Lack of personal interest in challenging municipal restitution order issued under special restorative law

Şedinţa publică din data de 18 martie 2024

După deliberare, asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 4 iulie 2019, pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B., Primarul Municipiului Cluj-Napoca, C., Municipiul Cluj -Napoca, reprezentat prin Primarul C., şi Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, a solicitat să se constate:

- nulitatea absolută a Dispoziţiei nr. 2776 din 6 iulie 2016 emisă de Primarul Municipiului Cluj - Napoca în favoarea pârâtului B., prin care s-a restituit în natură apartamentul nr. x, parcela nr. x din CF nr. x şi terenul aferent acestui apartament din parcela nr. x în suprafaţă totală de 238 mp din CF nr. x, precum şi terenul din parcela nr. x înscrisă în CF iniţial nr. x, astăzi nr. x Cluj-Napoca cu nr. cadastral x în suprafaţă de 352 mp, teren intravilan, toate situate administrativ în municipiul Cluj-Napoca, str. x;

- nulitatea absolută a Certificatului de calitate de moştenitor nr. 536/2002/A din 6 august 2002, rectificat la data de 10 februarie 2010, emis în dosarul succesoral nr. x al notarului D., cu sediul în Israel, emis pe numele lui B. în calitate de fiu, după defuncţii E. decedat la 21 octombrie 1987 şi F., decedată la data de 25 iunie 1998, ambii cu ultimul domiciliu în Israel, Netanya str. x;

- nulitatea absolută a Certificatului de calitate de moştenitor nr. 537 din 06 august 2002 emis în dosarul succesoral nr. x/2002 al notarului D., cu sediul în Israel, rectificat la data de 10 februarie 2010, emis pe numele lui B., în calitate de nepot de frate după defuncţii G. şi copii ei - H. şi I. - şi Horovitz losif, decedaţi în deportare, cu ultimul domiciliu în Cluj-Napoca, str. x;

- nulitatea absolută a actelor subsecvente Dispoziţiei de restituire nr. 2776 din 6 iulie 2016 respectiv a Protocolului de predare - preluare a imobilului menţionat mai sus încheiat la data de 18 octombrie 2017, între Consiliul Local al municipiului Cluj - Napoca - Comisia de punere în posesie, pe de-o parte, şi B. prin avocat J., pe de altă parte;

- repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii dispoziţiei menţionate, cu consecinţa reintrării imobilului în litigiu în proprietatea vechilor proprietari şi menţinerea, ca valabil, a contractului de închiriere nr. x din 19 iulie 1999, prelungit prin acte adiţionale, cu obligarea vânzării către reclamant în baza Legii nr. 112/1995 a apartamentului nr. x cu terenul aferent, descris mai sus;

- anularea încheierii de carte funciară nr. x din 16 august 2017, prin care s-a înscris dreptul de proprietate, dobândit prin lege, a lui B. asupra apartamentului nr. x în corpul I din CF x - C1 - U1 Cluj - Napoca, cu nr. topo. x (CF vechi nr. x Cluj) compus din 4 camere, 1 bucătărie,1 baie, 1wc, 1 hol, 1 antreu, 1 pivniţă, suprafaţa utilă 124,93 mp, precum şi a încheierii de carte funciară nr. x din 21 aprilie 2017 din CF. x Cluj - Napoca cu nr. cadastral x - teren împrejmuit de 356 mp - nr. topo vechi x cu revenirea la situaţia anterioară de carte funciară;

- rectificarea cărţilor funciare afectate, în sensul revenirii la situaţia anterioară emiterii dispoziţiei a cărei nulitate absolută o solicită reclamantul şi reînscrierea în cărţile funciare mai sus menţionate a vechiului proprietar de carte funciară, respectiv pârâţii de rândul 2,4.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 228 din 2 aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul Cluj, a fost admisă excepţia lipsei de interes şi a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B., Municipiul Cluj-Napoca, Primarul Municipiului Cluj-Napoca, Statul Român prin Consiliul local al Municipiului Cluj-Napoca, ca fiind lipsită de interes,

A fost obligat reclamantul la plata în favoarea pârâtului B. a sumei de 4.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocaţial.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 389/A din 9 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 228 din 2 aprilie 2021 pronunţată de Tribunalul Cluj.

A fost obligat apelantul A. să plătească intimatului B. suma de 2.250 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac formulată în cauză

Reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 389/A din 9 decembrie 2021 şi a încheierilor de şedinţă din 23 septembrie 2021, 5 octombrie 2021, 11 noiembrie 2021, 22 noiembrie 2021, 25 noiembrie 2021 şi 2 decembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1, pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Susţinând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 şi pct. 5 din C. proc. civ., raportat la art. 176 pct. 4 din acelaşi act normativ, recurentul - reclamant a arătat că, din completul de judecată care a judecat apelul, a făcut parte d-na judecător K., preşedinta completului de judecată care a soluţionat în fond dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Cluj, pronunţând sentinţa civilă nr. 610 din 5 iulie 2011, prin care a stabilit că numitul B. este îndreptăţit la despăgubiri în temeiul Legii nr. 247/2005 pentru imobilul ce face obiectul dispoziţiei nr. 2776 din 6 iulie 2016 emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca, cu referire la imobilul din str. x.

