă calea în condiţiile legilor speciale de care au şi uzat, cererea acestora în constatare apare ca inadmisibilă, în raport de dispoziţiile art. 35 din C. proc. civ.

Declarând recurs împotriva deciziei Curţii de Apel Iaşi, reclamanţii au susţinut, sub un prim aspect, că instanţa de apel a motivat, în mod formal, respingerea apelului, fără a răspunde criticilor expuse prin cererea de apel, ceea ce atrage, în opinia acestora, nesocotirea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Prin urmare, viciile motivării unei hotărâri, în sensul acestui text legal, se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

În aceste repere, verificând hotărârea atacată cu recurs, din perspectiva respectării cerinţelor legale de indicare a motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, Înalta Curte constată că aceasta corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, în limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel - determinate de ceea ce s-a apelat, precum şi de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă - a răspuns criticilor invocate de reclamanţi prin motivele de apel, argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate având aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia pronunţată, în condiţiile în care instanţa a demonstrat corectitudinea soluţiei primei instanţe, de admitere a excepţiei inadmisibilităţii şi de respingere a acţiunii în constatare, ca inadmisibile, în raport de prevederile art. 35 din C. proc. civ., astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar.

În concret, curtea a reţinut că, în trecut, reclamanţii au învestit instanţa cu o cerere care a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 înregistrat pe rolul Tribunalului Iaşi, prin care au solicitat anularea hotărârii nr. 1403 din 14 aprilie 2010 emise de Comisia judeţeană Iaşi de fond funciar şi reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 6,5 ha teren vegetaţie forestieră, amplasat în intravilanul comunei Ţibăneşti, procesul fiind finalizat cu pronunţarea deciziei civile nr. 2710 din 24 octombrie 2011 de către Tribunalul Iaşi care a tranşat, cu putere de lucru judecat, natura juridică a imobilului din cauză şi, că, în raport de prevederile art. 35 din C. civ., reclamanţii nu mai pot pretinde, pe calea unei acţiuni în constatare, aceleaşi drepturi pe care le-au pretins prin acţiunea în realizare, anterioară.

Statuând în sensul celor mai sus arătate, Curtea de Apel Iaşi a dat o bază legală suficientă deciziei sale şi a răspuns într-o manieră concentrată, dar adecvată criticilor formulate de către reclamanţi cu privire la admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

În condiţiile în care, prin decizia civilă nr. 2710 din 24 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Iaşi, s-a stabilit cu caracter definitiv şi irevocabil, că imobilul în litigiu face parte din domeniul public al statului, conform criteriile stabilite de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, s-a apreciat că reclamanţii nu se mai pot prevala de acţiunea în constatare care să urmărească aceeaşi finalitate, contrar prevederilor art. 35 din C. proc. civ.

Deşi recurenţii-reclamanţi apreciază că motivarea este insuficientă sau că lipseşte, Înalta Curte reaminteşte că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument, în mod separat, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile.

În condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că, în raport de cele statuate de Tribunalul Iaşi în cuprinsul deciziei nr. 1270 din 24 octombrie 2011, pretenţiile reclamanţilor în prezenta cauză apar ca inadmisibile în temeiul dispoziţiilor art. 35 din C. proc. civ., nu se poate reţine absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată.

Prin cererea de recurs, s-a mai învederat că instanţa de apel nu a motivat, pe fond, cererile deduse judecăţii-respectiv constatarea pe cale judecătorească că imobilul în suprafaţă totală de 8 ha aferent conacului C. nu făcea parte din domeniul public la momentul întocmirii inventarului bunurilor care aparţin domeniului public al Comunei Ţibăneşti, că înscrierea în inventar de către Primăria Ţibăneşti nu reprezintă titlu valabil de apropriere a imobilului, că Primăria Ţibăneşti nu a trecut niciodată acest imobil în domeniul public al statului, că imobilul situat în comuna Ţibăneşti în suprafaţă de 6,5 ha aferent conacului C. a trecut în mod nelegal în domeniul public şi prin urmare nu face parte din domeniul public al statului.

Înalta Curte constată că recurenţii-reclamanţi ignoră incidenţa, în cauză, a prevederilor art. 247 alin. (1) din C. proc. civ. dar şi efectele admiterii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, ca excepţie de procedură, absolută şi peremptorie, care împiedică analiza, pe fond, a cererii.

