Prescription suspension for public asset administrator: mandate termination date misidentified, appeal allowed and case remanded

Şedinţa publică din data de 06 martie 2024

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 09.11.2021 sub nr. x/2021 reclamanta Regia Autonoma Judeţeană de Drumuri şi Poduri Constanta prin administrator special, în contradictoriu cu pârâtul A. a solicitat să se dispună obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 2.200.200 RON, reprezentând prejudiciu cauzat reclamantei pentru lucrări executate pe o lungime de aproximativ 1,6 km din DJ381, drum care a fost substituit(scos din circuit) de Autostrada A2; la plata dobânzii legate remuneratorii, in cuantum de 634.204,67 RON, calculata de la data plăţii nelegale şi până la data de 30.10.2021.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1350, 1530-1548 C. civ., O.U.G nr. 109/2011.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2123 din 10 iunie 2022, pronunţată de Tribunalul Constanţa s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârât şi s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Regia Autonomă Judeţeană de Drumuri şi Poduri Constanţa, ca fiind prescrisă.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 293/C din 20 decembrie 2022, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a admis formulat de apelanta reclamantă Regia Autonomă Judeţeană de Drumuri şi Poduri Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 2123 din data de 10 iunie 2022, pronunţată de Tribunalul Constanţa.

A anulat sentinţa civilă nr. 2123/10.06.2022 a Tribunalului Constanţa şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 293/C din 20 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a declarat recurs pârâtul A..

Invocând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a soluţionat, în mod greşit, problema dedusă judecăţii, apreciind în mod nelegal că, în cauză, cursul termenului de prescripţie a fost suspendat până în anul 2019, când au fost efectuate în registrul de evidenţă al salariaţilor menţiuni cu privire la încetarea raporturilor de munca dintre pârât, care a avut calitatea de Director General, şi reclamantă, în condiţiile în care, hotărârea de revocare a pârâtului din funcţia de Director General datează din anul 2015, în anul 2016 fiind numit un administrator special în cadrul procedurii insolvenţei.

Ca urmare, recurentul a solicitat să se constate că, deşi menţiunile cu privire la încetarea raporturilor de muncă ale acestuia cu reclamanta au fost operate în registrul de evidenţă al salariaţilor abia în anul 2019 (din culpa intimatei), este cert că mandatul de administrare a încetat în anul 2015, acest moment fiind relevant din perspectiva incidenţei cauzei de suspendare a cursului termenului de prescripţie.

Dezvoltând această critică, recurentul a arătat că, prin hotărârea nr. 4/15.09.2015 a Consiliului de Administraţie a RAJDP Constanţa s-a dispus revocarea sa din funcţia de Director General, revocarea operând de la data comunicării respectivei hotărâri.

Prin hotărârea nr. 48/04.02.2016 a Consiliului Judeţean Constanţa, a fost însuşită hotărârea nr. 9/29.01.2016 a Consiliului de administraţie al RAJDP Constanţa, prin care a fost numit administrator special al RAJDP Constanţa numitul B., în cadrul procedurii de insolvenţă.

Cum aceste hotărâri au fost executorii şi nu au fost suspendate sau anulate prin vreo decizie a vreunei instanţe de judecată, este cert că pârâtul nu mai deţinea nicio funcţie de conducere de la momentul 2015, astfel că nu se poate reţine că a existat vreo cauză de împiedicare a reclamantei în ceea ce priveşte formularea unui demers judiciar în vederea recuperării prejudiciului.

Începând cu anul 2016, RAJDP Constanţa a fost condusă de o alta persoană, numită într-o procedură specială, pârâtul nemaiputând lua nicio decizie în calitate de Director General, prin care să poată influenţa manifestarea de voinţă a intimatei în sensul promovării sau nu a unui demers judiciar împotriva lui, în vederea recuperării prejudiciului.

De altfel, începând cu 2015, pârâtul nu a mai exercitat în mod efectiv nicio altă atribuţie în cadrul RAJDP Constanţa, nu a mai primit niciun fel de retribuţie, încetând orice raport, de orice natură cu angajatorul său, faptul că acesta, respectiv reclamanta, a operat modificarea în registrul REVISAL abia în anul 2019, neavând nicio relevanţă, cu atât mai mult cu această obligaţie îi revenea în totalitate intimatei şi nu acestuia.

În acest sens, recurentul a invocat dispoziţiile art. 41 din H.G. nr. 500/2011 privind registrul de evidenţă a salariaţilor (în vigoare la momentul în care ar fi trebuit sa se facă menţiunile necesare), potrivit cărora:

(1) Transmiterea datelor în registrul public, către inspectoratul teritorial de muncă, conform prevederilor art. 3 alin. (3), pentru salariaţii încadraţi cu contract individual de muncă, se realizează cu respectarea termenelor prevăzute la art. 4.