Întrucât prin acţiunea ce face obiectul cauzei a solicitat să se constate nulitatea unor acte ce au stat la baza revendicării, iar doamna judecător s-a mai pronunţat odată asupra acelor înscrisuri în dosarul nr. x/2010, a formulat în apel o cerere de recuzare, ce a fost respinsă de către cealaltă doamnă judecător care făcea parte din completul care a judecat apelul, situaţie care, era de la sine înţeles, că va duce la respingerea cererii de recuzare. De aceea, a declarat recurs şi împotriva încheierilor de şedinţă, inclusiv a încheierii din data de 5 octombrie 2021, prin care s-a respins cererea de recuzare a doamnei judecător K..

Prin acţiunea ce face obiectul dosarului urmăreşte să dovedească o altă stare de fapt decât aceea stabilită în dosarul nr. x/2010, în care dna judecător K. a admis acţiunea dlui B..

Drept urmare, consideră că doamna judecător nu a putut fi imparţială în soluţionarea apelului formulat, astfel încât în 2021 să pronunţe o altă hotărâre decât aceea pronunţată în anul 2011, în dosarul în care a considerat că B. are calitate de persoană îndreptăţită la stabilirea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, fiindu-i încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Este pe deplin întemeiată îndoiala sa, în contextul în care a contestat identitatea dintre revendicator şi succesorul proprietarilor tabulari ai imobilului revendicat, precum şi actele pe care şi-a bazat contestaţia din dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Cluj, acte emise în străinătate de un avocat/notar din Israel, fără a fi recunoscute de Tribunalul din Netanya Israel, conform legilor Statului Israel, sau de o instanţă din România, potrivit procedurii recunoaşterii unor acte întocmite în străinătate.

Apreciază că doamna judecător K., în soluţionarea cauzei din dosarul nr. x/2010, a considerat ca fiind valabile actele emise în Israel, precum şi declaraţiile pe proprie răspundere ale lui B., acte a căror veridicitate nu a verificat-o nimeni, iar în dosarul nr. x/2019 reclamantul a contestat şi contestă acele înscrisuri cu argumente faptice şi juridice, ceea ce naşte, în mod întemeiat, îndoieli cu privire la imparţialitatea doamnei judecător K. în soluţionarea apelului formulat în acest dosar.

Îndoiala sa cu privire la lipsa de imparţialitate şi obiectivitate a doamnei judecător în soluţionarea apelului este legitimă şi dovedită, deoarece este mai mult decât evident că nu va putea pronunţa o altă soluţie decât cea din anul 2011, şi nu va proceda la analiza pretenţiilor sale conform temeiului juridic de drept comun invocat în litigiul ce face obiectul dosarului x/2019*.

Cererea de recuzare a doamnei judecător K. a fost respinsă prin încheierea din data de 5 octombrie 2021, de un complet din care a făcut parte colega sa de complet din apel, respectiv doamna judecător L..

Ulterior, văzând că cererea de recuzare a doamnei judecător K. a fost soluţionată de colega sa de complet din apel, reclamantul a formulat o cerere de recuzare a doamnei judecător L., apreciind că nu poate face parte din completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului, deoarece a făcut parte din completul care a judecat cererea de recuzare formulată faţă de colega sa de complet, doamna judecător K..

Completul de judecată din care a făcut parte doamna judecător L. a respins cererea de recuzare care o privea pe colega dânsei de complet, apreciind că dna judecător K. poate judeca în 2021 un litigiu privind aspecte pe care le-a mai judecat în 2011, chiar dacă se menţionează că sunt aspecte noi invocate, neanalizate în anul 2011.

Aceste afirmaţii, însă, nu sunt de natură să îi dea încredere într-o judecată dreaptă, imparţială, deoarece până la analizarea aspectelor noi instanţa trebuie să analizeze dacă are interes în formularea acţiunii.

A depus la dosar motivele şi actele cu care a dovedit că are interes în promovarea acţiunii pentru că locuieşte neîntrerupt, cu contract de închiriere, în imobilul în litigiu, împreună cu familia sa din anul 1959, a consolidat imobilul pentru a opri procesul de degradare/prăbuşire, investind sume de bani în reparaţii capitale, întrucât structura de rezistenţă a casei era grav avariată.

De asemenea, a făcut cerere de cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, a plătit şi plăteşte impozite la stat, iar contractul său de închiriere continuă să fie în vigoare.

Cererea de recuzare a doamnei judecător L. a fost respinsă prin încheierea din 2 decembrie 2021, de un complet format din doamnele judecător K. şi M., reţinându-se în esenţă faptul că, pentru a fi incident motivul de recuzare prevăzut la art. 42 pct. 13 din C. proc. civ., este necesar ca situaţia invocată să poată presupune, în mod legitim, că judecătorul ar fi lipsit de obiectivitate. Pronunţarea unui judecător pe o cerere în probaţiune, pe o excepţie sau pe o cerere de recuzare nu este în măsură să dea naştere unei presupuneri legitime că acesta nu ar fi imparţial.

