Compensation for unjust preventive detention: acquittal alone proves injustice without requiring a separate finding of illegality

Şedinţa publică din data de 19 martie 2024

I. Circumstanţele litigiului

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 07 septembrie 2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice obligarea pârâtului la plata în favoarea sa a sumei de 1.345.896 RON cu titlu de daune materiale şi 2.570.000 RON daune morale, în temeiul art. 539-541 C. proc. pen., precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 539-541 C. proc. pen.

2. Hotărârea pronunţată la fond

Prin sentinţa civilă nr. 99/C din data de 23 mai 2022, pronunţată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2021, a fost admisă în parte cererea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului sumele de 67.061 RON cu titlu de daune materiale, 50.000 RON cu titlu de daune morale şi 5000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Au fost respinse celelalte pretenţii formulate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A., solicitând instanţei admiterea căii de atac şi schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat apel şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, solicitând instanţei admiterea căii de atac şi schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 416/A/2023 pronunţată în 22 martie 2023, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a admis apelurile civile declarate de apelantul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi de apelantul - reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 99/C din data de 23 mai 2022, pronunţată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2021, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantului sumele de 23.438 RON cu titlu de daune materiale, 120.000 RON cu titlu de daune morale şi 4000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în primă instanţă.

A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

A obligat pe apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata către apelantul - reclamant A. a sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 416/A/2023 din 22 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

5. Motivele de recurs

Prin recursul declarat de reclamantul A., acesta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, invocând motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi anume încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor care au stat la baza formulării acţiunii, art. 540 C. proc. pen.

A criticat că nu s-a acordat în integralitate suma solicitată prin cererea de chemare în judecată cu titlu de daune morale, suma acordată de instanţa de apel nereprezentând o despăgubire bănească justă pentru repararea prejudiciului nepatrimonial suferit urmare a luării măsurii arestului preventiv, cu toate consecinţele nefaste care au decurs urmare a acestei măsuri, faţă de reclamant şi faţă de familia sa

De asemenea, a susţinut că nu s-a acordat suma solicitată cu titlu de despăgubiri materiale, constând în: a) avansul achitat pentru achiziţionarea unui apartament în Bucureşti în cuantum de 220.096 RON, echivalentul a 66.000 euro; b) contravaloarea ratelor achitate pentru respectivul apartament până la momentul declanşării executării silite, şi anume 364.255 RON, echivalentul sumei de 81.994,73 euro; c) suma de 694.484 RON, suma cu care a creditat firma S.C. B. S.R.L., firmă care a avut calitatea de inculpat în dosarul penal, în procedura falimentului; d) respingerea capătului de cerere reprezentând beneficiul nerealizat constând în chiria aferentă perioadei aprilie 2015 - ianuarie 2017, în cuantum de 43.623 RON.

A arătat că, raportat la înscrisurile de la dosar, este evidentă arestarea injustă şi lipsirea sa de libertate pe o perioadă de 57 zile, cu consecinta pierderii tuturor bunurilor achizitionate după o muncă de o viaţă, a sănătăţii sale şi a familiei ale, a statutului social şi a funcţiei de director deţinută într-o companie multinaţională. Acestea constituie elemente semnificative în aprecierea prejudiciului suferit, un prejudiciu psihic, profesional şi de imagine multiplu şi complex, de funcţie şi un altul relativ la viaţa privată şi chiar la condiţia umană de om liber. Existenţa acestui prejudiciu material şi moral complex, ca o consecinţă directă a lipsirii de libertate, constatată, ca atare, definitiv, după 7 ani de proces penal, rezultă din probe şi nu poate fi contestată.

În ceea ce priveşte daunele morale, a susţinut că declaraţiile martorilor probează că a suferit material şi moral, urmare a măsurilor preventive luate faţă de reclamant, inclusiv prin degradarea căsniciei şi alterarea relaţiilor de afaceri, conducând la concluzia unor vătămări consistente.

Despăgubirea băneasca pentru repararea prejudiciului nepatrimonial nu poate fi refuzată datorită imposibilităţii fireşti de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Ea nu poate fi negată pe considerentul că, dacă ar fi apreciată prea mare, să constituie o sursă de îmbogăţire fără temei legitim.

