Liability for litigation costs claimed via separate action: partial defendant admission insufficient to trigger statutory cost exemption under Article 454 CPC

Şedinţa publică din data de 7 martie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, secţia I civilă la 26 iulie 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea acestuia la plata sumei de 2.773,11 RON, actualizată cu dobânda legală, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2021 al Judecătoriei Reşiţa; obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru repararea prejudiciului nepatrimonial cauzat prin introducerea în justiţie, în scop şicanator, a acţiunii care a făcut obiectul dosarului nr. x/2021 al Judecătoriei Reşiţa, care a fost respinsă, ca neîntemeiată; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1912 din 8 noiembrie 2022, Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.. A dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 2.505,33 RON către reclamant. A respinsă, în rest, cererea. A respins, ca neîntemeiată, cererea accesorie a reclamantului.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 141 din 24 mai 2023, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 1912 din 8 noiembrie 2022, pronunţate de Tribunalul Caraş-Severin, în contradictoriu cu intimatul B.. A schimbat în parte sentinţa civilă apelată în sensul că l-a obligat pe pârâtul B. la plata către reclamantul A. a sumei de 1.720, cu titlu de cheltuieli de judecată. A menţinut, în rest, dispoziţiile sentinţei civile apelate. L-a obligat pe pârâtul-intimat la plata către reclamantul-apelant a sumei de 700 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 141 din 24 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a declarat recurs pârâtul B., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 452 C. proc. civ., acceptând ca reclamantul (sau orice parte din dosar) să se poată substitui rolului instanţei judecătoreşti şi să stabilească, pe cale separată, conform propriei aprecieri, cheltuielile de judecată la care se consideră îndreptăţit, precum şi eventualele dobânzi sau penalităţi aferente.

O astfel de interpretare a fost considerată că este de natură să nege rolul instanţei de judecată în stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată, deşi prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 59 din 18 septembrie 2017 s-a stabilit că instanţa de judecată este în drept să aprecieze asupra acestora şi să oblige pârâtul la suportarea lor.

Recurentul a invocat dispoziţiile art. 452 raportate la cele art. 453 alin. (1) C. proc. civ., susţinând că instanţa de judecată este singura care se poate pronunţa cu privire la admiterea şi la valoarea cheltuielilor de judecată.

A arătat că a achiesat la cuantumul onorariului de avocat, precum şi al taxei judiciare de timbru anterior primului termen de judecată, acest aspect reieşind din întâmpinarea depusă la fond, prima instanţă reţinând corect că au fost recunoscute pretenţiile solicitate prin cererea de chemare în judecată, constând în cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2021 al Judecătoriei Reşiţa, excepţie făcând suma de 12,30 RON, achitată pentru transmiterea corespondenţei (a întâmpinării, expediate din eroare Judecătoriei Reşiţa), precum şi suma de 134.54 RON, reprezentând costuri pentru listarea/fotocopierea înscrisurilor depuse de reclamant la dosarul menţionat.

Recurentul a apreciat că în mod judicios instanţa de fond nu a acordat dobânda solicitată, deoarece reclamantul nu a avut o creanţă certă, lichidă şi exigibilă în privinţa sumelor solicitate, dobândind acest caracter numai după rămânerea definitivă a sentinţei.

A învederat că reclamantul nu a mai solicitat acordarea dobânzii legale cuvenite în apel, de 50.49 RON, conform prevederilor O.G. nr. 13/2011, pe motiv că punerea în întârziere a recurentului nu putea fi reţinut în speţă.

Recurentul a menţionat că nu a dat curs notificării reclamantului, faţă de susţinerea acestuia în sensul că va solicita cheltuielile de judecată din dosarul nr. x/2021 al Judecătoriei Reşiţa, pe cale separată. A invocat dispoziţiile art. 1489 C. civ. şi a învederat că prin întâmpinarea depusă în faţa Curţii de Apel Timişoara a arătat că intimatul a înţeles greşit instituţia cheltuielilor solicitate pe cale separată, punându-l în întârziere înainte ca suma determinată cu acest titlu să fie supusă controlului judiciar.

A afirmat că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat greşit prevederile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., ca urmare a admiterii integrale a cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul nr. x/2021 al Judecătoriei Reşiţa, în condiţiile în care acţiunea dedusă judecăţii în acest dosar a fost admisă în parte.

