Resolution of sale promises: Restitution scope for payments by third parties and limits of re-judgment after cassation

Şedinţa publică din data de 19 martie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secţia I civilă la data de 28.01.2020 reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., rezoluţiunea promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/16.08.2016 de BNP C. şi a promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/18.10.2016 pentru neexecutarea obligaţiilor asumate de către pârât, conform art. 1516, alin. (2) lit. 2 C. civ. repunerea în situaţia anterioară, obligând pârâtul la restituirea sumei de 50.000 euro achitată în baza promisiunilor de vânzare-cumpărare menţionate; cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1270 şi urm., art. 1516 alin. (2), art. 1552 C. civ.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, prescripţia dreptului de a solicita restituirea sumei încasate în baza promisiunii de vânzare cumpărare autentificată sub nr. x/16.08.2016, iar în subsidiar, respingerea, ca neîntemeiată, a cererii, cu cheltuieli de judecată.

2. Primul ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 270/29.10.2020, Tribunalul Arad, secţia I civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune; a respins excepţia de inadmisibilitate; a admis acţiunea; a dispus rezoluţiunea promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/16.08.2016 BNP C., precum şi a promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/18.10.2016; a fost obligat pârâtul să restituie reclamantei suma de 50000 euro; a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 21.832 RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 84/27.05.2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins apelul formulat de către pârâtul B. împotriva sentinţei civile menţionate, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 7.735 RON.

Prin decizia nr. 2660/07.12.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamantul B. împotriva deciziei anterior menţionate, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

3. Al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 22/01.02.2023, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei nr. 270/29.10.2020 a Tribunalului Arad; a obligat pârâtul apelant la cheltuieli de judecată către reclamanta intimată A. în sumă de 26 288,31 RON.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul B..

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 69 din 17 ianuarie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 22 din 1 februarie 2023 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

A fost obligat recurentul-pârât la plata sumei de 8140 RON reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, în favoarea intimatei-reclamante A..

5. Contestaţia în anulare formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 69 din 17 ianuarie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020 a formulat contestaţie în anulare contestatorul B. la data de 22 februarie 2024, prin care a solicitat admiterea contestaţiei în anulare formulate, anularea hotărârii atacate şi admiterea recursului formulat.

Prin motivul prevăzut la art. 503 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., contestatorul a susţinut că, prin decizia contestată, instanţa nu a cercetat toate motivele de recurs formulate, iar în considerentele deciziei nu se regăsesc motivele concrete pentru care aceste motive de recurs şi criticile formulate au fost înlăturate.

S-a invederat ca prin decizia nr. 2660 din 7 decembrie 2021 pronunţată în dosar nr. x/2020 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, ca instanţă de recurs, a dispus a se cerceta, nu numai dacă s-au efectuat prestaţiile pretinse, dar şi împrejurarea dacă reclamanta este îndreptăţită la restituire, în ipoteza în care nu este persoana care a efectuat prestaţiile pretinse.

In rejudecare prin decizia nr. 22/01.02.2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2020 se arată că, atâta vreme cât promisiunile de vânzare-cumpărare au intervenit între reclamantă şi pârât, iar instanţa a dispus rezoluţiunea acestora, fără a se constata că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a preţului, restituirea prestaţiilor are a se realiza între cele două părţi contractante indiferent de provenienţa sumelor de bani achitate cu titlu de preţ.

Eventuale raporturi de ordin patrimonial între promitenta-cumpărătoare şi persoanele terţe de cele două promisiuni de vânzare-cumpărare formează raporturi juridice distincte ce se reglează separat între aceste persoane devenite părţi în propriile raporturi juridice extranee pârâtului B.. În realitate, numita D. şi numiţii E. şi F. pot invoca în favoarea lor diverse instituţii juridice în relaţie cu reclamanta (împrumut, donaţie etc), dar care nu pot fi analizate în prezenta cauză câtă vreme instanţa nu a fost investită cu cercetarea unui asemenea petit, iar respectivele persoane nu au calitatea de părţi în proces.

