Trademark annulment: similarity of combined and verbal marks and bad faith registration analysis

Şedinţa publică din data de 5 martie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, B. şi S.C. C. S.R.L., ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:

1. anularea mărcii naţionale "D." (individuală, combinată) pentru clasele de produse 16 şi 35, având număr de depozit x şi număr de marcă x în temeiul dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 84/1998;

2. interzicerea utilizării de către pârâţi a mărcii/semnului "D." - x şi scoaterea de pe piaţă a produselor oferite spre vânzare/comercializare sub marca/semnul ce formează obiectul prezentei cereri de anulare, având în vedere încălcarea drepturilor de proprietate industrială aparţinând reclamantului;

3. obligarea pârâtului Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci să dispună radierea mărcii "D.", având număr de depozit x şi număr marcă x.

În drept cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 196 din data de 10 februarie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, B. şi S.C. C. S.R.L., a dispus anularea înregistrării mărcii naţionale "D." pentru clasele produse/servicii 16 şi 35, conform clasificării de la Nisa, având nr. de depozit x şi nr. de marcă x, a dispus şi radierea mărcii din Registrul OSIM şi a interzis pârâtei S.C. C. S.R.L. utilizarea mărcii/semnului "JOHNSOMER’’ în vânzarea/comercializarea produselor. Totodată, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului OSIM pe capătul doi de cerere şi în consecinţă a respins capătul de cerere în contradictoriu cu acesta.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel pârâţii B. şi C. S.R.L..

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 292A din data de 22 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii-pârâţi S.C. C. S.R.L. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 196/10.02.2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. şi cu intimatul-pârât Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci; a fost respinsă cererea intimatului cu privire la cheltuielile de judecată în apel ca nefondată.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 292A din data de 22 februarie 2023, pârâţii B. şi C. S.R.L. au formulat recurs, solicitând casarea hotărârii recurate, iar pe fond respingerea acţiunii ca netemeinică şi nelegală.

Recurenţii-pârâţi au invocat drept motive de casare dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. şi au considerat că hotărârea instanţei de apel este netemeinică, întrucât unele aspecte reţinute în considerentele acesteia nu sunt conforme situaţiei de fapt astfel cum aceasta rezultă din înscrisuri şi regulile de drept aplicabile, pentru că interpretarea nomelor de drept material nu se aplică situaţiei de fapt aşa cum aceasta a fost probată.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au învederat că instanţa de apel a reţinut eronat în considerente (pagina 13, paragraful 9) că marca D., ce le aparţine, este o marcă individuală, deşi din Certificatul de marcă D. nr. x, cu nr. de depozit x, probă relevantă în dosar, reiese că marca este una combinată.

Instanţa de apel nu a avut în vedere că marca D. este înregistrată şi protejată atât pentru clasa Nisa 16, cât şi pentru clasa Nisa 35, precum nici faptul că este înregistrată şi protejată conform clasificării Viena pentru clasele 27.05.01, 27.05.17, 29.01.04.

De asemenea, instanţa de apel nu a avut în vedere că marca în discuţie este o marcă combinată, care cuprinde atât o parte verbală, cât şi o parte alcătuită din elemente figurative, revendicată fiind culoarea albastru şi nici că protecţia acordată este mai mare decât în cazul mărcilor simple, la fel şi verificarea elementelor distinctive. A fost publicată ca atare în BOPI din 19 iunie 2020 şi nu a fost formulată nicio opoziţie.

Au mai susţinut că mărcile reclamantului se bucură de o protecţie redusă, respectiv sunt înregistrate doar pentru clasa Nisa 16, sunt mărci individuale, sunt mărci verbale, adică doar o denumire scrisă cu caractere standard: E., nefiind protejate în forma prezentată de reclamant. Produsul este superglue şi este destinat materialelor plastice, metal, piele, sticlă şi ceramică (adică o altă clasă Nisa) şi nu bandă adezivă din hârtie şi carton.

În ceea ce priveşte motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit normele de drept material reprezentate de art. 6, art. 45 şi art. 47 alin. (1) lit. b) şi lit. c) din Legea nr. 84/1998.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenţii-pârâţi au susţinut că marca lor nu este compusă doar dintr-un singur element verbal similar cu marca reclamantului, ci din mai multe elemente verbale, care îi conferă distinctivitate, iar în plus este şi o marcă combinată. În acest sens, jurisprudenţa a statuat că şi în situaţia în care elementul verbal al unei mărci anterioare este inclus în întregime într-o marcă ulterioară, aceasta poate fi înregistrată, dacă prin elementele adăugate capătă identitate proprie, desprinsă de elementul verbal comun cu al mărcii anterioare, fiind deci distinctive.

În ceea ce priveşte riscul de confuzie, au susţinut că nu s-a făcut dovada că ar fi comercializat superglue sub marca E. şi dovada efectelor riscului de confuzie şi asociere, în condiţiile în care produsele purtând mărcile în litigiu ar fi chiar aceleaşi, întrucât indiferent de ce marcă ar purta, ele sunt identice, ieftine şi adresate unui public nespecializat.

Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că este lipsit de relevanţă faptul că marca pârâţilor este combinată. Dimpotrivă, cu cât mai distinctivă este marca anterioară, cu atât mai mare este riscul de confuzie. Astfel, potrivit jurisprudenţei "o marcă cu un caracter slab distinctiv cum este cea a reclamantului, care nu include elemente descriptive ale bunurilor sau serviciilor, nu este notorie pentru produsele pentru care a fost înregistrată sau una care nu este caracterizată prin trăsături neobişnuite sau originale se bucură de un grad de protecţie mai mică decât o marcă înalt distinctivă, fie per se, fie datorită recunoaşterii pe care o are pe piaţă. (L.Schuhfabrik, paragraful 20 şi 23, Sabel paragraful 24, Canon paragraful 17)".