(2) Transmiterea datelor în registrul public către inspectoratul teritorial de muncă, conform prevederilor art. 3 alin. (3), pentru persoanele plătite din fonduri publice, se realizează după cum urmează:

a) la începerea activităţii fiecărei persoane plătite din fonduri publice, elementele prevăzute la art. 3 alin. (3) lit. a) - p) se transmit de către autoritatea/instituţia publică unde îşi desfăşoară activitatea persoana în cauză în maximum 3 zile lucrătoare de la data comunicării actului de numire sau de exercitare a funcţiei;

b) elementele prevăzute la art. 3 alin. (3) lit. q) se transmit în termen de maximum 20 de zile lucrătoare de la data suspendării/data încetării suspendării;

c) în cazul persoanelor detaşate, elementele prevăzute la art. 3 alin. (3) lit. r) se transmit cel târziu în ziua lucrătoare anterioară datei de începere a detaşării;

d) elementul prevăzut la art. 3 alin. (3) lit. s) se transmite cel târziu la data încetării raportului de serviciu/exercitării funcţiei, respectiv la data luării la cunoştinţă a evenimentului care a determinat, în condiţiile legii, încetarea raportului de serviciu sau a exercitării funcţiei.

Potrivit art. 2 alin. (3), fiecare dintre angajatori are obligaţia să transmită către inspectoratul teritorial de muncă în a cărui rază teritorială îşi au sediul/domiciliul, datele în registrul privat/public după încheierea fiecărui contract individual de muncă sau emiterea actului administrativ de numire ori, după caz, a unui alt fel de act emis în condiţiile legii pentru exercitarea unei funcţii. Răspunderea pentru corectitudinea datelor transmise în registre revine în exclusivitate angajatorilor.

În acest context, recurentul a solicitat să se constate că reclamanta avea obligaţia de a înregistra menţiunea privind încetarea contractului, or, neprocedând în acest mod, se prevalează, practic, de propria culpă în apărarea pe care şi-o face în acest proces.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată la 29 martie 2023, intimata Regia Autonomă Judeţeană de Drumuri şi Poduri Constanţa a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că, în situaţia în care s-ar aprecia că instanţa de apel a soluţionat greşit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune prin raportare la dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, solicită să se constate că, în raport cu prevederile art. 1 şi 81 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, termenul de prescripţie ce operează în cauză este unul de drept fiscal, având o durată de 5 ani, astfel că, în raport cu momentul la care a început să curgă, respectiv, data de 31.05.2017, termenul s-a împlinit în anul 2022, formularea acţiunii de faţă la data de 09.11.2021 plasându-se, deci, în interiorul său.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti, 09 noiembrie 2021, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 4711 alin. (5) şi(6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 02 noiembrie 2023, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a suspendat judecarea cauzei, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.. Ulterior, prin rezoluţia din 17 ianuarie 2024, a fost fixat termen de judecată la 06 martie 2024, în vederea discutării cererii de repunere a cauzei pe rol, formulată de recurentul-pârât, când instanţa a şi rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Recursul formulat în cauză pune în discuţie aplicarea normelor de drept material ce reglementează începutul şi durata cursului prescripţiei extinctive, la situaţia de fapt din cauza dedusă judecăţii, astfel că, pentru verificarea legalităţii deciziei atacate din perspectiva susţinerilor formulate de recurentul pârât, se impune, cu titlu preliminar, prezentarea elementelor esenţiale ale prezentului proces, întrucât acestea relevă reperele temporale necesare pentru verificarea aplicării legii de către instanţa de apel şi, implicit, pentru dezlegarea în drept a chestiunii litigioase constând în stabilirea momentului încetării cauzei de suspendare şi al reluării cursului prescripţiei dreptului material la acţiune.

Astfel, Înalta Curte reţine că, prin acţiunea formulată la data de 09.11.2021, reclamanta Regia Autonomă Judeţeană de Drumuri şi Poduri Constanţa a solicitat antrenarea răspunderii civile contractuale a pârâtului A., pentru un prejudiciu în valoare de 2.200.200 RON, rezultat din angajarea şi efectuarea unor cheltuieli aferente perioadei 2010-2011, pentru care Curtea de Conturi a impus luarea de măsuri în vederea recuperării, prin Decizia nr. 71/12.08.2014, a cărei legalitate a fost verificată judiciar, prin sentinţa civilă nr. 923/27.07.2016 a Tribunalului Constanţa, pronunţată în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 508/31.05.2017 a Curţii de Apel Constanţa.

Susţinând că, în perioada de referinţă, pârâtul a deţinut calitatea de ordonator de credite, fiind Director General al Regiei, reclamanta consideră că în persoana acestuia sunt întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale, împrejurare faţă de care a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 2.200.200 RON.

Pârâtul s-a apărat, la fond, invocând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în temeiul art. 2500 C. civ. coroborat cu art. 6 alin. (4) C. civ., art. 201 din Legea nr. 71/2011 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011, în susţinerea căreia a arătat, în esenţă, că dreptul material la acţiune s-a născut la momentul efectuării plăţilor, dată la care reclamanta a cunoscut ori trebuia să cunoască prejudiciul şi persoana care răspunde de el. Pârâtul a solicitat să fie valorificate considerentele Deciziei nr. 19/2019, pronunţate de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.

Sub un alt aspect, a susţinut că, din anul 2015, nu a mai avut nicio calitate în cadrul Regiei, fiind revocat din funcţia de Director, astfel că, şi în raport cu acest moment, acţiunea de faţă, introdusă în anul 2021, apare ca fiind prescrisă.