Această soluţie de respingere a cererii de recuzare a doamnei judecător L. a fost pronunţată de completul din care a făcut parte şi doamna judecător K. după ce, în prealabil, dânsa a formulat o cerere de abţinere de la soluţionarea acestei cereri, cerere care i-a fost respinsă.

Recurentul-reclamant arată că instanţa învestită cu soluţionarea celor două cereri de recuzare nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, având în vedere art. 11 şi art. 53 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, art. 50 din C. proc. civ. şi art. 110 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

În situaţia din speţă, doamnele judecător care au fost recuzate şi-au soluţionat reciproc cererile de recuzare, aspect care contravine dispoziţiilor legale menţionate.

De asemenea, modul în care au fost repartizate şi soluţionate cererile de recuzare, în mod reciproc, de membrii aceluiaşi complet învestit cu soluţionarea apelului, contravine şi dispoziţiilor Codului deontologic al judecătorilor şi procurorilor.

Prin modul în care au fost soluţionate cererile de recuzare, apreciază că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, la o judecată dreaptă a cauzei de un complet imparţial, obiectiv şi care să-i inspire încredere în analiza şi soluţionarea cererilor sale în condiţii lipsite de orice fel de influenţă.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului declarat împotriva încheierilor de respingere a cererilor de recuzare.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanţa a stabilit greşit obiectul cererii, în toate încheierile fiind precizat că obiectul acţiunii este Legea nr. 10/2001, ceea ce este total eronat întrucât acţiunea sa vizează nulitatea unor acte şi rectificarea de carte funciară, cu restabilirea situaţiei anterioare emiterii dispoziţiei atacate - temeiul juridic fiind art. 968 şi art. 908 din C. civ., prevederile Legii nr. 105/1992 şi ale Legii nr. 112/1995.

Instanţa nu a răspuns cererilor sale şi nu a motivat hotărârea, schimbând chiar obiectul cererii, din acţiune pe dreptul comun în acţiune pe legea specială.

Precizează că nu a sesizat instanţa cu o acţiune în temeiul Legii nr. 10/2001, fiind terţ faţă de dispoziţia a cărei nulitate a cerut-o. Or, toată motivarea instanţei de apel se rezumă la aspecte care nu au făcut obiectul cererii sale.

În apel s-a analizat situaţia juridică a contractul său de închiriere, respectiv interdicţia prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prin raportare la cele statuate de Curtea Constituţională sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a articolului menţionat, deşi nu are legătură cu obiectul prezentei cauze, drept urmare hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii.

Instanţele trebuiau să analizeze cererile sale prin prisma dreptului comun, a temeiul juridic invocat, ori se analizează interesul şi se motivează hotărârea prin referire exclusiv la Legea nr. 10/2001, care nu constituie temeiul juridic al acţiunii.

Referirile la art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 sunt străine de natura pricinii. A arătat şi prin motivele de apel că instanţa fondului nici nu a pus în discuţia părţilor aspectele asupra cărora s-a pronunţat - existenţa şi valabilitatea contractului de închiriere, iar instanţa de apel a analizat aspecte care nu au fost dezbătute la fond, nefiind puse în discuţia contradictorie a părţilor.

Instanţa de apel a apreciat că, în stabilirea interesului afirmat de reclamant, instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile art. 33 din C. proc. civ., potrivit căruia interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual, soluţie cu care nu poate fi de acord deoarece, în contextul celor afirmate prin acţiunea introductivă şi notele depuse la dosar cu argumente pentru respingerea excepţiei, instanţa de apel nu a avut în vedere şi teza a doua a art. 33, respectiv paguba iminentă pe care vrea să o prevină, hotărârea fiind nemotivată sub acest aspect.

În acest context are o deosebită influenţă soluţia care se va da în dosarul penal nr. x/2022 în lucru la Curtea de Apel Cluj.

Reţinerea instanţei de apel, potrivit căreia argumente de genul restabilirea legalităţii şi înlăturarea unei grave erori judiciare nu sunt de natură să justifice un interes al reclamantului/apelant, surprind în contextul în care potrivit art. 22 din C. proc. civ., rolul judecătorului este acela de aflare a adevărului în cauză.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că ambele instanţe au calificat acţiunea ca având obiect Legea nr. 10/2001, deşi atât petitele acţiunii cât şi temeiul juridic o calificau drept o acţiune pe dreptul comun, reclamantul fiind terţ faţă de dispoziţia a cărei nulitate se cere.

A fost obligat să achite o taxă de timbru la valoarea pretenţiilor, ori acţiunile ce au ca obiect Legea nr. 10/2001 sunt scutite de plata taxei de timbru.

