Compensation for occupation of road protection zones: distinction between footprint/safety zones and private retention under road ordinance

Şedinţa publică din data de 19 martie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara, secţia a II-a civilă, la data de 24 iulie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., Ministerul Transporturilor şi Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa: să constatate faptul că este proprietara imobilelor înscrise în CF x, nr. cad. x Ghiroda, CF x, nr. cad. x Ghiroda şi CF x nr. cad. xa Ghiroda; să constatate că pârâta de rang 1, C.N.A.D.N.R. a efectuat lucrări de construcţie denumite "Varianta ocolitoare Timişoara", fără acordul său şi fără plata vreunei despăgubiri prealabile la imobilele proprietatea reclamantei; să constate că pârâta de rang 1 a încălcat dreptul de proprietate în mod abuziv; să constate că reclamanta este în imposibilitate de a folosi deplin şi netulburat posesia asupra întregii proprietăţii; să oblige pârâtele, în solidar, la plata unor despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă a suprafeţei efectiv ocupate pentru perioada 2012 şi până la rămânerea definitivă a sentinţei; cu cheltuieli de judecată.

La data de 12 august 2015, reclamanta a depus o precizare de acţiune, la petitul 1 al acţiunii, prin care a solicitat: să se constatate faptul că este proprietara imobilelor înscrise în CF x Ghiroda, nr. CF vechi x, nr. cad. x Ghiroda în suprafaţă de 20.120 mp, CF x Ghiroda, nr. CF vechi x, nr. cad. xc Ghiroda, suprafaţă de 7.066 mp şi CF x Ghiroda, cad. A80/5 Ghiroda, suprafaţă de 52.974 mp; să se constatate că pârâta de rang 1, C.N.A.D.N.R.a efectuat lucrări de construcţie denumite "Varianta ocolitoare Timişoara", fără acordul său şi fără plata vreunei despăgubiri prealabile la imobilele proprietatea reclamantei; să se constatate că pârâta de rang 1 a încălcat dreptul de proprietate în mod abuziv; să constate că reclamanta este în imposibilitate de a folosi deplin şi netulburat posesia asupra întregii proprietăţi; să oblige pârâtele, în solidar, la plata unor despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă a suprafeţei efectiv ocupate pentru perioada 2012 şi până la rămânerea definitivă a sentinţei; cu cheltuieli de judecată. Totodată, reclamanta a precizat valoarea despăgubirii reprezentând lipsa de folosinţă a suprafeţei efectiv ocupate pentru perioada 2012 şi până la rămânerea definitivă a sentinţei, în cuantum de 43.680 euro şi valoarea totală a imobilelor în suprafaţă de 80.160 mp, la 859.809 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 13003 din data de 26 noiembrie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Timişoara, secţia a II-a civilă a admis excepţia de necompetenţă materială a judecătoriei şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale Romania S.A., Ministerul Transporturilor şi Ministerul Finanţelor Publice, în favoarea Tribunalului Timiş.

Urmare a declinării de competenţă, cauza a fost înregistrată la Tribunalul Timiş, secţia I civilă la data de 31 decembrie 2015, sub acelaşi nr. de dosar, x/2015

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 5/PI din data 12 ianuarie 2022, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Transporturilor şi Ministerul Finanţelor Publice; a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Transporturilor şi Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta CNAIR; a fost obligă pârâta CNAIR la plata către reclamantă a unei sume anuale de 8.261,55 euro, începând cu anul 2012 şi până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri; a fost obligată pârâta CNAIR la plata către reclamantă a sumei de 57.572 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. decizia civilă nr. 286 din data de 27 octombrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul formulat de către apelanta CNAIR-S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, împotriva sentinţei civile nr. 5 din data de 12 ianuarie 2022 pronunţate de Tribunalul Timiş, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2015. A obligat pe apelantă să îi plătească intimatei S.C. A. suma de 5.819,10 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 286 din data de 27 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a declarat recurs pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. (C.N.A.I.R. S.A. - fostă C.N.A.D.N.R. S.A.), prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara (D.R.D.P.).