Cu referire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, reclamanta a exprimat un punct de vedere diferit, susţinând că acesta coincide cu data la care a fost pronunţată decizia Curţii de Apel Constanţa în dosarul civil nr. x/2015, prin care a fost verificată şi stabilită legalitatea deciziei Curţii de Conturi nr. 71/12.08.2014, întrucât numai atunci Regia a putut cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel ce răspunde de ea.

Pe de altă parte, a susţinut că, în cauză, a intervenit un caz special de suspendare a prescripţiei, în temeiul Decretului nr. 195/2020 şi a Decretului nr. 2440/2020, prin care a fost instituită, respectiv, prelungită, starea de urgenţă pe teritoriul României, începând cu data de 16.03.2020, precum şi cazul de suspendare a cursului prescripţiei reglementat de art. 2532 pct. 3 C. civ. (art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958), ca urmare a deţinerii de către pârât a calităţii de director al Regiei, până în anul 2019. De asemenea, a afirmat că durata termenului de prescripţie este de 5 ani, conform art. 1 şi 81 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale.

Tribunalul Constanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât, şi a respins, ca prescrisă, acţiunea formulată de reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, în raport de cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 19/2019 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, momentul de început al prescripţiei este data producerii prejudiciului, întrucât paguba este rezultatul exclusiv al culpei entităţii controlate, cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare, entitate care, potrivit legii, trebuia să declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul.

Pretinsa pagubă putea şi trebuia să fie cunoscută la sfârşitul perioadei de referinţă, când, cu minime diligenţe şi prin mijlocirea unui personal calificat, prejudiciul putea fi identificat şi puteau fi dispuse măsuri pentru repararea sa. Momentul producerii pagubei nu poate fi decât momentul la care pârâtul a efectuat plăţile pretins nelegale, acesta situându-se în perioada 2011 - 2013.

Sub un alt aspect, reţinând că pârâtul nu a mai deţinut nicio calitate în cadrul Regiei din anul 2015, instanţa de fond a constatat că acţiunea este prescrisă inclusiv prin raportare la acest moment.

Cu referire la durata termenului de prescripţie, s-a reţinut că nu există argumente pentru a se considera că aceasta este de 5 ani, creanţa dedusă judecăţii fiind supusă termenului general de prescripţie de 3 ani. Din această perspectivă, s-a apreciat că nu prezintă relevanţă faptul că peste raportul juridic obligaţional dedus judecăţii se suprapune unul distinct, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu rezultat în urma plăţilor ordonate de pârât, pentru că nu există niciun temei pentru prorogarea împlinirii termenului de prescripţie extinctivă sub condiţia şi după data verificării modalităţii de gestionare a resurselor financiare ale entităţii controlate.

Declarând apel împotriva hotărârii primei instanţe, reclamanta Regia Autonomă Judeţeană de Drumuri şi Poduri Constanţa a reiterat toate susţinerile formulate la fond referitoare la momentul, de la care a început să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, la durata termenului de prescripţie şi la incidenţa celor două cazuri de suspendare a prescripţiei, în temeiul Decretului nr. 195/2020 şi a Decretului nr. 2440/2020 prin care a fost instituită, respectiv, prelungită, starea de urgenţă pe teritoriul României începând cu data de 16.03.2020, şi în temeiul art. 2532 pct. 3 C. civ. (art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958), ca urmare a deţinerii de către pârât a calităţii de director al Regiei.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că, în ceea ce priveşte legea aplicabilă, având în vedere obiectul concret al acţiunii, prin care se urmăreşte atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtului A., ca urmare a îndeplinirii defectuoase a atribuţiilor asumate prin contractul de mandat nr. x/25.07.2009, faptul că prejudiciul produs prin executarea defectuoasă a contractului s-ar fi realizat în perioada 2011-2013 şi a fost constatat în anul 2014, precum şi faptul că, de la momentul încheierii contractului de mandat şi până în prezent, a intervenit o succesiune de legi civile în timp, momentul de început al termenului de prescripţie se situează, în timp, atât sub imperiul Decretului nr. 167/1958 (pentru prescripţiile începute înainte de luna octombrie 2011), cât şi al dispoziţiilor noului C. civ. (pentru prescripţiile începute în octombrie 2011 şi ulterior), aşa cum rezultă şi din art. 201 din Legea nr. 71/2011 precum şi din Decizia nr. 1/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.

Curtea de apel a confirmat reţinerile instanţei de fond cu privire la momentul de la care curge prescripţia dreptului material la acţiune, subliniind că regula de determinare a acestuia, prevăzută la art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, se aplică şi în cazul raporturilor juridice civile având ca obiect actul juridic civil, şi că regula generală instituită de art. 2523 C. civ., aplicabil în cauză, întrucât cauza cererii este reprezentată de răspunderea civilă contractuală, constă în aceea că prescripţia începe să curgă de la momentul la care titularul dreptului a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea dreptului său.

În acest din urmă caz, începutul cursului prescripţiei extinctive este marcat de două momente, şi anume: un moment subiectiv, cel al cunoaşterii tuturor elementelor cerute de lege, şi un moment obiectiv, acela la care angajatorul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia.