Instanţa de apel a aplicat un text de lege străin situaţiei de fapt din speţă - respectiv art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, deoarece nu a fost învestită cu un petit referitor la contractul de locaţiune.

Instanţa de apel, în mod eronat, a făcut aplicarea art. 37 din C. proc. civ. pentru admiterea excepţiei lipsei de interes, deoarece textul se referă la legitimarea procesuală a altor persoane, calitate care nu i-a fost contestată de niciunul dintre pârâţii/intimaţi.

Dispoziţiile art. 33 din acelaşi act normativ au fost greşit aplicate şi interpretate de instanţa de apel, întrucât aceste dispoziţii trebuiau coroborate cu art. 21 şi art. 53 din Constituţia României, precum şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cu privire la accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.

Refuzul instanţelor de a judeca pe fond cererea sa privind constatarea nulităţii absolute a unui act reprezintă incontestabil o ingerinţă, un refuz în dreptul la acces la justiţie, întrucât a justificat/dovedit cu probe incontestabile că are dreptul la o judecată pe fond.

Interesul său este justificat întrucât, ca efect al principiului retroactivităţii, prin anularea dispoziţiei atacate, aceasta va fi lipsită de consecinţe juridice, inexistentă din punct de vedere juridic, ceea ce urmăreşte prin prezenta acţiune.

În acest sens susţinerea instanţei de apel potrivit căreia, chiar dacă se anulează dispoziţia rămân valabile deciziile date de către Curtea de Apel Cluj, sunt fără suport legal din moment ce actele pe baza cărora s-a admis recursul au fost întocmite cu fraudarea legii şi a intereselor sale, deci fraudarea în final a patrimoniului Statului Român.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul-pârât B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului declarat împotriva unei hotărâri definitive supusă reglementărilor legii speciale şi excepţia nulităţii pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimaţii-pârâţi Municipiul Cluj-Napoca şi Primarul Municipiului Cluj-Napoca au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil.

6. Înregistrarea recursului la Înalta Curte:

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (4 iulie 2019), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Prin rezoluţia din data de 8 decembrie 2022 a fost fixat termen de judecată la 6 aprilie 2023, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac.

Prin încheierea din data de 1 noiembrie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, judecata căii extraordinare de atac a fost suspendată pentru lipsa părţilor, iar prin încheierea din data de 27 februarie 2024 a aceleiaşi instanţe, cauza a fost repusă pe rol.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul - pârât B., aceasta va fi respinsă în considerarea următoarelor argumente.

În noua lege procesual civilă, legiuitorul a reaşezat căile de atac, recursul constituind o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată de partea nemulţumită numai pentru motive de nelegalitate şi în condiţiile prevăzute de lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ.."(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: a) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii în favoarea căreia se exercită recursul, numele, prenumele şi domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi numele şi prenumele consilierului juridic care întocmeşte cererea. Prezentele dispoziţii se aplică şi în cazul în care recurentul locuieşte în străinătate; b) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, denumirea şi sediul intimatului; c) indicarea hotărârii care se atacă; d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat; e) semnătura părţii sau a mandatarului părţii în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic. (3) Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Art. 489 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede că "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)", iar alin. (2) al aceluiaşi articol dispune "Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că cerinţa motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurentul să formuleze critici de nelegalitate faţă de soluţia şi motivele cuprinse în hotărârea recurată.

În cauza pendinte, se constată că, prin motivele de recurs depuse în termen procedural, respectiv la data de 16 septembrie 2022, se susţine incidenţa cazurilor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., care ar afecta, în opinia recurentului, validitatea deciziei recurate.

De asemenea, cererea de recurs conţine critici la adresa hotărârii atacate, motivele invocate au corespondent în ipotezele normative de la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. şi, în acelaşi timp, se raportează şi la ceea ce s-a statuat prin hotărârea atacată pentru ca instanţa învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar efectiv.

Prin urmare, întrucât argumentele expuse se încadrează în cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ., ceea ce echivalează cu motivarea căii de atac, Înalta Curte urmează să respingă excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul - pârât B..

În ceea ce priveşte excepţia inadmisbilităţii recursului, invocată de intimaţii - pârâţi B., Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, şi Primarul Municipiului Cluj-Napoca, şi aceasta va fi respinsă în considerarea următoarelor argumente.

Legiuitorul a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru toate persoanele aflate în situaţii juridice identice, dând eficienţă, astfel, principiului stabilit prin art. 129 din Constituţie privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesuale civile, precum şi celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor art. 13 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În acest sens, art. 457 din C. proc. civ. dispune că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitiv.

Astfel, căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii, în sens contrar, încălcându-se principiul legalităţii consfinţit prin art. 457 menţionat anterior şi art. 129 din Constituţie.

În speţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat să se constate nulitatea absolută a Dispoziţiei nr. 2776 din 6 iulie 2016 emisă de Primarul Municipiului Cluj - Napoca în favoarea pârâtului B., prin care s-a restituit în natură apartamentul nr. x, parcela nr. x din CF nr. x şi terenul aferent acestui apartament, situate administrativ în municipiul Cluj-Napoca, str. x. Acţiunea a cuprins şi alte capete de cerere, după cum s-a arătat la pct. I.