Curtea a reţinut că, în situaţia dedusă judecăţii, persoana care a efectuat prestaţia conform art. 1636 C. civ. este reclamanta, sumele de bani fiind virate de terţe persoane ca fiind plăţi ale înseşi reclamantei (declaraţie martoră, menţiuni transferuri bancare), nici cei trei terţi (numita D. şi numitii E. şi F.) şi nici pârâtul nefiind în măsură să se prevaleze prin probe depuse la dosar de raporturi juridice în virtutea cărora să se fi făcut transferuri bancare către pârâtul B.. Asa fiind, reclamanta este persoana care a efectuat prestaţia şi, pe cale de consecinţă, persoana îndreptăţită la restituire.

Prin decizia contestată nr. 69/01.01.2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că instanţa de apel s-a pronunţat asupra acestor aspecte şi a reţinut că"...atâta vreme cât promisiunile de vânzare-cumpărare au intervenit între reclamantă şi pârât, iar instanţa a dispus rezoluţiunea acestora, fără a se constata că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a preţului, restituirea prestaţiilor are a se realiza între cele două părţi contractante indiferent de provenienţa sumelor de bani achitate cu titlu de preţ".

În acelaşi sens, instanţa de apel a mai reţinut că "Eventuale raporturi de ordin patrimonial între promitenta-cumpărătoare şi persoanele terţe de cele două promisiuni de vânzare-cumpărare formează raporturi juridice distincte ce se reglează separat între aceste persoane devenite părţi în propriile raporturi juridice extranee pârâtului B.".

Susţine contestatorul că atât instanţa de apel, cât şi instanţa de recurs nu s-au pronunţat asupra acestor aspecte, deşi au fost învederate prin cererile formulate şi se poate constata că există o vădită contradicţie între considerentele celor două decizii.

Pe de o parte, se poate observa că instanţa de apel, deşi nu a constatat dacă reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia de plată a preţului pentru ca aceasta să fie îndrituită a solicita rezoluţiunea promisiunilor de vânzare cumpărare şi restituirea sumei achitată cu titlu de avans, statuând că eventuale raporturi de ordin patrimonial între promitenta-cumpărătoare şi persoanele terţe de cele două promisiuni de vânzare-cumpărare formează raporturi juridice distincte ce se reglează separat între aceste persoane devenite părţi în propriile raporturi juridice extranee pârâtului B., totuşi a dat o soluţie de respingere a apelului formulat.

Astfel că, deşi instanţa de apel nu a analizat cele mai importante dispoziţii legale cu privire la îndeplinirea obligaţiei de plată a preţului de către reclamantă stipulate în cele două promisiuni de vânzare cumpărare, arătând că eventuale raporturi de ordin patrimonial între promitenta-cumpărătoare şi persoanele terţe de cele două promisiuni de vânzare-cumpărare formează raporturi juridice distincte ce se reglează separat între aceste persoane devenite părţi în propriile raporturi juridice extranee pârâtului B., a obligat pârâtul la restituirea sumei de 50.000 euro.

În considerentele deciziei nr. 69/01.01.2024, Înalta Curte deşi a reţinut considerentele deciziei de apel prin care se arată că eventuale raporturi de ordin patrimonial între promitenta cumpărătoare şi persoanele terţe de cele două promisiuni de vânzare-cumpărare formează raporturi juridice distincte ce se reglează separat, a achiesat la decizia instanţei de apel şi a respins recursul formulat ca nefondat, apreciind că reclamanta este îndreptăţită la restituire.

Contestatorul nu îşi explică de ce plăţile efectuate de terţe persoane, care nu sunt părţi în dosar şi nu au formulat pretenţii faţă de pârât pentru sume achitate în favoarea acestuia, nici în cauza dedusă judecăţii şi nici în alte cauze, pot să fie considerate plăţi valabile în favoarea reclamantei, dacă instanţa de recurs a statuat fără echivoc că eventuale raporturi de ordin patrimonial între promitenta-cumpărătoare şi persoanele terţe de cele două promisiuni de vânzare-cumpărare formează raporturi juridice distincte.

Cu alte cuvinte, potrivit considerentelor instanţei de recurs, aceste terţe persoane, pot solicita fiecare, restuirea sumelor achitate pârâtului.

Contrar acestor considerente, instanţa de recurs a reţinut că reclamanta este îndrituită la primirea sumei de 50.000 euro, reţinând în mod eronat că instanţa de apel în rejudecare, a audiat martori prin intermediul comisiei rogatorii (D. şi E. şi F.) iar depoziţiile acestora, coroborate cu depoziţia martorei D., au dus la concluzia că reclamanta este îndreptaţită să primească suma de 50.000 euro pe care a solicitat-o de la pârat.