Au mai susţinut că marca lor, D., conţine numele pârâtului persoană fizică B., iar potrivit art. 45 din Legea nr. 84/1998 "(1) Titularul mărcii nu poate cerere să se interzică unui terţ utilizarea în activitatea comercială: a) numele sau adresa terţului, în cazul în care terţul este o persoană fizică."

Or, contrar acestor dispoziţii legale, instanţa de apel a argumentat respingerea motivului raportându-se la impactul vizual, figurativ, ignorând însă că mărcile reclamantului sunt protejate doar verbal.

S-a făcut dovada că tatăl pârâtului persoană fizică, F., asociat în C. S.R.L., dar şi pârâtul B. sunt primii care au comercializat, încă din anul 2007, produse sub marca E. şi D.. Acest aspect rezultă din conosamentele cu care au fost livrate mărfurile (contract de transport/titluri de valoare), declaraţiile de producători, facturile fiscale de import începând cu anul 2007.

În mod greşit a reţinut instanţa de apel că dovezile depuse în acest sens în apel nu sunt facturi fiscalizate, ci simple declaraţii pro causa date de terţi în favoarea părţii şi facturi pro-forma din care rezultă cel mult expedierea unor produse sub marca E. însă pe piaţa chineză.

Greşit au fost aplicate normele de drept material (art. 6 şi art. 58 din Legea nr. 84/1998). Înscrisurile depuse în cauză sunt conosamente şi facturi fiscale de import în România, comercializarea având loc în România, însoţite de declaraţiile producătorilor autorizaţi ai mărfurilor: societăţile G. şi H., societăţi recunoscute la nivel internaţional în domeniul producţiei de bandă adezivă astfel că cel care a dat notorietatea mărcii şi vechimea acesteia pe piaţă în special pentru produsele care se înscriu în clasa Nisa 16 este pârâtul care comercializează produse sub marca D. încă din anul 2007, astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Reclamantul comercializează sub mărcile E. şi I. în special superglue, gel adeziv, baloane, elastice, produse pentru care nu are protecţie în fapt (nu se înscriu în produsele din Clasa Nisa 16) şi pe care societatea pârâtă nu le comercializează.

În consecinţă, în mod greşit a reţinut instanţa de apel că sunt întrunite condiţiile prevăzute în cuprinsul dispoziţiilor art. 47 alin. (1) lit. b) şi lit. c) din Legea nr. 84/1998, în forma în vigoare la data înregistrării mărcii pârâţilor.

Baza raţionamentului care duce la respingerea riscului de confuzie este faptul cert al diferenţei modalităţii concrete de comercializare/protecţie a produselor: mărcile reclamantului sunt verbale, simple, pe când marca pârâtului este vizuală, combinată.

Marca pârâţilor a întrunit toate condiţiile prevăzute de art. 6, motiv pentru care a şi fost înregistrată şi nici nu s-a formulat vreo opoziţie din partea reclamantului sau a societăţii licenţiate în termenul prevăzut de lege.

Mărcile în discuţie nu sunt mărci similare, iar pe de altă parte nu există risc de confuzie pentru public, întrucât din punct de vedere verbal, auditiv, nu prezintă impact major asupra consumatorului pentru produsele comercializate de către pârâţi (banda scotch).

S-a mai susţinut că este greşită reţinerea instanţei de apel cu privire la similitudinea produselor comercializate: superglue (comercializat de E. şi I.) şi bandă adezivă (comercializată de D.).

Reclamantul nu a răsturnat prezumţia de bună-credinţă la înregistrarea mărcii pârâţilor, admisă la înregistrare de OSIM şi faţă de care nu a formulat opoziţie, deşi cunoştea că folosesc marca D. încă din anul 2007.

Instanţa de apel nu a ţinut cont de adresa din 22.02.2022 şi de procesul-verbal încheiat cu ocazia controlului ANAF Antifraudă din luna februarie 2020.

Astfel, în mod greşit instanţa de fond a considerat că deşi marca deţinută de pârâtul B., la rubrica culori revendicate din certificatul de înregistrare a mărcii este menţionată culoarea albastru, totuşi acest aspect nu reprezintă un element suficient de puternic încât să ofere distinctivitate mărcii a cărei anulare se solicită, riscul de confuzie între mărcile aflate în conflict putându-se produce în mintea consumatorului.

De asemenea, greşit s-a stabilit ab initio că mărcile E. şi I. sunt mărci notorii, întrucât acest aspect nu a fost invocat şi cu atât mai puţin dovedit.

Notorietatea nu se prezumă, ci trebuie dovedită. Or, reclamantul nu a dovedit acest aspect şi nici tribunalul nu a considerat necesar a se apleca asupra acestei chestiuni.

Aşa cum rezultă din declaraţiile celor doi producători, reclamantul sau societatea licenţiată nu sunt cunoscuţi ca şi comercianţi ai acestor produse. Cel care a crescut notorietatea mărcii D. este tocmai apelantul.

În ceea ce priveşte reaua-credinţă, instanţa de apel s-a rezumat a menţine constatările instanţei de fond şi anume că între părţi au existat acele facturi care fac dovada raporturilor economice între părţi, dar care sunt false, fiind anulate de către organele fiscale.