Prin urmare, având în vedere că acţiunea în constatare formulată de reclamanţi a fost respinsă în urma admiterii excepţiei inadmisibilităţii, în raport de prevederile art. 35 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nedezlegarea, pe fond, de către instanţa de apel a chestiunilor deduse judecăţii, nu se datorează unui viciu de motivare, şi deci a unei omisiuni a instanţei de apel care să atragă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., aşa cum în mod nefondat se susţine, ci reprezintă tocmai efectul peremptoriu al admiterii excepţiei inadmisibilităţii.

Totodată, împrejurarea că acţiunea în constatare a fost respinsă, ca inadmisibilă, nu se circumscrie unei încălcări a dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat de art. 6 CEDO, câtă vreme art. 247 alin. (1) C. proc. civ. statuează că "Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei", iar inadmisibilitatea căii procesuale alese de către parte reprezintă un impediment procedural în analiza pe fond a pretenţiilor deduse judecăţii.

Faptul că judecătorul interpretează elementele procesului într-o altă manieră decât cea agreată de parte, nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.

Înalta Curte reaminteşte că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu actele de la dosar şi cu dispoziţiile legale aplicabile litigiului. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, în principiu, şi gruparea argumentelor fiind admisibilă, atât timp cât instanţa răspunde acestora, chiar printr-un considerent comun. Or, în cauză, toate aceste condiţii sunt îndeplinite, decizia recurată întrunind exigenţele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme prezintă cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază.

Pe de altă parte, deşi susţine lipsa unei motivări efective a deciziei atacate, în concret, recurenţii-reclamanţi nu fac nimic altceva decât să combată argumentele reţinute de instanţa de apel, opunând acestora propriile lor aprecieri şi susţineri formulate în cursul procesului, susţineri care, însă, au fost analizate în cuprinsul deciziei de apel, or, o asemenea comparaţie exclude, şi din această perspectivă, incidenţa cazului de recurs mai sus menţionat, susţinerea referitoare la insuficienta motivare a hotărârii fiind pur formală.

În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns criticilor esenţiale formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susţinerile subsumate motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, acest caz de casare nefiind incident în cauză şi nejustificând solicitarea de trimitere a cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel.

În continuare, prin cererea de recurs formulată s-a susţinut că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, existenţa puterii de lucru judecat a celor statuate prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 al Tribunalului Iaşi.

În argumentarea acestei critici, recurenţii-reclamanţi au învederat că instanţa de apel, în mod nelegal, a reţinut existenţa puterii de lucru judecat în contextul în care obiectul celor două cauze este distinct - obiectul prezentei cauze vizează constatarea ilegalităţilor şi abuzurilor săvârşite de către pârâtă Comuna Ţibăneşti, prin Primar, prin trecerea imobilului în litigiu în domeniul public, în timp ce obiectul dosarului nr. x/2010 al Tribunalului Iaşi a avut ca obiect contestaţie împotriva unei hotărâri a comisiilor de fond funciar, acţiune întemeiată pe legile speciale de reparaţie.

De asemenea, un alt argument subsumat aceleiaşi critici a vizat împrejurarea că pricina care a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 al Tribunalului Iaşi a fost soluţionată în temeiul prevederilor vechilor norme procesual civile care nu recunoşteau putere de lucru judecat considerentelor hotărârilor judecătoreşti, şi nici nu există triplă identitate de părţi, obiect şi cauză între cele două dosare (dosarul pendinte şi dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Iaşi) pentru a se reţine autoritatea de lucru judecat.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că deşi recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat acest motiv de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 referitor la situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când conţine motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, criticile subsumate acestuia se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., câtă vreme se invocă reţinerea greşită a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., rezultată din aprecierea puterii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în litigiul anterior, acesta reprezentând un motiv distinct de casare a unei hotărâri judecătoreşti, reglementat, ca atare, în cuprinsul textului legal mai sus menţionat.

În consecinţă, legalitatea deciziei atacate, cu referire la aceste aspecte, se impune a fi analizată din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 7 C. proc. civ.

Reglementată prin dispoziţiile art. 430 - 431 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat are la bază două reguli fundamentale, şi anume: o cerere nu poate fi judecată definitiv decât o singură dată, respectiv, soluţia cuprinsă în hotărâre este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.