A expus condiţiile grele în care a petrecut perioada arestului preventiv. A arătat că în urma articolelor de presă, afacerile dezvoltate s-au deteriorat, fiind necesară suspendarea activităţii societăţii comerciale. De atunci, soţia şi mama sa s-au îmbolnăvit ca urmare a celor întâmplate reclamantului.

A arătat că a pierdut aproape tot din punct de vedere financiar, că din casă i s-au confiscat 21.000 euro, restituiţi abia în 2021, că a pierdut prin executare silită apartamentul din Bucureşti, cumpărat în numele societăţii C. S.R.L. prin credit bancar; suma rezultată prin vânzarea silită în cadrul dosarului de executare silită, neacoperind valoarea creditului, reclamantul, în calitate de fidejusor, este urmărit silit şi în prezent pentru suma de aproximativ 42.500 euro.

Din cauza arestării sale şi a procesului penal nedrept, a intrat şi S.C. B. S.R.L. în faliment, bunurile proprietatea B. fiind sechestrate (cele două maşini aflate şi în prezent la DIICOT Oradea). Menţionează că nu are acces la maşini, pentru că dintr-o eroare judiciară, procesul în care şi B. a fost acuzată de cele cinci capete de acuzare, încă continuă, fiind dispusă faţă de aceasta prin decizia Curţii de Apel Oradea o soluţie de casare cu trimitere spre rejudecare.

Din cauză că firmele au intrat în faliment, nu a mai avut sursă de venit, nu a putut să plătească creditul personal contractat la D., unde mai avea de achitat aproximativ 102.000 euro; creditul respectiv era garantat cu două imobile, apartament cu 3 camere în Cluj Napoca şi casa soţiei sale din Oradea. Banca a început executarea casei soţiei sale din Oradea. A fost nevoit să-şi dea propria fiică afară din casa care urma să fie a ei, respectiv din apartamentul din Cluj-Napoca, a găsit cumpărător pentru acest imobil mult sub preţul pieţei. Diferenţa de 30.000 euro a împrumutat-o de la rude şi prieteni pentru a rambursa creditul şi a nu pierde casa soţiei situată în Oradea.

Ca urmare a acestor probleme, sănătatea sa şi a soţiei sale s-au deteriorat, a suferit daune de imagine ireversibile, devenind un paria în societate, nu a mai avut viaţă socială, concedii, tratamente.

Apreciază că acest prejudiciu se impune a fi reparat.

În drept, şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 483-502 C. proc. civ., art. 539-541 C. proc. pen., decizia Curţii Constituţionale nr. 136/03.03.2021, decizia nr. 1/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nu s-au identificat motive de recurs de ordine publică.

Prin recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, acesta a solicitat admiterea recursul, casarea deciziei atacate în sensul respingerii acţiunii reclamantului.

A susţinut că hotărârea este criticabilă din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a susţinut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În mod eronat şi în contradicţie cu normele legislative a apreciat instanţa că recunoaşterea dreptului la despăgubiri în cazul privării de libertate nu este o consecinţă a art. 5 paragraful 5 din Convenţie, ci al art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întîi din Convenţie. Aceste texte constituţionale oferă un standard mai înalt de protecţie libertăţii individuale decât cel stabilit de Convenţie, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât in privinta privării de libertate, cât şi a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)c- d) din C. proc. pen. sau achitare.

Or articolele enumerate mai sus nu sunt în sensul recunoaşterii dreptului la despăgubiri materiale sau morale, în cazul privării de libertate.

Asadar, în conformitate cu dreptul naţional, statul român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal doar în temeiul şi în condiţiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu în temeiul normelor generale de drept civil privind răspunderea delictuală.

Or, vătămarea invocată de reclamant, constând în generarea unor costuri în sarcina sa, nu se subsumează noţiunii de eroare judiciară, al cărei conţinut rezultă din interpretarea coroborată a art. 96 alin. (3) si (4) din Legea nr. 303/2004 si art. 538 şi 539 din C. proc. pen. în dreptul intern nu există niciun temei pentru antrenarea răspunderii pârâtului pentru fapta reclamată şi pretins cauzatoare de prejudicii.

