Civil liability for criminal fraud: res judicata of conviction on tort elements and contractual framework exclusion

Şedinţa publică din data de 6 martie 2024

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia I civilă, în data de 3 iunie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta Casa de Asigurări de Sănătate Bihor a solicitat obligarea pârâtei A. la plata sumei de 494.189,70 RON, din care 268.664,33 RON debit, reprezentând contravaloare reţetelor prescrise în mod nelegal şi pentru care a fost condamnată penal, 152.557,00 RON, reprezentând majorări, iar 72.968,37 RON, reprezentând penalităţi calculate de la data plăţii reţetelor până la data de 07.10.2020 şi în continuare până la plata efectivă.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 27 şi art. 28 C. proc. pen., art. 1349, art. 1350, art. 1357 şi art. 1359 din C. civ., precum şi art. 280 din Legea nr. 95/2006.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bihor

Prin sentinţa civilă nr. 45/C din 7 martie 2022, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia I civilă, a fost admisă cererea formulată de reclamanta Casa de Asigurări de Sănătate Bihor, în contradictoriu cu pârâta A., având ca obiect pretenţii, a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 494.189,70 RON, compusă din 268.664,33 RON, debit principal constând în contravaloarea a 1.275 de reţete prescrise în mod nelegal, suma de 152.557 RON, reprezentând majorări şi suma de 72.968,37 RON, reprezentând penalităţi calculate de la data plăţii reţetelor şi până la 07.10.2020, precum şi majorări şi/sau penalităţi calculate asupra debitului principal de 268.664,33 RON, potrivit art. 731 din Legea nr. 500/2002, de la data de 08.10.2020 şi până la plata efectivă.

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Oradea

Prin decizia civilă nr. 136/A/2023 din 2 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta A., în contradictoriu cu intimata Casa de Asigurări de Sănătate Bihor, împotriva sentinţei civile nr. 45/C din 07 martie 2022, pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a păstrat-o în totalitate.

4. Calea de atac a recursului

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în data de 3 mai 2023.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi a sentinţei pronunţate în primă instanţă, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare Tribunalului Bihor, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Oradea.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a învederat că instanţa de fond nu a cercetat fondul cauzei şi, deşi a reţinut că, potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, cu toate acestea, a reţinut autoritatea de lucru judecat şi cu privire la vinovăţia persoanei, existenţa şi întinderea prejudiciului.

Raportat la aceste aspecte, instanţa de fond nu a procedat la o analiză efectivă a fondului cauzei, nu a dispus o administrare a probelor conform principiului nemijlocirii prevăzut de art. 6 C. proc. civ., ci, în baza efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, a admis acţiunea formulată de reclamantă, cu încălcarea prevederilor art. 486 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cu care hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile, şi a deciziei CCR nr. 322/2016.

Cu toate acestea, şi instanţa de apel s-a limitat a reţine faptul că în speţă sunt incidente prevederile art. 1349 C. civ., fapta cauzatoare de prejudiciu fiind prevăzută de legea penală, fără a răspunde în concret criticilor formulate de către pârâtă prin cererea de apel care vizau lipsa cercetării judecătoreşti în ceea ce priveşte întinderea prejudiciului, motiv pentru care hotărârea nu respectă dispoziţiile legale privind motivarea hotărârii cuprinse în art. 425 alin. (1) lit. b), art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din CEDO.

A mai criticat recurenta că instanţa de fond nu a administrat proba cu înscrisuri, iar această probă a fost administrată în dosarul de urmărire penală de către partea civilă exclusiv, fără ca recurenta să aibă posibilitatea contestării probelor în faţa instanţei de judecată, fiindu-i încălcat dreptul la un proces echitabil.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut aplicarea greşită a prevederilor art. 1349 C. civ. şi încălcarea art. 1350 din cod.

Prin decizia recurată s-a reţinut că sunt aplicabile prevederile art. 1349 C. civ. prin raportare la prevederile art. 19 C. proc. pen., în condiţiile în care în cadrul acestui text legal se prevede expres că această răspundere se reţine doar în situaţia în care acţiunea civilă se exercită în cadrul procesului penal.

