Restitution denial vacated and remanded for rehearing on burden-of-proof error under Law No. 290/2003.

Şedinţa publică din data de 06 martie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 05 aug. 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor, anularea deciziei nr. 6330/01.07.2021 emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor de validare a hotărârii nr. 2566/02.07.2019 emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 şi obligarea pârâtei să emită o nouă decizie prin care să acorde despăgubiri pentru bunurile deţinute şi abandonate de către autorul sau în comuna Parcova. jud. Bălti, Basarabia.

În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să transmită dosarul Comisiei Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 pentru emiterea unei hotărâri prin care să se acorde compensaţii în baza actelor aflate la dosar.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 164/2014.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 413 din 24 martie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1318A din 05 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 413/24.03.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca nefondat.

A admis apelul declarat de apelanta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi a înlăturat considerentele din sentinţa apelată privitoare la dovedirea dreptului de proprietate la momentul refugiului, considerente ce au fost înlocuite cu cele din prezenta decizie.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1318A din 05 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamanta A., cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Prevalându-se de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei curţii de apel, recurate, cu rejudecarea cauzei pe fond, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a învederat că instanţele de fond au apreciat greşit că nu ar fi făcut dovada continuităţii dreptului de proprietate asupra bunurilor deţinute de autorul acesteia până la data refugiului, în condiţiile în care la dosar se află depuse atât titlul de proprietate nr. x/10.09.1929, precum şi declaraţiile de martori autentificate sub nr. x/29.11.2004 de BNP B. şi nr. 2370/04.11.2004 de BNP C..

A arătat recurenta că, în privinţa dovedirii continuităţii dreptului de proprietate, dispoziţiile art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1120/2006 prevăd că, pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 290/2003, persoanele îndreptăţite trebuie să facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită măsuri reparatorii, iar potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, cererile aflate în curs de soluţionare la comisiile judeţene, respectiv la Comisia municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 se analizează şi se soluţionează pe baza actelor, care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate.

Consideră recurenta că aceasta nu putea fi ţinută la a face dovada faptului negativ a neînstrăinării dreptului de proprietate până la momentul refugiului, şi că revenea intimatei ANRP dovedirea acestui fapt, dacă a invocat o atare chestiune.

Cum aceasta a făcut dovada dreptului de proprietate, iar intimata nu a făcut dovada ieşirii bunului din patrimoniul autorului acesteia anterior refugiului, se impunea admiterea acţiunii.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 25 septembrie 2023, intimata-pârâtă ANRP a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, însă, în motivare, a arătat că, în raport cu soluţiile pronunţate în alte dosare de către instanţele judecătoreşti, prin care s-a apreciat că, în conformitate cu art. 4 din Legea nr. 164/2014, continuitatea dreptului de proprietate poate fi dovedită şi cu declaraţii de martori, lasă la aprecierea instanţei soluţia ce urmează a se pronunţa în cauză.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti, 05 octombrie 2021, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 4711 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 06 martie 2024, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a şi rămas în pronunţare, în principal, asupra excepţiei nulităţii recursului iar, în subsidiar, pe fondul acestuia.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Prioritar, examinând motivele de recurs sub aspectul posibilităţii de încadrare a criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea vizează considerentele instanţei de apel, care au stat la baza soluţiei de respingere a căii de atac a apelului exercitate de recurentă, din perspectiva modalităţii în care aceasta a făcut aplicarea normelor de drept material incidente în cauză, referitoare la îndeplinirea condiţiilor în materia Legii nr. 164/2004 cu referire la regimul probator al pretenţiilor formulate în baza Legii nr. 290/2003.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului, urmând ca analiza legalităţii hotărârii recurate să fie realizată din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate prin cererea de recurs.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prevede că se poate solicita casarea unei hotărâri când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", prin nesocotirea unei asemenea norme sau prin interpretarea ei eronată.

Prevalându-se de acest motiv de casare, recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat normele de drept material prevăzute de art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, apreciind greşit că nu au fost depuse la dosar înscrisuri certificate de autorităţile competente, în sensul Legii nr. 164/2014, prin care să se ateste existenţa sau inexistenţa bunurilor deţinute de autorul acesteia în proprietate la momentul refugiului.