În esenţă, instanţa de fond a admis în parte primul capăt de cerere, privind cheltuielile de judecată solicitate pe cale separată, şi a respins în totalitate cel de-al doilea capăt de cerere, ce viza plata sumei de 100.000 euro, reprezentând daune morale pentru repararea prejudiciului moral, care ar fi fost cauzat prin promovarea unei acţiuni civile în justiţie împotriva intimatului.

Or, cheltuielile de judecată au fost ocazionate de promovarea de către acesta a unei acţiuni civile, susţinute integral. Faptul că, ulterior pronunţării soluţiei de către prima instanţă intimatul nu a înţeles să atace sentinţa instanţei de fond sub aspectul soluţiei pronunţate asupra celui de-al doilea capăt de cerere nu poate echivala cu o cuantificare raportată doar la partea din hotărâre care a nemulţumit intimatul, ci aceasta trebuie să privească acţiunea introductivă de instanţă, în ansamblul său.

Având în vedere că în prezentul dosar au fost admise în parte cheltuielile de judecată solicitate pe cale separată, fiind înlăturate cele efectuate cu fotocopierea unor documente şi cele privind dobânda legală, cuantumul sumei ar fi trebuit redus proporţional cu partea din pretenţii care a fost admisă.

Recurentul a criticat hotărârea curţii, care a admis apelul intimatului cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, şi a dispus obligarea sa la plata parţială a cheltuielilor de judecată efectuate de această parte în apel, constând în onorariu de avocat şi taxa judiciară de timbru.

A apreciat că hotărârea instanţei de apel este consecinţa aplicării greşite a normelor de drept material, respectiv art. 1349, art. 1357 C. civ., precum şi a art. 452-454 C. proc. civ., situaţie ce se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din acest ultim act normativ.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la data de 15 septembrie 2023, în termenul procedural, intimatul a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La data de 20 februarie 2024, intimatul a depus concluzii scrise, prin care a reiterat aspectele susţinute prin întâmpinare, şi a solicitat obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 3.086 RON, reprezentând onorariu de avocat, conform dovezilor de plată anexate, respectiv factura şi chitanţa seria x nr. x din 13 februarie 2024, emise de Cabinet de Avocat C..

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat în cauza de faţă obligarea pârâtului intimat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2773,11 RON efectuate în cadrul dosarului nr. x/2021 al Judecătoriei Reşiţa soluţionat definitiv, sumă actualizată cu dobânda legală precum şi obligarea pârâtului intimat la plata sumei de 100.000 Euro cu titlu de daune morale.

Pârâtul, prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe anterior primului termen de judecată, a arătat că este de acord cu admiterea în parte a cererii de chemare în judecată cu privire la suma de 2505,33 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2021 al Judecătoriei Reşiţa, solicitând respingerea în rest a pretenţiilor reclamantului apelant.

Prima instanţă, prin sentinţa civilă nr. 1912/08.11.2022, reţinând că pârâtul a recunoscut pretenţia reclamantului de a-i plăti suma 2505 RON, dovedite în condiţiile art. 452 teza a I-a C. proc. civ., prin depunerea facturilor nr. x/01.09.2021 şi nr. y/05.10.2021, chitanţa nr. x/01.07.2022, a admis reclamantului în parte acest petit, şi l-a obligat pe pârât la plata sumei de 2.505 RON către cel dintâi.

Tribunalul nu a acordat dobânda solicitată, apreciind, având în vedere inclusiv art. 1489 C. civ., că reclamantul nu a avut o creanţă certă, lichidă şi exigibilă în privinţa acestor sume, ea devenind astfel, numai după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri judecătoreşti, situaţie în raport de care a apreciat că nu este incidentă în speţă referitor la dobândă nici punerea în întârziere, folosită ca argument de reclamant.

În ceea ce priveşte pretenţiile privind cheltuielile de judecată ce au constituit obiectul cererii constând în suma de 134,54 RON reprezentând tarife aferente serviciilor de listare/fotocopiere a înscrisurilor pe care reclamantul ar fi fost nevoit să le depună la dosarul Judecătoriei Reşiţa, acestea au fost respinse, nefiind dovedit cert ca fiind efectuate pentru dosarul nr. x/2021 al Judecătoriei Reşiţa.

Cu referire la petitul doi al cererii reclamantului, de obligare a pârâtului la 100.000 euro daune morale pentru repararea prejudiciului moral cauzat prin acţiunea în justiţie, respinsă definitiv ca vădit neîntemeiată, în dosarul x/2021 anterior menţionat, instanţa l-a respins ca neîntemeiat.