Art. 431 C. proc. civ. consacră formele de manifestare a autorităţii lucrului judecat, respectiv, efectul negativ sau extinctiv, care este de natură să împiedice o nouă judecată atunci când există identitate de calitate a părţilor, aceeaşi cauză juridică şi acelaşi obiect al cererii de chemare în judecată, fiind asigurată, astfel, lipsa de contradicţie între dispozitivele hotărârilor judecătoreşti, şi efectul pozitiv sau normativ, în înţelesul de normă particulară, în relaţia dintre părţi, aplicabilă cauzei concrete, care presupune că ceea ce a stabilit o instanţă să nu fie contrazis de cea ulterioară, oricare dintre părţi putând opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Deci, în ideea asigurării stabilităţii raporturilor juridice, autoritatea de lucru judecat se manifestă nu doar sub forma excepţiei procesuale (non bis in idem), ci şi sub forma prezumţiei de lucru judecat, în virtutea căreia drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă nu pot fi contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces. Potrivit prezumţiei lucrului judecat, o hotărâre definitivă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară, faţă de caracterul absolut al prezumţiei.

În speţă, prin decizia recurată s-a reţinut că decizia civilă nr. 2710 din 24 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Iaşi, irevocabilă, a stabilit, cu putere de lucru judecat, că suprafaţa de 6,5 ha este exceptată de la actele de reconstituire a dreptului de proprietate a foştilor proprietari, prin raportare la alin. (1) al art. 5 din Legea 18/1991.

S-a reţinut, aşadar, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care au fost deja dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi.

Or, raportat la aspectele cu caracter teoretic anterior prezentate, Înalta Curte constată că aceste statuări ale instanţei de apel sunt corecte, instanţa învestită cu soluţionarea unei cereri având obligaţia de a respecta chestiunile litigioase care au fost deja tranşate printr-o altă hotărâre, înzestrată cu putere de lucru judecat, situaţie în care nu mai poate face evaluări proprii asupra acestora, ele constituind premisa demonstrată de la care trebuie să pornească şi pe care nu o poate ignora.

Aşa cum s-a arătat deja, autoritatea de lucru judecat presupune că, odată dezlegată irevocabil o chestiune litigioasă, aceasta să nu mai poată fi adusă în dezbaterea judiciară şi, cu atât mai puţin, să fie supusă unei dezlegări jurisdicţionale diferite. Or, din această perspectivă, instanţa de apel în speţă a reţinut în mod judicios că, întrucât s-a stabilit prin hotărâri definitive şi irevocabile că imobilul care face obiectul acţiunii pendinte situat comuna Ţibăneşti în suprafaţă de 6,5 ha aferent conacului P.P. Carp se află în domeniul public al statului, fiind inclus în categoria parcurilor dendrologice, această chestiune nu mai poate fi supus unei noi analize, solicitarea reclamanţilor de a se constata, contrar celor anterior menţionate, că terenul nu făcea parte din domeniul public al comunei Ţibăneşti la momentul efectuării inventarului bunurilor neputând fi primită

Întrucât interesează ordinea publică şi securitatea raporturilor juridice, autoritatea de lucru judecat ataşată unei hotărâri definitive nu poate fi contestată sau nesocotită, principiu respectat pe deplin de către instanţa de apel care, în soluţionarea acţiunii în constatare deduse judecăţii, a valorificat în mod corect statuările instanţelor anterioare care s-au pronunţat irevocabil asupra întinderii drepturilor pretinse de părţile litigante printr-o acţiune în realizare.

În ceea ce priveşte condiţia triplei identităţi, de părţi, obiect şi cauză, Înalta Curte reţine că aceasta reprezintă o cerinţă ce trebuie îndeplinită doar atunci când se pune în discuţie valorificarea efectului negativ al autorităţii de lucru judecat, în scopul de a interzice reluarea aceleiaşi judecăţi, cu identitatea de elemente reglementată prin art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Cum, însă, în cauză, potrivit celor deja arătate, instanţa de apel a valorificat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, condiţia anterior menţionată este irelevantă, susţinerile în sens contrar formulate de recurenţi prin motivele de recurs fiind neîntemeiate.

