Donation by insolvent donors to minor daughters ruled inopposable to creditor under paulian action; appeal dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 5 martie 2024

În deliberare asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C., D. asistată de B. şi C. şi E. reprezentată de B. şi C., revocarea şi declararea ca inopozabil faţă de A. S.A. a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/31.05.2022 de Notar Public F. din Zalău, în prejudicierea drepturilor reclamantei în calitate de creditor, pentru imobilul situat în Mun. Zalău, judeţ Sălaj, în suprafaţă de 1.750 m.p. teren intravilan, identificat cu nr. cadastral x, cu casa familială P+M, în suprafaţă construită la sol de 140 m.p., identificată cu nr. cadastral x, intabulat în Cartea Funciara nr. x Zalău, şi reîntoarcerea imobilului în patrimoniul debitorilor B. şi C., cu obligarea terţilor pârâţi dobânditori la plata către creditorul A. S.A. a sumelor de bani egale cu valoarea prejudiciului suferit de reclamantă prin încheierea contractului de donaţie, în situaţia în care aceştia îşi exprimă dorinţa de a păstra bunul imobil, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1493 din 09.12.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Sălaj a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A., a declarat inopozabil contractul de donaţie autentificat sub nr. x/31.05.2022 de F. din Zalău faţă de reclamanta A. S.A.

Tribunalul a obligat pârâţii B., C., D. asistată de B. şi C. şi E. reprezentată de B. şi C. la plata în favoarea reclamantei a sumei de 7.665 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru; a obligat reclamanta să achite către G. suma de 571,2 RON TVA inclus, reprezentând cheltuieli fotocopiere dosar execuţional, în contul indicat la fila x din vol. III dosar; a obligat pârâţii să achite către reclamanta A. S.A. suma de 571,2 RON TVA inclus, reprezentând cheltuieli fotocopiere dosar execuţional.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 129A din 13 aprilie 2023, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 1493 din 09.12.2021 pronunţată de Tribunalul Sălaj în dosarul nr. x/2022.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 129A din 13 aprilie 2023 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă au declarat recurs recurenţii-pârâţi B. şi C., solicitând admiterea recursului declarat şi, pe cale de consecinţă, în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în principal, casarea, în tot, a deciziei civile recurate, având în vedere faptul că aceasta este lovită de nulitate absolută, şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la Curtea de Apel Cluj, iar în subsidiar, în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea în tot a deciziei civile recurate, iar în urma rejudecării apelului declarat, admiterea acestuia astfel cum a fost formulat şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de către intimata-reclamantă, ca fiind neîntemeiată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de purtarea prezentului proces.

În motivarea recursului, recurenţii-pârâţi au arătat că raţiunea intenţiei apelanţilor de a dona bunul imobil mai sus indicat către fiicele lor minore are la bază gratificarea acestora, fiind practic casa în care acestea au crescut, iar pe fondul unor neînţelegeri între soţi aceştia au decis că, pentru a evita orice chestiuni conflictuale, să aibă în vedere interesul superior al copiilor şi să îi gratifice cu unul dintre bunurile lor de care ei se folosesc şi se vor folosi în viitor, mai ales că aceştia deţin şi alte bunuri. Această intenţie era mult anterioară oricărei forme de executare silită începute de către intimată.

În al doilea rând, instanţa de apel a reţinut că "nu rezultă din alte probe această intenţie" în condiţiile în care, la primul termen de judecată în etapa apelului, aceasta a respins cererea apelanţilor de probaţiune constând în administrarea probei testimoniale cu martorul H., cu motivarea că proba este inadmisibilă. Or, dimpotrivă, proba nu era inadmisibilă, deoarece această intenţie putea fi probată, fiind vorba despre o stare de fapt, cu martori. Prin urmare, a reţine împotriva acestora lipsa probării unei stări de fapt, în condiţiile în care însăşi posibilitatea de a o proba le-a fost repudiată, este nelegal. O atare conduită procesuală contravine prevederilor art. 22 din C. proc. civ. referitoare la rolul activ al judecătorului.

Recurenţii pârâţi au criticat raţionamentul instanţei de apel conform căruia ar fi relevant momentul încheierii actului de donaţie, considerând că acest raţionament contravine art. 1562 alin. (1) din C. civ.. Simpla încheiere a contractului de donaţie nu este, per se, nelegală, deoarece, pentru a fi întrunite condiţiile de admisibilitate ale acţiunii pauliene, trebuie analizate, în mod cumulativ, toate condiţiile legale; recurenţii reclamanţi au invocat în acest sens decizia nr. 4073 din 13 decembrie 2011 pronunţată în recurs de secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în care s-a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile cumulative prevăzute de lege pentru admisibilitatea acţiunii pauliene, întrucât la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în evidenţele de carte funciară sau ale Oficiului Registrului Comerţului nu existau înscrieri referitoare la sarcini ale imobilului sau menţiuni ce ar fi putut conduce la concluzia de complicitate la fraudă a terţului cu care debitorul a încheiat contractul.