Instanţa a respins, totodată, cererea accesorie a reclamantului, de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în cauza pendinte, reţinând că acesta din urmă a recunoscut prin întâmpinare pretenţiile reclamantului referitoare la cheltuielile efective, certe şi dovedite, efectuate în dosarul nr. x/2021 al Judecătoriei Reşiţa, apreciindu-se că în cauză nu este incidentă ultima teză a art. 454 C. proc. civ., în referire la dispoziţiile art. 1522 alin. (5) din C. civ., deoarece pârâtul nu avea nicio obligaţie stabilită a fi executată către reclamant.

Prin decizia ce face obiectul recursului de faţă, Curtea de apel, reţinând că limitele devoluţiunii au fost stabilite prin apelul reclamantului doar în raport de soluţia primei instanţe de respingere a cererii accesorii de acordare a cheltuielilor de judecată în cadrul prezentului litigiu, a apreciat că, faţă de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, exonerarea pârâtului intimat de la plata cheltuielilor de judecată efectuate în faţa primei instanţe cu aplicarea disp. art. 454 C. proc. civ. este nelegală şi netemeinică.

Astfel, a fost admis apelul reclamantului apelant, fiind schimbată în parte sentinţa civilă apelată în sensul obligării pârâtului intimat şi la cheltuielile de judecată efectuate în faţa primei instanţe.

Printr-o primă critică de nelegalitate formulată prin prezentul recurs, recurentul pârât a susţinut că instanţa de apel ar fi interpretat greşit prevederile art. 452 C. proc. civ. - conform cărora "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei" -, acceptând ca reclamantul (sau orice parte din dosar) să se poată substitui rolului instanţei judecătoreşti şi să stabilească, pe cale separată, conform propriei aprecieri, cheltuielile de judecată la care se consideră îndreptăţit, precum şi eventualele dobânzi sau penalităţi aferente.

Critica, care poate fi analizată prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizând nerespectarea unor norme de drept procesual, este nefondată.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată"

În temeiul acestor prevederi legale, obligaţia de restituire a cheltuielilor de judecată se fundamentează pe culpa procesuală, astfel încât partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea care a câştigat procesul, valorificarea dreptului la acordarea cheltuielilor de judecată având ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat acesteia.

În acest cadru, pentru stabilirea persoanei care va suporta aceste cheltuieli relevantă este modalitatea de tranşare a diferendului, întrucât poziţia juridică de parte câştigătoare este determinată de raportul dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea finală de soluţionare a litigiului.

Prin urmare, textul de lege invocat instituie prezumţia de culpă procesuală a celui ce cade în pretenţii, pentru că, dacă debitorul din raportul juridic ce face obiectul judecăţii şi-ar fi respectat obligaţia, creditorul obligaţiei nu ar fi trebuit să suporte sarcinile pecuniare ale unui proces.

Astfel, neacordarea cheltuielilor de judecată, în ipoteza dovedirii lor, este posibilă numai dacă nu există culpă procesuală a celui care pierde procesul, sau în limitele procesuale date de dispoziţiile art. 454 C. proc. civ.

Revenind la raportul juridic dedus judecăţii, trebuie subliniat că, întrucât reclamantul nu a solicitat cheltuielile de judecată în litigiul originar (ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2021 al Judecătoriei Reşiţa), neformulând o astfel de cerere accesorie şi optând pentru solicitarea pe cale separată a acestora într-un litigiu ulterior şi distinct, formulând o atare pretenţie pe calea unei cereri principale în prezenta cauză, acest litigiu ulterior este unul autonom în raport cu cel iniţial - fiind deci supus, din punct de vedere procesual, unor reguli proprii de judecată şi probaţiune.