Asadar, motivele contradictorii pe care se întemeiază hotărârea sunt evidenţiate prin faptul că în prezenta speţă, recunoaşterea dreptului la despăgubiri materiale sau morale, în cazul privarii de libertate, nu reiese din enunţul articolelor de lege enumerate de insţanta de apel şi nici măcar din art. 5 paragraful 5 din Convenţie.

Prin al doilea motiv de recurs, a invocat recurentul că decizia este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

a. Instanţa de apel trece peste faptul că situaţia reclamantului nu se încadează în prevederile art. 539 C. proc. pen., dispoziţii legale pe care instanţa de apel le încalcă. În cauză nu se poate vorbi de o privare de libertate în mod nelegal, deoarece nu a fost stabilit caracterul nelegal al acestei măsuri şi nu mai este posibilă reluarea verificărilor aceloraşi chestiuni litigioase. Întrucât dispoziţiile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen. sunt constituţionale, apreciază că instanţa de fond în mod greşit s-a raportat doar la Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, încălcând prevederile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen.. Citează Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 199 din data de 5 martie 2018.

Apreciază că instanţa de fond trebuia să aibă în vedere jurisprudenţa CEDO (cauza Nolkenbockhoff contra Germaniei), prin care Curtea a statuat că nicio clauză din Convenţie nu dă acuzatului un drept la reparaţie pentru detenţie provizorie legală, nici chiar în ipoteza închiderii urmăririi penale angajate împotriva persoanei. A mai citat cauza Brogan ş.a. împotriva Regatului Unit), care statuează că măsura preventivă poate să nu fie urmată de un act de inculpare şi, cu toate acestea, ea să nu fie considerată nelegală, precum şi cauza Varga contra României.

b. În ceea ce priveşte daunele materiale, instanţa de apel încalcă prevederile art. 276 C. proc. pen. şi art. 453 C. proc. civ., în temeiul unei jurisprudenţe care are tendinţa de a deveni constanta la nivelul Înaltei Curţi de Casatie şi Justiţie şi la nivelul curtilor de apel, conform careia Statul român prin Ministerul Finanţelor poate fi obligat, în temeiul art. 276 alin. (6) C. proc. pen. şi art. 453 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de desfăşurarea procesului penal, solicitate de persoana care a fost clasată, atunci când cheltuielile respective nu au fost provocate de persoana vătămata sau de partea civilă.

Insă instanţa de apel trece peste faptul că aceste cheltuieli nu pot fi acordate în cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de textele legale indicate mai sus.

Susţine că art. 276 C. proc. pen. nu se referă la situaţia speţei, cum în mod nelegal reţine instanţa de apel. Acest aspect reiese şi din Decizia Curţii Constituţionale nr. 440/2017, prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 276 şi art. 475 din C. proc. pen.. Astfel, în considerentele acestei decizii se reţine că legiuitorul a reglementat, prin acestea, procedura de plată a cheltuielilor judiciare făcute de părţi, prevăzând, în mod expres, la alin. (1)-(5) ale art. 276 anterior menţionat, recuperarea acestor cheltuieli numai de către partea vătămată şi partea civilă, de către inculpat şi de către partea responsabilă civilmente. Cu privire la celelalte cazuri, nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1)-(5) din C. proc. pen., în care alte persoane care nu au calitatea de părţi în procesul penal ar putea avea anumite pretenţii financiare izvorâte din desfăşurarea procesului penal, precum şi referitor la alte situaţii decât cele reglementate la alineatele precedente, alin. (6) al art. 276 din C. proc. pen. prevede că instanţa stabileşte obligaţia de restituire conform legii civile.

Însă din actele depuse nu rezultă că reclamanţii, personal sau prin apărător/apărătorii aleşi nu a solicitat şi nici nu a depus la dosarul cauzei penale, acte care să ateste cheltuielile de judecată pe care le solicită în prezentul dosar.

Instanţa de apel a arătat articolele de lege pe care este întemeiată cererea de chemare în judecata care sunt aplicabile în prezenta speţă, fără să facă o aplicare corectă a legislaţiei.

În privinţa sumei de 15.439 RON acordată de instanţa de apel cu titlu de dobândă pentru lipsa de folosinţă a sumei de 21.000 euro în perioada 16.12.2013-31.08.2021, apreciază că în mod nelegal a fost acordată, având în vedere că a aceasta a făcut obiectul măsurii asigurătorii a sechestrului luate în cursul urmăririi penale, măsură dispusă prin Ordonanţa emisă la data de 16.12.2013 în 189/P/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT - Structura Centrală.

