Trademark dispute remanded for reassessment of infringement and damages after improper class-heading analysis.

Şedinţa publică din data de 5 martie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2019 din data de 19.06.2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. şi B., interzicerea pârâtelor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul reclamantei, semnul A. întrucât acesta este asemănător cu mărcile sale nr. x/11.02.2015 şi nr. x/10.05.2018 şi există un risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere, între semn şi Mărcile A., în privinţa produselor pentru care sunt protejate mărcile şi cele pentru care semnul a fost utilizat de pârâte (art. 36 lit.

b) din Legea nr. 84/1998), precum şi întrucât folosirea fără drept a semnului de către pârâte, chiar şi pentru produse diferite, este detrimentală caracterului distinctiv al Mărcilor A. şi renumelui dobândit în România de acestea (art. 36 lit.

c) din Legea nr. 84/1998); de asemenea, a solicitat să li se interzică pârâtelor aplicarea pe produsele constând în:

a) tricouri din jerseu moale de bumbac cu imprimeu text "A." şi (b) eticheta termoadezivă din material textil cu text brodat "A." reprezentate grafic în Anexa 1 la prezenta, dar şi pe orice alte produse a semnului A., precum şi să se dispună interzicerea producerii, punerii în circulaţie, importului, exportului, distribuirii, utilizării (inclusiv dar fără a se limita la un scop publicitar), oferirii, comercializării ori deţinerii în acest scop, precum şi a oricărui alt act de folosinţa în activitatea comercială şi de publicitate a pârâtelor, precum şi în cadrul magazinelor B., inclusiv prin intermediul unor website-uri cu conţinut asupra cărora paratele au control, a oricăror produse purtând semnul "A." sau orice altă folosire, în orice fel a semnului "A." fără acordul său; obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor materiale estimate cu titlu provizoriu la suma de 7.000 de euro precum şi la plata de despăgubiri morale estimate cu titlu provizoriu la suma de 14.000 de euro cauzate de pârâte atât prin acte de folosire în activitatea lor comercială/comercializare (în cadrul magazinelor B. dar şi prin website-uri cu conţinut asupra cărora pârâtele au control în mod direct sau indirect fără acordul său a semnului A. reprezentând mărcile sale), cât şi prin acte de concurenţă neloială, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1505 din 19.10.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L. şi B. şi a interzis pârâtelor: să folosească, în activitatea lor comerciala, fără consimţământul reclamantei, semnul A.; să aplice pe produsele lor semnul A.; să producă, să pună în circulaţie, să importe, să exporte, să distribuie, să utilizeze, să ofere, să comercializeze ori să deţină în acest scop, precum şi orice alt act de folosinţa în activitatea comerciala şi de publicitate, precum şi în cadrul magazinelor B., inclusiv prin intermediul unor website-uri cu conţinut asupra cărora pârâtele au control, produse purtând semnul A. sau orice altă folosire, în orice fel a semnului A. fără acordul reclamantei. Totodată, a obligat pârâtele, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 7000 euro cu titlu de daune materiale, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 7000 euro cu titlu de daune morale, a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă reconvenţional B. S.R.L. şi a luat act că reclamanta şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 1718A din 16 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de către apelantele-pârâte B. S.R.L. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 1505/19.10.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L.; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că: a înlăturat obligaţia pârâtelor de plată a daunelor morale către reclamantă; a menţinut în rest sentinţa; a obligat intimata reclamantă la plata către apelantele pârâte a sumei de 150 RON taxa de timbru pentru apel.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 1718A din 16 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs principal recurentele-pârâte B. S.R.L. şi B. şi recurs incident recurenta-reclamantă A. S.R.L..

4.1 Recursul formulat de recurentele-pârâte B. S.R.L. şi B.

Invocând drept motive de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, şi 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte au solicitat admiterea recursului şi modificarea în parte a deciziei civile, în sensul admiterii apelului şi pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecata; admiterea cererii reconvenţionale cu consecinţa anulării înregistrării mărcii verbale cu denumirea A. nr. x; obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs.

Cu titlu prealabil, au solicitat suspendarea soluţionării cauzei până la soluţionarea definitivă a procedurii de înregistrare a mărcii A. depozit x.

În susţinerea acestei solicitări, au învederat că la data de 01.10.2018 OSIM a publicat decizia de înregistrare a mărcii cu denumirea A. depozit x, decizie contestată de B., şi care a făcut obiectul dosarului Comisiei de Contestaţii Mărci nr. 321/2018.

Prin hotărârea OSIM pronunţată la data de 11.04.2019 (necomunicată) s-a dispus respingerea contestaţiei, B. având deschisă calea contestaţiei la Tribunalul Bucureşti împotriva acesteia, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

Având în vedere aspectul că procedura înregistrării uneia dintre cele două mărci ce fac obiectul prezentei cauze nu este definitivă, şi mai mult, pârâtul a formulat o contestaţie la înregistrare, contestaţie în care nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă, practic dezlegarea prezentei cauze ţine în parte de existenţa sau inexistenţa unui drept asupra mărcii A. nr. x ce face obiectul unei alte judecăţi.

În ceea ce priveşte motivele de nelegalitate, recurentele-pârâte au susţinut că instanţele de fond au pronunţat hotărâri cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Astfel, deşi OSIM a fost menţionat în cerere, instanţele de fond nu au dispus introducerea acestuia în cauză, cu toate că obiectul cererii reconvenţionale îl reprezintă anularea înregistrării unei mărci, astfel că judecarea cauzei a avut loc într-un cadru procesual incomplet.

În susţinerea acestei critici, recurentele-pârâte au învederat că în cauzele având ca obiect anulare marcă instanţele de judecată au dispus introducerea în cauză a OSIM şi citarea acestuia cu menţiunea de a depune dosarul mărcii a cărei anulare se solicită, pentru a sigura cadrul necesar punerii în executare a dispoziţiilor instanţei, în ceea ce priveşte radierea mărcii pârâtei din RNM, în calitate de autoritate competentă în acest sens, conform art. 93 lit. f) din lege şi Regulii 49 alin. (2) lit. k) din Regulamentul de aplicare.

Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 4 (1), art. 39 (1) şi art. 43 (1) din Legea nr. 84/1998 (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), considerând marca verbală A. număr depozit x, ca fiind o marcă înregistrată.

În mod neîntemeiat instanţa de fond a considerat că marca verbală A. cu numărul de depozit x este o marcă înregistrată, deşi cererea de înregistrare a mărcii se află (inclusiv la data prezentei) în procedura contestaţiei la OSIM, nefiind emisă o decizie definitivă la înregistrare. Instanţa trebuia să îşi exercite un rol activ în situaţia în care probatoriul era incomplet în această situaţie.

Prin urmare, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 84/1998, care protejează drepturile exclusive asupra mărcii conferite de înregistrarea acesteia.

Au susţinut recurentele că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material reprezentate de dispoziţiile art. 39 (2) din Legea nr. 84/1998 republicată, respectiv aplicarea greşită sau chiar ignorarea criteriilor de apreciere a similarităţii produselor şi serviciilor în conflict, implicit a riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere. De asemenea, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, instanţa nu efectuează o analiză obiectivă a cauzei.

Recurentele-pârâte critică hotărârea instanţei de apel în sensul aplicării greşite a criteriilor de apreciere a similarităţii produselor şi serviciilor în conflict, implicit a riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, de a cărui existenţă depinde constatarea încălcării dreptului la marcă pe temeiul art. 36 alin. (2) lit. b) din lege.

Analiza obiectivă ce trebuia realizată în cauză implica o comparaţie, pe de o parte, a produselor şi serviciilor efectiv protejate în lista mărcilor pretins încălcate, iar, pe de altă parte, a produselor şi serviciilor efectiv comercializate respectiv pretate de către pârâtă, care poate genera riscul de confuzie care include şi riscul de asociere, în percepţia publicului relevant, avut în vedere de către legiuitor.

Instanţa de fond a analizat greşit serviciile şi produsele protejate de marca anterior înregistrată în raport de produsele comercializate de B. şi a interpretat greşit prevederile art. 39 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 84/1998 rep., considerând că produsele/serviciile în conflict ar fi identice sau similare, or analiza comparativă trebuia să se realizeze prin prisma criteriilor privind natura, destinaţia, utilizarea lor sau caracterul concurent ori complementar.