În acest sens, referitor la cererile având un asemenea obiect, prin Decizia Î.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 59 din 18 septembrie 2017 (publicată în M. Of. nr. 871 din 6 noiembrie 2017), decizie prin care s-a statuat, cu caracter obligatoriu, conform art. 521 C. proc. civ., că "în cauzele având ca obiect obligarea pârâtului la suportarea pretenţiei constând în cheltuielile de judecată generate de un alt litigiu soluţionat definitiv, dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. rămân aplicabile", s-a reţinut că "atât sub reglementarea C. proc. civ. de la 1865, cât şi sub cea a actualului cod, literatura de specialitate şi jurisprudenţa au fost unanime în a accepta posibilitatea pentru cel care câştigă procesul - şi care, din varii motive, fie nu solicită cheltuielile de judecată prilejuite de susţinerea acestuia în chiar cursul procesului ori, deşi le solicită, instanţa omite să se pronunţe asupra lor - de a le recupera pe calea unei acţiuni separate şi autonome faţă de litigiul care le-a generat, acţiune ce poate fi formulată în termenul general de prescripţie de 3 ani de la soluţionarea definitivă a acestuia" (paragraful 75)., (…) Faptul că obiectul pretenţiilor îl constituie obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată generate de un alt proces nu are nicio relevanţă asupra modului de aplicare a dispoziţiilor art. 453 din C. proc. civ. în cel de-al doilea litigiu. De asemenea, întocmai ca în orice alt proces, în care judecătorii acordă părţii care a câştigat procesul rambursarea cheltuielilor de judecată doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil, şi în cazul litigiilor analizate instanţa de judecată este în drept să aprecieze asupra cheltuielilor provocate de actualul proces şi să oblige pârâtul la suportarea lor în aceleaşi condiţii, aşa după cum partea care a căzut în pretenţii poate beneficia de clemenţa legii dacă are conduita reglementată de dispoziţiile art. 454 din C. proc. civ..". (paragrafele 92-93)

Raportându-se la aceste repere normative şi jurisprudenţiale, Înalta Curte constată că, contrar celor susţinute de recurent, deducând judecăţii pe calea unei acţiuni distincte pretenţiile sale având ca obiect cheltuielile de judecată ocazionate de litigiul anterior dintre părţi, reclamantul a supus controlului judecătoresc temeinicia solicitărilor sale referitoare la obligarea pârâtului, ca parte căzută în pretenţii, la suportarea definitivă a acestora, cadru procesual în limitele căruia, conform art. 9 C. proc. civ., ambele instanţe devolutive s-au pronunţat, pe baza probelor administrate în prezenta cauză.

În speţa de faţă, instanţa de apel, în exercitarea controlului judiciar specific, a avut în vedere în mod corespunzător prevederile art. 452-453 C. proc. civ. referitoare la cheltuielile de judecată, în aplicarea cărora a avut în vedere prejudiciul real al părţii care a achitat sumele de bani cu acest titlu în proces, precum şi faptul că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care au fost dovedite şi constituie cheltuieli necesare care au fost făcute în mod real.

Din această perspectivă, nu pot fi primite nici alegaţiile recurentului privitoare la o corelaţie necesară între certitudinea creanţei deduse judecăţii şi posibilitatea părţii pârâte de a se manifesta în sensul recunoaşterii respectivei pretenţii, fiind irelevant că o parte dintre sumele solicitate prin acţiune au fost apreciate, în urma cercetării judecătoreşti, ca fiind nedovedite, respectiv, că pretenţiile au fost găsite doar parţial întemeiate, astfel cum, este lipsită de relevanţă, împrejurarea că reclamantul nu a înţeles să exercite apel împotriva soluţiilor date de prima instanţă referitor la celelalte capete de cerere formulate prin acţiune.

În ceea ce priveşte recunoaşterea pretenţiilor în conformitate cu art. 454 C. proc. civ., reiterată de recurentul pârât ca argument în dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate împotriva deciziei de apel, aceasta trebuie să fie efectivă şi integrală, raţiunea reglementării invocate fiind aceea de a se evita dezbaterile contradictorii care ar determina angajarea unor cheltuieli de judecată suplimentare, mărturisirea din partea pârâtului urmând a fi unicul temei al adoptării hotărârii.

Sub acest aspect, instanţa a interpretat şi a aplicat corect acest text legal, reţinând că în prezenta cauză, condiţia recunoaşterii pârâtului ca şi o mărturisire simplă nu este îndeplinită, recunoaşterea pârâtului intimat efectuată prin întâmpinare nefiind una totală, ci una parţială.

De asemenea, au fost avute în vedere în această manieră şi statuările cu caracter obligatoriu ale instanţei supreme din cuprinsul Deciziei nr. 21 din 17 octombrie 2022 pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 454 C. proc. civ., (publicată în M.Of. nr. 1091 din 11 noiembrie 2022), decizie prin care s-a arătat că "pentru ca pârâtul să beneficieze de exonerare de la plata cheltuielilor de judecată trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de legiuitor, doar în acest mod putând fi preîntâmpinat comportamentul abuziv al ambelor părţi, încurajându-se executarea voluntară a obligaţiilor şi soluţionarea amiabilă a litigiilor. Prin urmare, ori de câte ori recunoaşterea pârâtului, prin modalitatea sau momentul realizării sale, nu poate servi ab initio scopurilor urmărite de legiuitor prin instituirea excepţiei, acesta nu poate beneficia de aplicarea dispoziţiei exoneratoare.