Raportat la acest aspect, instanţa în mod greşit a soluţionat cauza prin raportare la prevederile art. 1349 C. civ. în condiţiile în care în cauză sunt incidente prevederile art. 1350 din cod, ceea ce atrage inadmisibilitatea acţiunii, instanţa de fond în mod greşit reţinând condiţiile răspunderii civile delictuale în condiţiile în care între părţile litigiului a fost încheiat Contractul-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2011-2012, aprobat prin H.G. nr. 1389/2010.

Astfel, între părţi exista un raport juridic contractual, conform legii, motiv pentru care reclamanta nu avea un drept de opţiune între răspunderea civilă contractuală şi răspunderea civilă delictuală, care se angajează numai în ipotezele în care prejudiciul a fost cauzat victimei în afara unei legături contractuale între aceasta şi persoana răspunzătoare.

Recurenta a susţinut că acţiunea în răspundere delictuală este inadmisibilă întrucât reclamanta avea o singură opţiune, şi anume acea de a solicita repararea prejudiciului în temeiul răspunderii contractuale, făcând referire la decizia nr. 1134 din 5 iunie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Astfel, în mod greşit instanţa de apel a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în condiţiile în care atât prin acţiunea formulată, cât şi prin hotărârea atacată, s-a arătat că prin emiterea reţetelor s-ar fi cauzat un prejudiciu atât CNAS cât şi CJAS, iar în cadrul acţiunii penale, intimata a formulat apel împotriva sentinţei penale nr. 205/P/2020 pronunţată de Tribunalul Bihor în dosarul x/2020 prin care s-a soluţionat acordul de recunoaştere a vinovăţiei, indicând faptul că doar CNAS este instituţia abilitată cu privire la gestionarea bazei de date în care sunt implementate reţetele emise de către subscrisa.

Cu toate acestea, reclamanta a formulat acţiunea în nume propriu şi nu a formulat acţiunea şi în reprezentarea CNAS, motiv pentru care instanţa a dat mai mult decât s-a cerut, reclamanta arătând că suma solicitată cu titlu de prejudiciu reprezintă atât sume cuvenite CNAS, cât şi reclamantei.

A mai criticat recurenta greşita aplicare a prevederilor art. 1349 C. civ., în condiţiile în care întinderea prejudiciului nu a fost dovedită de către intimată, iar încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu înseamnă că a recunoscut implicit şi producerea prejudiciului sau întinderea acestuia.

Având în vedere şi considerentele deciziei penale, recurenta a susţinut că nu se poate reţine că prejudiciul şi întinderea acestuia au fost recunoscute de pârâtă. Prejudiciul a fost calculat prin raportare la un număr de 1275 de reţete false, emise în perioada 2012-2015, însă recurenta a susţinut că nu a mai fost prezentă la cabinet din octombrie 2014, perioada fiind preluată din acordul de recunoaştere a vinovăţiei, care se referă la toţi inculpaţii cercetaţi de DIICOT - ST Oradea.

În ceea ce priveşte întinderea prejudiciului, recurenta a arătat că a susţinut în mod repetat implicarea societăţii B. S.R.L., fiind reţinute greşit prevederile art. 1382 C. civ., respectiv solidaritatea între recurentă şi societatea farmaceutică, în condiţiile în care şi aceasta din urmă avea contract încheiat cu reclamanta.

Printr-o altă critică, recurenta a susţinut că, în mod greşit, s-a dispus aplicarea în cauză a prevederilor art. 731 din Legea nr. 500/2002 cu toate că nu sunt îndeplinite condiţiile legale reţinute de către instanţa de fond întrucât prejudiciul nu a fost stabilit de organele de control, textul legal fiind limitativ cu privire la acest aspect.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 12 iunie 2023, intimata-reclamantă Casa de Asigurări de Sănătate Bihor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul declarat de recurenta-pârâtă, raportat la dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Printr-o primă critică, recurenta a susţinut, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că instanţele de fond nu au procedat la o analiză efectivă a fondului cauzei, nu au dispus o administrare a probelor, respectiv a probei cu înscrisuri, ceea determinat, în opinia părţii, încălcarea art. 6 din C. proc. civ. şi a deciziei CCR nr. 322/2016.