În argumentarea acestei critici, recurenta a menţionat că aceste constatări ale instanţei de apel sunt greşite, întrucât, încă de la data depunerii cererii de despăgubiri, aceasta a probat existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul autorului său, iar intimata nu a făcut dovada înstrăinării acestui drept anterior refugiului din 1944. Totodată, a menţionat că, anterior termenului de judecată fixat pentru soluţionarea recursului, la 06 martie 2024, acesta a completat dosarul şi cu negaţii de la autorităţile competente, prin care se atestă lipsa identificării unor documente referitoare la bunurile imobile deţinute de D. în localitatea Parcova, jud. Bălţi.

În examinarea acestei critici, se impune a se preciza, cu titlu prealabil, că instanţa de recurs are competenţă exclusiv pentru efectuarea controlului de legalitate a hotărârii atacate, astfel că nu se vor face aprecieri cu privire la modalitatea în care curtea de apel a apreciat asupra probatoriului administrat cu privire la dovedirea dreptului la despăgubirile pretinse în temeiul Legii nr. 290/2003, ci va verifica, în baza criticilor recurentei, chestiunea de drept privind normele direct incidente, sub aspect probatoriu, în cauza dedusă judecăţii, date fiind modificările relevante introduse prin Legea nr. 164/2014, intrată în vigoare la 18 decembrie 2014.

Astfel, având în vedere că Hotărârea nr. 2566/2019 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 a fost emisă la data de 02.07.2019, fiind validată prin Decizia nr. 6330/01.07.2021 a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor (atacate în cauza de faţă), se reţine că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 164/2014 (publicată în M. Of. nr. 910 din 15 decembrie 2014), date fiind prevederile art. 3 alin. (2) din acest act normativ, în raport cu care dispoziţiile legii referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor soluţionate până la data intrării în vigoare a legii, pentru care nu s-a efectuat plata, cererilor nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În forma sa anterioară, Legea nr. 9/1998, sub aspect probatoriu, la art. 5 prevedea că dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor şi construcţiilor se face prin înscrisuri, fără ca norma să prevadă că înscrisurile doveditoare trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de formă sau să li se acorde o valoare probatorie prestabilită pentru unele dintre înscrisuri.

Dispoziţiile art. 6 din H.G. nr. 753/1998 privind Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, cu modificările şi completările ulterioare, au explicitat noţiunea de "înscris", în sensul reglementat de art. 5 din Legea nr. 9/1998, prin aceea că:

"Prin înscris se înţelege orice dovadă eliberată de instituţii - arhive, primării, notariate, instanţe judecătoreşti - în legătură cu fostele proprietăţi, cum ar fi chitanţe de plată a impozitelor, extrase din cărţile de imobil, planuri şi autorizaţii de construcţie, raportate de expertiză, contracte de vânzare-cumpărare, hotărâri judecătoreşti şi orice alte documente care se referă la existenţa bunurilor rămase în judeţele cedate, inclusiv listele-anexă la Tratatul de la Craiova."

Din conţinutul normei anterior citate, reiese că legiuitorul a înţeles să nu reglementeze în mod limitativ lista înscrisurilor pentru dovedirea dreptului de proprietate în vederea obţinerii compensaţiilor, înscrisurile enunţate în cuprinsul normei având caracter exemplificativ.

Este de precizat însă că la data soluţionării cererii reclamantei era deja în vigoare Legea nr. 164/2014 de modificare a actului normativ de referinţă, care, prin norma de la art. 4 - a cărei aplicare prioritară se impune prin efectul principiului general de drept specialia generalibus derogant, dar şi în baza regulii tempus regit actum - se stabileşte că cererile de despăgubire întemeiate pe prevederile Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare "se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate".

Aşadar, dispoziţiile Legii nr. 164/2014, spre deosebire de cele anterioare (art. 5 alin. (1) din Legea nr. 9/1998, text abrogat prin actul normativ ulterior), extind probele şi mijloacele de probă admisibile pentru dovedirea îndreptăţirii la măsuri reparatorii, în sensul în care reclamanţii nu mai sunt ţinuţi să dovedească dreptul de proprietate, ci dreptul la despăgubiri ce poate fi probat, după cum s-a arătat, cu acte care atestă acest drept, certificate de autorităţi, ce pot fi completate cu declaraţiile autentificate de martori.