La data de 4 ianuarie 2023, dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Prin încheierea nr. 1447 din data de 13 iunie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 30 iunie 2023, sub nr. x/2015*, şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

5. Recursul formulat de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. (C.N.A.I.R. S.A. - fostă C.N.A.D.N.R. S.A.), prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara (D.R.D.P.).

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului formulat, casarea deciziei atacate şi, reţinându-se cauza spre rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

În argumentarea incidenţei motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta pârâtă a formulat următoarele critici:

Motivarea hotărârii atacate nu îndeplineşte exigentele minime prevăzute de legiuitor, explicitate în mod unanim şi constant în doctrină şi jurisprudenţă; astfel, considerentele trebuie sa includă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Toată motivarea hotărârii se limitează la concluziile raportului de expertiză, fără ca instanţa să ţină cont de prevederile O.G. nr. 43/1997 republicată şi modificată.

În mod greşit, prima instanţă a luat în considerare raportul de expertiză întocmit în această cauză de către expertul B., deoarece acesta a interpretat greşit şi parţial prevederile cuprinse în O.G. nr. 43/1997 republicată şi modificată, unde la art. 17 se specifică faptul că:

"(l)Zonele de protecţie sunt suprafeţele de teren situate de o parte şi de alta a zonelor de siguranţă, necesare protecţiei şi dezvoltării viitoare a drumului. Limitele zonelor de protecţie sunt prevăzute în anexa nr. 1. (2) Zonele de protecţie rămân în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, eu obligaţia ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranţă a traficului".

În mod eronat, au fost refăcute calculele luându-se în considerare "situaţia finală a suprafeţelor de teren afectate", respectiv 12.948,85 m.p., (conform celor stabilite greşit de expertul topo Ing. C.); mai mult, calculele făcute de către expertul B. nu s-au raportat la lipsa de folosinţă a terenurilor agricole, ci eronat la închirierea acestor terenuri ca spaţii cu altă destinaţie, respectiv spatii utilizate în scopuri comerciale. Din textul de lege menţionat, rezultă faptul că, zonele de protecţie rămân în proprietate privată, astfel că nu pot fi incluse în situaţia finală a suprafeţelor afectate şi nu pot fi acordate despăgubiri.

Mai mult, aceste suprafeţe de teren au fost folosite şi cultivate de reclamantă în ultimii ani, astfel că ar conduce la îmbogăţirea fără justă cauză şi rezultă că nu poate fi avută în vedere decât la suprafaţa de 3.041 m.p., care este de fapt suprafaţa real ocupată şi afectată de lucrările de construire a "Variantei de ocolire Timişoara", conform ultimului raport de expertiză întocmit în cauză.

În argumentarea incidenţei motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta pârâtă a dezvoltat următoarele critici:

Judecătorul fondului nu a analizat problemele de drept esenţiale invocate care vizau împrejurarea că acţiunea formulată de reclamantă este identică cu cererea de chemare în judecată depusă la Tribunalul Timiş în data de 20 iuie 2013, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2013, soluţionat definitiv şi irevocabil, în sensul respingerii de către instanţa de judecată a cererii formulate; este inadmisibilă o astfel de cerere de chemare în judecată pentru acelaşi obiect, într-un dosar soluţionat definitiv şi irevocabil; deşi a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, conform prevederilor art. 431 C. proc. civ., instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestei excepţii.

În mod greşit, instanţa de apel a stabilit că "prin urmare, nu sunt întrunite condiţiile legale pentru a se constata tripla identitate de părţi, cauză şi obiect, pentru a fi admisă excepţia autorităţii de lucru judecat", iar "criticile apelantei - că sumele stabilite cu titlu de despăgubire sunt prea mari - sunt neîntemeiate, în contextul în care au fost stabilite prin expertize de specialitate, fundamentate ştiinţific"; a invocat în apărare efectul pozitiv al lucrului judecat din dosarul nr. x/2013, atât în apărările scrise şi orale, pe timpul procesului, cât şi în concluziile scrise, dar instanţa nu a ţinut cont de acestea.