Fără temei în fapt şi în drept a interpretat intenţia titularului la data depunerii cererii de înregistrare, reţinând că pârâtul era distribuitor al produselor reclamantului.

Pe de altă parte, cel care a fost de rea-credinţă la înregistrarea mărcii, raportat la vechimea şi notorietatea rezultată din producţia şi comercializarea de produse sub marca D. de către pârât, a fost chiar reclamantul, care cunoştea la momentul înregistrării mărcilor de către fosta sa soţie faptul că un terţ utilizează cel puţin într-un stat membru un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere.

Tocmai reclamantul, în urma unui conflict de familie, a acţionat cu intenţia de a împiedica pe pârât în a mai comercializa şi utiliza marca în continuare, întrucât momentul în care, imediat după divorţ, în urma dobândirii drepturilor asupra mărcilor, a emis acele facturi pro causa, s-a dezis de societatea J. şi a intentat prezenta acţiune în condiţiile în care nu a probat situaţia contrară, respectiv intenţia pârâţilor ca prin înregistrarea mărcii lor să îl împiedice în mod real să utilizeze marca în continuare.

Reclamantul nu a probat nici elementul subiectiv al presupusei relei-credinţe a pârâţilor, nedovedind cauzarea vreunui prejudiciu.

Având în vedere că au cunoscut că reclamantul comercializează superglue sub marca E., elastic, produse din cauciuc care se referă la alte produse din clasa Nisa 2, recurenţii-pârâţi au acţionat în mod legitim la înregistrarea mărcii combinate pe care o folosesc în mod notoriu în sensul legii de mai bine de 15 ani, fără să fie necesară înregistrarea însoţită de semnul distinctiv K. pentru produsele şi serviciile din clasa Nisa 16 şi 35, combinată şi protejată inclusiv clasificării Viena.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, având în vedere că produc şi comercializează în mod curent, continuu, de mai bine de 15 ani produsul bandă de ambalare pentru hârtie şi carton BOPP, recurenţii-pârâţi au susţinut că au dovedit că au înregistrat marca colectivă şi combinată D. tocmai potrivit modalităţii concrete de folosire a mărcii în sensul prevăzut de lege şi anume acela de a distinge anumite produse şi servicii de cele ale altor comercianţi.

După cum societatea pârâtă poartă denumirea de C., şi marca pârâţilor are în denumire numele K., produsele şi serviciile pârâţilor fiind cunoscute de clienţi după acest element de diferenţiere, K., care este numele de familie al pârâtului persoană fizică.

Faptul relevant, adică existenţa şi folosirea unei mărci anterioare, nu este incident în cauză, întrucât pârâţii au dovedit că au folosit primii această marcă.

De asemenea, nici presupusa intenţie frauduloasă nu a fost dovedită de reclamant.

Recurenţii-pârâţi au indicat cu titlu de practică judiciară decizia nr. 652/22.03.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost respinsă definitiv cererea de anulare a unei mărci, pe aceeaşi clasă de produs, pentru că nu s-a dovedit elementul subiectiv al relei-credinţe la înregistrarea mărcii şi nici notorietatea mărcii anterior înregistrate.

Notorietatea invocată de reclamant nu este relevantă, întrucât contractele comerciale prezentate nu sunt suficiente şi sunt expirate.

Recurenţii-pârâţi au mai susţinut că, prin anularea înregistrării mărcii naţionale D. şi pentru clasa de servicii 35, conform clasificării de la Nisa, şi radierea mărcii şi pentru clasificările Viena, instanţa s-a pronunţat pe un aspect care nici nu a fost solicitat, nici dezbătut şi nici probat.

Faţă de cele expuse, recurenţii-pârâţi au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate pentru motivele prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., iar pe fond respingerea acţiunii formulate de reclamant ca netemeinică şi nelegală şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

În probaţiune s-a solicitat proba cu înscrisuri.

I.5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În combaterea recursului, intimatul-reclamant a susţinut, în esenţă, în ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că din însăşi cuprinsul motivelor de recurs depuse de recurenţii-pârâţi, reies motivele ce au stat la baza pronunţării deciziei recurate. Astfel, instanţa de apel a reţinut în mod corect că în cazul ambelor mărci aflate în conflict, elementul distinctiv şi determinant este E..

De asemenea, a susţinut că intenţia frauduloasă la înregistrarea mărcii a reieşit cel puţin din atitudinea subiectivă a recurentului-pârât care, ulterior notificării prin care se solicita încetarea încălcării drepturilor privitoare la marca I., a solicitat înregistrarea unei denumiri cvasiidentice. Scopul înregistrării este evident, şi anume inducerea în confuzie a consumatorului, cu privire la provenienţa produselor comercializate sub această denumire.

Critica adusă deciziei recurate, potrivit căreia caracterul de notorietate recunoscută mărcilor E. şi I. este rezultatul unei activităţi a recurenţilor-pârâţi, echivalează cu o recunoaştere a comercializării acestor produse şi, chiar mai mult, cu o cunoaştere deplină a faptului relevant la momentul depunerii spre înregistrare a denumirii I..

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatul-reclamant a învederat că susţinerilor părţilor adverse se raportează la interpretarea probatoriului administrat în cauză, iar nu la norma pretins a fi greşit aplicată.