Apreciază recurentele că nu există un conflict cu marca anterioară A. x, pe considerentul lipsei de similaritate a serviciilor protejate din clasele 35, 38 şi 42 conform Clasificării de la Nisa (interpretată în sensul lor literal) şi produsele comercializate de apelantele-pârâte (tricouri, etichete termo-adezive), cu consecinţa lipsei riscului de confuzie şi a riscului de asociere.

Natura bunurilor, scopul pentru care sunt utilizate, canalele de comerţ prin care sunt comercializate pot determina credinţa publicului consumator că ele provin din aceeaşi sursă.

Astfel, riscul de confuzie (inclusiv riscul de asociere) există atunci când este posibil ca publicul să creadă că produsele sau serviciile în cauză, în ipoteza în care acestea poartă marca în cauză, provin de la aceeaşi întreprindere sau, eventual, de la întreprinderi legate între ele din punct de vedere economic. (Canon, C-39/97 din 29 septembrie 1998, pct. 29 şi 30, Lloyd Schuefabrik Meyer, C-342/97 din 22 iunie 1999).

Existenţa riscului de confuzie depinde de evaluarea globală a mai multor factori interdependenţi, şi anume: (i) similaritatea produselor şi serviciilor, (ii) similaritatea semnelor, (iii) elementele distinctive şi dominante ale semnelor aflate în conflict, (iv) caracterul distinctiv al mărcii anterioare şi (v) publicul relevant.

Primul pas în aprecierea eventualei existenţe a riscului de confuzie este stabilirea acestor cinci factori, iar cel de al doilea constă în stabilirea importanţei lor.

Instanţa de apel nu s-a raportat la jurisprudenţa constantă pentru a aprecia similitudinea dintre produsele sau serviciile în cauză, potrivit căreia trebuie să se ia în considerare toţi factorii pertinenţi ce caracterizează raportul dintre acestea. Respectivii factori includ în special natura, destinaţia, utilizarea acestora, precum şi caracterul lor concurent sau complementar (Hotărârea din 29 septembrie 1998, Canon, C-39/97, punctul 23). Se poate ţine seama şi de alţi factori precum canalele de distribuţie a produselor respective (Hotărârea din 11 iulie 2007, El Corte Ingles/OAPI - Bolafios Sabri, T-443/05, par. 37, Hotărârea tribunalului din 2 iulie 2015 în cauza T-657/13, BH Stores BV împotriva OAPI şi Alex Toys LLC).

De exemplu, etichetele termoadezive sunt produse specializate, care nu se regăsesc în clasa 12 conform Clasificării de la Nisa, şi care nu se regăsesc între produsele protejate de mărcile reclamantei, dar care, cel mai adesea sunt cumpărate de un public avizat, specializat, în rândul cărora nu se poate naşte riscul de confuzie. Aceşti factori determină concluzia lipsei riscului de asociere în plan comercial a produselor pe care sunt aplicate mărcile reclamantei, respectiv semnul pârâtei.

În consecinţă, instanţa de apel nu a analizat obiectiv complementaritatea între produsele protejate prin mărcile reclamantei şi produsele fabricate şi comercializate de pârâtă, prin raportare la publicul relevant specializat (cu un nivel mai ridicat de atenţie şi diligenţă), motiv pentru care hotărârea este neargumentată, astfel încât nu poate fi confirmată de instanţa de control judiciar.

În acest sens, procedând la o comparare distinctă şi izolată, iar nu în ansamblul circumstanţelor ce trebuiau a fi apreciate global în această etapă a analizei (totalitatea produselor şi serviciilor pentru care reclamanta poate opune drepturi exclusive decurgând din mărcile înregistrate), curtea de apel a stabilit că produsele protejate prin mărcile reclamantei sunt similare cu produsele fabricate şi comercializate de pârâtă.

În condiţiile în care intimata-reclamantă a opus pârâtei un număr de două mărci pentru care invocă drepturi exclusive, astfel încât condiţia similarităţii produselor şi a serviciilor, în contextul art. 39 alin. (2) din legea mărcilor impunea o concluzie de ansamblu, după evaluarea listei de produse şi servicii protejate în concret prin mărcile reclamantei şi compararea acestora cu produsele fabricate şi comercializate de pârâtă.

Ca atare, concluzia fragmentată redată de curtea de apel nu permite instanţei de recurs a decela care este rezultatul evaluării globale cu privire la cerinţa similarităţii dintre produsele protejate prin mărcile reclamantei şi produsele comercializate de pârâtă, astfel încât controlul de legalitate nu poate fi exercitat.

S-a mai susţinut că instanţele de fond au interpretat şi aplicat greşit decizia pronunţată în Cauza C-307/10 "IP Translator", hotărâre în care Curtea s-a pronunţat în favoarea sensului literal al termenilor utilizaţi de titularii mărcilor în cererile de înregistrare.

Această hotărâre ar trebui să se aplice în prezenta cauză fără niciun fel de rezerve şi fără să prevaleze consideraţiile privind securitatea juridică, prezentate de Tribunal în hotărârea atacată.

Astfel, instanţa de apel nu a făcut decât să achieseze la opinia primei instanţe, procedând la enumerarea probatoriului administrat, fără a motiva de ce apreciază corectă soluţia acesteia.

Sub un al doilea aspect, instanţa de apel s-a pronunţat în necunoştinţă de cauză cu privire la situaţia de fapt, atunci când a făcut referire la "produsele comercializate" de către pârâtă.

Sub un alt aspect, cu referire la Cauza C-17/06, instanţa trebuie să ia în considerare interpretarea CJUE, însă, în exercitarea rolului său activ, avea obligaţia să facă o apreciere proprie în considerarea situaţiei de fapt deduse judecăţii şi, pe cale de consecinţă, să pronunţe o soluţie care este corectă în litera dar şi în spiritul legii, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză. Interpretarea restrictivă adoptată de instanţa de apel contravine însuşi scopului pentru care art. 39 din Legea nr. 84/1998 a fost edictat, normă care este lipsită de efecte juridice în situaţia din speţă.

În aceste condiţii, decizia recurată nu cuprinde situaţia de fapt certă conturată pe baza probatoriului administrat, implicit nici demonstrarea modului de aplicare a dispoziţiilor legale incidente în raport de elementele faptice relevante şi a soluţiei adoptate.

Nu există un conflict cu marca anterioară A. x, pe considerentul lipsei de similaritate a serviciilor şi produselor protejate, respectiv a lipsei riscului de confuzie şi a riscului de asociere.

Serviciile protejate literal de marca anterioară A. x şi produsele comercializate de pârât sub semnul A. sunt diferite.

Marca anterioară A. x a reclamantei folosită pentru clasa 35 publicitate; gestiunea afacerilor comerciale; administraţie comercială; lucrări de birou; pentru clasa 38 telecomunicaţii; pentrul clasa 42 servicii ştiinţifice şi tehnologic, precum şi servicii de cercetare şi de creaţie referitoare la acestea; servicii de analiză şi cercetare industrială; crearea şi dezvoltarea calculatoarelor şi a programelor de calculator.

Semnul A. utilizat de pârâte pentru clasa 12 tricouri şi pentru clasa 24 etichete adezice (textile).

Instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit concluziile Hotărârii IP Translator, deoarece, aşa cum se poate observa singura marca înregistrată cu denumirea A. nr. x protejează denumirea generală a ritmurilor claselor de servicii nr. x, 38 şi 42.

Prin răspunsul său la cele trei întrebări preliminare (reformulate), Curtea: a impus solicitantului unei mărci obligaţia de a identifica în mod suficient de clar şi de precis produsele sau serviciile pentru care solicită protecţia prin intermediul mărcii; a acceptat utilizarea de către solicitant a indicaţiilor generale din titlurile claselor din clasificare, cu condiţia ca o astfel de identificare să fie suficient de clara şi de precisă; în acest context, şi anume atunci când sunt utilizate toate indicaţiile generale din titlul unei anumite clase, i-a impus solicitantului unei mărci obligaţia de a preciza dacă solicită protecţia pentru toate produsele sau serviciile repertoriate în lista alfabetică a acestei clase sau numai pentru unele dintre acestea.

Din lectura Hotărârii "IP Translator" se deduce, în primul rând, că dispozitivul acesteia trebuie interpretat în contextul litigiului care era dedus judecăţii: era vorba despre respingerea unei cereri de înregistrare a mărcii, legată de interpretarea clasei de servicii pentru care se solicita protecţia. În hotărâre este descris modul în care solicitantul mărcii trebuie să îndeplinească obligaţia de a indica în mod clar şi precis lista produselor sau a serviciilor pentru care cere înregistrarea semnului dorit.