Aşadar, un prim element de nelegalitate a deciziei civile recurate îl constituie acest argument al instanţei de apel, care contravine prevederilor art. 1.562 alin. (1) din C. civ., care stabilesc condiţiile cumulative de admisibilitate a acţiunii pauliene/revocatorii.

Recurenţii pârâţi au arătat că probarea intenţiei de gratificare, a momentului la care aceasta s-a născut, a elementelor de natură subiectivă care au condus la încheierea contractului de donaţie este importantă tocmai pentru a se stabili dacă este sau nu întrunită condiţia fraudei debitorului. Aceasta nu poate fi prezumată pentru simplul motiv că este vorba despre încheierea unui act juridic cu titlu gratuit, ci, dimpotrivă, existenţa fraudei debitorului trebuie probată, dincolo de orice îndoială.

Recurenţii pârâţi au considerat că este nelegal să li se opună notificarea din data de nr. 6597/28.02.2022, înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc I. sub nr. x/01.03.2022, comunicată lor la 04.03.2022, deoarece societatea J. S.R.L. avea calitatea de debitoare şi era solvabilă, împotriva sa nefiind iniţiată executarea silită.

Recurenţii pârâţi au susţinut că au aflat despre iniţierea executării silite împotriva lor, în dosarul execuţional nr. x/2022 al Biroul Executorului Judecătoresc G., abia la data de 30 iunie 2022, când au fost poprite drepturile lor salariale; prin urmare, nu se poate reţine, prin prisma acestui fapt, intenţia lor frauduloasă la momentul încheierii contractului de donaţie atacat. În niciun moment nu au încercat să o fraudeze pe intimata-creditoare prin încheierea contractului de donaţie şi nici să-şi diminueze patrimoniul, ci au dorit să transmită fiicelor lor dreptul de proprietate asupra imobilului care constituie domiciliul lor.

Instanţa de apel a respins toate cererile în probaţiune care ar fi avut ca finalitate probarea faptului că, prin încheierea contractului de donaţie, nici nu au creat şi nici nu şi-au mărit starea de insolvabilitate, însăşi patrimoniul firmei fiind mai mult decât îndestulător pentru acoperirea datoriei faţă de intimată şi, pe de altă parte, a ignorat înscrisurile prin care recurenţii au învederat faptul că deţin în proprietate mai multe bunuri mobile şi imobile, care nici măcar nu au fost evaluate pentru a se vedea dacă valoarea lor acoperă datoria pe care o au faţă de intimata-creditoare.

Or, inclusiv sub acest aspect, instanţa de apel era obligată să manifeste un rol activ şi să verifice aspectele învederate.

Recurenţii pârâţi au considerat că probele nu susţin concluzia privind existenţa unei stări de insolvabilitate.

Recurenţii pârâţi au arătat că motivul principal al recursului este incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. În concret, nici instanţa de apel şi nici prima instanţă nu au considerat necesară numirea unui curator special pentru reprezentarea fiicelor minore ale recurenţilor în cauza pendinte, ajungându-se în situaţia în care interesele acestora au fost reprezentate, practic, tot de către recurenţi, dar, din punct de vedere procedural, acest lucru atrage nulitatea deciziei. Nici reprezentarea lor legală de către recurenţi, donatori în cadrul contractului de donaţie analizat, prin raportare la calitatea lor de donatare acceptante, nu este pe deplin legală, deoarece interesele lor procesuale trebuiau apărate şi ocrotite prin intermediul unui curator special numit de instanţa de judecată, având în vedere existenţa unor posibile interese contrare.

Aşadar, raportat la considerentele mai sus exprimate, au fost nesocotite flagrant prevederile legale cu caracter imperativ ale art. 58 din C. proc. civ.. Astfel, hotărârea dată de instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, fiicelor minore nefiindu-le asigurat dreptul la un curator special, fiindu-le nesocotite flagrant dreptul la apărare, precum şi dreptul la un proces echitabil aşa cum sunt ele definite de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Un alt motiv de nulitate a deciziei civile recurate priveşte lipsa rolului activ al instanţei de apel, respectiv nesocotirea flagrantă şi păgubitoare pentru poziţia procesuală a recurenţilor a prevederilor art. 22 din C. proc. civ.. Fără să pună în discuţia contradictorie a părţilor, aşadar cu încălcarea dreptului la apărare şi al dreptului la un proces echitabil, instanţa de apel a subliniat lacunele probatorii abia în motivarea deciziei civile atacate, când nu se mai putea administra nicio probă pentru lămurirea situaţiei.