Critica este nefondată.

Înainte de a răspunde criticii formulate, cu titlu preliminar, este necesar a se clarifica obiectul căii de atac deduse judecăţii. În acest sens, referitor la susţinerea recurentei că declară calea de atac a recursului atât împotriva sentinţei primei instanţe, cât şi împotriva celei pronunţate în apel, se reţine că obiectul recursului este reprezentat, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (1) C. proc. civ., de hotărârile date în apel, de cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege.

Cum sentinţa recurată fost pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia civilă, iar partea a promovat împotriva acestei hotărâri calea de atac specifică, prevăzută de lege (apelul fiind respins, ca nefondat, prin decizia recurată), reiese că recurenta nu are deschisă calea recursului împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, motiv pentru care vor fi analizate criticile vizând necercetarea fondului de către prima instanţă prin raportare la argumentele instanţei de apel care a analizat şi răspuns acestei critici invocate prin motivele de apel.

Luând în examinare critica ce vizează necercetarea fondului de către instanţele de fond, care, în opinia recurentei, s-au limitat la a reţine autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, fără a analiza fondul cauzei şi cu ignorarea dispoziţiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen., se observă că, prioritar analizării îndeplinirii condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale, instanţele de fond au avut de stabilit dacă sentinţa penală, prin care recurenta a încheiat un acord de recunoaştere a vinovăţiei, fiind condamnată penal pentru săvârşirea infracţiunilor de fraudă informatică şi fals informatic, în formă continuată, se impune cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză.

Este necontestat în cauză că prin sentinţa penală nr. 205/P/2020 pronunţată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2020, inculpata A. a fost condamnată la 2 ani şi 2 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de fraudă informatică, în formă continuată în temeiul art. 249 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 480 alin. (4) C. proc. pen., 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunii de fals informatic în formă continuată, în temeiul art. 325 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 480 alin. (4) C. proc. pen., apoi, în temeiul 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) C. pen., instanţa a contopit cele două pedepse rezultând în final o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare şi, în temeiul art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei.

În temeiul art. 486 alin. (2) teza I C. proc. pen., instanţa penală a lăsat nesoluţionată latura civilă, hotărârea primei instanţe fiind confirmată inclusiv cu privire la latura civilă prin decizia penală nr. 137/A/2021 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2020, prin care a fost respins apelul declarat pe latură civilă de reclamanta din prezenta cauză, ceea ce a determinat declanşarea litigiului civil de faţă, având ca obiect solicitarea reclamantei Casa de Asigurări de Sănătate Bihor de obligare a pârâtei la repararea prejudiciului rezultat din producerea infracţiunii.

În considerentele hotărârii penale menţionate, s-a reţinut că inculpata a săvârşit infracţiunile de fraudă informatică şi fals informatic, în formă continuată, prin care a contribuit la producerea unui prejudiciu bugetului reclamantei în valoare totală de 268.664,33 RON.

La încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi, astfel cum se reţine în cuprinsul hotărârii, inculpata a declarat expres, în prezenţa avocatului ales, că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa şi că acceptă încadrarea lor juridică. Totodată, în cuprinsul acordului de recunoaştere a vinovăţiei s-a reţinut că valoarea compensată a celor 1275 reteţe medicale este de 268.664,33 RON, iar aceste reţete nu au fost emise în favoarea pacientului pe numele căruia s-au eliberat, reţete care au fost predate, direct sau indirect, societăţii comerciale B. S.R.L. pentru decontarea prin intermediul farmaciilor deţinute de această societate a sumelor reprezentând valoarea compensată a medicamentelor prescrise fictiv, în scopul obţinerii unor beneficii materiale atât pentru inculpată, cât şi pentru reprezentantul farmaciei, fiind prejudiciat astfel bugetul CNAS şi CJAS cu sumele decontate nejustificat în baza reţetelor medicale.