Interdicţia de a indica titlul general al claselor îşi dezvăluie adevăratul scop, şi anume de a atrage atenţia asupra faptului că, prin această practică, se periclitează cerinţa de claritate şi de precizie impusă solicitanţilor mărcilor. În caz contrar, atunci când utilizează toate indicaţiile din titlurile unei clase, nici solicitantul şi nici ceilalţi operatori economici nu cunosc cu certitudine întinderea protecţiei rezultate din utilizarea indicaţiilor generale.

Pentru a deveni aplicabile prevederile cumulative prevăzute de art. 39 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 rep., în cauză trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: semnele trebuie să fie identice sau similare; să fie utilizate pentru servicii/produse identice sau similare; dacă există un risc de confuzie care include şi riscul de asociere între semnul utilizat de terţ şi marca înregistrată.

În speţă serviciile prevăzute de art. 35 se referă la activităţi de publicitate prestate de titular pentru terţi.

Analizând comparativ serviciile din lista mărcii A. nr. x şi produsele comercializate de pârât sub semnul în conflict se constată că acestea nu sunt identice şi nici similare. Nici măcar similaritatea prin complementaritate nu poate fi acceptată.

Acţiunea în contrafacere presupune întrunirea în mod cumulativ a următoarelor trei: mărcile aflate în conflict să fie identice sau similare din punct de vedere auditiv, vizual sau conceptual, produsele pentru care sunt utilizate să fie identice sau similare şi să existe risc de confuzie pentru publicul relevant, care include riscul de asociere.

Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 3 alin. 1 lit. d), art. 5 alin. 2, art. 39 din Legea nr. 84/1998, considerând mărcile verbale A. ca fiind mărci cu un caracter distinctiv ridicat, iar hotărârea pronunţată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Recurentele-pârâte contestă caracterul distinctiv dobândit de marca reclamantei, având în vedere că probele depuse de reclamantă nu reflectă dobândirea caracterului distinctiv în raport cu produsele sau serviciile protejate literal în fila mărcii.

Reclamanta s-a străduit să convingă instanţa că eforturile mediatice ale reprezentantei sale, doamna C., de a promova un start-up într-un domeniu de nişă, în care ea însăşi este o "A.", ar fi suficiente pentru a conchide că marca a dobândit un caracter distinctiv prin folosire. Această folosire nu a fost, în schimb, demonstrată, în condiţiile legii.

În primul rând, relevantă în cauză este marcă verbală A. având numărul de depozit x atribuit de OSIM la data de 17.05.2018.

Prin urmare, data relevantă în funcţie de care urmează a fi apreciată pertinenţa şi concludenta probelor depuse va fi 17.05.2018.

În al doilea rând, produsele pentru care a fost solicitată înregistrarea mărcii de mai sus aparţin clasei 25, conform Clasificării internaţionale de la Nisa a produselor şi serviciilor, iar cele menţionate în cererea de înregistrare a mărcii sunt:

"îmbrăcăminte, încălţăminte, articole care servesc la acoperirea capului". Singurele 3 categorii de produse relevante pentru aprecierea probelor privind dobândirea caracterului distinctiv al mărcii sunt aceste produse de îmbrăcăminte, încălţăminte sau articolele care servesc la acoperirea capului.

Prin apărările aduse, pârâtele au înlăturat orice pretenţie de caracter distinctiv dobândit de A. înaintea înregistrării pentru produsele din clasa 25.

Din parcurgerea întregului material probator, s-a reţinut în majoritatea cazurilor, că folosirea lui A. a fost în promovarea unor evenimente la care participau femeile gravide, mămici sau părinţi în general, sau care erau dedicate mămicilor, sau în cadrul unor emisiuni la care era invitată doamna C.. Prin urmare, folosirea mărcii nefiind pentru produse, ci pentru servicii (acoperite deja de marca anterioară), aceste probe privind utilizarea lui A. în legătură cu servicii nu pot fi avute în vedere.

Probele depuse fac dovada de folosire izolată pentru o geantă/sacoşă sau o cană despre a căror origine comercială nu există nicio probă, şi pentru câteva bijuterii (pandative) inscripţionate A., produse ce exced analizei noastre, nefiind din clasa 25 sau produse similare. Prin urmare, şi probele de folosire a mărcii în legătură cu genţi/sacoşe, căni sau cu bijuterii sunt nerelevante pentru aprecierea caracterului distinctiv dobândit.

În legătură cu utilizarea mărcii pentru încălţăminte sau pentru articole care servesc la acoperirea capului, reclamanta nu a depus nicio probă, rezultând de aici lipsa oricărei folosiri pentru aceste produse şi limitarea folosirii la produse de îmbrăcăminte.

În legătură cu îmbrăcămintea, A. a fost utilizată pentru un număr nesemnificativ de articole de îmbrăcăminte, care nu permite concluzia că un segment de public relevant asociază marca A. cu solicitanta-intimată şi atribuie astfel o origine comercială semnului folosit pe tricouri.

Având în vedere argumentele de mai sus, faţă de probatoriul depus, verificând criteriul cantitativ şi criteriul temporal ce trebuie avute în vedere la aprecierea unui caracter distinctiv dobândit prin utilizarea unei mărci, recurentele-pârâte apreciază că nu există dovezi din care să rezulte că a avut loc o utilizare a mărcii în legătură cu produse din clasa 25, pe o perioadă îndelungată de timp care să permită unui segment semnificativ de public sa asocieze marca A. cu societatea A..

Aceste concluzii sunt susţinute de jurisprudenţa privind aprecierea caracterului distinctiv, unde s-a reţinut că în acest sens trebuie avute în vedere, printre altele: cota de piaţă deţinută de marcă; cât de intensă a fost utilizarea mărcii pe scară largă şi pe termen lung; suma investită de întreprindere în promovarea mărcii; proporţia categoriei relevante de persoane care, datorită mărcii, identifică mărfurile ca provenind de la o anumită întreprindere; declaraţii ale camerelor de comerţ şi industrie sau ale altor asociaţii profesionale şi comerciale (Cauzele C-108/97 şi C-109/97 Windsurfing Chiemsee, paragraful 51, Cauza C-299/99 Philips, paragraful 60, Cauza C-353/03 Nestle paragraful 31).

În lipsa unor date precum cote de piaţă sau investiţii în promovarea mărcii, declaraţii ale unor entităţi din domeniul profesional respectiv sau din domeniul comercial, reclamanta nu a demonstrat o utilizare intensă, pe scară largă şi pe termen lung a mărcii A., pentru a fi dobândit caracter distinctiv, astfel că susţinerile sale în acest sens sunt vădit neîntemeiate.

Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 1349 C. civ. coroborat cu art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială.

În cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de pentru atragerea răspunderii pârâtei şi obligarea la acoperirea pretinsului prejudiciu, iar instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit aceste norme de drept material.

În primul rând pârâta B. are sediul în Suedia şi nu prestează activităţi comerciale pe teritoriul României. În plus furnizarea mărfurilor în interiorul Uniunii Europene nu este considerat export. Nicio probă de la dosarul cauzei nu indică în ce ar consta activitatea frauduloasă a acestei societăţi, însă, instanţele de fond admit acţiunea şi împotriva acesteia, fără a motiva hotărârea în această direcţie, iar hotărârea este străină de natura cauzei.

Condiţia vinovăţiei sub forma intenţiei nu a fost analizată de instanţă, mai ales sub aspectul dacă pârâta a cunoscut şi acceptat posibilitatea de a comercializa produse care poartă fără drept semne identice sau similare mărcilor reclamantei.

În privinţa vinovăţiei, condiţie pentru atragerea răspunderii civile delictuale, spre deosebire de răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 1349 C. civ., care permite ca formă a vinovăţiei pentru atragerea acesteia chiar şi culpa, neglijenţa ori imprudenţa, din dispoziţiile art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005 rezultă o condiţie specială ce se solicită a fi îndeplinită, anume necesitatea formei de vinovăţie a intenţiei persoanei care se presupune că a săvârşit fapta culpabilă. Prin urmare, dreptul reclamantei la eventuale despăgubiri este condiţionat de desfăşurarea activităţii de contrafacere a persoanei trase la răspundere cu intenţie.

Nicio probă de la dosar nu indică intenţia de a prejudicia în vreun fel titularul unei mărci prin activitatea sa comercială, a răspuns notificărilor intimatei şi a retras produsele asupra cărora plana, potrivit spuselor acesteia, suspiciunea ca încalcă dreptul la marca.