Recurenţii-pârâţi ar fi trebuit să dovedească modalitatea în care dispoziţiile de drept material ar fi fost încălcate ori greşit aplicate de către instanţa de apel. Or, simpla menţiune referitoare la o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 6, art. 45 şi art. 47 din Legea nr. 84/1998 nu poate echivala cu motivarea recursului. Criticile recurenţilor-pârâţi sunt, în fapt, argumente pe fondul cauzei, argumente privind interpretarea unor elemente de probatoriu ori aprecieri subiective cu privire la modalitatea de interpretare a analizei asupra mărcii a cărei anulare a fost solicitată. Or, aceste aspecte nu pot fi analizate de calea recursului.

Pentru motivele arătate, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului formulat de către recurenţii-pârâţi ca fiind nefondat pentru primul motiv de recurs şi nemotivat pentru cel de-al doilea motiv de recurs.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 205 şi urm. C. proc. civ. prin raportare la dispoziţiile incidente din Legea nr. 84/1998.

În probatoriu s-a solicitat încuviinţarea probelor administrate în fazele procesuale anterioare.

În probaţiune, s-a solicitat proba cu înscrisuri şi orice alte probe.

Intimatul-pârât Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci nu a formulat întâmpinare.

I.6 Răspunsul la întâmpinare

Întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant a fost comunicată recurenţilor-pârâţi şi intimatului-pârât Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci la data de 01.11.2023 aşa cum reiese din dovezile de comunicare aflate la dosar, însă aceştia nu au formulat răspunsuri la întâmpinare.

I.7. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 31 august 2023 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fişa Ecris şi referatul de repartizare aleatorie .

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ. coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 27 noiembrie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 05 martie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând legalitatea deciziei recurate, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, în considerarea celor ce succed.

Prin memoriul de recurs, recurenţii-pârâţi au invocat incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au învederat că instanţa de apel a reţinut eronat că marca D., ce aparţine pârâţilor, este o marcă individuală, consemnând în cadrul considerentelor de la pagina 13, paragraful 9 din decizia recurată:

"în cauză, mărcile în conflict fiind mărcile E. şi I., pe de o parte, iar pe altă parte, marca D.. Cu privire la aceste mărci, ambele individuale (apelantul susţinând contrar probelor de la dosar că marca sa este colectivă), tribunalul a procedat corect când s-a raportat la percepţia consumatorului mediu cu un nivel rezonabil de informare, diligenţă, prudenţă, inteligenta şi perspicacitate, în legătură cu riscul de confuzie".

Au mai susţinut recurenţii-pârâţi că instanţa de apel nu a indicat proba la care a făcut referire, precum şi că în certificatul de înregistrare a mărcii nr. x, nr. de depozit x eliberat de OSIM (proba relevantă în cauză) pentru marca D., este menţionat tipul mărcii "combinată" şi "individuală", spre deosebire de celelalte două mărci ale reclamantului unde la tipul mărcii apare "verbală" şi "individuală" şi doar pentru clasa 16. În continuare, recurenţii-pârâţi au redat o situaţie comparativă a mărcilor în discuţie.

În temeiul dispoziţiei legale menţionate - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Or, prin prisma cazului de casare invocat, nu se reproşează instanţei de apel argumente contradictorii ori străine de natura cauzei, lipsa motivării, analiza sumară sau superficială a probatoriului sau a chestiunilor contestate. Prin urmare, în lipsa unor argumente concrete, nu se poate reţine niciuna dintre ipotezele acestui text de lege, sens în care acest motiv de recurs nu poate fi primit, urmând a fi respins.

Ceea ce urmăresc în realitate recurenţii-pârâţi prin criticile dezvoltate în susţinerea acestui motiv de recurs este reaprecierea de către instanţa de recurs a similarităţii mărcilor în litigiu, finalitate care nu poate fi primită, deoarece ar presupune reevaluarea situaţiei de fapt şi a probelor, aspect incompatibil cu prezenta cale de atac a recursului, al cărei caracter extraordinar este rezervat exclusiv evaluării legalităţii deciziei atacate şi confirmă excluderea din controlul judiciar al instanţei de recurs a modalităţii de interpretare a probatoriului administrat.

Or, cât timp instanţa de apel a dat un răspuns argumentat chestiunilor aduse în discuţie de recurenţi prin intermediului motivului de recurs analizat, cazul de casare invocat nu este incident.

Nefondat este şi motivul de recurs încadrat de recurenţii-reclamanţi în cazul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv ce vizează interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material reprezentate de art. 6, art. 45 şi art. 47 alin. (1) lit. b) şi lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte precizează faptul că în speţă este aplicabilă forma Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice în vigoare la data înregistrării mărcii în discuţie (19 iunie 2020), respectiv forma modificată prin O.U.G. nr. 28/2014 aplicabilă de la 08 mai 2014 până la 17 septembrie 2020. Prin urmare, în analiza ce va urma, similar instanţelor fondului, şi instanţa de recurs va avea în vedere dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. b) şi c), care au conţinut identic cu cele indicate de reclamant în cererea de chemare în judecată, respectiv art. 56 alin. (1) lit. b) şi c).

Apreciind asupra motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe prin care s-a dispus anularea înregistrării mărcii naţionale D., pentru clasele de produse/servicii 16 şi 35, conform clasificării de la Nisa, având nr. de depozit x şi nr. de marcă x, marcă înregistrată de pârâtul B., pentru motivele de nulitate prevăzute de art. 47 alin. (1) lit. b) şi lit. c) din Legea nr. 84/1998, forma în vigoare la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii în litigiu.

Dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. b) şi lit. c) din Legea nr. 84/1998, forma în vigoare la data înregistrării mărcii, prevăd că "(1) Anularea înregistrării mărcii poate fi cerută în perioada de protecţie a mărcii de către orice persoană interesată, pentru oricare dintre următoarele motive: b) înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) sau (3); c) înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credinţă."

Motivul de nulitate prevăzut de dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit.

b) are în vedere nerespectarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) sau 3 din acelaşi act normativ, potrivit cărora "(1) O marcă este refuzată la înregistrare sau, după caz, este susceptibilă a fi anulată pentru următoarele motive relative:

a) dacă este identică cu o marcă anterioară, iar produsele şi serviciile pentru care marca este solicitată sau a fost înregistrată sunt identice cu cele pentru care marca anterioară este protejată;

b) dacă, din motive de identitate sau de similitudine în raport cu marca anterioară şi din motive de identitate sau similitudine a produselor sau serviciilor pe care cele două mărci le desemnează, se poate crea, în percepţia publicului, un risc de confuzie, inclusiv riscul de asociere cu marca anterioară. (...) (3) O marcă este, de asemenea, refuzată la înregistrare sau, în cazul în care a fost înregistrată, este susceptibilă a fi anulată dacă:

a) este identică sau similară în raport cu o marcă anterioară înregistrată în România, sau în Uniunea Europeană, în sensul prevederilor alin. (2), indiferent dacă produsele sau serviciile pentru care aceasta este solicitată sau înregistrată sunt identice, similare sau nu sunt similare cu cele pentru care marca anterioară este înregistrată, atunci când marca anterioară se bucură de un renume în România, sau, în cazul mărcii Uniunii Europene, se bucură de renume în Uniunea Europeană şi dacă utilizarea mărcii ulterioare ar duce fără motiv justificat la obţinerea unor foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii anterioare sau ar aduce atingere acestora;

b) există o cerere de înregistrare a unei denumiri de origine sau a unei indicaţii geografice depusă în conformitate cu legislaţia naţională sau cu legislaţia Uniunii Europene înainte de data de depunere a cererii de înregistrare a mărcii sau de data priorităţii invocate în sprijinul cererii, sub rezerva înregistrării sale ulterioare, iar denumirea de origine sau indicaţia geografică respectivă conferă persoanei autorizate să o folosească dreptul de a interzice utilizarea unei mărci ulterioare în România;

c) există un semn asupra căruia au fost dobândite drepturi anterior datei de depunere a cererii de înregistrare a mărcii sau, dacă este cazul, înaintea datei priorităţii invocate în sprijinul cererii de înregistrare a mărcii şi dacă acest semn conferă titularului său dreptul de a interzice utilizarea unei mărci ulterioare în România; d) înregistrarea acesteia este solicitată de către mandatarul sau reprezentantul titularului mărcii, în nume propriu şi fără consimţământul titularului mărcii, cu excepţia situaţiei în care mandatarul sau reprezentantul titularului îşi justifică demersul;

e) există un drept anterior, altul decât cele prevăzute la lit. c) şi alin. (2), în special un drept la nume, un drept la imagine, un drept de autor, un drept de proprietate industrială;

f) marca poate fi confundată cu o marcă anterioară protejată în străinătate, cu condiţia ca, la data depunerii cererii, solicitantul să fi acţionat cu rea-credinţă."

Pe de altă parte, motivul de nulitate prevăzut de lit. c) a art. 47 din Legea nr. 84/1998 are în vedere solicitarea cu rea-credinţă a înregistrării mărcii.

Criticile evocate de recurenţii-pârâţi prin cererea de recurs se referă la ambele motive de nulitate a înregistrării mărcii D., susţinându-se, în esenţă, că marca a întrunit toate condiţiile prevăzute de art. 6 din Legea nr. 84/1998, motiv pentru care a şi fost înregistrată, iar reclamantul nu a formulat vreo opoziţie în termenul prevăzut de lege.

În ceea ce priveşte condiţia similarităţii, recurenţii-pârâţi au susţinut că mărcile în litigiu nu sunt similare (mărcile reclamantului sunt mărci verbale, simple, individuale), chiar dacă se suprapun parţial (doar pentru a fi aplicate produselor şi/sau serviciilor din clasa 16, mărcile reclamantului nefiind protejate pentru produsele şi serviciile din clasa Nisa 35). Au mai susţinut că nu există risc de confuzie pentru public, întrucât, din punct de vedere verbal, auditiv, mărcile reclamantului nu prezintă impact major asupra consumatorului cu privire la produsele comercializate de către recurenţii-pârâţi.

Înalta Curte observă că analiza instanţei de apel referitoare la similaritatea semnelor comparate şi la aprecierea riscului de confuzie şi de asociere s-a raportat la criteriile şi etapele statuate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, similaritatea mărcilor în litigiu fiind analizată în plan vizual, fonetic şi conceptual, cu reţinerea impresiei globale, de ansamblu şi a percepţiei consumatorului mediu cu un nivel rezonabil de diligenţă, prudenţă, informare, inteligenţă şi perspicacitate în legătură cu riscul de confuzie.

De principiu, pentru a determina similaritatea între mărci, a riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, analiza comparativă impune şi interpretarea situaţiei de fapt şi a probelor.

Cu alte cuvinte, cercetarea similarităţii semnelor şi produselor sau serviciilor, precum şi a riscului de confuzie, dacă este cazul, este o operaţiune ce poate fi cenzurată în calea de atac a recursului exclusiv prin prisma criteriilor efectiv aplicate de instanţa de apel în examinarea comparativă a mărcilor în litigiu şi a regulilor de apreciere ce se pot decela din jurisprudenţă, ori, dacă este cazul prin prisma absenţei aplicării unor astfel de criterii, care să contureze o carenţă a motivării hotărârii.