Or, din înscrisurile depuse de reclamantă în dosarul de apel în rejudecare, se poate constata cu uşurinţă că au existat doar două declaraţii olografe a numiţilor E. şi F., părinţii reclamantei, întocmite pro causa, care nu au fost luate prin comisie rogatorie, iar din depoziţia martorei D. luată în faţa instanţei, nu rezultă că aceasta ar avea vreo pretenţie faţă de pârât.

Astfel că argumentul că pârâtul nu a contestat suma pretinsă de reclamantă, reţinut de instanţa de apel în rejudecare, criticat prin recursul formulat, nu a fost analizat de instanţa de recurs prin decizia contestată şi în niciun caz nu se poate considera ca acceptare a pretenţiilor solicitate, atâta vreme cât, din conţinutul procesului-verbal din data de 08.08.2019 încheiat de executorul judecătoresc pârâtul prin împuterniciţi, a arătat că nu s-a răzgândit cu privire la vânzarea terenurilor şi că este de acord cu încheierea unui act adiţional pentru prelungirea termenelor de valabilitate a promisiunilor încheiate.

Învederează că aceste argumente au fost invocate prin motivele de recurs, însă instanţa de recurs nu le-a analizat şi nici nu a arătat de ce au fost înlăturate.

De asemenea, prin decizia contestată, Înalta Curte nu a verificat nici motivul de recurs referitor la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru acordarea despăgubirilor, în raport cu actele juridice încheiate şi îndeplinirea obligaţiilor contractuale de către ambele părţi contractante pentru a putea stabili presupusa culpă a pârâtului.

Din considerentele deciziei contestate, se poate constata că Înalta Curte nu a făcut nicio referire cu privire la susţinerile sale prin care a criticat modul în care instanţa de apel a analizat apărărilor formulate de pârât raportat la clauzele penale din promisiunile de vânzare încheiate, prin care s-a stabilit întinderea despăgubirilor ce se cuvin părţilor în ipoteza neexecutării culpabile a obligaţiilor contractuale, la înscrisurile depuse în probaţiune prin care a dovedit că pârâtul nu a avut nici o culpă pentru neîncheierea contractelor în formă autentică, şi nu în ultimul rând, la împrejurarea că reclamanta a fost cea care nu a mai dorit încheierea contractelor de vânzare cumpărare, împrejurare ce rezultă din înscrisurile depuse la dosar, încă din primul ciclu procesual.

În acest context, apreciază că atât instanţa de apel cât şi instanţa de recurs, nu au efectuat o corelaţie între conţinutul actelor juridice încheiate de părţi, apărările pârâtului şi înscrisurile depuse de acesta în probaţiune înainte de a se stabili vinovăţia pârâtului, ca o condiţie a răspunderii civile delictuale şi înainte de a se decide restituirea sumei de 50.000 euro de către pârât.

Prin înscrisurile depuse în probaţiune, inclusiv în rejudecarea apelului, la care a făcut referire şi prin recursul formulat - care nu au fost analizate de nici o instanţă- a dovedit că pârâtul nu a avut nicio vină pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, aceasta datorându-se unui caz fortuit, independent de voinţa acestuia, întrucât procedura de schimbare a destinaţiei terenului din extravilan în intravilan, potrivit dispoziţiilor legale în materie, are un ciclu mai mare de obţinere a avizelor de la toate instituţiile statului.

Un alt impediment care nu a depins de voinţa pârâtului a fost şi acela că procedura de schimbare a destinaţiei terenului, care a fost începută în anul 2016 pe un amplasament provizoriu, la efectuarea cadastrului general al UAT Macea din anul 2022, când terenurile din extravilanul UAT au devenit certe pe harta cadastrală a comunei, s-a constatat că amplasamentul terenului în discuţie prezintă diferenţe de suprafaţă faţă de cea menţionată în Proiectul nr. 32/2016 pentru etapa "studiu de oportunitate", în certificatului de urbanism nr. x/08.01.2016 şi certificatul de urbanism nr. x/23.02.2018 şi că aceste parcele nu mai corespundeau cu suprafaţa înscrisă în cadastrul general al UAT Macea şi se suprapuneau cu alte suprafeţe de teren, împrejurare ce rezultă din procesul-verbal de recepţie nr. x/16.03.2022 emis de OCPI Arad şi a dus la anularea avizelor obţinute până la acea dată şi formularea de noi. cereri pentru obţinerea avizelor pe noul amplasament.