Reclamanta nu a făcut în niciun fel dovada că pârâta a prevăzut şi urmărit rezultatul faptei (intenţie directă), sau că, deşi l-a prevăzut, nu 1-a urmărit, acceptând însă că se poate produce (intenţie indirectă).

B. nu a avut niciun moment intenţia de a prejudicia în vreun fel titularul unei mărci prin activitatea sa comercială şi nu poate fi reţinută vinovăţia sub forma intenţiei.

Pârâta nu a cauzat reclamantei un prejudiciu, iar decizia încalcă jurisprudenţa ÎCCJ potrivit căreia:

"admiterea unei cereri în contrafacere nu conduce, prin ea însăşi, la admiterea capătului de cerere privind prejudiciul material şi moral solicitat, pretins datorat pentru încălcarea dreptului la marca".

Decizia recurată nu este motivată şi este de asemenea străină de natura cauzei, având în vedere faptul că nu s-au adus probe din care să reiasă consecinţele economice negative suportate de reclamantă prin vânzarea acestor produse de către pârâte, cum ar fi diminuarea vânzărilor, etc.

Reclamanta nu a probat în niciun fel consecinţele economice negative care s-ar fi produs ca urmare a comercializării de către B. a tricourilor şi a emblemelor adezive, motiv pentru care prejudiciul nu a fost dovedit pentru a putea fi atrasă răspunderea civilă patrimonială, cuantumul daunelor-interese neputând fi stabilit decât ca urmare a administrării probelor de către titularul dreptului încălcat, mai ales în contextul în care intimata nu a luat în calcul decât art. 14 alin. (2) lit. a)l din O.U.G. nr. 100/2005. şi nu stabilirea unei sume forfetare în conformitate cu art. 14 alin. (2) lit. b).

Reclamanta nu a făcut dovada prejudiciului suferit, anume eventualele consecinţe economice suferite de aceasta din comercializarea produselor în cauză de către B.. Pe cale de consecinţă, acordarea unor daune către echivalează cu o îmbogăţire fără justa cauză, mai ales în contextul în care cererea de chemare în judecată este întemeiat raportat la dispoziţiile art. 36 (2) lit. b) şi c) din Legea nr. 84/1998, cererea intimatei fiind admisă fără a se indica care din cele două texte de drept se fac aplicabile.

În plus în cauză nu operează prezumţia privind caracterul cert al prejudiciului din săvârşirea pretinsei contrafacerii, din interpretarea prevederilor art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, potrivit căreia reiese că prejudiciul este cert prin săvârşirea actelor de contrafacere, prin derogare de la regulile generale privind răspunderea civilă delictuală, putând fi evaluat pe baza criteriilor legale, deoarece în cauză sunt aplicabile prevederile art. 37 din Legea nr. 84/1998, potrivit cărora: solicitantul cererii de înregistrare a mărcii poate cere ca terţilor să le fie interzisă efectuarea actelor prevăzute la art. 36 alin. (2) numai după publicarea acesteia; pentru actele prevăzute la alin. (1), săvârşite ulterior publicării cererii de înregistrare a mărcii, solicitantul poate cere despăgubiri, potrivit dreptului comun. Titlul pentru plata despăgubirilor este executoriu numai după data înregistrării mărcii.

În cauză, pretinsele acte de contrafacere au avut loc anterior datei de depozit şi până la data publicării deciziei de înregistrare a mărcii A. nr. x. Retragerea de pe piaţă a avut loc în data de 30.08.2018, în timp ce decizia de înregistrare a mărcii a fost publicată ulterior, respectiv la data de 01.10.2018.

În absenţa stabilirii de către instanţa de apel a situaţiei de fapt certe, prin raportare la probele administrate şi la apărările esenţiale ale părţilor, hotărârea de apel încalcă dreptul pârâtelor la un proces echitabil şi, în acelaşi timp, nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate a deciziei recurate.

Având în vedere toate criticile de nelegalitate, recurentele-pârâte consideră că situaţia de fapt a fost stabilită necorespunzător prin decizia recurată, în ceea ce priveşte folosirea mărcii de către pârâte.

Art. 497 C. proc. civ. impune casarea deciziei de către Înalta Curte în situaţiile în care situaţia de fapt nu este pe deplin lămurită, nefiind posibilă evaluarea modului de aplicare a legii de către instanţa de apel.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

4.2 Recursul incident formulat de recurenta-reclamantă A. SRL

Recurenta-reclamantă a solicitat casarea parţială a deciziei recurate, în ceea ce priveşte admiterea apelului în materia daunelor morale, cu consecinţa menţinerii soluţiei Tribunalului Bucureşti.

Invocând drept motiv de casare dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material.

Astfel, un prim aspect contestat îl reprezintă perioada anterioară înregistrării uneia dintre mărci, critica întemeindu-se pe jurisprudenţa CJUE; această critică nu se susţine însă, primul dintre motive fiind acela ca daunele morale acordate vizează întreaga activitate ilicită a pârâtelor, atât cu privire la marca înregistrată în 2015, cât şi la marca înregistrată în 2018; în cauză este vorba şi despre o acţiune în concurenţă neloială, iar în această situaţie regimul juridic al mărcii neînregistrate - a cărei calitate a fost recunoscută de instanţă mărcii din 2018, pentru perioada anterioară depozitului - este acelaşi cu al mărcii înregistrate, unicitatea acţiunii ilicite fiind indiscutabilă inclusiv din punct de vedere jurisprudenţial; astfel, pretenţiile reclamantei de obligare a părţii adverse la plata daunelor morale se întemeiază nu doar pe acţiunea în contrafacere derivând din încălcarea drepturilor exclusive de marcă aferente mărcii A. nr. x, dar şi pe acţiunea în contrafacere derivând din drepturile exclusive de marcă aferente mărcii A. nr. x (înregistrată în anul 2015), precum şi pe acţiunea în concurenţă neloială (prin care se invocă, printre altele, încălcarea drepturilor exclusive de folosinţă derivând din numele comercial A., precum şi încălcarea drepturilor aferente mărcii neînregistrate A., promovată şi utilizată în comerţ de către reclamantă începând cu anul 2015).

Nu trebuie neglijat nici caracterul mai degrabă superficial al modului în care se invocă, inclusiv de către Curtea de Apel Bucureşti, dezlegările în drept reţinute de către CJUE în cauză, respectiv ignorarea limitelor unei astfel de hotărâri raportat la contextul concret al prezentei cauze, limite ce fac inaplicabilă sus indicata decizie în litigiul de faţă. Respectiva cauză a fost pronunţată în interpretarea Regulamentului CE 207/2009 ce reglementează mărcile comunitare.

În cauza de faţă, acţiunile în contrafacere sunt grevate pe protecţia conferită de înregistrarea unor mărci naţionale, iar nu pe cele conferite de înregistrarea unor mărci comunitare, sens în care prevederile Regulamentului CE 207/2009 nu sunt aplicabile. Mărcile comunitare sunt o materie aparte, cu regim juridic propriu, şi nu un rezultat al aplicării principiului subsidiarităţii, iar regimul lor de protecţie nu se extinde şi în dreptul naţional.

Motivul acestei interpretări îl constituie lipsa unei relaţii general-special între mărcile comunitare şi cele naţionale şi, de asemenea, şi lipsa unei legături de tipul ierarhiei actelor juridice între cele două categorii de mărci, ele putând coexista, putând presupune protecţii contrare, şi neputând avea caracter exclusiv una faţă de cealaltă.

În aceste condiţii, deşi aplicabil direct în dreptul intern, Regulamentul CE 207/2009 nu va produce efecte decât exclusiv cu privire la regimul juridic al mărcilor comunitare, fără a-1 influenţa pe cel al mărcilor naţionale.

Faţă de aceste considerente, în raport de obiectul şi limitele sesizării CJUE, elementele de interpretare a dreptului Uniunii reţinute în sus indicata decizie nu sunt aplicabile ratione materiae prezentului litigiu, întrucât speţa de faţă nu are drept obiect analiza uzurpării unor drepturi derivând din înregistrarea unei mărci comunitare.