În considerarea petitului principal şi a temeiului de drept indicat ca fundament juridic al cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată, în acord cu dispoziţiile cuprinse în regulatorul de competenţă, reprezentat de sentinţa civilă nr. 105F/CC din 1 iulie 2020, că demersul juridic al reclamantului nu reprezintă o contestaţie în sensul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece doar persoanele îndreptăţite, aşa cum sunt definite de lege, au această opţiune, ci este o acţiune civilă de drept comun în anularea unui act juridic civil unilateral.

Aceasta deoarece, în situaţia în care o dispoziţie emisă în favoarea persoanei îndreptăţite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 este atacată de către o terţă persoană, alta decât cea în favoarea căreia a fost emisă decizia, cenzurarea legalităţii şi valabilităţii acesteia se va putea face în condiţiile dreptului comun, iar cererea este supusă criteriului valoric potrivit dispoziţiilor art. 101 din C. proc. civ.

Potrivit art. 482 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. "(1) Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului.(2) Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 lit. a)-j), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor, a asigurărilor, precum şi în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului."

Prin raportare la obiectul acţiunii şi dispoziţiile legale menţionate, se constată că recurentul a supus controlului judiciar o hotărâre nedefinitivă, pronunţată într-o acţiune în anularea unui act juridic, de Curtea de Apel Craiova, în calea de atac a apelului, susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Prin urmare, şi excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimaţii - pârâţi B., Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, şi Primarul Municipiului Cluj-Napoca, urmează a fi respinsă.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

În primul rând, se susţine incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 şi pct. 5 din C. proc. civ., raportat la art. 176 pct. 4 din acelaşi act normativ. În acest sens, recurentul arată că cererile de recuzare au fost soluţionate de judecători incompatibili şi au fost respinse nelegal astfel că şi hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă care nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale.

Înalta Curte reţine că argumentele referitoare la compunerea instanţei pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.. Acest motiv de recurs are în vedere situaţia în care instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, atunci când judecătorii nu aveau dreptul să facă parte din complet pentru că erau incompatibili ori fusese admisă cererea de abţinere sau de recuzare, situaţie în care se analizează aspectul "calitativ" al compunerii.

Însă, în speţă, în faţa Curţii de Apel Cluj, reclamantul a formulat două cereri de recuzare, la date diferite, care s-au soluţionat separat, invocând existenţa unor împrejurări care, în opinia sa, înlătură imparţialitatea celor două doamne judecător care făceau parte din completul învestit cu judecarea apelului.

Potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (1) din C. proc. civ. "abţinerea sau recuzarea se soluţionează de un alt complet al instanţei respective, în compunerea căruia nu poate intra judecătorul recuzat sau care a declarat că se abţine."

Iar potrivit dispoziţiilor art. 110 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti aprobat prin Hotărârea nr. 1375 din data de 17 decembrie 2015 " În situaţia în care incidentele procedurale se referă la o parte din membrii completului de judecată, soluţionarea acestora se va face de către un complet constituit prin includerea judecătorului sau a judecătorilor stabiliţi prin planificarea de permanenţă, pe materii, realizată cel puţin trimestrial". Conform alin. (7) al aceluiaşi articol, "Planificarea de permanenţă se face pentru fiecare zi. Incidentele procedurale se soluţionează, de regulă, în ziua în care au fost invocate. Întregirea completului se face cu judecătorul sau judecătorii din planificarea de permanenţă din ziua în care acestea au fost invocate".

Din această perspectivă, verificând actele dosarului Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, Înalta Curte constată că, în compunerea completului învestit cu soluţionarea cererii de recuzare a doamnei judecător K., a figurat doamna judecător L., membră a completului iniţial învestit cu judecarea apelului, împreună cu doamna judecător N., judecător aflat pe planificarea de permanenţă la secţia I civilă în data formulării cererii de recuzare . Iar în compunerea completului învestit cu soluţionarea cererii de recuzare a doamnei judecător L., a figurat doamna judecător K., membră a completului iniţial învestit cu judecarea apelului, împreună cu doamna judecător M., judecător aflat pe planificarea de permanenţă .

În consecinţă, faţă de situaţia evidenţiată anterior, componenţa completelor care au soluţionat cererile de recuzare a fost legal stabilită, în raport cu dispoziţiile art. 110 alin. (4) şi (7) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

Mai mult, faţă de soluţia de respingere a cererilor de recuzare, cele două doamne judecător au participat la soluţionarea apelului declarat de reclamantul A. şi au pronunţat decizia supusă controlului judiciar.

Aşadar, referirile recurentului la încălcarea normelor legale cu privire la compunerea completelor care au soluţionat incidentele procedurale ale recuzării şi apelului declarat în cauză, sunt nefondate.