Astfel, măsura sechestrului cu privire la bunurile reclamantului s-a dispus de către organele competente în conformitate cu normele legale în vigoare, fiind apreciată de acestea ca fiind necesare. Dar, ulterior luării acestei măsuri, reclamantul avea posibilitatea de a contesta măsurile asigurătorii luate de procuror, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanaţei de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire.

În ceea ce priveşte daunele morale, instanţa de apel le-a acordat deşi nu au fost administrate probe din care să rezulte efectiv suferinţele cauzate reclamantului prin reţinerea şi arestarea preventivă a acestuia. Reţine instanţa de apel că, chiar dacă nu s-a dovedit o legătură de cauzalitate directă între prejudiciile materiale reclamate şi măsura privării, respectiv, a restrângerii de libertate a reclamantului, este fără îndoială faptul că activitatea economica derulată prin cele trei societăţi a fost afectată pe durata procedurilor penale desfăşurate cu privire la apelant, aceste aspecte urmând a fi avute în vedere cu prilejul stabilirii despăgubirilor cuvenite acestuia pentru prejudiciul moral.

Astfel, chiar dacă apelul pârâtului a fost admis sub aspectul acestor despăgubiri, instanţa de apel le include în cuantumul despăgubirilor morale, nelegal.

A arătat că, în ce priveşte suma de 43.623 RON reprezentând beneficiul nerealizat, patrimoniul unei societăţi are caracter autonom şi este distinct atât faţă de patrimoniul altor persoane juridice, cât si faţă de patrimoniul fiecărei persoane fizice sau juridice care intră în colectivul său, neexistând niciun prejudiciu material adus reclamantului.

A arătat că nu au fost depuse înscrisuri care să facă dovada unor afecţiuni medicale dobândite ca urmare a măsurilor dispuse în cauza penală sau agravarea unora preexistente, atât pentru reclamant, cât şi pentru familia sa, declaraţiile de martori sunt insuficiente în a contura un eventual prejudiciu moral. În mod asemănător, apreciază şi nedovedirea prejudiciului de agrement. Citează jurisprudenţa CEDO privitor la cuantumul daunelor. Cu privire la cheltuielile de judecată, solicită să se constate caracterul excesiv al acestora.

6. Apărările formulate în cauză

În cauză, reclamantul A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

7. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Recursul declarat împotriva deciziei nr. 416 A din 22 martie 2023 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 13 octombrie 2023.

Prin rezoluţia din data de 12 ianuarie 2024 a fost stabilit termen de judecată în cauză la 19 martie 2024, cu citarea părţilor, în şedinţă publică.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează.

Prin recursul declarat de reclamantul A., acesta a invocat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi anume încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în concret art. 540 C. proc. pen., criticând că nu s-a acordat în integralitate suma solicitată prin cererea de chemare în judecată cu titlu de daune morale.

De asemenea, a susţinut că nu s-a acordat suma solicitată cu titlu de despăgubiri materiale, constând în avansul achitat pentru achiziţionarea unui apartament în Bucureşti, contravaloarea ratelor achitate pentru respectivul apartament până la momentul declanşării executării silite, suma cu care a creditat firma S.C. B. S.R.L., firmă care a avut calitatea de inculpat în dosarul penal, în procedura falimentului, precum şi chiria aferentă perioadei aprilie 2015 - ianuarie 2017.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acesta vizează ipoteza când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în condiţiile în care ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză, aspecte ce însă nu se verifică în cauză.

Cum recurentul-reclamant critică decizia recurată pe motiv că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în 540 C. proc. pen., Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 540 alin. (1) C. proc. pen. enumeră criteriile în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit, şi anume, durata privării nelegale de libertate suportate, precum şi consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, consecinţe care se analizează în concret, în fiecare speţă dedusă judecăţii.

Cu alte cuvinte, cuantumul despăgubirii pentru prejudiciul moral nu se stabileşte doar în funcţie de aprecierile subiective ale persoanei supuse procedurii judiciare penale, relative la implicaţiile pe care măsurile restrictive penale le-ar fi avut asupra evoluţiei stării de sănătate şi asupra capacităţii ori posibilităţii de a presta activităţi generatoare de venituri materiale.