În drept, au fost invocate prevederile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 205-206 din Noul C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a invocat excepţia nulităţii recursului formulat de recurentele-pârâte, pe motiv că acesta nu cuprinde critici de nelegalitate, ci o reiterare a criticilor din apel. Pentru aceste, motive a solicit a se face aplicarea în cauză a prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentele-pârâte au solicitat, prin întâmpinarea formulată la recursul incident, respingerea acestuia şi menţinerea în parte a deciziei atacate, în sensul respingerii daunelor morale solicitate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Circumstanţele relevante ale cauzei, astfel cum au fost reţinute de instanţele de fond, relevă că reclamanta A. S.R.L. s-a prevalat în cauză, pentru a susţine încălcarea de către pârâte a drepturilor sale, de două mărci, respectiv:

- marca A. nr. x, verbală, depozit 11.02.2015, înregistrată pentru servicii din clasele 42 (Servicii ştiinţifice şi tehnologice, precum şi servicii de cercetare şi de creaţie referitoare la acestea; servicii de analiză şi cercetare industrială; crearea şi dezvoltarea calculatoarelor şi a programelor de calculator), 38 (telecomunicaţii) şi 35 (Publicitate; gestiunea afacerilor comerciale; administraţie comercială; lucrări de birou) şi

- marca A. nr. x, verbală, depozit 10.05.2018, înregistrată pentru produse din clasa 25 a clasificării de la Nisa: îmbrăcăminte, încălţăminte, articole care servesc la acoperirea capului.

Instanţele au reţinut că pârâtele au folosit semnul protejat în beneficiul reclamantei comercializând tricouri din jerseu moale de bumbac cu imprimeu text A. şi etichete termo-adezive din material textil cu text brodat A., împrejurare faţă de care, examinând condiţiile de admitere a acţiunii, au conchis că faptele pârâtei constituie încălcare a drepturilor reclamantei şi au interzis folosirea semnului A., obligând totodată societăţile pârâte la plata de despăgubiri în cuantum de 7000 euro pentru prejudiciul material produs; despăgubirile solicitate pentru prejudiciul de natură morală au fost respinse de instanţa de apel.

Recursul declarat de pârâte

Prin cererea lor de recurs, pârâtele au susţinut, în cadrul unui motiv de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că hotărârea instanţei de apel este nelegală prin prisma soluţionării cererii reconvenţionale fără citarea în cauză a Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci, astfel încât lipseşte cadrul procesual obligatoriu.

Din examinarea lucrărilor dosarului rezultă că cererea reconvenţională formulată de pârâtele B. S.R.L. şi B. în contradictoriu cu reclamanta A. S.R.L. privind anularea mărcii A. nr. x a fost respinsă de tribunal ca neîntemeiată, iar prin cererea de apel formulată de pârâte, această soluţie a fost criticată pentru netemeinicie şi nelegalitate.

În schimb, cererea de apel a pârâtelor nu cuprinde susţineri referitoare la nelegalitatea sentinţei prin prisma insuficienţei cadrului procesual la soluţionarea cererii reconvenţionale, derivat din absenţa citării OSIM.

Fiind astfel vorba despre un motiv ce priveşte judecarea cauzei la prima instanţă, el putea fi invocat prin apel; faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., critica nu poate fi primită în recurs omisso medio, astfel încât urmează a fi înlăturată ca inadmisibilă.

Mai reţine instanţa de recurs că recurentele invocă printr-un alt motiv de recurs absenţa analizei specifice acţiunii prin care se cere interzicerea folosirii mărcii, caz de casare poate fi încadrat în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - cu referire la limitele judecăţii în apel, stabilite de art. 476 şi art. 477 C. proc. civ., citite împreună cu art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Astfel, prin cererea de apel, pârâtele au invocat că în cauză nu există un conflict între semnul folosit de acestea şi mărcile invocate de reclamantă - argumentele privind în mod direct marca nr. x din anul 2015, pentru că în privinţa celei de-a doua mărci pârâtele au formulat critici în sensul absenţei protecţiei - şi au arătat în acest sens că nu există similaritate între serviciile protejate de clasele 35, 38 şi 42 - pentru care este înregistrată marca nr. x - şi produsele comercializate de apelantele-pârâte . Consecutiv, au argumentat şi în sensul absenţei riscului de confuzie.

Cu privire la aceste chestiuni, instanţa de apel a arătat că ele au fost tranşate corect de prima instanţă, reluând în acest sens care sunt serviciile şi produsele pentru care mărcile reclamantei sunt înregistrate şi subliniind că în cauză nu au vreo relevanţă dezlegările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cauza C-307/10 IP Translator.

Nu se regăseşte în decizia atacată o argumentare proprie a instanţei de apel cu referire la faptele relevante cauzei, dar nici la analiza concretă a similarităţii produselor/serviciilor pentru care mărcile sunt protejate şi respectiv ale produselor/serviciilor pentru care pârâtele au folosit semnul, după cum nu se argumentează concret cu privire la riscul de confuzie, instanţa de recurs identificând numai concluzia privitoare la această condiţie - că publicul relevant (nedeterminat ca atare) se va afla în eroare cu privire la originea serviciilor prestate de pârâte.

Primo, argumentele dezvoltate de pârâte prin apelul lor reclamau instanţei de apel o analiză aplicată faptelor speţei a condiţiilor cumulative pentru a se reţine existenţa încălcării mărcii.

Reclamanta a invocat prin cererea de chemare în judecată dispoziţiile art. 39 alin. (2) lit. b) şi c) din Legea nr. 84/1998 în forma la data sesizării instanţei, care se referă la existenţa încălcării mărcii atunci când pârâtul foloseşte "b) un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă şi din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă;" sau respectiv "c) un semn identic sau asemănător cu marca, pentru produse sau pentru servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în România şi dacă folosirea fără drept a semnului ar fi în detrimentul caracterului distinctiv al mărcii ori în detrimentul renumelui acesteia."

În argumentarea cererii de chemare în judecată au fost invocate şi prevederile art. 5 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, în conjuncţie cu protecţia pretinsă de reclamante cu privire la numele comercial.

Tribunalul, admiţând acţiunea şi interzicând folosirea semnului A. de către pârâte, a reţinut exclusiv incidenţa ipotezei de la lit. b) a art. 36 alin. (2), în sensul existenţei unei similarităţi ridicate a semnelor în conflict, precum şi a unei similarităţi a produselor şi serviciilor pentru care mărcile reclamantei sunt protejate, corelativ cu existenţa riscului de confuzie.

Au fost înlăturate susţinerile privind incidenţa art. 36 alin. (2) lit. c) din legea mărcilor, nefiind analizate argumentele legate de existenţa unor fapte de concurenţă neloială şi nici susţinerea privind protecţia numelui comercial al reclamantei.

Sentinţa nu a fost apelată de reclamantă sub aspectul înlăturării art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998 şi nici în privinţa celorlalte temeiuri ale acţiunii, acestea din urmă fiind însă aduse în discuţie pe calea întâmpinării formulate în apel.

Or, fiind învestită cu apelul pârâtelor ce privea inexistenţa încălcării (în forma absenţei similarităţii produselor şi serviciilor şi respectiv a riscului de confuzie), tocmai cu privire la aceste cerinţe trebuia să se dea un răspuns de către Curtea de apel, simpla validare a argumentelor primei instanţe - ele însele lacunare sub aspectul similarităţii produselor şi serviciilor - fiind insuficientă din perspectiva exigenţelor motivării hotărârii judecătoreşti.

Secundo, în acest context se observă şi absenţa unei argumentări adecvate cu privire la întinderea protecţiei mărcilor din perspectiva menţiunilor din certificatele de înregistrare, cu referire la dezlegările din cauza C-307/10 IP Translator, care au fost greşit înlăturate de instanţa de apel, iar această eroare îmbracă şi forma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (2) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că prin Legea nr. 112/2020 au fost aduse modificări Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, modificări ce includ şi introducerea art. 91 şi art. 92, devenite după republicare art. 10 şi respectiv art. 11 din lege şi care tranşează chestiunea întinderii protecţiei sub aspectul claselor indicate şi respectiv a produselor şi serviciilor, dar Legea nr. 112/2020 nu este aplicabilă cauzei ratione temporis pentru că a fost adoptată ulterior sesizării instanţei.

Faţă de solicitarea de încetare a încălcării dreptului exclusiv asupra mărcii, relevantă este situaţia de fapt şi întinderea protecţiei la momentul producerii pretinsei încălcări.

Cu toate acestea, chiar dacă la data sesizării instanţei transpunerea Directivei (UE) 2015/2.436 a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 decembrie 2015 de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci nu era încă realizată, normele relevante pentru cauza de faţă trebuind a fi transpuse de statele membre până la data de 14 ianuarie 2019 conform art. 54 din Directivă (iar Legea nr. 112/2020 a fost adoptată în anul următor), chestiunea de drept litigioasă avea deja o rezolvare de lege lata, nefiind necesar a aştepta transpunerea directivei în dreptul intern pentru a determina corect întinderea protecţiei mărcii.