Astfel că sub nici o formă nu i se pot imputa recurentului termenele pentru finalizarea cadastrului general al UAT Macea, dată de la care a fost necesar să se formuleze noi cereri pentru emiterea avizelor necesare obţinerii autorizaţiei de schimbare a destinaţiei terenului, iar toţi aceşti factori externi, independenţi de voinţa pârâtului au contribuit la neîndeplinirea obligaţiilor contractuale şi nu culpa pârâtului.

Aşa cum se poate constata din considerentele deciziei contestate, atât instanţa de apel, cât şi instanţa de recurs nu au analizat în niciun fel aceste motive şi nici nu au arătat de ce au fost înlăturate.

Concluzionând, apreciază că prin decizia contestată, instanţa de recurs a omis să cerceteze toate motivele de casare formulate prin cererea de recurs, iar în considerentele deciziei contestate nu se regăsesc motivele concrete pentru care aceste motive de recurs şi criticile formulate au fost înlăturate.

În drept, contestatia a fost întemeiat pe prevederile art. 503 alin. (1) pct. 3 şi art. 507 C. proc. civ.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimata A. a solicitat respingerea contestaţiei în anulare, ca nefondată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând contestaţia în anulare, prin raportare la motivele invocate şi la dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Cum contestatorul a invocat ca temei de drept al demersului judiciar dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., conform cărora, hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare, Inalta Curte retine urmatoarele:. Pentru o apreciere completă a acestui motiv de contestaţie în anulare este necesar să se facă distincţie între motivele de nelegalitate şi argumente, întrucât textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurent dintre cele prevăzute limitativ şi expres de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar nu argumente de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de amplu ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de casare pre care se sprijină. Pe de altă parte, pe calea contestaţiei în anulare pentru acest motiv nu poate fi cenzurat modul în care instanţa de recurs a analizat motivele de casare, respectiv temeinicia argumentelor pentru care le-a apreciat nefondate, intrucat această cale extraordinară de atac este un remediu procedural pentru greşeli săvârşite în legătură cu aspectele formale ale judecăţii în recurs, iar nu un mijloc de control judiciar asupra legalităţii deciziei din recurs. Din perspectiva celor expuse, procedând la verificarea deciziei atacate prin raportare la motivele de recurs, Înalta Curte retine că motivele de recurs, au fost analizate de în integralitate în conditiile in care au fost retinute urmatoarele considerente.

Astfel, instanţa de recurs a reţinut că:, referitor la limitele învestirii, instanţa de apel a reţinut că prin intermediul deciziei civile nr. 84/27.05.2021 "...au fost analizate criticile apelantului B. privind excepţia inadmisibilităţii şi excepţia prescripţiei, precum şi cele referitoare la intervenirea rezoluţiunii celor două promisiuni de vânzare-cumpărare, aspecte cenzurate de instanţa de recurs în sensul validării statuărilor instanţei de apel...". A mai reţinut instanţa că "Singurul aspect cu privire la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a găsit ca fiind întemeiate criticile recurentului B. sunt cele referitoare la întinderea restituirii prestaţiilor, ceea ce în planul procesual al rejudecării semnifică faptul că instanţa de apel este ţinută la respectarea limitelor în care s-a dispus rejudecarea fără a avea posibilitatea de a proceda la o nouă analiză a cererii de apel în integralitatea sa...".

În acord cu limitele trasate prin decizia de casare, instanţa de apel a analizat înscrisurile depuse la dosarul primei instanţe, depoziţia martorei D., precum şi depoziţiile martorilor audiaţi prin intermediul comisiei rogatorii, pe care le-a coroborat cu susţinerile reclamantei şi a constatat că recurentului-pârât i s-au remis mai multe sume de bani, atât de reclamantă, cât şi de alte persoane (D., A., E. şi F.).

Recurentul-pârât pretinde că în considerentele deciziei recurate nu se arată de ce reclamanta este îndreptăţită să primească întreaga sumă de bani solicitată, câtă vreme persoanele care au efectuat plăţi nu sunt părţi în dosar şi nici nu au emis vreo pretenţie faţă de pârât.