Puterea de lucru judecat nu este limitată la dispozitivul hotărârii, ci ca se întinde şi asupra considerentelor hotărârii, care constituie susţinerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta; aşadar, de vreme ce aceeaşi problemă dedusă judecăţii într-un litigiu dintre aceleaşi părţi a fost soluţionată definitiv, pe cale incidentală sau pe fond într-un anumit sens, rezultă că acest aspect reţinut de instanţe, care a stat la baza soluţiilor din dispozitivul hotărârilor, a dobândit putere de lucru judecat, reţinut fiind şi caracterul de opozabilitate erga omnes.

Dezlegarea asupra unei probleme date printr-o hotărâre definitivă este de natură să clarifice din acel moment acea problemă, creând speranţa legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanţa de judecată într-o procedura ulterioară, astfel cum rezultă şi din interpretarea art. 1200 pct. 4 C. civ. şi din cele statuate prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Beian contra Românie; Zazanis şi alţii contra Greciei).

În argumentarea incidenţei motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta pârâtă a formulat următoarele critici

În mod nelegal, instanţele au luat în considerare raportul de expertiză întocmit în cauză de către expertul B. aceasta interpretând greşit si parţial prevederile art. 17 din O.G. nr. 43/1997 republicată şi modificată, potrivit căruia zonele de protecţie rămân în proprietate privată, astfel că nu pot fi incluse în situaţia finală a suprafeţelor afectate şi nu pot fi acordate despăgubiri. Mai mult, aceste suprafeţe de teren au fost folosite si cultivate de reclamantă în ultimii ani, astfel că ar conduce la îmbogăţirea fără justă cauză.

În mod eronat au fost refăcute calculele luând în considerare "situaţia finală a suprafeţelor de teren afectate", respectiv 12.948.85 m.p. (conform celor stabilite greşit de expertul topo Ing. C.); calculele făcute de către expertul B. nu s-au raportat la lipsa de folosinţă a terenurilor agricole, ci eronat la închirierea acestor terenuri ca spaţii cu altă destinaţie, respectiv spaţii utilizate în scopuri comerciale.

Instanţa de apel a validat, în mod nepermis aceste calcule, şi neţinând cont de prevederile legale în vigoare şi de starea de fapt, a respins apelul şi a dispus obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Acţiunea pendinte este inadmisibilă motivat de faptul că reclamanta solicită despăgubiri în afara cadrului legal reprezentat de Legea nr. 255/2010. De asemenea, atât timp cât reclamanta nu a solicitat instanţei de judecată să constate că a operat exproprierea în fapt asupra terenurilor proprietate a acesteia şi nu se va dispune de către instanţa de judecată urmarea tuturor paşilor legali prevăzuţi de dispoziţiile legale cu privire la expropriere, cererea de chemare în judecată urmează a fi respinsă de instanţă ca fiind neîntemeiată şi nefondată, inadmisibilă şi nelegală.

6. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării recursului, susţinând că recurenta-pârâtă nu se încadrează în prevederile art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, respectiv nu este o instituţie publică care să beneficieze de scutiri de la plata taxelor judiciare de timbru.

Pe fondul căii de atac, a combătut susţinerile recurentei-pârâte, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, menţinerea soluţiilor pronunţate de tribunal şi de către instanţa de apel, cu cheltuieli de judecată.

Cu depăşirea termenului legal, intimatul-pârât Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea soluţiilor pronunţate în apel şi în primă instanţă faţă de Ministerul Finanţelor.

A apreciat că, prin cererea de recurs, nu a fost adusă nicio critică în ceea ce priveşte aspectul vizând calitatea sa procesuală pasivă.

În termen legal, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L. solicitând respingerea excepţiei netimbrării recursului şi a celorlalte apărări formulate de partea adversă, reluând susţinerile din memoriul de recurs.

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara.

7. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 06 februarie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.(fostă CNADNR S.A.) prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara împotriva deciziei civile nr. 286 din 27 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 19 martie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele care urmează:

În fapt, prima instanţă de fond a reţinut că prin lucrările de edificare a centurii ocolitoare a Municipiului Timişoara, pârâta a ocupat o parte din terenurile aparţinând reclamantei, înscrise în CF x Ghiroda, CF x Ghiroda şi CF x Ghiroda, fără a avea autorizaţie de construire asupra acestora, fără a deţine acordul reclamantei şi fără plata unei despăgubiri prealabile, reclamanta fiind în imposibilitate de a se folosi de posesia terenului.

Potrivit raportului de expertiză topografică întocmit de expertul D., pârâta CNAIR a afectat, prin lucrările efectuate, o suprafaţă totală de 2183 mp (1258 mp ocupată de rigole - fila x şi 925 mp constituind zona de protecţie) din terenul înscris în CF x Ghiroda, a cărei contravaloare a lipsei de folosinţă a fost calculată la 1,16 euro/mp/an, potrivit raportului de expertiză întocmit de expertul B. .

Pârâta CNAIR a afectat, prin lucrările efectuate, potrivit raportului de expertiză topografică întocmit de expertul D., şi o suprafaţă totală de 1167 mp (57 mp+471 mp ocupată de construcţii şi 639 mp constituind zona de protecţie) din terenul înscris în CF x Ghiroda, a cărei contravaloare a lipsei de folosinţă a fost calculată la 1,24 euro/mp/an, potrivit raportului de expertiză întocmit de expertul B. .

Din terenul înscris în CF x Ghiroda, pârâta CNAIR a afectat, prin lucrările efectuate, potrivit raportului de expertiză topografică întocmit de expertul D., o suprafaţă totală de 3965 mp (1255 mp ocupată de rigole şi 2710 mp constituind zona de protecţie), a cărei contravaloare a lipsei de folosinţă a fost calculată la 1,08 euro/mp/an, potrivit raportului de expertiză întocmit de expertul B. .

Totalizând contravaloarea lipsei de folosinţă a acestor suprafeţe, rezultă o sumă de 8261,56 euro/an.

Prin apelul declarat, pârâta CNAIR S.A. (în continuare, CNAIR), a criticat împrejurarea că prima instanţă a luat în considerare raportul de expertiză întocmit în această cauză de către expertul B., deoarece acesta a interpretat greşit şi parţial prevederile cuprinse în O.G. nr. 43/1997 republicată şi modificată, unde la art. 17 se specifică faptul că:

"(l) Zonele de protecţie sunt suprafeţele de teren situate de o parte şi de alta a zonelor de siguranţă, necesare protecţiei şi dezvoltării viitoare a drumului. Limitele zonelor de protecţie sunt prevăzute în anexa nr. 1. (2) Zonele de protecţie rămân în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, cu obligaţia ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranţă a traficului".

Astfel, în mod eronat, a refăcut calculele luând în considerare "situaţia finală a suprafeţelor de teren afectate", respectiv 12.948,85 m.p., (conform celor stabilite greşit de expertul topo ing. C.).

Din acest text de lege rezultă că zonele de protecţie rămân în proprietate privată, astfel că nu pot fi incluse în situaţia finală a suprafeţelor afectate şi nu pot fi acordate despăgubiri.

Din analiza deciziei recurate rezultă că, în ceea ce priveşte această critică punctuală, Curtea de Apel Timişoara s-a rezumat să reia întocmai constatările de fapt expuse în cele ce preced, constatări de fapt cuprinse în sentinţa apelată. Ulterior, potrivit singurului considerent adăugat este următorul: "critica apelantei - că sumele stabilite cu titlu de despăgubire sunt prea mari - sunt neîntemeiate, în contextul au fost stabilite prin expertize de specialitate, fundamentate ştiinţific."