(…) Ca atare, aceste dispoziţii, derogatorii de la regula achitării de către partea căzută în pretenţii a cheltuielilor de judecată, sunt aplicabile doar în cazurile în care litigiul vizează o pretenţie a reclamantului care să poată fi recunoscută şi în care, din punct de vedere legal, recunoaşterea pârâtului poate avea ca efect stingerea procesului. Exonerarea prevăzută de art. 454 din C. proc. civ. acţionează în favoarea pârâtului care a recunoscut pretenţiile reclamantului în forma şi până la termenele prevăzute de acest text, cu condiţia ca litigiul să fie de natură a se stinge prin simpla recunoaştere a pretenţiilor de către pârât, recunoaştere care prin ea însăşi poate conduce la realizarea în substanţă a pretenţiilor reclamantului, şi nu doar la valorificarea ei în plan probatoriu de către instanţă" (paragrafele 61, 62).

Nu poate fi primită nici critica de recurs, subsumată aceluiaşi motiv de casare, potrivit căreia instanţa de apel a interpretat şi a aplicat greşit prevederile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., ca urmare a admiterii integrale a cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul nr. x/2021 al Judecătoriei Reşiţa, în condiţiile în care acţiunea dedusă judecăţii în acest dosar a fost admisă în parte.

Situaţia admiterii parţiale a pretenţiilor deduse judecăţii este reglementată prin dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., dispoziţii conform cărora "judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată" şi "dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată".

Prin urmare, în acest caz, instanţa învestită cu cereri accesorii având ca obiect cheltuielile de judecată trebuie să le soluţioneze ţinând seama de împrejurarea că ambele părţi sunt în culpă procesuală, revenindu-i şi reclamantului o asemenea culpă din cauză că a solicitat mai mult decât i se datora.

Cu toate acestea, trebuie să rămână aplicabil acelaşi principiu conform căruia cel care suportă cheltuielile de judecată este cel care a pierdut procesul, norma sus-menţionată permiţând instanţei doar să acorde părţii câştigătoare o parte din cheltuielile de judecată sau chiar să compenseze cheltuielile de judecată, solicitate în cauză, în măsura în care există o cerere similară formulată de pârât.

Rezultă, aşadar, că partea care pierde procesul va suporta, la cererea părţii care a câştigat, integral sau parţial, inclusiv cheltuielile de judecată făcute de aceasta din urmă în respectivul proces sau va putea beneficia cel mult de o compensare totală a acestor cheltuieli cu propriile cheltuieli, corespunzător culpei procesuale reţinute (în măsura în care pretenţia admisă este, eventual, disproporţionată faţă de cea afirmată).

Înalta Curte constată că instanţa de apel s-a raportat în mod corect în speţă la textul art. 453 C. proc. civ., reţinând caracterul real, necesar şi rezonabil al cheltuielilor ocazionate de acest litigiu faţă de împrejurarea că pârâtul intimat a căzut în pretenţii şi l-a obligat pe acesta din urmă la plata acestora, în condiţiile în care a stabilit, pe baza dovezilor prezentate, că atât taxa judiciară de timbru achitată în faţa primei instanţe cât şi onorariul avocaţial, reprezentând elementele componente ale respectivelor cheltuieli, au fost aferente primului capăt de cerere al acţiunii formulate de reclamant.

Nu poate fi validată nici critica recurentului vizând acordarea cheltuielilor de judecată aferente fazei procesuale a apelului, constând în onorariul apărătorului ales al părţii adverse, având în vedere incidenţa prevederilor art. 453 C. proc. civ. şi în această cale de atac, în conformitate cu dispoziţiile art. 482 C. proc. civ., precum şi culpa procesuală reţinută în sarcina intimatului, în contextul admiterii apelului promovat de partea adversă.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul art. 496 din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat.

Văzând şi prevederile art. 453 comb. cu art. 494 C. proc. civ., Curtea, reţinând culpa procesuală a recurentului, îl va obliga pe acesta la plata către intimatul-reclamant a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţial achitat pentru faza recursului, conform chitanţei doveditoare depuse la dosar .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 141 din 24 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Obligă pe recurentul-pârât la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 3.086 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.