Contrar acestor susţineri, instanţa de apel s-a pronunţat asupra acestor aspecte şi a reţinut că"...atâta vreme cât promisiunile de vânzare-cumpărare au intervenit între reclamantă şi pârât, iar instanţa a dispus rezoluţiunea acestora, fără a se constata că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a preţului, restituirea prestaţiilor are a se realiza între cele două părţi contractante indiferent de provenienţa sumelor de bani achitate cu titlu de preţ".

În acelaşi sens, instanţa de apel a mai reţinut că "Eventuale raporturi de ordin patrimonial între promitenta-cumpărătoare şi persoanele terţe de cele două promisiuni de vânzare-cumpărare formează raporturi juridice distincte ce se reglează separat între aceste persoane devenite părţi în propriile raporturi juridice extranee pârâtului B.".

Prin urmare, instanţa de apel a analizat, a explicat şi a clarificat de ce sumele plătite de terţi sunt apreciate ca reprezentând plăţi valabile efectuate de către reclamantă, chiar dacă persoanele care au plătit în numele reclamantei nu figurează ca părţi în actualul litigiu, situaţie faţă de care critica recurentului nu poate fi primită.

Totodată, instanţa de apel a concluzionat că "...în situaţia dedusă judecăţii persoana care a efectuat prestaţia conform art. 1636 noul C. civ. este reclamanta sumele de bani fiind virate de terţe persoane ca fiind plăţi ale înseşi reclamantei (declaraţie martoră, menţiuni transferuri bancare), nici cei trei terţi (numita D. şi numiţii E. şi F.) şi nici pârâtul nefiind în măsură să se prevaleze prin probe depuse la dosar de raporturi juridice în virtutea cărora să se fi făcut transferuri bancare către pârâtul B.. Aşa fiind, reclamanta este persoana care a efectuat prestaţia şi, pe cale de consecinţă, persoana îndreptăţită la restituire."

În acest context procesual, configurat prin statuările deciziei de casare, criticile recurentului în sensul că instanţa de apel nu a verificat condiţiile răspunderii civile delictuale, că nu ar fi fost analizate anumite susţineri ale recurentului legate de plăţile efectuate de către reclamantă cu prilejul încheierii celor două antecontracte, că nu ar fi analizat clauzele penale existente în antecontractele în discuţie ori că nu ar fi analizat îndeplinirea/neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către reclamantă, excedează limitelor investirii instanţei de apel în rejudecare şi reprezintă aspecte care au intrat în puterea de lucru judecat, nemaiputând fi puse în discuţie în rejudecarea care a vizat exclusiv întinderea prestaţiilor pretinse şi dacă reclamanta este îndreptăţită la restituire (în ipoteza în care nu este persoana care a efectuat prestaţiile pretinse).

Pe cale de consecinţă, criticile vizând aspectele menţionate, nu pot fi primite, pentru argumentele arătate.

O altă critică a recurentului a vizat încălcarea principiului disponibilităţii întrucât instanţa de apel a administrat în favoarea reclamantei proba testimonială, care nu a fost solicitată de către aceasta prin întâmpinare, şi nici la primul termen de judecată stabilit după rejudecare, şi a dispus să fie audiaţi în calitate de martori D., E. şi F., ultimii doi fiind în gradul prohibit de lege pentru fi audiaţi, în calitate de părinţi ai reclamantei.

Critica vizează însă legalitatea şi încuviinţarea probelor, neavând nicio legătură cu principiul disponibilităţii astfel cum este reglementat de art. 9 C. proc. civ., care vizează modalitatea în care poate fi pornit procesul civil, faptul că obiectul şi limitele acestuia sunt stabilite de către părţi, că părţile pot renunţa la judecată sau la dreptul pretins, la exercitarea căilor de atac sau la executarea unei hotărâri.

Recurentul învederează că proba cu martori nu a fost solicitată de către reclamantă prin întâmpinare şi nici la primul termen după rejudecare, însă această probă a fost dispusă de instanţă faţă de opoziţia manifestată de pârât în legătură cu declaraţiile extrajudiciare ale terţelor persoane, din nevoia de a da curs îndrumărilor trasate prin decizia de casare şi, nu în ultimul rând, în virtutea rolului activ prevăzut de art. 22 C. proc. civ., conform căruia "(1) Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile. (2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc. (...)"