Recurenţii pârâţi au arătat că instanţa de apel avea obligaţia să pună în discuţia contradictorie a părţilor necesitatea depunerii, în probaţiune, a extraselor de carte funciară aferente bunurilor imobile arătate şi, eventual, a cărţii de identitate a autoturismului marca x şi nu să se limiteze la a afirma că "şi doar simpla indicare a unor bunuri de către apelanţi, fără a se arăta cărţile funciare unde sunt înscrise pe numele apelanţilor şi dacă le-au pus la dispoziţia executorului judecătoresc, nu duc la o probă în sens contrar, pentru că ceea ce este relevant ar fi o schimbare a situaţiei achitării unei sume rezonabile a datoriei restante sau a executării începute şi cu privire la alte bunuri, faţă de ce s-a reţinut ca stare de fapt la instanţa de fond, pentru că în alt fel rămân la stadiu de simple afirmaţii sau intenţii, fără relevanţă juridică în ce priveşte existenţa unui patrimoniu suficient pentru achitarea sumei de peste 900.000 RON."

Capătul subsidiar al recursului declarat ţine de pronunţarea deciziei civile recurate cu încălcarea normelor de drept material incidente cauzei şi, respectiv, cu interpretarea şi aplicarea greşită a acestora, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Niciuna din condiţiile de admisibilitate ale acţiunii revocatorii nu poate, prin ea însăşi, să atragă admisibilitatea unui atare demers juridic ele trebuind să fie întrunite în mod cumulativ.

Or, instanţa de apel a trecut peste lipsa probelor care să conducă la dovedirea existenţei unui prejudiciu creat creditorului, nefiind suficientă o prezumare sau o afirmare a acestuia. Proba esenţială care trebuia administrată de către reclamantă era aceea a unei expertize conjugate contabile şi evaluatorii, care să stabilească, pe de o parte, valoarea de circulaţie a imobilului care a făcut obiectul contractului de donaţie analizat şi, pe de altă parte, evaluarea, din punct de vedere contabil şi al valorii de piaţă, a tuturor bunurilor mobile şi imobile ale debitoarei J. S.R.L. Numai astfel se putea stabili dacă, într-adevăr, i s-a cauzat creditoarei un prejudiciu prin ieşirea din patrimoniul recurenţilor a bunului imobil obiect al contractului de donaţie.

Recurenţii pârâţi au arătat că dosarul de insolvenţă nu a fost soluţionat. Ca atare, starea de insolvenţă a persoanei juridice nu este dovedită; nu s-a dovedit nici insolvenţa persoanelor fizice.

Recurenţii pârâţi au susţinut că a existat un angajament de plată pe care l-au respectat parţial, acceptat de creditoare, semnat de aceasta şi apoi repudiat tot de către aceasta; conturile persoanele ale recurenţilor sunt poprite şi aceştia realizează venituri; bunul donat nu era singurul bun imobil proprietatea lor; împotriva debitoarei principale, J. S.R.L., a fost solicitată deschiderea procedurii insolvenţei care va avea ca finalitate tot recuperarea datoriei. Astfel, nu este îndeplinită condiţia prejudicierii creditoarei.

În ceea ce priveşte frauda debitorului, presupusa intenţie frauduloasă a recurenţilor, viclenia lor la încheierea contractului de donaţie, trebuia să rezulte, în mod nemijlocit, inclusiv din raportarea lor la încheierea contractului de donaţie, la motivaţia lor intrinsecă, subiectivă de a-l încheia, iar conduita lor putea fi interpretată ca fiind una de rea-credinţă numai prin raportare la aceste elemente. În realitate, au urmărit gratificarea fiicelor lor, având reprezentarea faptului că bunurile imobile şi mobile proprietatea debitoarei J. S.R.L. şi ale recurenţilor, precum şi veniturile realizate de aceştia sunt în măsură să acopere datoria pe care o au faţă de intimată. Atât timp cât se aflau în respectarea unui angajament de plată încheiat cu însăşi intimata-creditoare, nu au avut reprezentarea faptului că aceasta va iniţia împotriva lor executarea silită şi/sau că va cere deschiderea procedurii insolvenţei.