De aceea, atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei relative la tratamentul la care persoana a fost supusă de autorităţile penale şi a consecinţelor nefaste pe care acesta l-a avut cu privire la viaţa sa particulară, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probatoriile administrate.

Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudenţa naţională, cât şi hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri şi, respectiv, pot evidenţia limitele de apreciere a cuantumului acestora.

Or, judecând în echitate, se constată că suma acordată de instanţa de apel reclamantului cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit respectă principiul echităţii şi proporţionalităţii, pentru a oferi o reparaţie justă pentru atingerea adusă onoarei, sănătăţii şi reputaţiei sale prin declanşarea procedurii penale în cadrul căreia s-au dispus măsurile restrictive şi, în final, achitarea sa.

Prin urmare, acordarea în integralitate a sumei cu titlu de daune morale şi reprezentând daune materiale astfel cum solicită reclamantul prin cererea de chemare în judecată, ar înlătura caracterul de "satisfacţie echitabilă" al despăgubirilor stabilite, deturnându-le de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, devenind astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în eroarea penală şi consecinţele acesteia.

Prin urmare, urmează a fi înlăturată critica reclamantului conform căreia daunele morale acordate sunt prea reduse faţă de solicitarea formulată prin cererea introductivă de instanţă, întrucât acestea nu reprezintă preţul plătit pentru suferinţele fizice sau psihice, care sunt inestimabile, ci reprezintă o reparaţie simbolică, stabilită din perspectiva consecinţelor în planul vieţii personale şi sociale, cu reflectare în sentimentul de frustrare pe care orice individ îl încearcă în perioada restrângerii dreptului său fundamental la libertate, sumele stabilite de instanţă astfel cum s-a arătat în considerentele ce preced, satisfăcând în acest sens rigorile legii.

De altfel, instanţa de apel a analizat criteriile sus-menţionate, reţinând în mod corect că, având în vedere toate aceste criterii, respectiv durata privării de libertate şi durata măsurii controlului judiciar, executarea arestului preventiv la o distanţă mare faţă localitatea de domiciliu, afectarea activităţii economice derulate prin cele trei societăţi, statutul social al reclamantului anterior arestării, principiul echităţii şi al proporţionalităţii, precum şi jurisprudenţa acestei instanţe în cauze similare, se impune majorarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral la suma de 120.000 RON.

Mai mult decât atât, instanţa de apel a ţinut seama nu doar de aceste criterii, ci şi de criteriile subiective constând în vârsta, starea de sănătate, consecinţele pe plan social, profesional şi familial şi afectarea dreptului la imagine.

Criticile reclamantului referitoare la starea sa actuală din punct de vedere material şi al stării de sănătate, nu vor fi analizate de către Înalta Curte deoarece se referă la aspecte de fapt invocate în susţinerea criteriilor de acordare a despăgubirilor, iar modul de apreciere a probelor nu mai constituie în prezent motiv de recurs.

Cât priveşte critica privind neacordarea în integralitate a sumei solicitate cu titlu de despăgubiri materiale, Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de apel a arătat, în esenţă, că, în ceea ce priveşte suma de 43.623 RON, reprezentând beneficiul nerealizat constând în chiria ce ar fi putut fi obţinută de firma C. S.R.L. pentru apartamentul situat în Bucureşti, aceasta nu constituie un prejudiciu adus persoanei fizice care este reclamant în cauză.

Aceasta întrucât, potrivit art. 31 din C. civ., orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia, în timp ce art. 214 C. civ. prevede obligaţia membrilor organelor de administrare de a asigura şi menţine separaţia dintre patrimoniul persoanei juridice şi propriul lor patrimoniu, fiind interzisă folosirea în profitul ori în interesul lor sau al unor terţi, după caz, a bunurilor persoanei juridice.

Din această perspectivă legală a inexistenţei identităţii între patrimoniul persoanei fizice şi cel al persoanei juridice, în mod corect instanţa de apel a reţinut separaţia de patrimonii între persoana fizică şi persoana juridică şi a apreciat că nu s-a dovedit, dincolo de orice îndoială, existenţa unei legături de cauzalitate între prejudiciul material pretins şi măsura arestării preventive a reclamantului.