Înalta Curte constată că instanţa de apel, deşi a reţinut că autorul recurentei-reclamante a deţinut în proprietate o suprafaţă de 6,1 ha teren în comuna Parcova, jud. Bălţi, dobândită prin actul de proprietate nr. x/13.03.1920, a apreciat că această dovadă nu a fost completată cu înscrisuri, din care să rezulte că bunul a continuat să existe în proprietatea acestuia în perioada cuprinsă între data dobândirii şi data refugiului.

Totodată, cât priveşte soluţia adoptată, prin considerentele decisive ale hotărârii, instanţa de apel a plasat sarcina probei în persoana reclamantei, deşi, sub acest aspect, litigiului pendinte îi sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun, prevăzute de art. 249 C. proc. civ., potrivit cărora sarcina probei incumbă celui care face o susţinere în cursul procesului.

Reţinând că, încă din procedura administrativă, prin decizia ANRP atacată, cât şi prin întâmpinarea formulată la fond şi motivele de apel s-a invocat de către ANRP faptul că reclamanta nu ar fi făcut dovada faptului că imobilul pentru care pretinde despăgubiri nu a fost înstrăinat de autorul acesteia între momentul dobândirii şi momentul refugiului, în aplicarea art. 249 C. proc. civ., instanţa de apel trebuia să observe că sarcina probei incumba părţii pârâte care, afirmând faptul negativ, are a face proba faptului pozitiv contrar, anume dovada că imobilele au fost înstrăinate în respectiva perioadă de timp.

Cum nici la judecata în primă instanţă şi nici în apel partea pârâtă nu a probat faptul înstrăinării imobilelor, în privinţa cărora recurenta-reclamantă a probat, în afara oricărui dubiu (aşa cum, de altfel, au şi constatat instanţele de fond), dobândirea, anterior refugiului, de către autorul acesteia a dreptului de proprietate, instanţa de apel a nesocotit normele de drept referitoare la probaţiune prevăzute de Legea nr. 164/2014.

Separat de acest aspect, declaraţiile de martori a căror valorizare în plan probatoriu în procesul pendinte a fost negată de curtea de apel au fost depuse de recurenta-reclamantă la dosar în respectarea normei prevăzute în art. 4 din Legea nr. 164/2014, care, în considerarea folosirii conjuncţiei disjunctive sau, permite dovedirea pretenţiilor de despăgubire, fie prin înscrisuri, fie prin declaraţia petentei însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori.

Legiuitorul a urmărit, aşadar, instituirea unor reguli de probaţiune permisive, derogatorii de la cele prevăzute în dreptul comun, în considerarea dificultăţilor previzibile în obţinerea de către persoanele al căror drept la despăgubire a fost recunoscut la nivelul anului 2003 (momentul adoptării Legii nr. 290) de înscrisuri doveditoare privind bunurile abandonate în anul 1944, ca urmare a părăsirii forţate a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, precum şi ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 (art. 1 din Legea nr. 290/2003).

Obligaţia de a proba faptul neînstrăinării imobilelor de către proprietarul anterior momentului refugiului nu se referă la dovada actului juridic, care atestă dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului pentru care se solicită despăgubiri, pentru a se impune, în condiţiile legii, proba cu înscrisuri, ci la dovada unor împrejurări ulterioare dobândirii dreptului de proprietate.

Prin urmare, interpretarea normelor de drept mai sus arătate nu poate fi restrictivă, deoarece ar contraveni scopului reglementării speciale, de facilitare a probaţiunii, şi trebuie să ţină seama, după caz, de dispoziţiile legale asemănătoare din dreptul comun relative la admisibilitatea probelor, respectiv art. 250 din C. proc. civ. reglementând ca mijloace de probă pentru dovada unui act juridic sau fapt, printre altele, înscrisurile, martorii, mărturisirea uneia dintre părţi, făcută din proprie iniţiativă sau obţinută la interogatoriu.

Aşa fiind, în absenţa unor texte de lege, care să fie prevăzute de actele normative menţionate şi prin care să se interzică proba cu martori în vreo situaţie, în considerarea şi a intenţiei legiuitorului de facilitare a probaţiunii în privinţa cererilor de despăgubire formulate pe temeiul Legii nr. 290/2003, se poate concluziona că norma de drept prevăzută la art. 4 din Legea nr. 164/2014 impune interpretarea potrivit căreia acest mijloc de probă este admisibil cel puţin după regulile prevăzute în dreptul comun.