Prin critica formulată, recurenta-pârâtă a afirmat, în esenţă, că sentinţa instanţei penale, prin care a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de acesta, nu are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză cu privire la întinderea prejudiciului.

Potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, iar potrivit art. 486 alin. (2) din acelaşi cod, invocat şi de recurentă, "în cazul în care instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă. În această situaţie, hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile".

Totodată, potrivit art. 27 alin. (2) C. proc. pen., "Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în faţa instanţei civile."

Or, raportat la dispoziţiile legale evocate, dacă legea menţionează în mod expres că hotărârea nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului, este evident că, per a contrario, are autoritate în ceea ce priveşte celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale, inclusiv asupra existenţei prejudiciului, aşa cum rezultă din dispoziţia evocată anterior, dar şi din specificul acordului de recunoaştere a vinovăţiei.

După cum reiese din dispoziţiile art. 479 C. proc. pen., acordul de recunoaştere a vinovăţiei este actul juridic prin care inculpatul recunoaşte atât săvârşirea infracţiunii pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, cât şi pedeapsa aplicată.

Susţinând că hotărârea de admitere a acordului nu are autoritate de lucru judecat, recurenta-pârâtă nu neagă comiterea infracţiunii pentru care a încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi pentru care a fost condamnată de către instanţa penală, ci nu este de acord cu valoarea prejudiciului, care aşa cum s-a arătat anterior, a fost menţionată în acordul de recunoaştere a vinovăţiei, pe care acesta nu l-a contestat, ci l-a semnat fără obiecţiuni în prezenţa unui avocat.

Referitor la existenţa prejudiciului, Înalta Curte reţine că pârâta a fost condamnată pentru comiterea infracţiunilor de fraudă informatică şi fals informatic de evaziune fiscală, contravaloarea actelor materiale ce intră în conţinutul acestor infracţiuni (cele 1275 reţete emise fictiv) fiind evidenţiată într-un tabel în cuprinsul acordului de recunoaştere a vinovăţiei semnat de recurentă, în care sunt menţionate seria şi numărul fiecărei reţete medicale, data prescrierii şi eliberării, valoarea compensată a fiecărei reţete (iar la final valoarea totală) şi numele fiecărui pacient.

În ceea ce priveşte întinderea prejudiciului, recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a răspuns criticilor formulate care vizau lipsa cercetării judecătoreşti relative la întinderea prejudiciului, hotărârea recurată nerespectând dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Critica nu este fondată.

Din decizia recurată reiese că instanţa de apel a apreciat că ceea ce are de dezlegat instanţa civilă în cazul lăsării nesoluţionate a laturii civile din procesul penal este întinderea prejudiciului cauzat părţii civile, implicit a legăturii de cauzalitate între fapta penală şi prejudiciul a cărui reparare se solicită.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că prin acordul de vinovăţie, încheiat de pârâtă, aceasta a recunoscut emiterea unui număr de 1275 de reţete false, identificate cu serie şi număr, dată prescriere, dată eliberare şi nume beneficiar, reţete consemnate în cuprinsul hotărârii judecătoreşti penale care, deşi nu are autoritate de lucru judecat, totuşi are, potrivit art. 434 C. proc. civ., forţa probantă a unui înscris autentic al cărui conţinut poate fi înlăturat doar prin înscriere în fals, în acest caz desfiinţarea în căile de atac legale a hotărârii judecătoreşti prin care s-a încheiat acordul.