Astfel, prin Hotărârea CJUE în cauza IP Translator C-307/10, din 19 iunie 2012, s-a statuat în sensul că "Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci trebuie interpretată în sensul că: produsele sau serviciile pentru care se solicită protecţia prin intermediul mărcii să fie identificate de solicitant în mod suficient de clar şi de precis pentru a permite autorităţilor competente şi operatorilor economici să stabilească numai pe această bază întinderea protecţiei conferite de marcă.

Totodată, Curtea a reţinut că Directiva "nu se opune utilizării indicaţiilor generale din titlurile claselor din clasificarea prevăzută la articolul 1 din Aranjamentul de la Nisa (...) pentru a identifica produsele şi serviciile pentru care se solicită protecţia prin intermediul mărcii, cu condiţia ca o astfel de identificare să fie suficient de clară şi de precisă.", precum şi că "Solicitantul unei mărci naţionale care utilizează toate indicaţiile generale din titlul unei anumite clase (...) trebuie să precizeze dacă cererea sa vizează toate produsele sau serviciile repertoriate în lista alfabetică a acestei clase sau numai unele dintre aceste produse sau servicii."

Mărcile reclamantei au date de depozit ulterioare publicării Hotărârii IP Translator, astfel încât aprecierea cu privire la întinderea protecţiei trebuie să aibă în vedere dezlegările obligatorii cuprinse în decizia CJUE evocată, iar efectele înregistrării mărcii, analizate de instanţă, trebuie să fie rezultatul unei interpretări uniforme a regulilor deduse din jurisprudenţa CJUE, pentru ca hotărârea instanţei naţionale să reprezinte o aplicare a celor dezlegate prin această hotărâre.

Mai mult, în considerentele hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată la data de 16 februarie 2017 în cauza C-577/14 P, având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 56 din Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, introdus de D. în contradictoriu cu E. şi F., s-a reţinut care sunt efectele dezlegărilor cuprinse în hotărârea C-307/10:

"28 La punctul 61 din Hotărârea din 19 iunie 2012, Chartered Institute of Patent Attorneys (C-307/10, EU:C:2012:361), Curtea a considerat astfel că, pentru a respecta cerinţele de claritate şi de precizie impuse prin Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci (JO 2008, L 299, p. 25), solicitantul unei mărci naţionale care utilizează toate indicaţiile generale din titlul unei anumite clase din Clasificarea de la Nisa pentru a identifica produsele sau serviciile pentru care este solicitată protecţia prin intermediul mărcii trebuie să precizeze dacă cererea sa de înregistrare vizează toate produsele sau serviciile repertoriate în lista alfabetică a clasei specifice vizate sau numai unele dintre aceste produse sau servicii. În cazul în care cererea ar include numai anumite produse sau servicii dintre cele menţionate, solicitantul este obligat să precizeze care produse sau servicii aparţinând acestei clase sunt vizate.

29 Totuşi, trebuie amintit, în primul rând, că punctul 61 din această hotărâre îi priveşte nu pe titularii unei mărci deja înregistrate, ci numai pe solicitanţii unor mărci.

30 În al doilea rând, la punctul 61 menţionat anterior din Hotărârea din 19 iunie 2012, Chartered Institute of Patent Attorneys (C-307/10, EU:C:2012:361), Curtea se limitează să precizeze cerinţele pe care trebuie să le respecte noii solicitanţi de mărci naţionale care utilizează indicaţiile generale din titlul unei anumite clase pentru a identifica produsele şi serviciile pentru care este solicitată protecţia mărcii. Astfel cum a constatat avocatul general la punctul 64 din concluzii, aceste cerinţe permit să se prevină situaţia în care nu ar mai fi posibil să se stabilească cu certitudine întinderea protecţiei acordate de o marcă, atunci când un solicitant utilizează toate indicaţiile din titlul unei clase.

31 Prin urmare, nu se poate considera că, prin Hotărârea din 19 iunie 2012, Chartered Institute of Patent Attorneys (C-307/10, EU:C:2012:361), Curtea ar fi urmărit să repună în discuţie abordarea prezentată în Comunicarea nr. 4/03 în ceea ce priveşte mărcile înregistrate înainte de pronunţarea acestei hotărâri. În consecinţă, regula enunţată la punctul 61 din hotărârea menţionată nu este aplicabilă înregistrării mărcii G., care s-a produs anterior pronunţării hotărârii."

Rezultă cu suficientă claritate din această argumentare că pentru mărcile depuse la înregistrare ulterior publicării hotărârii IP Translator (cum sunt mărcile reclamantei), pentru perioada dedusă judecăţii pendinte, vor fi aplicabile dezlegările respective, pentru care apoi legiuitorul european şi cel naţional au introdus reglementări corespunzătoare.

În consecinţă, pentru mărcile reclamantei, se consideră că protecţia a fost solicitată fie pentru întreaga clasă (inclusiv lista alfabetică de produse sau servicii), dacă solicitantul a menţionat expres aceasta, fie numai pentru sensul literal al produselor/serviciilor ce formează titlul clasei indicate în cererea de înregistrare, în lipsa unei asemenea precizări.

În raport cu aceste dezlegări urmează a se reface judecata la instanţa de apel ca urmare a admiterii recursului, urmând ca instanţa să verifice, pe rând, care sunt limitele protecţiei înregistrărilor de care se prevalează reclamanta (şi eventual dacă există o declaraţie a titularului în sensul indicării tuturor produselor şi serviciilor din clasele respective ori protecţia este limitată la cele care compun titlul clasei şi care sunt menţionate în certificatele de înregistrare), apoi care este raportul acestor produse şi servicii cu cele pentru care semnul este folosit de pârâtele recurente, respectiv dacă există similaritatea sau identitatea la care se referă art. 36 alin. (2) lit. b) din legea mărcilor şi, consecutiv, dacă există riscul de confuzie, ce urmează a fi analizat după regulile dezvoltate jurisprudenţial de CJUE, dintre care o bună parte sunt menţionate în memoriul de recurs al pârâtelor.

În cadrul unui motiv de recurs ce poate fi circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele pârâte au susţinut greşita interpretare şi aplicare a art. 4, art. 37, art. 39 şi art. 43 din Legea nr. 84/1998 în forma la data cererii de chemare în judecată, în sensul că eronat s-a considerat că marca nr. x este înregistrată, deşi în privinţa sa se formulase o contestaţie.

Cu privire la legea aplicabilă mărcii în discuţie, s-a reţinut mai sus că procedura de înregistrare a mărcilor naţionale a suferit modificări prin Legea nr. 112/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 603 din 9 iulie 2020.

Corespunzător, şi prevederile legii mărcilor care se refereau la efectele înregistrării au fost modificate prin actul normativ adoptat în anul 2020, care transpune Directiva (UE) 2015/2436 a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 decembrie 2015 de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci (reformare), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE), seria x, nr. 336 din 23 decembrie 2015.

Cu toate acestea, data cererii de chemare în judecată în cauza de faţă este 19.06.2019, astfel încât în mod nefondat solicită recurentele a se avea în vedere forma legii modificată prin Legea nr. 112/2020, ce a intrat în vigoare un an mai târziu, acest act normativ neputând fi aplicat în cauză în mod retroactiv.

În acest context, se impune a avea în vedere efectele înregistrării mărcii astfel cum erau reglementate anterior modificărilor aduse legii prin actul normativ din anul 2020, aceste efecte rezultând din art. 26 şi art. 37, citit împreună cu art. 36:

- Art. 26 (1) Dacă în urma examinării cererii, potrivit prevederilor art. 22 şi 24, se constată îndeplinirea condiţiilor legale, OSIM decide înregistrarea mărcii. Marca se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, în format electronic, în maximum două luni de la data deciziei de înregistrare, iar OSIM eliberează certificatul de înregistrare a mărcii numai după plata taxei de publicare şi eliberare.

- Art. 36. (1) Înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii.

(2) Titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul său:

a) un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată;

b) un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă şi din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă;

c) un semn identic sau asemănător cu marca, pentru produse sau pentru servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în România şi dacă folosirea fără drept a semnului ar fi în detrimentul caracterului distinctiv al mărcii ori în detrimentul renumelui acesteia. (…)

- Art. 37. (1) Solicitantul cererii de înregistrare a mărcii poate cere ca terţilor să le fie interzisă efectuarea actelor prevăzute la art. 36 alin. (2) numai după publicarea acesteia.