În ceea ce priveşte argumentele referitoare la incompatibilitatea doamnelor judecător, lipsa de imparţialitate a acestora şi greşita respingere a cererilor de recuzare, acestea pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Potrivit acestui text de lege se poate cere casarea unei hotărâri atunci când instanţa a încălcat regulile de procedură prevăzute a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Înalta Curte reţine că, potrivit jurisprudenţei CEDO, imparţialitatea trebuie evaluată (Hotărârea Micallef c. Malta, pct. 93) printr-un demers subiectiv - ţinându-se seama de convingerea personală şi comportamentul judecătorului, adică dacă acesta a demonstrat părtinire sau prejudecăţi personale în cauză şi printr-un demers obiectiv - care constă în a stabili dacă instanţa a oferit, în special prin compunerea sa, suficiente garanţii pentru a exclude orice îndoială legitimă cu privire la imparţialitatea sa. Curtea a subliniat că şi aparenţele pot avea importanţă (Cubber c. Belgia, pct. 26), însă a statuat, atunci când a aplicat demersul subiectiv, că imparţialitatea personală a unui judecător trebuie presupusă până când apar dovezi în sens contrar (Wettstein împotriva Elveţiei, pct. 43).

În ceea ce priveşte demersul obiectiv, este necesar să se stabilească dacă, spre deosebire de conduita judecătorului, există fapte verificabile care pot ridica îndoieli privind imparţialitatea sa. Rezultă că, pentru a se pronunţa într-o cauză dacă există un temei legitim pentru a se teme de lipsa de imparţialitate a unui judecător sau a unui complet de judecată, punctul de vedere al persoanei implicate este important dar nu decisiv. Elementul decisiv constă în a şti dacă temerea respectivă poate fi considerată justificată obiectiv (Micallef, citată anterior, pct. 96, Wettstein, citată anterior, pct. 44, şi Ferrantelli şi Santangelo împotriva Italiei, pct. 58).

În acest context, s-a apreciat că faptul că judecătorul nu s-a abţinut de la a examina o acţiune civilă atunci când a fost implicat în examinarea oricărei alte proceduri civile legate de cauză nu constituie o probă suficientă care să contrazică prezumţia de imparţialitate (Golubović împotriva Croaţiei, pct. 52), fiind necesar să se evalueze dacă legătura dintre problemele de fond tranşate în diferite etape ale procedurii este atât de strânsă încât să poată da naştere unei îndoieli privind imparţialitatea judecătorului care a participat în procesul de luare a deciziei în aceste diferite etape (Toziczka împotriva Poloniei, pct. 36).

Aplicând principiile ce se degajă din jurisprudenţa Curţii la cazul în speţă, Înalta Curte constată, similar instanţei de apel, că legătura dintre problemele tranşate anterior de doamna judecător K. nu este atât de strânsă încât să poată da naştere unei îndoieli privind imparţialitatea sa.

Aşa cum s-a reţinut şi prin încheierea din data de 5 octombrie 2021 a Curţii de Apel Cluj, împrejurarea că, într-o cauză anterioară, judecătorul a soluţionat un litigiu având în vedere anumite înscrisuri, a căror existenţă valabilă nu a fost contestată, nu este de natură, prin ea însăşi, să atragă suspiciunea rezonabilă că acelaşi judecător nu va putea analiza, cu imparţialitate şi obiectivitate cauza în care, pentru prima dată se invocă nevalabilitatea sau caracterul nul absolut al respectivelor înscrisuri, de către terţe persoane mai ales că aspectele pentru care în litigiul de faţă se solicită să se constate caracterul nul al respectivelor înscrisuri, sunt aspecte noi, care nu au mai fost supuse analizei instanţei de judecată în litigiul anterior.

În considerarea argumentelor anterior arătate, Înalta Curtea constată că nu se regăsesc elemente în speţă care să susţină o imparţialitate a magistratului care a soluţionat o cauză anterioară în care a stabilit că numitul B. este îndreptăţit la despăgubiri în temeiul Legii nr. 247/2005 pentru imobilul situat în Municipiul Cluj Napoca, str. x, respectiv încălcarea dreptului la un proces echitabil, confirmând astfel decizia de apel.

De asemenea, Înalta Curte constată că nici în ceea ce o priveşte pe doamna judecător L. nu există dubii că imparţialitatea acesteia ar fi afectată.

Pronunţarea unui judecător pe o cerere de recuzare nu este în măsură să dea naştere unei presupuneri legitime că acesta nu ar fi imparţial. În acest sens, în stabilirea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 42 pct. 13 din C. proc. civ., precum şi pentru stabilirea incidenţei dispoziţiilor art. 9 şi 10 din Codul Deontologic al judecătorilor, trebuie avută în vedere inclusiv jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care detaliază conţinutul drepturilor fundamentale cuprinse în Convenţie. Aceste motive trebuie să aibă o anumită gravitate, îndoielile trebuie să se nască "în mod întemeiat", să nu fie o simplă impresie bazată pe o suspiciune excesivă.