La momentul încheierii contractului de donaţie, executarea silită îndreptată împotriva recurenţilor nu era începută, nefiindu-le comunicate nici somaţia şi nici titlul executoriu.

Recurenţii pârâţi au susţinut că nu este îndeplinită nici condiţia existenţei unei creanţe certe la data introducerii acţiunii, raportat la plăţile parţiale pe care le-au efectuat până în prezent şi la faptul că nu au certitudinea dacă ele au fost sau nu avute în vedere la stabilirea debitului datorat. Există diferenţe semnificative între sumele de bani supuse executării silite care nu pot fi puse, în lipsa oricărui element probatoriu, pe seama faptului că intimata calculează, în continuare, dobânzi şi penalităţi contractuale. O astfel de susţinere trebuie să fie bazată pe probe.

5. Apărările formulate în cauză.

Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului prin raportare la prevederile art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., cu consecinţa anulării recursului, iar pe fondul cauzei, respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, intimata reclamantă a arătat că, la semnarea actului de donaţie, cele două minore terţe dobânditoare au fost reprezentate de părinţii lor, recurenţii din prezentul dosar; prin urmare, aceştia sunt reprezentanţii legali ai celor două minore, nefiind necesară numirea unui curator special.

Dacă recurenţii considerau necesară numirea unui curator special pentru copiii lor minori cărora le-au donat imobilul, aceştia aveau posibilitatea, în termenul legal pentru depunerea întâmpinării în faţa instanţei de fond, să solicite inclusiv desemnarea unui curator special pentru copiii lor minori, nu să invoce în faţa instanţei de recurs lipsa rolului activ al instanţelor anterioare. În situaţia din speţă, recurenţii sunt decăzuţi în calea de atac a recursului să invoce un motiv de nulitate pe care îl puteau invoca în faţa instanţei de fond sau cel mai târziu în faţa instanţei de apel.

Referitor la al doilea motiv de recurs invocat, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., motivat de lipsa rolului activ al instanţei de apel, intimata reclamantă a considerat că recurenţii au dat o interpretare greşită rolului activ al judecătorului; art. 254 alin. (6) din C. proc. civ. prevede în mod expres faptul că părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

Astfel cum s-a consemnat în cuprinsul încheierii din şedinţa publică din 10.11.2022 din faţa instanţei de fond, reprezentantul apelanţilor a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisurile depuse la dosar şi a precizat că nu mai are alte cereri de formulat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., intimata reclamantă a arătat că recurenţii pârâţi au avut cunoştinţă de faptul că datoriile lor faţă de Bancă sunt certe, lichide şi exigibile şi că Banca va iniţia procedura de executare silită împotriva lor în vederea recuperării creanţei, creditele fiind scadente integral prin ajungerea la maturitatea stabilită contractual încă din 25.03.2019, respectiv 31.08.2020.

De asemenea, atât instanţa de fond cât şi cea de apel au analizat în mod corect şi legal toate aspecte şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o acţiune revocatorie, astfel cum sunt acestea prevăzute de art. 1562 şi art. 1563 din C. civ.

Condiţia prejudiciului şi cea vizând încheierea contractului de donaţie în fraudarea drepturilor creditorului, prevăzute de art. 1.562 alin. (1) din C. civ., sunt îndeplinite întrucât, prin încheierea contractului de donaţie autentificat sub nr. x/31.05.2022 de Notar Public F. din Zalău, a fost transferat dreptul de proprietate de către pârâţii B. şi C. în patrimoniul fiicelor acestora. Dată fiind calitatea de rude/fiice a donatarelor, donaţia s-a realizat exclusiv în vederea fraudării drepturilor intimatei în calitate de creditor, izvorâte din titlurile executorii puse în executare, pârâţii cunoscând faptul că banca va continua demersurile legale, în vederea recuperării creanţei, astfel cum li s-a comunicat prin intermediul corespondenţei electronice încă din data de 29.04.2022.

6. Răspunsul la întâmpinare.

Recurenţii-pârâţi B. şi C. au formulat răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 129 din data de 13 aprilie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, ca fiind neîntemeiată.

Prin rezoluţia din data de 22.11.2023 s-a stabilit termen de judecată la data de 5 martie 2024.