În aplicarea textului legal anterior menţionat, necesitatea administrării probei cu martori a rezultat din îndrumările deciziei de casare, care a apreciat că instanţa învestită cu solicitarea de restituire a prestaţiilor trebuie să cerceteze nu numai dacă s-au efectuat prestaţiile pretinse, dar şi împrejurarea dacă reclamanta este îndreptăţită la restituire, în ipoteza în care nu este persoana care a efectuat prestaţiile pretinse. Aceste statuări ale deciziei de casare au dat curs criticilor formulate chiar de către recurentul-pârât în etapa procesuală anterioară privind situaţia restituirii prestaţiilor efectuate în temeiul celor două promisiuni de vânzare-cumpărare. În acest context, faptul că reclamanta nu a solicitat asemenea probatorii încă dintru început (ci a recurs la o probă cu înscrisuri constând în declaraţii extrajudiciare ale terţelor persoane ce au efectuat plăţile în discuţie, aceasta indicând că două dintre acestea ar fi nedeplasabile) este lipsit de relevanţă, necesitatea administrării rezultând, aşa cum s-a arătat, din cele stabilite prin decizia de casare, iar ordonarea lor, de către instanţă, fiind realizată în aplicarea rolului activ reglementat de art. 22 C. proc. civ. mai sus citat.

În ce priveşte încuviinţarea audierii ca martori a unor persoane aflate într-un grad de rudenie prohibit de lege cu reclamanta (părinţii acesteia), Înalta Curte constată că, deşi prin încheierea din 09.11.2022 a fost încuviinţată proba testimonială privind pe D., E. şi F., la termenul din 18.01.2023, instanţa a luat act că E. şi F. sunt părinţii reclamantei (întrucât atunci i s-a adus la cunoştinţă relaţia de rudenie) şi a revenit asupra acestei probe care, astfel, nu a mai fost administrată, astfel că nicio vătămare nu a putut fi produsă pârâtului din simpla încuviinţare ca martori a acestor persoane, neurmată şi de audierea lor.

În consecinţă, şi această critică va fi respinsă, ca nefondată.

Recurentul mai pretinde că instanţa de apel a preluat considerentele deciziei de casare şi nu a stabilit dacă reclamanta este îndreptăţită la restituire şi care este întinderea acestei sume.

Aşa cum s-a arătat deja, conformându-se deciziei de casare, instanţa de apel a analizat înscrisurile reprezentând plăţi făcute în numele reclamantei de către diverse persoane şi a administrat, în rejudecare, proba testimonială, tocmai în vederea stabilirii aspectelor despre care recurentul, în mod eronat, susţine că nu ar fi fost identificate.

Pe baza probelor administrate, instanţa de apel a constatat că sumele de bani plătite de terţi sunt în măsură a fi valorificate drept plăţi făcute în numele reclamantei şi a expus argumentele care susţin acest raţionament, fiind evident că este vorba de suma solicitată prin acţiune. În acest sens, instanţa de apel a reţinut că "Împrejurarea că dreptul de ipotecă a fost instituit pentru suma de 27 000 de euro, iar nu de 50 000 euro nu este de natură să anihileze dovezile concrete de plată aflate la dosare şi enumerate mai sus", dovezi din a căror însumare, contrar susţinerilor recurentului, rezultă care este cuantumul la care este îndreptăţită reclamanta,,.

Din perspectiva celor expuse, din care rezultă fără posibilitate de echivoc că instanţa de recurs a examinat toate motivele de recurs invocate şi, cum prin exercitarea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare pentru motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. nu poate fi cenzurat modul în care instanţa de recurs, analizând motivele de casare, a înţeles să răspundă acestora, întrucât ţine de esenţa judecăţii, iar concluzia contrară ar presupune că prin contestaţia în anulare s-ar putea urmări corectarea unor greşeli de judecată, iar nu doar a erorilor în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, ceea ce nu este posibil, Înalta Curte, reţine că susţinerile contestatorului B. sunt nefondate, motiv pentru care urmează a se respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată împotriva deciziei civile nr. 69 din 17 ianuarie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020. În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi obligat contestatorul B. la plata către intimata A. a sumei de 8330 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, potrivit facturii fiscale seria x şi extrasului de cont de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul B. împotriva deciziei civile nr. 69 din 17 ianuarie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020.

Obligă contestatorul B. la plata către intimata A. a sumei de 8330 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 martie 2024.