În condiţiile în care apelul este devolutiv, instanţa de apel este datoare să rejudece fondul cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept relevante şi care fac obiectul criticilor formulate prin motivele de apel depuse în termen (art. 470 alin. (3), art. 476 alin. (1), art. 479 alin. (1) C. proc. civ.) şi să răspundă cel puţin în substanţă, dar motivat în fapt şi în drept criticilor formulate. Această exigenţă fundamentală a echităţii procesului civil rezultă atât din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Ruiz Torija c. Spaniei, cauza Jahnke şi Lenoble c. Franţei) şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi din dispoziţiile lipsite de echivoc ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta (...) motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Or, se constată că instanţa de apel a ignorat cu desăvârşire critica întemeiată pe dispoziţiile art. 17 din O.G. nr. 43/1997, potrivit cu care instanţele trebuiau să facă distincţia dintre zona ocupată efectiv de drumul edificat, pe de-o parte, şi zonele de protecţie, care rămân în posesia şi folosinţa reclamantei şi pentru care nu pot fi acordate despăgubiri, pe de altă parte.

Indiferent dacă acest argument era sau nu întemeiat, Curtea de Apel a procedat nelegal prin ignorarea sa, deşi era datoare să ofere un răspuns motivat, care să confere caracter efectiv judecăţii din apel, iar nu unul formal sau chiar superficial. Totodată, nu a fost oferit niciun răspuns susţinerilor referitoare la maniera de calcul a despăgubirilor.

Din această perspectivă, trebuie observat că instanţele de fond - prima instanţă şi cea de apel, apelul fiind o cale devolutivă de atac - nu pot să-şi abandoneze prerogativele jurisdicţionale şi să valideze pur şi simplu, fără niciun fel de analiză sau argument, punctele de vedere ale expertizelor administrate în cauză, ci, potrivit unei jurisprudenţe constante a instanţei supreme, sunt datoare să analizeze punctual şi argumentat concluziile experţilor şi să le reţină ori, după caz, să le înlăture (art. 264 C. proc. civ.) prin raportare la criticile formulate de părţi, care au dreptul de a discuta pertinenţa şi justeţea tuturor probelor administrate în cauză.

Aşadar, simpla trimitere la caracterul ştiinţific al expertizelor administrate, fără a face nicio apreciere asupra fondului concluziilor criticate de apelanta-pârâtă, conturează de asemenea o nemotivare esenţială a deciziei recurate.

Se constată prin urmare incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., decizia fiind nemotivată cu privire la motive esenţiale de apel, ceea ce atrage sancţiunea nulităţii şi, prin urmare, determină casarea, în condiţiile art. 497 C. proc. civ.

Criticile formulate sunt întemeiate şi din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv din perspectiva fondului chestiunilor de drept invocate.

Astfel, potrivit art. 14 - 17 din O.G. nr. 43/1997 rivind regimul juridic al drumurilor, legea distinge între 3 zone ale drumului public, respectiv ampriza, zonele de siguranţă şi zonele de protecţie (art. 14).

În condiţiile art. 15, ampriza drumului este suprafaţa de teren ocupată de elemente constructive ale drumului: parte carosabilă, trotuare, piste pentru ciclisti, acostamente, santuri, rigole, taluzuri, santuri de garda, ziduri de sprijin şi alte lucrări de arta.

Potrivit art. 16, (1) Zonele de siguranţă sunt suprafeţe de teren situate de o parte şi cealaltă a amprizei drumului, destinate exclusiv pentru semnalizarea rutiera, plantaţie rutiera sau pentru alte scopuri legate de întreţinerea şi exploatarea drumului sau pentru siguranţa circulaţiei. Din zonele de siguranţă fac parte şi suprafeţele de teren destinate asigurării vizibilitatii în curbe şi intersectii, precum şi suprafeţele ocupate de lucrările de consolidări ale terenului drumului şi alte asemenea. În afară localităţilor, limitele minime ale zonelor de siguranţă a drumurilor în cale curenta şi aliniament sunt prevăzute în anexa nr. 1 la prezenta ordonanţă.

(2) Realizarea de culturi agricole sau forestiere pe zonele de siguranţă este interzisă.

În condiţiile art. 17, text de lege invocat de recurenta-pârâtă, (1) Zonele de protecţie sunt suprafeţele de teren situate de o parte şi de alta a zonelor de siguranţă, necesare protecţiei şi dezvoltării viitoare a drumului. Limitele zonelor de protecţie sunt prevăzute în anexa nr. 1.