La termenul de judecată din 5 martie 2024, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, ca neîntemeiată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Motivul de recurs prin care recurenţii pârâţi au criticat, invocând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., faptul că nu a fost numit un curator în proces pentru apărarea intereselor pârâtelor minore, nu este întemeiat.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., hotărârea poate fi casată atunci când instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Recurenţii pârâţi au precizat că acest caz de casare reprezintă motivul principal al recursului lor şi au susţinut sub acest aspect că nici instanţa de apel şi nici prima instanţă nu au considerat necesară numirea unui curator special pentru reprezentarea fiicelor minore ale recurenţilor ceea ce atrage nulitatea deciziei atacate, datorită nesocotirii dispoziţiilor imperative ale art. 58 din C. proc. civ., având ca rezultat încălcarea dreptului la apărare.

Conform art. 58 din C. proc. civ., în caz de urgenţă, dacă persoana fizică lipsită de capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanţa, la cererea părţii interesate, va numi un curator special, care să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal, potrivit legii. De asemenea, instanţa va numi un curator special în caz de conflict de interese între reprezentantul legal şi cel reprezentat sau când o persoană juridică ori o entitate dintre cele prevăzute la art. 56 alin. (2), chemată să stea în judecată, nu are reprezentant.

În concret, recurenţii pârâţi au considerat că era necesar ca interesele procesuale ale fiicelor lor minore să fie apărate şi ocrotite prin intermediul unui curator special numit de instanţa de judecată, având în vedere existenţa unor posibile interese contrare. Astfel, dintre situaţiile în care instanţa desemnează un curator special în cadrul procesului civil, recurenţii pârâţi au invocat-o pe aceea în care există un conflict de interese între reprezentantul sau ocrotitorul legal şi cel reprezentat ori ocrotit, dispoziţia legală pretins încălcată având rolul de a preveni şi înlătura anumite abuzuri ce ar putea apărea în exercitarea drepturilor procesuale ale persoanelor prevăzute de aceste dispoziţii atunci când există împrejurări care ar permite concluzia că reprezentantul urmăreşte obţinerea unor avantaje materiale sau morale din modul de soluţionare a raportului juridic, în dezavantajul persoanei reprezentate.

Din examinarea actelor dosarului rezultă că încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează condiţiile de numire a curatorului special nu au fost invocate în cursul judecăţii în primă instanţă, acest aspect nefiind menţionat nici în cererea de apel sau pe parcursul judecăţii în apel.

Conform art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. Astfel, în recurs nu se pot invoca omisso medio motive care nu au fost valorificate mai întâi în apel, în termenele şi condiţiile prevăzute de lege.

Cum alin. (2) al art. 488 din C. proc. civ. stabileşte o regulă general aplicabilă tuturor motivelor prevăzute de alin. (1) rezultă că, nici atunci când este vorba despre excepţii absolute sau nulităţi absolute, acestea nu pot fi invocate direct în recurs, dacă puteau fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecăţii acestuia. În consecinţă, indiferent de felul nulităţii invocate de recurenţii pârâţi, motivul de recurs analizat nu poate fi primit, dată fiind interdicţia expresă instituită prin dispoziţiile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.

Motivele de recurs prin care recurenţii pârâţi au susţinut că în cauză nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1562 din C. civ. pentru admiterea acţiunii revocatorii, încadrate în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât vizează încălcarea normei de drept material indicate, precum şi cele care se încadrează în cazul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. întrucât vizează încălcarea normelor de procedură care reglementează rolul activ al instanţei şi regimul probelor în procesul civil, chestiuni invocate în legătură cu dovedirea în cauză a condiţiilor prevăzute de art. 1562 din C. civ., nu sunt întemeiate.

Conform art. 1562 alin. (1) din C. civ., dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate. Din acest text legal, rezultă că una din condiţiile pentru admiterea acţiunii revocatorii este aceea ca actul încheiat de debitor cu terţul să cauzeze un prejudiciu creditorului, care, astfel cum prevede exemplificativ norma legală, poate consta în faptul că, prin încheierea actului atacat, debitorul şi-a provocat sau şi-a mărit o stare de insolvabilitate.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că "nu s-a făcut dovada că apelanţii aveau şi alte bunuri de valoare considerabilă, în afară de cel donat, care să fi fost de natură să satisfacă creanţele instituţiei bancare în cazul ar fi fost necesar, mai ales având în vedere cuantumul mare al sumei de restituit" şi că "această însărăcire a patrimoniului se încadrează în noţiunea de prejudiciu reglementată de art. 1562 C. civ., astfel că reclamanta s-a achitat de partea sa de sarcină a probei."