(2) Pentru actele prevăzute la alin. (1), săvârşite ulterior publicării cererii de înregistrare a mărcii, solicitantul poate cere despăgubiri, potrivit dreptului comun. Titlul pentru plata despăgubirilor este executoriu numai după data înregistrării mărcii.

(3) În cazul în care cererea de înregistrare a mărcii a fost respinsă, solicitantul nu are dreptul la despăgubiri.

În speţă, marca A. nr. x a fost admisă la înregistrare la data de 8.10.2018, după cum rezultă din extrasul privind starea mărcii aflat la dosar, iar înregistrarea a fost publicată în BOPI nr. 10/2018 la data de 31.10.2018.

Pentru a pune în discuţie cererea de suspendare a judecării recursului formulată de pârâte odată cu recursul, instanţa de recurs a procedat la verificarea stadiului procedurilor aflate pe rolul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci, ce au caracter public, şi, după cum rezultă din extrasele ataşate prin grija instanţei la dosar, la data de 30.06.2023 OSIM a publicat în BOPI nr. 6/2023 marca A. nr. x în partea rezervată mărcilor la care s-a renunţat conform art. 32 din Legea nr. 84/1998 (acesta fiind fostul art. 29, în forma de mai sus, modificat prin Legea nr. 112/2020 şi renumerotat ca urmare a republicării legii în anul 2020), deci a mărcilor pentru care nu s-a eliberat certificatul de înregistrare ca urmare a neplăţii taxei.

Art. II din Legea nr. 112/2020 a prevăzut că:

(1) Cererile de înregistrare a mărcilor şi cererile de înregistrare a indicaţiilor geografice depuse şi aflate în procedurile de examinare urmează procedurile prevăzute de legea în vigoare la data depunerii spre înregistrare la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.

(2) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, dispoziţiile pct. 26 ale art. I sunt aplicabile şi mărcilor admise la înregistrare care nu au fost înscrise în Registrul mărcilor pentru lipsa taxelor.

Pct. 26 al art. I din lege conţinea modificarea adusă regimului înregistrării mărcii, respectiv a fostului art. 29, care a primit următorul conţinut:

Art. 29. (1) OSIM înscrie în Registrul mărcilor acele mărci admise la înregistrare pentru care s-a încheiat procedura de înregistrare şi eliberează certificatul de înregistrare a mărcii, cu plata taxei legale, în termen de 30 de zile de la data notificării titularului privind încheierea procedurii de înregistrare a mărcii. Data încheierii procedurii de înregistrare a mărcii se înscrie în registru.

(2) Procedura de înregistrare a unei mărci se consideră încheiată la data la care cererea de marcă admisă la înregistrare nu mai poate face obiectul unei opoziţii sau, în cazul în care a fost depusă o opoziţie, la data la care decizia privind opoziţia a devenit definitivă sau opoziţia a fost retrasă. Dispoziţiile prezentului alineat se aplică şi cererilor de înregistrare internaţională a mărcilor.

(3) În cazul neachitării taxei legale în termenul prevăzut la alin. (1), se consideră că titularul a renunţat la înregistrarea mărcii. Renunţarea se înscrie în Registrul mărcilor şi se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.

(4) Mărcile înscrise în Registrul mărcilor conform dispoziţiilor alin. (1) se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.

(5) Registrul mărcilor este public.

În acest context, aparenţa rezultată din verificările instanţei de recurs privitoare la stadiul procedurilor din faţa Oficiului indică aplicarea de către acesta a dispoziţiilor tranzitorii ale art. II alin. (2) din Legea nr. 112/2020 mărcii nr. x, în sensul publicării retragerii acesteia în BOPI nr. 6/2023, ca efect al neplăţii taxei de emitere a certificatului de înregistrare.

Or, la dosarul cauzei reclamanta a depus odată cu cererea de chemare în judecată acest certificat, la fila x din volumul I la Tribunal, caz în care sancţiunea cuprinsă în noile reglementări nu i-ar fi fost aplicabilă reclamantei.

În aceste condiţii, împrejurările faptice relevante cu privire la starea actuală a mărcii nu sunt suficient de clare pentru a permite dezlegările cerute instanţei de recurs, caz în care este necesară admiterea recursului pentru a se cerceta, prealabil problemei de drept a efectelor înregistrării, stadiul legal actual al acestei înregistrări.

Este însă nefondată susţinerea recurentelor privind aplicarea legii noi, astfel cum s-a arătat, iar instanţa de rejudecare are a se apleca asupra formei legii la data sesizării instanţei, art. 37 mai sus evocat, care permiteau titularului mărcii să acţioneze pentru protecţia dreptului său provizoriu, în limitele acolo arătate, ce nu se opuneau cererii de interzicere a folosirii semnului dacă erau îndeplinite condiţiile enunţate în art. 36 alin. (2) din lege.

Acest demers este prealabil celui legat de analiza corectă a conflictului dintre semne, dar motivul de recurs ce a privit nelegalitatea deciziei prin prisma absenţei analizării conflictului a fost analizat cu precădere deoarece era întemeiat inclusiv pe cazul de casare de ordin procedural cuprins în art. 488 alin. (2) pct. 5 C. proc. civ.

Cu toate acestea, este necesar ca, cu ocazia rejudecării, să se determine cu întâietate dacă subzistă înregistrarea mărcii nr. x din anul 2018, deoarece aceasta a fost cerută la înregistrare pentru produse din clasa 25, distincte de serviciile pentru care a fost înregistrată prima marcă verbală A. (35, 38 şi 42), în anul 2015, astfel încât analiza similarităţii produselor şi serviciilor se va face deosebit pentru cele două mărci.

Legat de similaritatea serviciilor din clasa 35 - publicitate, gestiunea afacerilor comerciale, administraţie comercială; lucrări de birou - cu produsele comercializate de recurentele-pârâte (tricouri şi etichete termo-adezive) se impune ca instanţa de apel să se aplece nu doar asupra obiectului concret al protecţiei - cum s-a arătat mai sus - dar şi asupra înţelesului serviciilor pentru care se va stabili a exista protecţie, deoarece în speţă s-a argumentat că protecţia pentru marca nr. x nu acoperă şi comercializarea de produse, iar dacă asemenea servicii sunt totuşi protejate, trebuie determinat în legătură cu care anume produse sunt protejate operaţiunile de comerţ.

De asemenea, pentru serviciile de publicitate, raţionamentul este similar, eventuala legătură de complementaritate invocată de reclamantă fiind necesar a se analiza după determinarea în concret a serviciilor de publicitate pentru care marca a dobândit protecţie.

În acest sens, în Hotărârea din 7 iulie 2005 în cauza C-418/02 Praktiker Bau-und Heimwerkermärkte AG, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a răspuns unei întrebări a instanţei naţionale din Germania referitoare la efectele înregistrării mărcii pentru servicii astfel:

"1. Noţiunea de "servicii" la care se face referire în prima Directiva a Consiliului 89/104/CEE din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislaţiilor statelor membre referitoare la mărcile, în special la articolul 2, acoperă serviciile prestate în legătură cu comerţul cu amănuntul de mărfuri.

2. În scopul înregistrării unei mărci pentru astfel de servicii, nu este necesar să se precizeze în detaliu serviciul (serviciile) în cauză. Cu toate acestea, trebuie furnizate detalii cu privire la bunurile sau tipurile de bunuri la care se referă aceste servicii."

Aceste dezlegări obligatorii pentru judecătorul naţional, emise în temeiul art. 267 TFUE, vor fi avute în vedere la analiza similarităţii serviciilor pentru care mărcile reclamantei sunt înregistrate şi respectiv a celor pentru care pârâtele au folosit semnul A., cu observaţia că modul concret în care reclamanta a folosit mărcile nu este determinant în analiza similarităţii, pentru că se examinează întinderea protecţiei legale şi existenţa încălcării.

Dintre celelalte motive de critică dezvoltate în cererea de recurs, vor fi înlăturate ca necesitând verificări în fapt - ce nu sunt permise instanţei de recurs - cele privitoare la existenţa concretă a similarităţii dintre produsele comercializate de pârâte şi produsele şi serviciile pentru care mărcile reclamantei sunt înregistrate, această chestiune reprezentând un demers rezervat exclusiv instanţelor de fond şi fiind consecutiv determinării întinderii protecţiei conform celor mai sus arătate.