Or, aşa cum s-a reţinut şi prin încheierea din data de 2 decembrie 2021 a Curţii de Apel Cluj, motivul de recuzare invocat nu este suficient pentru a crea unui observator independent îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului. Faptul că unul dintre judecătorii învestiţi cu judecarea apelului, a soluţionat o cerere de recuzare a celuilalt membru al completului, nu este de natură să determine suspiciuni legitime vizând existenţa parţialităţii acestuia.

Prin urmare, nici acest motiv de recurs nu este fondat.

În al doilea rând, se susţine incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. potrivit cu care casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În cuprinsul textului de lege menţionat, sunt avute în vedere trei ipoteze care conduc la casarea unei hotărâri şi anume:

a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârşire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanţă;

b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicţia poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susţin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic;

c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.

În cauza de faţă, se susţine că instanţele care s-au pronunţat în cauză au schimbat obiectul cererii, nu au analizat toate aspectele deduse judecăţii iar decizia recurată cuprinde motive străine cauzei.

Înalta Curte reţine că susţinerile referitoare la modificarea obiectului cererii pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. întrucât relevă o neregularitate procedurală, o încălcare a principiului disponibilităţii, iar nu de motivare. Însă, acestea sunt nefondate.

Obiectul cererii de chemare în judecată rezultă din petitul acesteia, fiind reprezentat de pretenţia concretă a reclamantului. În cauză, acesta a solicitat, în principal, desfiinţarea unui act emis în baza Legii nr. 10/2001, formulând şi alte capete de cereri principale ori accesorii acestuia. Instanţele de fond s-au pronunţat exact pe ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii lor, fără a schimba obiectul sau temeiul juridic al cererii de chemare în judecată. Includerea unor argumente de ordin legislativ, cuprinse în legea specială, este consecinţa faptului că actul supus controlului judiciar este emis în baza acesteia. Însă, demersul său a fost analizat prin prisma dreptului comun, fiind respins, de altfel, pentru lipsa uneia dintre cerinţele de exercitare a acţiunii civile.

Împrejurarea că cererea a fost înregistrată pe rolul instanţelor ca fiind o cauză pe Legea nr. 10/2001 nu reprezintă o schimbare de obiect. Înregistrarea dosarelor urmează o procedură reglementată de art. 94 din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, iar la stabilirea obiectului, necesar doar pentru evidenţă, se are în vedere petitul acţiunii care, în speţă, cuprinde şi o cerere de constatare a nulităţii unui act emis în baza Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, nici aceste susţineri nu sunt fondate.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, se arată că instanţa de apel a realizat o analiză trunchiată a cauzei, întrucât a omis să se pronunţe asupra argumentelor expuse în cererea introductivă şi apelul formulat.

Înalta Curte reţine că art. 425 din C. proc. civ. consacră principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate în fapt şi în drept, rolul acestui text fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiţiei, pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanţele superioare.

Noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă de judecată să fi examinat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al reclamantului, această obligaţie presupune, totuşi, ca partea interesată să poată aştepta un răspuns specific şi explicit la mijloacele decisive pentru soluţionarea procedurii în cauză (CEDO, Cauza Albina contra României, hotărârea din 28 aprilie 2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra României, hotărârea din 8 iunie 2006).

Însă, obligaţia pe care o impune art. 6 paragraful 1 din Convenţie instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Perez, parag. 81; Hotărârea Van der Hurk, parag. 61; Hotărârea Ruiz Torija, parag. 29; Decizia Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei, Cererea nr. 40.490/98).

Întinderea acestei obligaţii de motivare poate varia după natura deciziei şi nu poate fi analizată decât în lumina circumstanţelor fiecărei speţe. (CEDO, decizia Driemond Bouw BV c. Olanda, 2 februarie1999). Judecătorul nu este obligat să răspundă, în mod expres, fiecărui argument invocat de părţi, ci doar celor considerate determinante pentru soluţionarea litigiului, fiind suficient ca, din întregul hotărârii, să rezulte că a răspuns tuturor argumentelor, în mod implicit, prin raţionamente logice.

Relativ la analizarea trunchiată a motivelor din cererea de chemare în judecată şi apelul formulat, susţinerile recurentului nu se confirmă, întrucât argumentele prezentate în justificarea soluţiei pronunţate evidenţiază, în detaliu, raţionamentul instanţei de apel.

Aceasta a analizat motivele cuprinse în cererea de apel, a stabilit situaţia de fapt şi dispoziţiile legale incidente, împrejurarea că actul dedus judecăţii a fost emis ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti şi situaţia particulară a reclamantului care, la data demersului său, nu mai avea contract de închiriere în derulare şi care nu a fost parte în litigiul anterior pentru a exercita vreo cale extraordinară de atac ca urmare a soluţiei pronunţate în prezenta cauză.

Raportându-se la chestiunile, de care se prevalează recurentul pentru a susţine motivarea necorepunzătoare, precum şi la aspectele care se regăsesc în considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reţine că, prin invocarea nemotivării corespunzătoare, practic, se contestă raţionamentul juridic al instanţei de apel, susţinerile fiind nefondate.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs se susţine existenţa unor argumente străine de natura cauzei.