Or, câtă vreme în exercitarea atribuţiilor de control şi direcţie a Regiei organele sale aveau obligaţia de a analiza activitatea directorului general mandatat, paguba trebuia să fie cunoscută încă de la data producerii sale, neputându-se susţine că ea a fost cunoscută de către Regia pârâtă doar la momentul efectuării controlului de către Curtea de Conturi.

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că momentul de început al prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune coincide cu data efectuării plăţilor nelegale, acestea situându-se în perioada 2011 - 2013.

Au fost menţinute şi statuările primei instanţe cu privire la durata termenului de prescripţie, curtea de apel reţinând că, atât cât timp răspunderea intimatului pârât este grefată pe un contract de mandat, dreptul la acţiune se prescrie în termenul general de 3 ani şi nu în termenul de 5 ani, specific raporturilor juridice de drept fiscal.

Instanţa de apel a apreciat, însă, ca fiind întemeiate criticile apelantei-reclamante referitoare la existenţa unei cauze de suspendare a cursului prescripţiei extinctive, în raport de calitatea pârâtului de director general al Regiei, calitate deţinută în temeiul contractului de mandat înregistrat sub nr. x/25.07.2009.

Curtea de apel a constatat că pârâtul A. a deţinut calitatea de director general al Regiei reclamante începând cu luna iulie 2009 şi până la 26.07.2019, când mandatul i-a încetat, ca urmare a condamnării la o pedeapsă privativă de libertate (conform extras REVISAL depus în apel), astfel că, în raport cu dispoziţiile art. 14 alin. (1) teza a II-a din Decretul nr. 167/1958, care au corespondent în art. 2532 pct. 3 C. civ., a constatat că termenul de prescripţie extinctivă a fost suspendat pe durata mandatului, cauza de suspendare instituită de aceste dispoziţii legale aplicându-se oricăror raporturi de administrare a bunurilor altuia, indiferent de izvorul acestora (legea, contractul, hotărârea judecătorească etc) şi dăinuind până când administratorul este descărcat de gestiune.

În consecinţă, reţinând că, în cauză, a intervenit cauza de suspendare a termenului de prescripţie de 3 ani, care a început să curgă la momentul decembrie 2010, fiind suspendat până la 26.07.2019 şi, având în vedere data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv, 09.11.2021, curtea a constatat că termenul de prescripţie nu era împlinit, motiv pentru care a admis apelul reclamantei, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

Pe calea prezentului recurs, pârâtul solicită să se constate că, în mod nelegal, s-a reţinut de către instanţa de apel că termenul de prescripţie a fost suspendat până în anul 2019, când a fost operată în registrul de evidenţă al salariaţilor menţiunea referitoare la încetarea mandatului de director general, în condiţiile în care hotărârea prin care a fost revocat din funcţie datează din anul 2015, acesta fiind, deci, momentul de la care prescripţia a început să curgă din nou.

Cu alte cuvinte, recurentul solicită să se constate că, deşi menţiunile cu privire la încetarea raporturilor de muncă ale acestuia cu reclamanta au fost operate în registrul de evidenţă al salariaţilor în anul 2019 (din culpa intimatei), mandatul de administrare a încetat în anul 2015, acest moment fiind relevant din perspectiva incidenţei cauzei de suspendare a cursului termenului de prescripţie.

Raportat la aceste critici explicite formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte notează, cu titlu preliminar, că au intrat în puterea lucrului judecat statuările instanţei de apel cu privire la legea aplicabilă litigiului, la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, precum şi la durata acestuia, decizia nefiind atacată sub aceste aspecte.

Din această perspectivă, susţinerile intimatei-reclamante din cuprinsul întâmpinării, prin care se reiterează apărările formulate în fazele procesuale anterioare, precum şi solicitarea explicită a acesteia ca, în situaţia în care s-ar constata că instanţa de apel a soluţionat greşit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune prin raportare la dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, să se reţină că, în raport cu prevederile art. 1 şi 81 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, termenul de prescripţie ce operează în cauză este unul de drept fiscal, având o durată de 5 ani, astfel că, în raport de momentul la care el a început să curgă, respectiv, data de 31.05.2017, termenul s-a împlinit în anul 2022, formularea acţiunii de faţă la data de 09.11.2021 se plasează în interiorul său, nu vor fi avute în vedere, Înalta Curte reţinând că acestea ar fi putut forma obiect de analiză doar în cadrul unui eventual recurs incident, pe care partea ar fi putut să-l promoveze împotriva deciziei instanţei de apel, de vreme ce tind să combată dezlegările, pe care instanţa devolutivă le-a dat problemelor de drept mai sus menţionate şi să conducă la pronunţarea unei alte soluţii.

Prin urmare, câtă vreme reclamanta nu a înţeles să iniţieze un astfel de demers judiciar, dezlegările instanţei de apel au dobândit caracter definitiv, nemaiputând fi repuse în discuţie.

Analizând, aşadar, legalitatea deciziei atacate prin prisma motivul de casare invocat de pârât, respectiv cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la normele de drept material a căror încălcare se invocă, respectiv, art. 2532 pct. 3 C. civ. (art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958), şi la situaţia de fapt stabilită de cele două instanţe care au soluţionat cauza în fond (în primă instanţă şi în apel), Înalta Curte reţine următoarele:

Suspendarea cursului prescripţiei extinctive înseamnă oprirea temporară a curgerii termenului de prescripţie pe timpul cât persistă situaţiile limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitatea de a acţiona pe titularul dreptului material la acţiune, urmată de reluarea cursului prescripţiei după momentul încetării cauzei de suspendare, intervalul de timp scurs anterior intrând în calculul termenului de prescripţie.