Prima instanţă a reţinut emiterea de către pârâtă a celor 1275 reţete fictive, pe care aceasta le-a recunoscut prin acordul de recunoaştere a vinovăţiei, iar cu privire la prejudiciu a apreciat că este compus din cel puţin valoarea cumulată a reţelor emise, aceste argumente fiind confirmate de instanţa de apel prin respingerea căii de atac formulate de pârâtă.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţele de fond nu au preluat tale quale întinderea prejudiciului din dosarul penal, ci au efectuat o proprie evaluare a înscrisurilor depuse la dosar de reclamantă, analizând coroborat probatoriul şi integrand în raţionament argumente din hotărârea penală, iar în urma administrării probatoriului au apreciat că este dovedită legătura de cauzalitate între infracţiunile comise de pârâtă şi prejudiciul cauzat reclamantei intimate, precum şi cuantumul acestuia de 268.664,33 RON debit principal, la care prima instanţă a acordat accesoriile prevăzute de lege (majorări şi penalităţi).

Aşadar, nu se poate reţine că instanţa de apel nu a motivat hotătârea sau că nu a efectuat o cercetare judecătorească, neputându-se constata o încălcare a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ. sau a art. 21 alin. (3) din Constituţia României ori a art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că există prejudiciul solicitat de reclamantă, iar pârâta se identifică cu persoana condamnată în dosarul penal, având legitimare procesuală pasivă, fiind atrasă răspunderea civilă delictuală a acesteia, nu se poate constata absenţa unei motivări care să menţină soluţia pronunţată. Faptul că judecătorul interpretează dispoziţiile legale incidente în speţă într-o altă manieră decât cea agreată de parte, relevanţa acestora nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., motivarea unei hotărâri fiind o chestiune de esenţă, de conţinut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, cum este cazul în speţă.

Luând în examinare, în cele ce succed, critica circumscrisă motivului prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se observă că recurenta a criticat soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii, susţinând că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 1350 din C. civ., iar nu cele ale art. 1349 din cod, reţinute greşit de instanţă, pricina trebuind să fie soluţionată după regulile care reglementează răspunderea civilă contractuală, dat fiind contractul-cadru încheiat de părţi, iar nu în baza răspunderii civile delictuale.

În analiza acestei critici, este necesar a se sublinia că potrivit art. 19 din C. proc. civ., acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.

În acest sens, raportat la această normă de procedură penală, instanţele de fond au apreciat corect că în speţă sunt incidente dispoziţiile răspunderii civile delictuale întrucât prejudiciul cauzat de pârâtă este rezultatul comiterii unor infracţiuni, prescrierea de reţete prin încălcarea legii, în afara cadrului contractual existent între părţi, profitându-se doar de existenţa contractului, faptele pârâtei fiind de natură penală astfel cum s-a constatat definitiv prin hotărâri judecătoreşti.

Înalta Curte constată că norma de drept prevăzută de dispoziţiile art. 19 C. proc. pen. impune concluzia potrivit căreia partea reclamantă este îndreptăţită să ceară angajarea răspunderii civile delictuale a părţii inculpate în procesul penal în temeiul dispoziţiilor art. 1349 şi urm. C. civ., în cadrul procedurii judiciare de drept comun, guvernate de normele C. proc. civ.

Prin urmare, instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 1349 C. civ., motiv pentru care critica recurentei formulată sub acest aspect apare ca nefondată.

În ceea ce priveşte referirea recurentei la hotărârile pronunţate de instanţe de judecată inferioare instanţei supreme, dar şi la decizia nr. 1134/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, invocate cu titlu de practică judiciară, în privinţa cărora nu s-a demonstrat că vizează o situaţie juridică identică, pentru a aprecia asupra efectului pozitiv al lucrului judecat, Înalta Curte constată că invocarea acestora nu este suficientă pentru admiterea căii de atac deduse judecăţii, cu atât mai mult cu cât jurisprudenţa de speţă nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ.

Printr-o altă critică, nefondată, circumscrisă aceluiaşi motiv de casare, recurenta a invocat reţinerea greşită a dispoziţiilor art. 1382 din C. civ., respectiv solidaritatea dintre pârâtă şi societatea farmaceutică B. S.R.L., în condiţiile în care şi aceasta avea contract încheiat cu reclamanta.