Însă, pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sub aspectul invocat, este necesar ca hotărârea atacată să cuprindă numai motive străine de natura cauzei. Această cerinţă nu este îndeplinită în prezenta speţă.

Recurentul a susţinut că instanţa de apel a adus drept argument dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care nu au legătură cu cauza. Însă, această critică nu este fondată întrucât reprezintă un răspuns oferit de instanţă motivului de apel care viza existenţa unei cereri de cumpărare a imobilului. Astfel, argumentul nu este străin cauzei.

Prin urmare, motivarea instanţei de apel răspunde exigenţelor legale, instanţa arătând considerentele care au condus la adoptarea soluţiei, astfel că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În al treilea rând, se susţine incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. civilă potrivit cu care "Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

În cadrul acestui motiv de recurs se reiau parte din argumentele expuse anterior şi se arată că instanţa de apel a aplicat eronat dispoziţiile art. 33 şi 37 din C. proc. civ.

Înalta Curte reţine textele legale menţionate se referă la condiţiile de exercitare a acţiunii civile, fiind dispoziţii de ordin procedural a căror încălcare sau aplicare eronată atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Însă, argumentele recurentului sunt şi nefondate.

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia justifică un interes. Astfel, printre condiţiile care se cer a fi îndeplinite în vederea exercitării acţiunii civile se numără şi existenţa interesului, prin interes înţelegându-se folosul practic pe care o parte îl urmăreşte prin punerea în mişcare a procedurii judiciare, fiind necesar ca acesta să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual, astfel cum impun dispoziţiile art. 33 teza I din acelaşi act normativ.

În cauză, reclamantul a solicitat constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei de restituire - emise în baza Legii nr. 10/2001 în favoarea pârâtului B. - a imobilului pe care l-a folosit în calitate de chiriaş o perioadă lungă de timp.

Însă, contractul său de închiriere a produs efecte până la data de 27 iunie 2019, nefiind prelungit, iar demersul judiciar a fost iniţiat la data de 4 iulie 2019, adică la momentul la care nu mai deţinea nici calitatea de chiriaş.

Mai mult, dispoziţia de restituire a fost emisă de autoritatea locală ca urmare a unui litigiu, care s-a finalizat prin decizia civilă nr. 4548R/2021 a Curţii de Apel Cluj, în care s-a analizat şi s-a constatat calitatea de persoană îndreptăţită a lui B. şi s-a recunoscut dreptul acestuia la măsuri reparatorii pentru imobilul din Cluj Napoca str. x, jud. Cluj.

Recurentul susţine că interesul său este dat de posibilitatea de a exercita o cale extraordinară de atac împotriva deciziei menţionate anterior, în care să se prevaleze de o eventuală soluţie pozitivă obţinută în prezentul dosar. Însă, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, A. nu are calitatea de a promova o cale extraordinară de atac în litigiul anterior, întrucât nu a fost parte în acel proces.

Prin urmare, acesta nu obţine niciun folos practic prin acest litigiu, argumentele de genul restabilirea legalităţii şi înlăturarea legalităţii nefiind de natură a susţine vreun folos personal al reclamantului.

Existenţa litigiului penal de care face vorbire recurentul nu prezintă nicio relevanţă asupra interesului necesar demarării acţiunii ce face obiect al prezentului dosar. De asemenea, nu prezintă relevanţă şi nici nu vor fi analizate, întrucât reprezintă aspecte de temeinicie iar nu legalitate, aspectele referitoare la familia pârâtului şi drepturile acestora asupra imobilului în litigiu.

Recurentul susţine că respingerea acţiunii sale, în considerarea excepţiei lipsei de interes, îi încalcă dreptul de acces la justiţie şi la un proces echitabil. Însă, contrar susţinerilor acestuia, accesul liber la justiţie nu presupune dreptul de acces necondiţionat la structurile judecătoreşti.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la justiţie nu este absolut; acesta poate presupune restricţii, care sunt admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat, iar statele se bucură de o anumită marjă de apreciere în acest sens.

În consecinţă, nici acest motiv de recurs nu este fondat.

Prin urmare, dat fiind că dispoziţiile legale indicate de recurentul - reclamant au fost aplicate, în mod corect, de către instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 389/A din 9 decembrie 2021 şi a încheierilor de şedinţă din 23 septembrie 2021, 5 octombrie 2021, 11 noiembrie 2021, 22 noiembrie 2021, 25 noiembrie 2021 şi 2 decembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul - pârât B..

Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimaţii - pârâţi B., Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, şi Primarul Municipiului Cluj-Napoca.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 389/A din 9 decembrie 2021 şi a încheierilor de şedinţă din 23 septembrie 2021, 5 octombrie 2021, 11 noiembrie 2021, 22 noiembrie 2021, 25 noiembrie 2021 şi 2 decembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 martie 2024.