(2) Zonele de protecţie rămân în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, cu obligaţia ca acestea, prin activitatea lor, sa nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranţa a traficului prin:

a) neasigurarea scurgerii apelor în mod corespunzător;

b) executarea de construcţii, împrejmuiri sau plantaţii care să provoace inzapezirea drumului sau sa împiedice vizibilitatea pe drum;c) executarea unor lucrări care periclitează stabilitatea drumului sau modifica regimul apelor subterane sau de suprafaţa.

Prin raportare la acest regim juridic diferenţiat, este fondată critica referitoare la greşita aplicare a legii, prin acordarea nediferenţiată de despăgubiri, fără a distinge între cele trei categorii de zone ale drumului public reglementate de lege.

Astfel, terenul ocupat de ampriză şi zona de siguranţă este, practic, ocupat în totalitate de funcţiunile drumului, nemaiputând fi folosit în niciun fel de proprietar, ceea ce în circumstanţele speţei, în lipsa exproprierii cerute de lege, echivalează cu o expropriere de fapt, cum bine au reţinut instanţele de fond, această statuare nefiind de altfel recurată.

Ca urmare, pentru acest teren trebuie acordate despăgubiri, în condiţiile art. 555 C. civ. şi ale art. 44 din Constituţie.

Dimpotrivă, în ceea ce priveşte zona de protecţie, aceasta rămâne în posesia intimatei-reclamante, nefiind justificată acordarea de despăgubiri în aceleaşi condiţii ca pentru terenul efectiv ocupat de ampriza şi de zona de siguranţă a drumului. Numai în măsura în care se constată împrejurări concrete care determină imposibilitatea de folosire a zonei de protecţie (cum ar fi spre exemplu înconjurarea zoneid de protecţie de un sens giratoriu care o face inaccesibilă) este justificată acordarea de despăgubiri ca pentru cazul celorlalte două categorii (ampriza şi zona de siguranţă). În caz contrar, urmează a se verifica cu ocazia rejudecării dacă terenul ocupat de zona de protecţie era intravilan arabil (cum pare a rezulta din expertizele administrate) ori intravilan curţi-construcţii şi numai dacă se reţine argumentat o restrângere a posibilităţilor de folosire a terenului prin raportare la destinaţia sa anterioară lucrărilor publice s-ar putea pune problema acordării unei despăgubiri.

În fine, sunt nefondate criticile formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., prin care a fost invocată pretinsa autoritate de lucru judecat.

În această privinţă, în mod legal a statuat Curtea de Apel, cu referire la procesul derulat între părţi şi soluţionat în cadrul dosarului nr. x/2013 - că nu operează prevederile art. 431 C. proc. civ., întrucât în respectivul dosar instanţa a fost investită cu o acţiune având ca obiect obligarea CNAIDR de a expropria terenul ocupat de construcţii ca modalitate de transfer al dreptului de proprietate, cerere respinsă prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii.

Or, recurenta invocă autoritatea de lucru judecat fără a aduce vreo critică concretă acestui raţionament, cu toate că în mod evident obiectul şi cauza celor două cereri diferă, neputând fi vorba nici de vreo chestiune litigioasă dezlegată care să poată fi opusă reclamantei în prezentul litigiu (art. 430 C. proc. civ.) - dimpotrivă, reclamanta poate opune efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al statuării potrivit căreia pârâta nu poate fi obligată la exproprierea formală, însă în aceste coordonate în mod evident datorează despăgubiri, pentru repararea atingerii aduse dreptului de proprietate al reclamantei. Fireşte, nimic nu împiedică pârâta să respecte prevederile art. 44 din Constituţie şi să pună capăt situaţiei litigioase prin aplicarea legislaţiei referitoare la exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Va fi prin urmare admis recursul, casată decizia recurată, în temeiul art. 497 C. proc. civ., cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi Curţi de Apel, care va suplimenta probatoriul pentru a dispune de toate datele necesare soluţionării apelului, cu respectarea dezlegărilor ce preced.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.(fostă CNADNR S.A.) prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara împotriva deciziei civile nr. 286 din 27 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 martie 2024.