Norma din art. 2532 C. civ. (similar, art. 14 din Decretul nr. 167/1958) enumeră cauzele ce justifică suspendarea prescripţiei care a început să curgă, în speţă fiind incidentă situaţia reglementată la pct. 3 al acesteia, potrivit căruia: cursul prescripţiei este suspendat... între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al unui act juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate (în acelaşi sens, art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede că...între orice altă persoană care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu curge cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate).

Această cauză de suspendare vizează, aşadar, orice raporturi de administrare a bunurilor altuia (în afara celor enunţate la pct. 2 al art. 2532 C. civ.) şi fără a deosebi în funcţie de izvorul raportului - lege, contract, hotărâre judecătorească. Ea este dictată de natura specială a raporturilor în care se află cei împotriva cărora curge prescripţia şi are în vedere o imposibilitate morală de a acţiona.

Pretenţiile reclamantei, deduse judecăţii în prezenta cauză, se întemeiază pe contractul de mandat intervenit între părţi, încheiat în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale O.U.G. nr. 79/2008, privind măsuri economico-financiare la nivelul unor operatori economici, contract în baza căruia pârâtul a fost împuternicit să conducă nemijlocit şi efectiv întreaga activitate a Regiei Autonome Judeţene de Drumuri şi Poduri Constanţa, în vederea îndeplinirii obiectivelor şi criteriilor de performanţă specifice, în schimbul unei remuneraţii.

Astfel cum rezultă din cuprinsul contractului de mandat şi cum s-a reţinut de către instanţele de fond, pârâtul a îndeplinit funcţia de director general al Regiei Autonome de Drumuri şi Poduri Constanţa, începând cu data de 25.07.2009, fiind revocat din această funcţie prin hotărârea nr. 4 din 15.09.2015 a Consiliului de Administraţie a RAJDP Constanţa.

În contextul normativ expus mai sus, Înalta Curte constată că raportul de mandat existent între părţi în perioada respectivă, în virtutea căruia recurentul pârât a îndeplinit funcţia de Director General în cadrul Regiei, se circumscrie cazului de administrare a bunurilor altuia prevăzut de art. 2532 pct. 3 C. civ., respectiv, de art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că, din această perspectivă, decizia recurată este legală, instanţa de apel reţinând, în mod corect, incidenţa în speţă a cazului de suspendare a cursului prescripţiei extinctive reglementat de acest text legal. În calitate de director general, în baza contractului de mandat, recurentul a acţionat ca reprezentant al intimatei în ceea ce priveşte exerciţiul drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor patrimoniale ale acesteia, ceea ce corespunde noţiunii de "administrare a bunurilor" prevăzută de textul citat.

Aşadar, pe timpul în care pârâtul a îndeplinit funcţia de director general, nu poate curge termenul de prescripţie în ceea ce priveşte introducerea unei acţiuni în răspundere civilă contractuală, cum este cea din litigiul pendinte, raţiunea unei asemenea reglementări decurgând din prezumţia lipsei de imparţialitate a persoanei, care ocupă temporar funcţia de director, de a acţiona contra propriei persoane, în virtutea funcţiei de reprezentare a instituţiei păgubite (instituţie împotriva căreia curge prescripţia), atât timp cât fapta ce i se impută este aceea de a fi angajat lucrări şi de a fi efectuat plăţi din fondurile publice, prin încălcarea obligaţiilor contractuale ce îi reveneau.

Cauza de suspendare durează, aşa cum rezultă din chiar textul legal ce o reglementează, până când administratorul este descărcat de gestiune, adică până când "socotelile sunt date şi aprobate". Cu alte cuvinte, la data încetării raportului de administrare a bunurilor altuia, încetează şi cauza de suspendare, iar prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se, pentru împlinirea termenului, şi timpul scurs înainte de suspendare. În acest sens sunt dispoziţiile art. 2534 alin. (1) C. civ. (art. 15 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958).

Aşadar, momentul efectiv de la care este reluat cursul prescripţiei extinctive coincide cu însăşi data încetării cauzei de suspendare, stabilirea cu exactitate a acesteia fiind esenţială pentru calcularea termenului de prescripţie.

De la acest moment, titularul dreptului la acţiune are posibilitatea efectivă de a acţiona, în sensul de a se adresa organului de jurisdicţie competent pentru a cere protecţia dreptului său încălcat, negat sau contestat, eventuala pasivitate sau neglijenţă a acestuia în a acţiona urmând a fi sancţionată prin constatarea intervenirii prescripţiei dreptului material la acţiune.

În aceste coordonate, în speţă, pentru a determina momentul la care a încetat cauza de suspendare a cursului prescripţiei şi, implicit, momentul la care termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune a început să curgă, instanţa de apel avea de analizat şi de stabilit data la care a încetat raportul de mandat existent între reclamantă şi pârât, urmând ca, în funcţie de acesta, să constate dacă acţiunea în pretenţii dedusă judecăţii a fost introdusă cu respectarea termenului general de prescripţie de 3 ani sau în afara acestuia.