Concluzia se impune, pe de-o parte, pentru că nici norma prevăzută de art. 4, prin conţinutul său, nu interzice proba cu declaraţii de martori şi, contrar susţinerilor curţii de apel, nu condiţionează admisibilitatea sa de dovedirea aceloraşi fapte ce sunt probate şi cu înscrisuri (acte doveditoare, în redactarea legii speciale).

Dimpotrivă, statuând că analizarea şi soluţionarea cererilor se face pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate, norma de drept permite întregirea probaţiunii cu declaraţii de martori pentru dovedirea de fapte conexe (continuitatea existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei), aflate în legătură cu acelea probate cu înscrisuri.

Concluzia se sprijină, pe de altă parte, pe conţinutul normativ al art. 309 C. proc. civ., care prevede admisibilitatea probei cu martori în toate cazurile în care legea nu prevede altfel.

Or, sub sintagma "continuitatea dreptului", instanţa de apel a pretins necesitatea dovedirii cu înscrisuri faptul deţinerii imobilelor la momentul refugiului de către autorul recurentei.

În privinţa acestui fapt, proba cu martori este pe deplin admisibilă, potrivit dreptului comun şi potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, martorii putând relata aspecte veridice, de care au luat cunoştinţă personal şi care pot fi utile pentru lămurirea împrejurărilor de fapt, în care s-a produs abandonarea respectivului imobil în anul 1944 de către proprietar.

În fine, este de observat că, prin actele normative menţionate în precedent, nu se atribuie o putere probatorie dinainte stabilită vreuneia dintre probele la care fac trimitere - acte doveditoare, declaraţia petentei şi declaraţii de martori.

Prin urmare, valorizarea pe tărâm probatoriu a acestor mijloace de probă se realizează tot potrivit normelor din dreptul comun, anume, potrivit art. 264 C. proc. civ., aşa că, în stabilirea existenţei sau inexistenţei faptelor pentru care au fost administrate, atât autorităţile administrative, învestite cu soluţionarea cererii de despăgubire ori a contestaţiilor, cât şi judecătorii, învestiţi potrivit art. 8 din Legea nr. 164/2014, au a decide în mod liber, potrivit propriilor convingeri, prin coroborarea informaţiilor astfel obţinute.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că la dosarul administrativ, autorul recurentei, E., a făcut dovada solicitării de relaţii de la Arhivele Naţionale a Republicii Moldova, precum şi Primăriei din localitatea Parcova, prin care a pretins eliberarea unui document, din care să rezulte că terenul deţinut de autorul acestuia a rămas în proprietatea acestuia până în luna martie a anului 1944, lipsa unui răspuns din partea autorităţilor neputând să îi fie imputată.

Aşa fiind, în considerarea celor expuse, critica privind greşita interpretare a normelor de drept speciale relative la probaţiunea cererilor de despăgubire întemeiate pe art. 4 din Legea nr. 164/2014 se dovedeşte a fi întemeiată.

De asemenea, nu poate fi ignorat nici faptul că ulterior pronunţării hotărârii din apel, Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova - Agenţia Naţională a Arhivelor a emis adresa nr. x din 26.09.2023, prin care se atestă faptul că nu au fost identificate alte acte privitoare la bunurile deţinute de autorul recurentei anterior plecării din Basarabia.

Faţă de aceste elemente, ce pun în evidenţă atât stăruinţa recurentei în încercarea de procurare a unor înscrisuri, care să consolideze împrejurarea deja conturată în legătură cu dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului abandonat în Basarabia, reţinând şi lipsa unei analize reale şi efective a curţii de apel cu referire la înscrisurile şi celelalte probe ce întrunesc cerinţele art. 4 din Legea nr. 164/2014, analiză ce nu poate fi realizată în etapa procesuală a recursului, Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamantă.

În consecinţă, urmează ca, în rejudecarea ambelor apeluri, instanţa de apel să procedeze la evaluarea întregului materialului probator ce compune dosarul administrativ, a probelor administrate în etapa judiciară, în toate fazele procesuale, inclusiv declaraţiile de martori şi înscrisurile noi depuse ori evocate în recurs, în spiritul normei prevăzute de art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Din perspectiva celor expuse, a incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecarea ambelor apeluri la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1318A din 05 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 06 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.