În schimb, rezultatul unei astfel de cercetări desfăşurate cu respectarea regulilor de principiu la care ea se poate raporta scapă controlului instanţei de recurs, care nu este îndreptăţită a realiza o evaluare proprie a similarităţii, ci numai a cenzura din perspectiva legalităţii această operaţiune.

Astfel, Înalta Curte constată că analiza instanţei de apel referitoare la similaritatea mărcilor în litigiu comparate a evaluat elementele de asemănare, cu scopul de a determina impresia de ansamblu produsă de fiecare dintre mărci în percepţia publicului relevant.

O astfel de evaluare corespunde regulilor desprinse din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formată în interpretarea prevederilor din directiva de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci, transpusă în Legea nr. 84/1998 prin integrarea unor norme echivalente celor ale directivei. Atare jurisprudenţă nu poate fi ignorată în interpretarea şi aplicarea legii naţionale prin care a fost transpusă directiva, în sensul că semnificaţia dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene unor noţiuni autonome din directivă, dar şi din regulamentul mărcii Uniunii Europene, se impune instanţei naţionale în aplicarea legii la circumstanţele particulare ale speţei.

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-591/12 Bimbo, cauza C-193/06 Nestlé, cauza C-251/97 Sabel, cauza C-334/05 Shaker), aprecierea individuală a impresiei de ansamblu produse publicului vizat, în lumina căreia se va proceda la aprecierea riscului de confuzie, ţinând cont de toţi factorii relevanţi din cauză, presupune analiza componentelor care contribuie la această imagine globală a mărcii şi a ponderii lor în memoria publicului respectiv, luându-se în considerare elementele distinctive şi dominante. Aprecierea similarităţii se va putea face exclusiv pe baza elementului dominant numai dacă toate celelalte componente ale mărcii sunt neglijabile.

Similaritatea mărcilor în conflict nu se realizează prin stabilirea diferenţelor dintre semne, ci prin analiza, în cadrul fiecăreia dintre mărcile comparate, a caracterului dominant şi distinctiv al elementelor componente, precum şi a impactului lor în percepţia publicului, cu finalitatea determinării impresiei de ansamblu produse de semnele în cauză în memoria publicului vizat.

Compararea mărcilor, în integralitatea lor, se realizează din punct de vedere vizual, fonetic şi semantic sau conceptual, luându-se în considerare forma în care acestea au fost protejate.

De asemenea, pentru examinarea comparativă, nu este necesar ca mărcile pretins încălcate să fie reproduse într-un mod identic de celălalt semn, dacă impresia de ansamblu produsă în memoria publicului conduce la concluzia similarităţii semnelor.

Or, în situaţia particulară a cauzei, raportat la aceste aspecte, instanţa de apel, asemenea celei de fond, a stabilit că elementul verbal E. este esenţial în evaluarea mărcilor în litigiu şi este elementul dominant şi în cazul mărcii combinate a pârâtului care conţine un element figurativ simplu constând în scrierea denumirii D. cu caractere relativ uzuale şi cu o culoare uniformă albastru închis, astfel încât riscul de confuzie care se poate naşte pentru consumator este unul ridicat.

De asemenea, instanţa de apel a mai reţinut şi faptul că elementul verbal E. este comun şi poate induce cu uşurinţă confuzia, fiind vorba în principal despre aceeaşi clasă de produse Nisa (clasa 16), în care a apreciat produsele ca fiind similare, fără ca legea ori jurisprudenţa să impună un caracter distinctiv superior al mărcii combinate, aşa cum consideră recurenţii.

În situaţiile în care se compară mărci compuse atât din elemente figurative, cât şi din elemente verbale, cum este cazul de faţă, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, acestea din urmă sunt cele distinctive, deoarece consumatorul mediu face referire la un produs mai degrabă prin evocarea denumirii, decât prin descrierea elementului figurativ, pe care îl percepe în mod normal cu rol decorativ. Acest lucru este valabil cu atât mai mult dacă elementul figurativ este plasat într-o poziţie mai puţin vizibilă (cauza T 312/03 Wassen International Ltd, par. 37).

S-a mai reţinut în practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi faptul că riscul de confuzie trebuie înţeles ca fiind riscul ca publicul să creadă că produsele sau serviciile vizate de marca solicitată provin de la aceeaşi întreprindere sau, dacă este cazul, de la întreprinderi legate economic. Existenţa unui asemenea risc trebuie apreciată global, ţinând seama de toţi factorii pertinenţi din cauză (cauza C-115/19P, China Construction Bank Corp./EUIPO, paragraf 54; cauza C-766/18P, Foundation for the Protection of the Traditional Cheese of Cyprus named Halloumi/EUIPO, C-766/18 P, EU:C:2020:170, paragrafe 63 şi 67, OAPI/Shaker, C-334/05 P, EU:C:2007:333, paragraf 33, Bimbo/OAPI, C-591/12 P, EU:C:2014:305, paragraph 19 şi Hansson, C-705/17, EU:C:2019:481, paragraf 40).

Se constată că instanţa de apel a valorificat în mod corespunzător aceste reguli de analiză şi a stabilit că riscul de confuzie este unul ridicat pentru orice consumator mediu tocmai din pricina suprapunerii obiectului protecţiei (produsele din clasa 16) şi a identităţii elementului verbal principal din mărcile comparate (respectiv elementul E.) indiferent de componenta vizuală.