Din aceleaşi considerente apreciate a fi corecte nu pot fi primite nici solicitările privind acordarea cu titlu de daune materiale a avansului achitat pentru achiziţionarea apartamentului din Bucureşti şi a sumei reprezentând ratele achitate pentru acest apartament până la momentul declanşării executării silite.

Prin recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, acesta a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acesta vizează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

Textul consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare - nemotivarea hotărârii- deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura litigiului.

Din perspectiva dispoziţiilor legale enunţate, Înalta Curte reţine că motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Întrucât motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care -au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Cum motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă la situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, Înalta Curte reţine că fundamentul acestui motiv de nelegalitate rezidă din nerespectarea prevederilor art. 425 lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei".

Raportând cele expuse la decizia recurată, Înalta Curte reţine că în raport de obiectul dedus judecaţii instanţa de apel în argumentarea/motivarea soluţiei adoptate a dezvoltat atât motivele de fapt, cât şi de drept ce au determinat soluţia pronunţată în raport de care au fost analizate şi susţinerile părţilor.

Astfel, instanţa de apel analizând actul juridic dedus judecaţii în argumentarea/motivarea soluţiei pronunţate a analizat în mod judicios aceste susţineri ale pârâtului, care au constituit motive de apel, arătând că, "prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională şi a conchis că dreptul la despăgubire este recunoscut atât în privinţa privării nelegale de libertate, cât şi a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau achitare."

De asemenea, a citat şi Decizia nr. 1/2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în care s-a statuat că "În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate".

Astfel, atât din perspectiva încălcării obligaţiei de motivare a hotărârii judecătoreşti, cât şi din perspectiva existenţei unei contradictorialităţi între motivele expuse, ipoteză, de altfel, neexplicitată, se reţin nefondate criticile.

Prin al doilea motiv de recurs, a invocat recurentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor că decizia este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că, pe de o parte, situaţia reclamantului nu se încadrează în prevederile art. 539 C. proc. pen., nefiind stabilit caracterul nelegal al acestei măsuri şi, pe de altă parte, că, în ceea ce priveşte daunele materiale, instanţa de apel încalcă prevederile art. 276 C. proc. pen. şi art. 453 C. proc. civ.

Chestiunea de drept cu a cărei dezlegare a fost învestită Înalta Curte prin acest motiv rezidă în identificarea domeniului de aplicare al dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen., ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 03 martie 2021, prin care s-a constatat caracterul neconstituţional al soluţiei legislative din cuprinsul art. 539 C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare.

Astfel, ar trebui stabilit dacă este îndreptăţită la repararea pagubei o persoană faţă de care s-a dispus o măsură privativă de libertate în cursul procesului penal şi care a fost ulterior achitată prin hotărâre definitivă, chiar dacă privarea sa de libertate nu are caracter nelegal în sensul celor statuate prin decizia nr. 15/2017 a Înaltei Curţi - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, din moment ce nelegalitatea privării de libertate nu a fost constatată în mod explicit în conţinutul unuia dintre actele organului judiciar, expres şi limitativ prevăzute de art. 539 alin. (2) C. proc. pen.

Pentru dezlegarea acestei chestiuni de drept, în cursul judecării recursului a fost declanşat mecanismul de unificare jurisprudenţială prevăzut de art. 519 C. proc. civ., acest complet de judecată solicitând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Prin decizia nr. 1 din data de 16 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 142 din data de 20 februarie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

"În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate.

În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen.."

Pentru a hotărî în acest sens, Înalta Curte a avut în vedere problema de drept privitoare la condiţiile în care art. 539 C. proc. pen. conferă dreptul la despăgubiri şi în ipoteza unei privări nedrepte de libertate, respectiv atunci când procesul în care persoana a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate legale s-a finalizat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen.

În motivarea acestei dezlegări, instanţa supremă a reţinut că decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din data de 3 martie 2021 face parte din categoria deciziilor ce sancţionează o soluţie legislativă, pentru lipsa unei situaţii ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., instanţa de contencios constituţional statuând că, în privinţa unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluţii de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeaşi finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate (pct. 45).

Considerentele decizorii ale hotărârii prealabile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept au în vedere faptul că, urmare a pronunţării decizie nr. 136 din data de 3 martie 2021 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., astfel cum au fost sancţionate prin decizia menţionată, au dobândit o aplicare previzibilă şi unitară (pct. 47).