O primă critică în această privinţă, care se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., vizează lipsa rolului activ al instanţei de apel, recurenţii pârâţi susţinând că aceasta avea obligaţia să pună în discuţia contradictorie a părţilor necesitatea depunerii, în probaţiune, a extraselor de carte funciară aferente bunurilor imobile arătate şi, eventual, a cărţii de identitate a autoturismului marca x, şi să verifice aspectele învederate de pârâţi, în sensul că patrimoniul societăţii firmei era îndestulător pentru acoperirea datoriei faţă de intimată.

Contrar susţinerilor recurenţilor pârâţi, aceştia nu au formulat cereri în probaţiune care să fi fost ignorate de instanţă şi care să fi avut ca finalitate probarea împrejurărilor invocate pentru a justifica inexistenţa unui prejudiciu: că, prin încheierea contractului de donaţie, nu ar fi provocat sau mărit starea de insolvabilitate, că patrimoniul firmei ar fi fost îndestulător pentru acoperirea datoriei faţă de intimată, că recurenţii ar deţine în proprietate mai multe bunuri mobile şi imobile. De asemenea, recurenţii pârâţi nu au formulat o cerere prin care să solicite evaluarea acestor bunuri, evaluare considerată necesară în cererea de recurs, pentru a se stabili dacă valoarea lor acoperă datoria pe care o au faţă de intimata-creditoare.

Astfel, din menţiunile cuprinse în practicaua deciziei rezultă că apelanţii pârâţi au solicitat proba cu martori şi înscrisuri pentru a dovedi "eforturile pe care familia Ardelean le-a depus în vederea stingerii debitului principal pe care A. îl urmăreşte şi că au avut înţelegeri de eşalonare a datoriei pe care apelanţii le-au respectat". De asemenea, s-a solicitat încuviinţarea efectuării unei adrese către instituţia bancară pentru a comunica instanţei "cine a iniţiat graficul de angajament de plată între A., J. S.R.L. şi pârâţi, dacă doamna K. are calitatea să negocieze angajamentele de plată şi respectiv, dacă acest angajament de plată a fost comunicat de către aceasta şi semnat de ambele părţi" şi "emiterea unei adrese către Biroul de Credite şi Centrala Riscului de Credit pentru a dovedi faptul că, deşi pârâţii Ardelean au avut anumite contracte de credit, şi-au respectat întotdeauna obligaţia de plată a ratelor lunare".

Ulterior respingerii acestor probe, reprezentantul pârâţilor a precizat şi că ar dori să obţină pe cale administrativă aceste informaţii de la Biroul de Credite, considerând că este esenţial a dovedi faptul că pârâţii aveau posibilitatea achitării tranşelor stabilite conform înţelegerii între părţi iar, pe de altă parte, faptul că pârâţii sunt solvabili.

Astfel, deşi reprezentantul pârâţilor a menţionat că intenţionează să dovedească faptul că pârâţii sunt solvabili, probele solicitate nu vizau împrejurările invocate în concret în cererea de recurs, nefiind solicitată depunerea extraselor de carte funciară aferente bunurilor imobile arătate şi a cărţii de identitate a autoturismului marca x, sau o probă privind evaluarea acestor bunuri. Împrejurările invocate priveau eşalonarea datoriei şi executarea de către pârâţi a obligaţiilor rezultând din alte contracte de credit, proba concretă solicitată având ca obiect obţinerea unor informaţii de la Biroul de Credite.

În cererea de recurs, recurenţii pârâţi au susţinut că proba esenţială care trebuia administrată de către reclamantă era aceea a unei expertize conjugate contabile şi evaluatorii, care să stabilească, pe de o parte, valoarea de circulaţie a imobilului care a făcut obiectul contractului de donaţie analizat şi, pe de altă parte, evaluarea, din punct de vedere contabil şi al valorii de piaţă, a tuturor bunurilor mobile şi imobile ale debitoarei J. S.R.L., considerând că numai astfel se putea stabili dacă, într-adevăr, i s-a cauzat creditoarei un prejudiciu prin ieşirea din patrimoniul recurenţilor a bunului imobil obiect al contractului de donaţie.

Din cele expuse mai sus rezultă că astfel de probe nu au fost solicitate în apel or, conform art. 254 alin. (6) din C. proc. civ., părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

În consecinţă, întrucât omisiunea instanţei de a dispune din oficiu completarea probelor ori administrarea unor probe noi nu poate fi sancţionată în căile de atac, potrivit art. 254 alin. (6) din C. proc. civ., motivele de recurs invocate în acest sens, încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât vizează încălcarea normelor de procedură care instituie rolul activ al instanţei şi încuviinţarea probelor, nu pot fi primite.