Tot în valorificarea regulilor de analiză mai sus amintite, instanţa de apel a reţinut şi faptul că elementul vizual, figurativ, reprezentat de scrierea numelui D. cu caractere relativ comune şi cu o culoare uniformă, albastru închis, nu este de natură să identifice marca pârâtului în mod categoric şi să o facă recognoscibilă, ci unicul element principal şi esenţial rămâne cel verbal, respectiv denumirea E., care este atipică şi nedescriptivă pentru produsele din clasa 16, astfel că poate crea o asociere puternică între titularul mărcii şi produsele protejate, cu risc de confuzie faţă de alte produse din aceeaşi clasă care poartă marca D.. A mai reţinut Curtea de apel că plasarea denumirii K. după particula E. reflectă accentul care nu poate să cadă în mod definitoriu pentru recognoscibilitatea mărcii decât asupra acestei menţionate particule (E.), iar nu asupra numelui K..

În consecinţă, considerentele deciziei recurate relevă că instanţa de apel s-a raportat la regulile de analiză rezultate din jurisprudenţa pe care a evocat-o, întrucât a stabilit cu prioritate care este elementul dominant al ambelor semne aflate în conflict (respectiv elementul E.), apreciind şi cu privire la marca combinată înregistrată de recurentul-pârât, în cadrul căreia au fost examinate atât componenta verbală, cât şi cea figurativă, dar şi ansamblul mărcii.

Astfel, nu se poate reţine că instanţa de apel a ignorat criteriile de determinare a similarităţii semnelor şi a riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, sau că ar fi aplicat criterii greşite, câtă vreme din considerentele deciziei atacate rezultă că acestea au fost valorificate în analiza similarităţii celor două mărci.

De asemenea, nicio nelegalitate nu se identifică legat de analiza similarităţii produselor şi serviciilor, cât timp Curtea de apel a consemnat că între produsele pentru care este protejată marca reclamantului din clasa 16 şi produsele pentru care este protejată marca a cărei anulare se cere (din clasa 16 şi clasa 35) există similaritate, argumentând inclusiv cu privire la ataşarea serviciilor de publicitate întocmai produselor pentru care s-a obţinut protecţia din clasa 16.

Nu pot fi primite nici criticile referitoare la faptul că instanţa de apel a aplicat greşit norma de drept material reprezentată de art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, întrucât înregistrarea dreptului de marcă a fost solicitată cu bună-credinţă, pârâtul persoană fizică acţionând în mod legitim.

Sub acest aspect, recurenţii-pârâţi au susţinut că instanţa de apel s-a rezumat a menţine constatările instanţei de fond, în sensul că între părţi au existat raporturi economice. De asemenea, au susţinut că cel care a fost de rea-credinţă la înregistrarea mărcii, raportat la vechimea şi notorietatea rezultată din producţia şi comercializarea de produse sub marca D. de către pârât, este însuşi reclamantul, întrucât cunoştea faptul că un terţ utilizează cel puţin într-un stat membru un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere. Au mai învederat că nu este îndeplinită în cauză condiţia faptului relevant, întrucât au dovedit că au fost primii care au folosit marca.

Înalta Curte reţine că, pentru a stabili dacă titularul a dat dovadă de rea-credinţă în momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii în cauză, trebuie să se efectueze o evaluare globală în care să fie luate în considerare toate elementele relevante ale cazului individual.

În acest sens, în cadrul situaţiei de fapt, instanţa de apel a reţinut că pârâtul B. a avut cunoştinţă, anterior formulării cererii de înregistrare a mărcii "D.", că reclamantul este titularul mărcilor E. şi I., având în vedere că din probele administrate a reieşit faptul că părţile au desfăşurat relaţii comerciale; de asemenea, a reţinut că părţile persoane fizice sunt rude, iar eventuale animozităţi în cadrul familiei fac credibilă tocmai intenţia frauduloasă a pârâtului, care tocmai graţie faptului că a cunoscut existenţa şi notorietatea mărcilor reclamantului, a intenţionat să şi le aproprieze. În aceste circumstanţe de fapt, instanţa de apel a concluzionat că pârâţii nu au oferit nicio explicaţie alternativă şi credibilă pentru alegerea mărcii cu denumirea D., dovedită fiind deja condiţia cunoaşterii utilizării mărcii E. de către reclamant şi, dat fiind şi contextul personal al celor implicaţi, a considerat că numai intenţia frauduloasă poate explica înregistrarea mărcii D., iar faptul că reclamantul nu a formulat opoziţie cu privire la marca pârâtului nu reprezintă o dovadă a pasivităţii celui dintâi şi nici a bunei-credinţe a celui de al doilea.

Astfel, în analiza relei-credinţe la înregistrarea unei mărci este necesară stabilirea elementului obiectiv constând în cunoaşterea de către titularul cererii de înregistrare a faptului relevant, respectiv a împrejurării utilizării semnului de către un terţ, în virtutea căreia a dobândit o anumită cunoaştere pe piaţă, dar şi a elementului subiectiv, constând în intenţia neloială a solicitantului înregistrării, întrucât nu este suficientă simpla cunoaştere de către solicitant a utilizării semnului de către un terţ la data cererii de înregistrare.

Aceste elemente au fost avute în vedere de instanţa de apel, care a stabilit cunoaşterea dreptului concurent al unei alte persoane şi înregistrarea mărcii în scopul fraudulos al blocării utilizării acesteia.