Totodată, s-a reţinut că soluţiile de clasare sau de achitare conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., rămase definitive, reprezintă un temei suficient pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile, din moment ce acestea dovedesc, prin ele însele, caracterul neîntemeiat/nedrept al acuzaţiei penale şi, ca urmare a acestui fapt, al reţinerii caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate (pct. 50 şi 51).

A mai arătat instanţa supremă şi că cele două decizii obligatorii - decizia de recurs în interesul legii nr. 15/2017, respectiv decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 - nu oferă o viziune diferită asupra relevanţei hotărârii de achitare în ce priveşte dreptul la despăgubiri, întrucât se raportează la situaţii distincte în care se pretinde un asemenea drept; decizia de recurs în interesul legii se referă la ipoteza arestării nelegale, caz în care hotărârea de achitare, prin ea însăşi, nu are valoare din perspectiva dreptului la despăgubiri, dacă arestarea nelegală nu s-a constatat în condiţiile art. 539 alin. (2) C. proc. pen., în timp ce decizia Curţii Constituţionale are în vedere ipoteza arestării injuste, demonstrate tocmai prin hotărârea de achitare în cazurile reglementate la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din acelaşi cod.

Prin urmare, a constatat că aceste două decizii converg în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen., însă pe laturi diferite.

Ca atare, faţă de cele reţinute în considerentele hotărâri prealabile nr. 1 din data de 16 ianuarie 2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel cum au fost anterior arătate, dreptul la despăgubiri al reclamantului din prezenta cauză nu se raportează la o măsură privativă de libertate nelegală, ci la caracterul injust al acesteia, confirmat prin pronunţarea soluţiei de achitare.

Soluţia de achitare este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit de parte în urma privării injuste de libertate, dovedind caracterul injust al reţinerii, fără a fi necesară o altă constatare a caracterului nelegal al măsurii preventive.

Din această perspectivă, criticile recurentului Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu sunt fondate.

Cât priveşte critica referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 276 C. proc. pen. şi art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că, "În cauzele penale, modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părţi este reglementată de dispoziţiile art. 276 din C. proc. pen., iar în ceea ce priveşte obligaţia suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării, prevederile art. 276 alin. (1)-(5) C. proc. pen. stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părţii civile obligaţia de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea.

Cu privire la celelalte cazuri, nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1)-(5) C. proc. pen., alin. (6) al art. 276 din acelaşi act normativ prevede că instanţa stabileşte obligaţia de restituire conform legii civile.

În ceea ce priveşte sintagma "celelalte cazuri" prevăzută de art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie şi situaţiei în care inculpatul, faţă de care s-a pronunţat o soluţie de achitare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost implicat, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă.

Astfel, dispoziţiile art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. reglementează un alt mecanism juridic de restituire a sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile.

Or, în speţă, procesul penal finalizat prin adoptarea soluţiei de achitare a fost declanşat ca urmare a sesizării din oficiu a organelor de urmărire penală, neexistând o acţiune civilă de sine stătătoare alăturată acţiunii penale sau o plângere prealabilă, care să învestească instanţa penală urmare a rechizitoriului parchetului.

Întrucât nicio culpă procesuală nu poate fi reţinută în sarcina altor subiecţi procesuali îndreptăţiţi să declanşeze acţiunea penală, în cauză sunt incidente prevederile art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., care fac trimitere la legea civilă."

Înalta Curte nu poate reţine un alt regimul aplicabil cheltuielilor judiciare decât cel stipulat în art. 276 din C. proc. pen., aspect relevat şi prin dezlegarea relevată în Decizia nr. 19/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Mai mult decât atât, dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. consacră, în mod expres, ca fundament al suportării cheltuielilor de judecată, culpa procesuală şi principiul despăgubirii celui ce câştigă procesul.

Din această perspectivă, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

Dând eficienţă dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, obligă pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata către reclamantul A. a sumei de 1500 RON constând în cheltuieli de judecată parţiale, onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 416 A din 22 martie 2023 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Obligă pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata către reclamantul A. a sumei de 1500 RON constând în cheltuieli de judecată parţiale, onorariu avocat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 martie 2024.