Susţinerile recurenţilor pârâţi în sensul că probele administrate în cauză nu susţin concluzia privind existenţa unei stări de insolvabilitate nu pot fi reţinute. Pe de o parte, criticile privind modul în care instanţa de apel a apreciat probele administrate în cauză nu pot forma obiect de analiză în faza procesuală a recursului, întrucât aceasta este limitată la cazurile de nelegalitate instituite de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., nefiind permisă în acest context analiza unor critici de netemeinicie.

Pe de altă parte, din argumentele instanţei de apel, rezultă că prejudiciul cauzat creditoarei rezultă din ieşirea din patrimoniul pârâţilor a bunului de o valoare considerabilă, în contextul în care nu au fost supuse executării alte bunuri de valoare iar pârâţii, care susţin că nu se află în stare de insolvabilitate, nu au efectuat plăţi care să conducă la reducerea rezonabilă a datoriei.

După cum s-a arătat mai sus, provocarea sau mărirea stării de insolvabilitate este prevăzută exemplificativ de textul legal, nefiind astfel o condiţie obligatorie pentru reţinerea unui prejudiciu adus creditorului. În consecinţă, în care în mod corect instanţa de apel a constatat că este îndeplinită condiţia existenţei unui prejudiciu prin raportare la elementele de fapt ale speţei apte a fundamenta această concluzie.

În acest sens, instanţa de apel a constatat că susţinerea privind existenţa altor bunuri îndestulătoare pentru plata datoriei trebuia concretizată în oferirea lor spre executare sau în efectuarea unor plăţi pentru a reduce cuantumul sumei datorate. Astfel, instanţa de apel a constatat că "de la data notificării şi până în prezent situaţia sumelor achitate şi a bunurilor care să fie indicate spre executare de către apelanţi nu s-a schimbat substanţial, astfel că starea creanţelor este majoritar aceaşi şi în prezent ca şi la data notificării şi a sentinţei instanţei de fond" şi că "dacă apelanţii ştiau că atât debitoarea J. S.R.L., cât şi ei aveau posibilităţi de a achita sumele de bani şi de a stinge debitul, atunci puteau şi face dovada efectivă a acelor posibilităţi până în prezent şi să şi achite sumele, nu doar să afirme că o pot face".

Astfel, instanţa de apel a reţinut că prejudiciul rezultă din actul de însărăcire a patrimoniului care determină imposibilitatea realizării drepturilor de creanţă ale reclamantei, reţinută în contextul în care "restanţa era veche deja de mai bine de 2 ani la data notificării din 04.03.2022, iar între timp a mai trecut un an de zile, fără ca situaţia achitării restanţelor să se fi schimbat la un nivel rezonabil".

Criticile recurenţilor pârâţi vizând împrejurarea că în cauză nu s-a dovedit starea de insolvenţă a persoanei juridice nu pot fi primite. Conform art. 2.294 alin. (1) din C. civ., fideiusorul convenţional are facultatea de a cere creditorului să urmărească mai întâi bunurile debitorului principal, dacă nu a renunţat la acest beneficiu în mod expres. Astfel, legea îl lipseşte pe fideiusor de posibilitatea de a invoca mijlocul de apărare constând în beneficiul de discuţiune atunci când el a renunţat expres la acest beneficiu, aşa cum este situaţia din speţă, consecinţa fiind aceea că reclamanta, în calitate de creditoare, are dreptul de a urmări bunurile fideiusorului fără a avea obligaţia de a se îndrepta mai întâi împotriva debitorului principal.

În acest context, susţinerile recurenţilor pârâţi prin care aceştia au arătat că este nelegal să li se opună notificarea din data de nr. 6597/28.02.2022, înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc I. sub nr. x/01.03.2022, comunicată lor la 04.03.2022, deoarece societatea J. S.R.L. avea calitatea de debitoare şi era solvabilă, împotriva sa nefiind iniţiată executarea silită, nu prezintă relevanţă în contextul speţei. Astfel cum s-a arătat mai sus, creditorul are dreptul de a urmări direct bunurile fideiusorului care a renunţat la beneficiul de discuţiune, nefiind obligat să o urmărească în prealabil pe debitoare sau bunurile acesteia, din moment ce fideiusorii nu mai au facultatea de a cere creditorului să urmărească mai întâi bunurile debitorului principal, situaţie în care starea patrimoniului debitoarei este lipsită de relevanţă juridică.