Aşa cum s-a arătat deja, pârâtul a ocupat funcţia de Director General al Regiei, începând cu data de 25.07.2009, fiind revocat din această funcţie prin hotărârea nr. 4 din 15.09.2015 a Consiliului de Administraţie a RAJDP Constanţa.

Cu toate acestea, prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că, potrivit contractului de mandat înregistrat sub nr. x/25.07.2009, pârâtul A. a deţinut calitatea de director general al Regiei reclamante începând cu luna iulie 2009 până la 26.07.2019, când a încetat ca urmare a condamnării la o pedeapsă privativă de libertate, conform extras REVISAL depus în apel.

Aşadar, pentru a determina data încetării raportului de mandat rezultat din contractul, prin care pârâtul a fost numit în funcţia de Director General al Regiei, instanţa de apel a dat prevalenţă, în mod greşit, menţiunilor făcute în registrul de evidenţă a salariaţilor, menţiuni în raport de care momentul încetării cauzei de suspendare a prescripţiei şi de reluare a cursului acesteia a fost plasat în data de 26.07.2019.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că această opţiune a instanţei de apel nu a fost argumentată în niciun fel, în cuprinsul deciziei recurate nefiind expuse motivele, pentru care s-a apreciat că menţiunile din registrul de evidenţă a salariaţilor cu privire la data încetării raporturilor de muncă ale pârâtului au prevalenţă faţă de celelalte acte depuse la dosar, în special faţă de hotărârea de revocare a pârâtului din funcţia de director, făcând dovada deplină a momentului încetării contractului de mandat, în pofida susţinerilor constante făcute de intimatul pârât pe parcursul procesului, în sensul că şi-a încetat activitatea în cadrul Regiei în anul 2015, susţineri confirmate chiar de către apelanta reclamantă.

În acest sens, se constată că, la termenul din 07 noiembrie 2022, instanţa de apel a pus în vedere apelantei-reclamante să formuleze precizări scrise referitoare la data încetării contractului de mandat al intimatului-pârât şi să depună documente justificative.

Prin răspunsul transmis la dosar urmare acestei solicitări, apelanta-reclamantă a arătat că nu au fost identificate înscrisuri, din care să rezulte momentul exact la care a încetat contractul de mandat nr. x/25.07.2009, însă, a precizat că, cel mai probabil, acesta a încetat în luna septembrie a anului 2015, când au fost adoptate Hotărârile Consiliului de Administraţie al Regiei nr. 3 şi 4 din data de 15.09.2015, prin care a fost revocat din funcţia de Director intimatul şi a fost numit în calitate de Director General numitul C.. A depus la dosar, în dovedirea acestor susţineri, cele două hotărâri precum şi extrasul din registrul de evidenţă a salariaţilor în care, la rubrica dată încetare apare menţionată data de 26.07.2019.

Astfel, deşi este evident că instanţa de apel a avut dubii cu privire la determinarea momentului încetării contractului de mandat, apreciind necesară efectuarea unei cercetări judecătoreşti mai amănunţite, sens în care a administrat proba cu înscrisuri, ulterior, fără nicio analiză în concret a acestora, s-a limitat la a reţine concluzia greşită mai sus expusă, în sensul că data de 26.07.2019 reprezintă data încetării contractului de mandat, din cuprinsul deciziei recurate lipsind, însă, orice demonstraţie juridică referitoare la relevanţa menţiunii din registrul de evidenţă a salariaţilor, sub aspectul determinării momentului încetării contractului de mandat în temeiul hotărârii de revocare a pârâtului din funcţia de director, precum şi orice referire la această hotărâre şi la susţinerile părţilor cu privire la chestiunea litigioasă în discuţie.

În discuţie, fiind un raport juridic rezultat dintr-un contract de mandat încheiat în temeiul unui act normativ special, O.U.G. nr. 79/2008, şi al Legii nr. 31/1990, contract care, potrivit statuărilor instanţei de contencios constituţional din cuprinsul Deciziei nr. 52 din 17 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 366 din 27 mai 2015, paragraful 18 şi al Deciziei nr. 255 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 18 iunie 2014, paragraful 17, reprezintă o varietate a contractului de mandat reglementat de art. 2.009 şi următoarele din C. civ., deosebindu-se, în mod esenţial, de raportul de muncă, analiza acestuia, sub aspectul condiţiilor de încetare, se impunea a fi făcută din perspectiva normelor de drept comun ce reglementează contractul de mandat şi, bineînţeles, a clauzelor concrete ale contractului ce constituie izvorul său, şi care, aplicate la situaţia de fapt rezultată din probe, permit stabilirea în mod cert şi neechivoc a momentului la care raportul de mandat dintre reclamantă şi pârât a încetat.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, asemenea oricărui alt contract civil, mandatul încetează odată cu executarea obligaţiilor contractate ori la intervenţia altor cauze generale, precum: expirarea termenului, realizarea condiţiei rezolutorii, pieirea bunului etc.

Pe lângă cauzele generale, mandatul poate înceta şi datorită unor cauze specifice lui; astfel, mandatul se stinge: prin revocarea mandatarului, prin renunţarea mandatarului la mandat, prin moartea, interdicţia, nesolvabilitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului (art. 1552 din C. civ. din 1864, similar, art. 2030 din actualul C. civ.).