În speţă, astfel cum s-a observat de către instanţele de fond, pârâta nu a formulat cerere de chemare în garanţie a societăţii farmaceutice a cărei implicare se reţine prin acordul de recunoaştere a vinovăţiei, motiv pentru care prin reţinerea art. 1382 C. civ., instanţa de apel a dorit să sublinieze că pârâta, căzută în pretenţii în prezenta pricină şi obligată să repare prejudiciul reclamantei, are posibilitatea de a se îndrepta ulterior împotriva societăţii implicate, pentru a se desocoti cu aceasta, iar o eventuală culpă a societăţii nu înlătură răspunderea civilă delictuală a pârâtei în prezenta cauză.

Printr-o ultimă critică, recurenta a susţinut greşita aplicare în cauză a prevederilor art. 731 din Legea nr. 500/2002, arătând că nu sunt îndeplinite condiţiile legale reţinute de instanţa de fond întrucât prejudiciul nu a fost stabilit de organele de control, textul legal fiind limitativ cu privire la acest aspect.

Recurenta susţine practic că aplicarea şi calcularea accesoriilor la datoria principală este doar atributul organelor de control competente.

Însă, o atare împrejurare nu se poate opune recunoaşterii de principiu a dreptului reclamantei la acordarea accesoriilor calculate la sumele ce constituie debit principal, întrucât într-o corectă interpretare şi aplicare corelată a dispoziţiilor art. 731 din Legea nr. 500/2002 şi ale art. 173 alin. (5) şi art. 174 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, adaptate circumstanţelor cauzei, decizia pe care o emit în mod obişnuit organele competente este substituită, în cazul dedus judecăţii, de hotărârea instanţelor judecătoreşti care stabileşte existenţa prejudiciului şi dispune recuperarea sa integrală, potrivit regimului legal sub care se află creanţa.

De altfel, într-o aplicare mutatis mutandis, în acelaşi sens a decis Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - completul competent să judece recursul în interesul legii prin decizia nr. 17/2015 (incidentă în cauză chiar dacă se referă la infracţunile de evaziune fiscală), prin care a hotărât că "În cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală", unificând o jurisprudenţă care, în cauze similare cu cea dedusă prezentei judecăţi, acorda (în una din orientările jurisprudenţiale contrare), sub formă de accesorii calculate la debitul principal, dobânzi legale calculate în baza O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 13/2011, în loc de dobânzi, penalităţi şi majorări de întârziere calculate în temeiul Codului de procedură fiscală.

Apreciind, pentru motivele anterior prezentate, că soluţia instanţei de apel, de admitere a cererii reclamantei de recunoaştere a dreptului la calcularea şi încasarea accesoriilor aferente debitului principal în temeiul art. 731 din Legea nr. 500/2002, corespunde unei dezlegări date cu legala interpretare şi aplicare a dreptului material aplicabil, instanţa de recurs va respinge critica recurentei formulată în acest sens.

Nefondată este şi critica privind faptul că instanţa a dat mai mult decât s-a cerut, pârâta fiind obligată prin hotărârea primei instanţe, menţinută în apel, la plata sumelor solicitate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată. Critica potrivit cu care reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată în nume propriu, şi nu şi în reprezentarea CNAS, nu prezintă relevanţă în speţă, cum întocmai a reţinut şi instanţa de apel în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active invocate de pârâtă, desocotirea între cele două instituţii publice cu privire la sumele recuperate în prezenta cauză nereprezentând aspecte care să o vizeze pe pârâtă sau care ar putea influenţa cursul prezentei judecăţi.

Pentru aceste considerente, ignorând restul criticilor de netemeinicie invocate de recurentă care excedează controlului de legalitate în recurs şi reţinând că motivele de casare invocate de recurentă sunt nefondate în ansamblul lor, decizia recurată fiind legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. împotriva deciziei civile nr. 136/A/2023 din 02 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 6 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.