De asemenea, nu poate fi pusă în discuţie în această etapă procesuală susţinerea recurentelor în sensul că marca reclamantei nu a dobândit caracter distinctiv prin folosire anterior înregistrării din anul 2018, din acelaşi motiv.

Cu privire la această susţinere este suficient a se nota că, odată cu înregistrarea, marca se bucură de prezumţia relativă de distinctivitate - absenţa sa fiind un motiv absolut de refuz la înregistrare - şi că o eventuală distinctivitate dobândită anterior sau ulterior înregistrării prin folosire ar putea avea relevanţă în analiza riscului de confuzie, dar existenţa acestor împrejurări de fapt nu poate face obiectul analizei de legalitate specifice recursului.

În schimb, aplicarea corectă a regulilor legale privind efectele înregistrării mărcii se poate face numai după ce instanţa de apel, învestită cu judecarea faptelor, va fi cercetat chestiunile aduse în discuţie de părţi.

Din această perspectivă, este de observat că prima instanţă a consemnat că anterior anului 2018 reclamanta se bucura nu doar de marca înregistrată în anul 2015 pentru clase de servicii, ci si de o marcă neînregistrată pentru clasa 25.

Pârâtele au contestat prin apelul lor aprecierea cu privire la dovezile de folosire a mărcii A. pentru îmbrăcăminte (din clasa 25) anterior anului 2018, fără ca instanţa de apel să le răspundă cu privire la acest aspect, iar în acest context au fost formulate criticile din recurs privitoare la greşita reţinere a distinctivităţii dobândite prin folosire.

Or, ceea ce poate reţine instanţa de recurs din perspectiva corectei aplicări a legii este că nu se poate pune problema în sistemul legislativ naţional şi nici în cel unional a unei mărci neînregistrate care să se bucure de protecţie legală decât în ipoteza mărcii notorii, singura marcă protejată în absenţa înregistrării - iar notorietatea nu a fost analizată şi nici reţinută de prima instanţă, ţinând cont de standardul probatoriu legal al mărcii notorii, ce nu a fost abordat.

De aceea, cu ocazia rejudecării, vor fi avute în vedere şi aceste susţineri ale pârâtei, cărora nu li s-a dat un răspuns şi care au fost deduse controlului judiciar pe calea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dar se încadrează corect în cazul de casare de la pct. 5 pentru argumentele deja arătate, care privesc nerespectarea limitelor judecăţii în apel.

Nu pot fi analizate criticile legate de greşita obligare a pârâtelor la plata de despăgubiri pentru prejudiciul material suferit de reclamante ca urmare a încălcării, mai întâi din motivul arătat deja al situării criticilor în planul faptelor relevante judecăţii, iar în al doilea rând eventuale motive de nelegalitate care ar putea fi decelate din critica notată cu pct. 6 în memoriul de recurs nu vor fi analizate deoarece se impune rejudecarea cauzei sub aspectul existenţei încălcării şi în caz afirmativ, solicitarea de despăgubiri revine spre evaluare instanţei de apel.

Recursul formulat de reclamantă

Dintre criticile formulate de reclamantă prin recursul incident, Înalta Curte observă că, în condiţiile în care se va dispune casarea deciziei din apel pentru reevaluarea conflictului în privinţa ambelor mărci de care reclamanta se prevalează, se impune a primi şi motivele recursului ce privesc pretinsa încălcare a mărcii înregistrate în anul 2018.

Astfel, prin recursul incident s-a susţinut că, indiferent de opinia adoptată cu privire la contrafacerea mărcii depuse în anul 2015, cel puţin pentru prima înregistrare se putea examina solicitarea sa de despăgubire sub aspectul prejudiciului moral suferit.

Or, cum s-a arătat deja, instanţa de apel nu a analizat complet şi exhaustiv încălcarea ambelor mărci, reţinând în mod generic că există atât similaritate de semne şi de produse/servicii, cât şi risc de confuzie, fără a identifica în concret care dintre serviciile pentru care mărcile reclamantei sunt înregistrate este similar sau identic cu produsele comercializate de pârâte şi corespunzător cum s-a creat riscul de confuzie.

Rejudecarea va privi, astfel, şi reevaluarea prejudiciului de natură morală a cărui înlăturare este criticată prin recursul incident, deoarece în această etapă procesuală argumentele recurentei reclamante nu pot fi evaluate sub aspectul legalităţii.

Este însă vădit nefondat motivul de recurs - încadrabil în prevederile art. 488 alin. (2) pct. 8 C. proc. civ. - referitor la inaplicabilitatea reglementărilor UE şi respectiv a dezlegărilor jurisprudenţiale date în cadrul întrebărilor preliminare bazate pe art. 267 TFUE de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza pendinte, unde se discută despre mărci înregistrate pe cale naţională.

Chiar dacă jurisprudenţa instanţei europene invocată de Curtea de apel vizează mărcile comunitare, întrucât a fost pronunţată în interpretarea unor dispoziţii din Regulamentul CE nr. 207/2009, dezlegările cu privire la problemele de drept litigioase sunt pe deplin incidente, având în vedere că prevederile Legii nr. 84/1998 includ în legea naţională dispoziţiile legislaţiei unionale corespunzătoare; România şi-a îndeplinit obligaţia de armonizare a legislaţiei sub toate aspectele, astfel că, în mod subsecvent, funcţionează şi obligaţia de respectare a jurisprudenţei Curţii de la Luxembourg, acceptată în mod expres prin Legea nr. 340/11.11.2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 par. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană; prin urmare, aceste criterii jurisprudenţiale create în interpretarea Regulamentului mărcilor UE - respectiv a mărcilor comunitare în legislaţia anterioară (corespondente unor veritabile reguli de drept) sunt operante, pentru identitate de raţiune, şi în privinţa mărcilor naţionale.

Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului a fost abrogat de Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European şi al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene, care a înlocuit reglementarea anterioară.

Art. 9 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 (Dreptul conferit de o marcă comunitară nu este opozabil terţilor decât de la data publicării înregistrării mărcii. Cu toate acestea, poate fi solicitată o compensaţie rezonabilă cu privire la fapte, săvârşite după data publicării înregistrării mărcii, care ar fi interzise în temeiul acesteia. Instanţa sesizată nu se poate pronunţa asupra fondului până la publicarea înregistrării.) - corespunzător art. 37 din Legea nr. 84/1998 în forma aplicabilă litigiului - a fost norma interpretată prin hotărârea din cauza C-280/15, invocată de pârâte pentru a se opune cererii de despăgubiri morale.

Regulamentul (UE) 2017/1001 nu a mai păstrat soluţia legislativă din vechea reglementare, prevăzând în art. 11:

"(1) Drepturile conferite de o marcă UE nu devin opozabile terţilor decât de la data publicării înregistrării mărcii.

(2) Poate fi solicitată o compensaţie rezonabilă cu privire la acţiuni efectuate după data publicării cererii de înregistrare a unei mărci UE, în cazurile în care, după publicarea înregistrării mărcii, acţiunile respective ar fi interzise în temeiul acestei publicări. (3) O instanţa sesizată într-o cauză nu se poate pronunţa asupra fondului unei cauze până la publicarea înregistrării."

Cu toate acestea, de vreme ce, aşa cum s-a arătat mai sus, în cauza de faţă se aplică legea naţională în vigoare la data sesizării instanţei, respectiv art. 37 din Legea nr. 84/1998, anterior modificării prin Legea nr. 112/2020, dezlegarea cuprinsă în hotărârea CJUE C-280/15 îşi poate găsi aplicare în cauză dacă este îndeplinită situaţia premisă a acesteia - marca reclamantei nu are statut de marcă înregistrată.

De aceea, succesiv verificării statutului legal al mărcii depuse la înregistrare în anul 2018, Curtea de apel va avea sarcina de a reevalua şi criticile privind obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri, pentru a determina dacă hotărârea din cauza C-280/15 este aplicabilă speţei prin identitatea premisei faptice din acea cauză.

Pentru toate aceste considerente şi în limitele arătate, Înalta Curte va admite recursurile declarate, constatând incidenţa art. 488 alin. (2) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., iar în temeiul art. 497 C. proc. civ. va casa decizia recurată şi va trimite cauza instanţei de apel pentru rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de recurentele-pârâte B. S.R.L. şi B., ambele cu sediul procesual ales la H. S.R.L., în Otopeni, judeţul Ilfov şi recursul incident formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., cu sediul procesual ales la I., în Bucureşti, str. x, împotriva deciziei nr. 1718A din 16 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 martie 2024.