În contractul de mandat nr. x/25.07.2009 intervenit între părţi, art. 13 din capitolul X, intitulat "Încetarea contractului", stipulează următoarele:

"(1) Părţile semnatare ale prezentului contract stabilesc că acesta îşi poate înceta efectele în una sau mai multe dintre următoarele situaţii: 1. la data încetării contractului individual de muncă al directorului general; 2. schimbarea din funcţie a directorului general; 3. renunţarea directorului general la mandatul încredinţat; 4. acordul de voinţă al părţilor semnatare; 5. punerea sub interdicţie judecătorească a directorului general al Regiei Autonome Judeţene de Drumuri şi Poduri Constanţa. (2) În cazul încetării prezentului contract, cu excepţia cazului prevăzut la punctul 5, directorul general este obligat să înapoieze Regiei Autonome Judeţene de Drumuri şi Poduri Constanţa toate actele şi documentele deţinute în exercitarea atribuţiilor sale".

Raportat la dispoziţiile legale mai sus citate şi la clauzele neechivoce ale contractului de mandat în discuţie, instanţa de apel ar fi trebuit să constate că Hotărârea nr. 4 din 15.09.2015 a Consiliului de Administraţie al RAJDP Constanţa, de revocare a pârâtului din funcţia de director general, se circumscrie unei cauze specifice de încetare a contractului de mandat, în sensul art. 1552 din C. civ. din 1864, similar, art. 2030 din actualul C. civ., respectiv, în sensul dispoziţiilor art. 13 alin. (1) pct. 2 din Contract.

În aceste condiţii, dată fiind existenţa certă a hotărârii de revocare din funcţie, precum şi împrejurarea că, prin hotărârea nr. 3 din 15.09.2015, Consiliul de Administraţie al RAJDP Constanţa a numit un Director General interimar, în persoana numitului C., instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze şi să stabilească în concret data la care hotărârea de revocare a pârâtului din funcţie a operat efectiv, acela fiind momentul încetării contractului de mandat şi, implicit, momentul la care cauza de suspendare a cursului prescripţiei extinctive a dispărut.

Potrivit art. 1 teza finală a Hotărârii nr. 4 din 15.09.2015, revocarea ar fi trebuit să opereze de la data comunicării hotărârii, pârâtul fiind obligat, potrivit dispoziţiilor art. 2 al aceleiaşi hotărâri, ca, în termen de două săptămâni de la data primirii hotărârii, să predea către numitul C., toate lucrările, documentele şi alte bunuri/valori ale regiei pe care le are în posesia sau gestiunea sa.

Prin urmare, deşi în cauză nu au fost administrate probe, din care să rezulte data certă a comunicării hotărârii de revocare, momentul la care revocarea a operat putea şi se impunea a fi stabilit prin raportare la celelalte elemente şi date concrete ale cauzei, împrejurarea că Regia a numit un director interimar, în chiar aceeaşi zi în care a avut loc revocarea din funcţie a pârâtului, coroborată cu faptul că, în anul 2016, aceasta a intrat în procedura insolvenţei (dosar nr. x/2015 al Tribunalului Constanţa), în cadrul căreia a fost desemnat un administrator judiciar, fiind de natură a conduce către concluzia că, după adoptarea hotărârii de revocare, în septembrie 2015, sau, cel mai târziu, din anul 2016, RAJDP Constanţa nu a mai fost condusă de pârât, acesta nemaiputând lua nicio decizie, în calitate de Director General, prin care să poată influenţa manifestarea de voinţă a intimatei în sensul promovării sau nu a unui demers judiciar împotriva lui, în vederea recuperării prejudiciului.

Împrejurarea că menţiunea referitoare la încetarea raporturilor de muncă ale pârâtului a fost operată de către reclamantă abia la data de 26.07.2019 nu poate să justifice concluzia că abia la acel moment a operat revocarea din funcţia deţinută de pârât în temeiul contractului de mandat, câtă vreme nu s-a stabilit, nici măcar nu s-a cercetat, dacă, de la data hotărârii de revocare şi până la 26.07.2019, pârâtul a mai exercitat vreo atribuţie în cadrul RAJDP Constanţa.

Prin urmare, data de 26.07.2019 menţionată în registrul de evidenţă a salariaţilor nu poate fi asimilată datei la care a operat încetarea contractului de mandat, ca urmare a revocării din funcţie a pârâtului în temeiul Hotărârii nr. 4/2015 a Consiliului de Administraţie al RJADP Constanţa.

De altfel, din cuprinsul extrasului din Registrul de evidenţă a salariaţilor depus de reclamantă la dosar în apel, rezultă că menţiunile pe care acesta le cuprinde cu privire la pârâtul A. nu se refera la contractul de mandat nr. x/25.07.2009, ce constituie izvorul raportului juridic dintre părţi, dedus judecăţii în prezenta cauză, ci la contractul individual de muncă al acestuia, înregistrat sub nr. x/04.05.2009, or, instanţa de apel nu a explicat, în cuprinsul deciziei recurate, de ce a apreciat, totuşi, că ele ar fi relevante pentru stabilirea momentului încetării contractului de mandat.