Câtă vreme pentru stabilirea relei-credinţe la înregistrarea mărcii, instanţa de apel a avut în vedere criteriile arătate mai sus, aprecierea elementelor de fapt care au determinat concluzia că în cauză este întrunit atât elementul obiectiv cât şi elementul subiectiv al relei-credinţe presupune o raportare la circumstanţele factuale ale cauzei, instanţa de apel dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

Chiar jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C 529/07 Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli AG) a recunoscut rolul instanţei naţionale în aprecierea valorii probatorii a tuturor factorilor relevanţi şi mai ales în aprecierea lor globală faţă de circumstanţele cauzei, mărginindu-se la a califica (neexhaustiv) anumite împrejurări de fapt apte a proba una sau alta dintre condiţiile necesar a fi îndeplinite pentru a se constata reaua-credinţă la înregistrare.

Astfel, susţinerile recurenţilor-pârâţi vizând circumstanţele de fapt ale cauzei, cum ar fi: împrejurarea că reclamantul sau societatea licenţiată, aşa cum rezultă din declaraţiile celor doi producători, nu sunt cunoscuţi drept comercianţi ai produselor în discuţie, cel care a dezvoltat notorietatea mărcii D. fiind tocmai pârâtul; faptul că facturile care fac dovada raporturilor economice dintre părţi sunt false, fiind anulate de organele fiscale; împrejurarea că reclamantul, în urma unui conflict de familie, a acţionat cu intenţia de a-l împiedica pe pârât să mai comercializeze şi să mai utilizeze marca în continuare, respectiv a emis facturi pro causa şi a intentat prezenta acţiune, deşi nu a probat intenţia pârâţilor de a-l împiedica în mod real în a utiliza marca; aspectul că au procedat la înregistrarea mărcii combinate pe care o folosesc în mod notoriu în sensul legii de mai bine de 15 ani, întrucât au avut cunoştinţă de faptul că reclamantul comercializează superglue sub marca E., elastic, produse din cauciuc care se referă la alte produse din clasa Nisa 2; chestiunea că au dovedit că au înregistrat marca colectivă şi combinată D. tocmai pentru a distinge produsele pe care le produc şi comercializează în mod curent, continuu de mai bine de 15 ani (produsul bandă de ambalare pentru hârtie şi carton BOPP), de cele ale altor comercianţi, reprezintă împrejurări de fapt a căror verificare excedează controlului de legalitate exercitat de instanţa de recurs. Astfel, respectivele argumente nu relevă niciun aspect de nelegalitate, recurenţii-pârâţi expunând circumstanţe de fapt care, în opinia acestora, ar determina excluderea relei lor credinţe.

Mai mult, aceste aserţiuni expuse în combaterea motivului de nulitate privind reaua-credinţă la înregistrarea mărcii reprezintă, de fapt, o reluare a argumentelor cu acelaşi conţinut formulate prin motivele de apel relativ la aspectele de fapt şi la probele pe care pârâţii şi-au întemeiat apărările în cursul procesului în faţa instanţelor de fond, chestiuni cărora instanţa de apel le-a răspuns argumentat şi pertinent.

Criticile astfel formulate exprimă doar nemulţumirea faţă de modul în care instanţa a analizat şi interpretat materialul probator şi elementele de fapt ale litigiului, fără a releva, în concret, modalitatea în care au fost încălcate dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Or, verificarea legalităţii hotărârii, din perspectiva modului de interpretare şi aplicare a normelor de drept material, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele fondului pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea, susţinerile care vizează situaţia de fapt şi modul de interpretare a acesteia şi a probelor neputând forma obiect de analiză pentru instanţa de control judiciar, întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia.

De asemenea, nu poate face obiect de analiză în coordonatele recursului nici susţinerea recurenţilor-pârâţi potrivit căreia, cu ocazia anulării mărcii D. şi pentru clasa de servicii 35, instanţa s-a pronunţat cu privire la un aspect care nu a fost solicitat.

Această critică referitoare la depăşirea limitelor învestirii de către prima instanţă a fondului reprezintă o reiterare a motivului de apel cu acelaşi conţinut, cu privire la care instanţa de apel a dat deja o dezlegare, în sensul că reclamantul a învestit instanţa cu o cerere privind anularea în tot a mărcii naţionale D. pentru clasele de produse 16 şi 35 (principiul disponibilităţii fiind astfel respectat de tribunal) iar pârâţii nu au adus critici concrete în apel cu privire la anularea pentru clasa de produse 35.

Or, pentru a putea fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs, critica respectivă ar fi trebuit să vizeze în concret argumentele instanţei de apel cu privire la dezlegarea dată acestui motiv de apel.

În ceea ce priveşte susţinerea recurenţilor-pârâţi cu privire la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 45 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 (art. 39 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, forma în vigoare la data înregistrării mărcii), Înalta Curte constată că aceste dispoziţii legale au fost invocate pentru prima dată direct în această fază procesuală, cu ignorarea astfel a principiului procesual non omisso medio, consacrat inclusiv de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., sens în care nu pot fi primite, opunându-se impedimentul procesual de analiză menţionat.

În consecinţă, în aceste circumstanţe, reţinând că motivele de recurs invocate de recurenţii-pârâţi nu justifică casarea deciziei recurate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat împotriva deciziei nr. 292 A din 22 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-pârâţi S.C. C. S.R.L. şi B. împotriva deciziei nr. 292 A din 22 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. şi intimatul-pârât Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 martie 2024.