Nici împrejurarea că dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Iaşi a fost soluţionat potrivit vechilor norme procesual civile nu prezintă relevanţă, incidenţa puterii de lucru judecat fiind reţinută analizată în mod corect de instanţa de apel în raport de dispoziţiile art. 431 C. proc. civ.

Nici din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinută nelegalitatea deciziei atacate.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că verificarea legalităţii hotărârii, din perspectiva modului de interpretare şi aplicare a normelor de drept material, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii iar înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport cu faptele şi temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, instanţa de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material aplicabile litigiului, susţinerile care vizează situaţia de fapt şi modul de interpretare a acesteia şi a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care excedează cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată şi soluţionată calea extraordinară de atac a recursului.

Din această perspectivă, susţinerile recurenţilor- reclamanţi referitoare la modul în care ar fi trebuit să fie analizate şi interpretate elementele de fapt ale raporturilor dintre părţi şi la modul în care acestea ar fi trebuit să fie valorificate de către instanţa devolutivă, precum şi cele care vizează situaţia juridică a terenului în litigiu, nu pot fi primite câtă vreme, pe de o parte, în speţă, instanţele nici nu au analizat pe fond aceste aspecte, acţiunea fiind respinsă pe excepţia inadmisibilităţii dar şi ca urmare a reţinerea puterii de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, iar, pe de altă parte, susţinerile astfel formulate nu relevă niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate, ci tind la a conduce către o analiză a situaţiei de fapt şi a probatoriului, chestiune incompatibilă cu caracterul extraordinar al prezentei căi de atac.

Aşadar, nu pot fi cenzurate pe calea prezentului recurs susţinerile recurenţilor-reclamanţi referitoare la destinaţia de parc dendrologic sau de rezervaţie naturală a imobilului, respectiv că din cele 8 ha din tarlaua T25, numai 1,5 ha au fost atestate ca parc dendrologic în 1994 de către Ministerul Mediului.

Deşi recurenţii-reclamanţi consideră că trecerea imobilului revendicat în domeniul public a fost dispusă în mod nelegal, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 44 din Constituţie dar şi cu încălcarea art. 555 din C. civ. şi a normelor imperative ale art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, reafirmând faptul că terenul în litigiu nu a fost niciodată în domeniul public al statului sau al unei unităţi administrativ teritoriale, ci a fost întotdeauna în proprietatea lor fiind utilizat exclusiv de familia D., aceste alegaţii nu pot fi analizate din perspectiva cazului de casare invocat, anume art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., întrucât acţiunea dedusă judecăţii a fost respinsă pe excepţia inadmisibilităţii, nefiind analizată incidenţa normelor de drept material a căror greşită aplicare se reclamă.

Prin modalitatea de prezentare a criticilor de nelegalitate, recurenţii tind la schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată în calea extraordinară de atac a recursului (din acţiune în constatare, în acţiune în revendicare), ceea ce însă nu este permis.

În consecinţă, reţinând că instanţele de fond nu au efectuat o analiză în concret a situaţiei juridice a terenului în litigiu, sub aspectul apartenenţei sale la domeniul public sau privat şi că referirile instanţei de apel la apartenenţa acestuia la domeniul public au fost făcute în contextul reţinerii puterii de lucru judecat a hotărârii pronunţate în litigiul anterior, Înalta Curte constată că susţinerile recurenţilor cu privire la încălcarea normelor de drept material din cuprinsul dispoziţiilor art. 44 din Constituţie, ale art. 555 din C. civ. şi a normelor imperative ale art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, sunt neîntemeiate, în cauză nepunându-se problema aplicabilităţii acestora, astfel că legalitatea deciziei atacate nu poate fi cenzurată din această perspectivă.

Pentru toate aceste considerente, reţinând, că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea corectă a legii, nefiind îndeplinite nici condiţiile cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, constatând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 415/2023 din 09 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Totodată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va dispune obligarea recurenţilor- reclamanţi, ca parte care a pierdut procesul, la plata către către intimata pârâtă Comuna Ţibăneşti prin Primar a sumei de 8000 RON RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat, potrivit înscrisurilor doveditoare depuse la dosarul de faţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului reclamanţilor, invocată de intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 415/2023 din 09 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi A. şi B., la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 8000 RON, către intimata pârâtă Comuna Ţibăneşti prin Primar.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 martie 2024.