Astfel, menţiunile privind numărul, tipul de contract şi data încheierii acestuia (respectiv, CIM, nr. 3720 din 04.05.2009), precum şi cele referitoare la data începerii activităţii (04.05.2009), nu au nicio legătură cu contractul în discuţie, care este un contract de mandat, având un alt număr de înregistrare, 6132/25.07.2009, şi în temeiul căruia pârâtul a început să-şi exercite funcţia la data de 25.07.2009.

Pe de altă parte, în registru sunt menţionate date referitoare la tipul de normă (normă întreagă) şi durata contractului (nedeterminată), data de început şi de sfârşit a suspendării contractului de muncă, ca urmare a arestării preventive a pârâtului, conform C. proc. pen., şi anume, 20.03.2014, respectiv, 29.03.2014, intervalele de vechime şi salariul de bază lunar brut, data încetării contractului de muncă, respectiv, 26.07.2019, precum şi temeiul încetării, respectiv, condamnarea la executarea unei pedepse privative de libertate, fiind indicat, în mod expres, şi temeiul de drept al încetării contractului, respectiv art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii, toate acestea fiind elemente caracteristice unui contract individual de muncă, încheiat potrivit legislaţiei muncii, iar nu contractului de mandat ce formează obiectul analizei în prezenta cauză.

Faţă de aceste elemente, ce pun în evidenţă lipsa de identitate dintre cele două contracte, şi de împrejurarea că, în registru, nu există nicio menţiune care să vizeze în mod expres contractul de mandat, concluzia instanţei de apel potrivit căreia data de 26.07.2019, menţionată în registru, reprezintă data încetării contractului de mandat este lipsită de fundament, câtă vreme nu este susţinută de o argumentare adecvată, în fapt şi în drept, de natură să justifice asimilarea datei încetării raporturilor de muncă ale pârâtului cu data încetării contractului de mandat, astfel că nu poate fi primită.

În concluzie, dat fiind raportul juridic existent între pârât şi Regia reclamantă, al cărei Director a fost în temeiul contractului de mandat, raport în al cărui conţinut intră şi obligaţia de bună administrare a patrimoniului Regiei al cărui reprezentant legal a fost pe durata exercitării mandatului de director general, Înalta Curte constată că, prin decizia recurată, deşi a reţinut în mod corect incidenţa prevederilor legale ce reglementează cazul de suspendare a cursului prescripţiei extinctive prevăzut de art. 14 din Decretul nr. 167/1958, respectiv, de art. 2532 pct. 3 C. civ., ipoteză edictată de natura specială a raporturilor în care se află cel împotriva căruia curge prescripţia, instanţa de apel a stabilit în mod greşit momentul încetării cauzei de suspendare, prin raportare la data de 26.07.2019, menţionată în registrul de evidenţă a salariaţilor ca fiind data la care a încetat contractul individual de muncă al pârâtului, fără a analiza conţinutul şi efectele Hotărârii nr. 4 din 15.09.2015 a Consiliului de Administraţie al RAJDP Constanţa, prin care s-a dispus revocarea pârâtului din funcţia de director general.

Având în vedere că, raportat la circumstanţele concrete ale speţei, momentul încetării cauzei de suspendare a cursului prescripţiei este desemnat de data la care a încetat raportul de mandat existent între reclamantă şi pârât, şi că, faţă de dispoziţiile de drept material ce reglementează contractul de mandat şi de clauzele contractului supus analizei în prezenta cauză, hotărârea de revocare a pârâtului din funcţie se circumscrie unei cauze de încetare a raporturilor specifice contractului de mandat, cauză care, în speţă, nu a fost analizată de către instanţa de apel, urmează ca Înalta Curte, reţinând incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., să admită recursul declarat de pârât, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., şi să dispună casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă în vederea determinării în concret a momentului încetării contractului de mandat şi, implicit, a datei la care cursul prescripţiei extinctive a fost reluat, prin raportare la Hotărârea nr. 4 din 15.09.2015 a Consiliului de Administraţie al RAJDP Constanţa.

În rejudecare, instanţa va stabili dacă hotărârea de revocare a fost pusă în executare, iar, în caz afirmativ, data de la care aceasta şi-a produs efectele, respectiv data de la care pârâtul nu a mai deţinut funcţia de Director General al Regiei, sens în care vor fi avute în vedere dispoziţiile concrete ale acestei hotărâri, referitoare la modul de aducere la îndeplinire, precum şi aspectele relevate de recurent, confirmate în mod explicit de reprezentantul convenţional al reclamantei în apel, în sensul că din septembrie 2015 pârâtul A. nu a mai deţinut nicio funcţie în cadrul Regiei.

Odată stabilită data la care raportul de mandat existent între reclamantă şi pârât a încetat, instanţa urmează să verifice dacă, în funcţie de acesta, acţiunea în pretenţii dedusă judecăţii a fost introdusă cu respectarea termenului general de prescripţie de 3 ani sau în afara acestuia, şi să menţină sau să infirme soluţia dată de prima instanţă excepţiei dreptului material la acţiune, invocate de pârât.

Din perspectiva celor expuse, a incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei nr. 293/C din 20 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 06 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.