Motivele de recurs prin care recurenţii pârâţi au susţinut că nu este îndeplinită condiţia fraudei debitorului nu sunt întemeiate. O parte din criticile formulate în acest sens se încadrează în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât vizează respingerea de către instanţa de apel a probei testimonale prin care s-a intenţionat dovedirea intenţiei pârâţilor de a le gratifica pe fiicele lor minore.

Sub acest aspect, din menţiunile cuprinse în practicaua deciziei, rezultă că pârâţii au solicitat încuviinţarea probei testimoniale "pentru a dovedi aspecte ce ţin de ceea ce a reţinut prima instanţă, respectiv contextul în care s-a încheiat contractul de donaţie faţă de fiicele pârâţilor, teza probatorie referindu-se la faptul că intenţia de a gratifica este cu mult anterioară momentului la care s-a demarat executarea silită" iar această probă a fost respinsă de instanţa de apel.

În argumentarea deciziei, instanţa de apel a constatat că pârâţii au invocat ca motiv de apel faptul că "intenţia apelanţilor de a dona bunul către fiicele lor era mult anterioară oricărei forme de executare silită începută de către intimată. Raţiunea acestei intenţii are la baza gratificarea acestora, fiind practic casa în care acestea au crescut, iar pe fondul unor neînţelegeri între soţi, aceştia au decis că pentru a evita orice chestiuni conflictuale sau certuri să aibă în vedere interesul superior a copiilor şi să îi gratifice cu unul dintre bunurile lor de care ei se folosesc şi se vor folosi în viitor, mai ales că aceştia deţin şi alte bunuri."

Recurenţii pârâţi au criticat faptul că instanţa de apel a reţinut că "nu rezultă din alte probe această intenţie" în condiţiile în care, la primul termen de judecată în etapa apelului, aceasta a respins în mod greşit cererea apelanţilor de probaţiune constând în administrarea probei testimoniale, ca inadmisibilă, întrucât intenţia putea fi probată, fiind vorba despre o stare de fapt, cu martori; de asemenea, recurenţii pârâţi au considerat că, a reţine împotriva acestora lipsa probării unei stări de fapt, în condiţiile în care însăşi posibilitatea de a o proba le-a fost refuzată, reprezintă o încălcare a art. 22 din C. proc. civ. referitoare la rolul activ al judecătorului.

Instanţa de apel a argumentat însă în sensul lipsei de relevanţă a intenţiei pârâţilor de gratificare a fiicelor lor minore: "chiar şi dacă ar fi reală o astfel de intenţie, acest lucru nu prezintă relevanţă cât timp apelanţii erau fideiusori şi actul cu titlu gratuit a fost efectiv încheiat în perioada de după primirea notificării prin care reclamanta anunţa pârâţii că este iminentă executarea silită".

Chiar dacă, într-adevăr, instanţa de apel a menţionat şi că "nu rezultă din alte probe această intenţie" acest argument nu a fost de natură a determina soluţia, întrucât instanţa a relevat argumente, expuse ulterior menţiunii respective, din care rezultă că simpla intenţie este fără relevanţă juridică. În acest context, eventuala greşeală în aplicarea unor norme de procedură în respingerea probei testimoniale este, în egală măsură, lipsită de relevanţă şi nu poate conduce la casarea deciziei, câtă vreme, din raţionamentul logico-juridic care a determinat soluţia în apel, rezultă că împrejurarea care s-a dorit a fi dovedită prin respectiva probă nu reprezintă un element relevant în constatarea îndeplinirii condiţiei legale a fraudei debitorului.

În ceea ce priveşte frauda debitorului, recurenţii pârâţi au arătat că presupusa intenţie frauduloasă trebuia să rezulte, în mod nemijlocit, inclusiv din raportarea lor la încheierea contractului de donaţie, la motivaţia lor intrinsecă, subiectivă de a-l încheia, iar conduita lor putea fi interpretată ca fiind una de rea-credinţă numai prin raportare la aceste elemente; recurenţii pârâţi au considerat că este esenţial faptul că, în realitate, au urmărit gratificarea fiicelor lor, având reprezentarea faptului că bunurile imobile şi mobile proprietatea debitoarei J. S.R.L. şi ale recurenţilor, precum şi veniturile realizate de aceştia sunt în măsură să acopere datoria pe care o au faţă de intimată.

Frauda debitorului, condiţie pentru admiterea acţiunii revocatorii, este prevăzută în alin. (1) al art. 1562 din C. civ., şi cuprinde nu numai intenţia directă a debitorului de a-l prejudicia pe creditor, ci şi simpla cunoaştere de către acesta a faptului că, prin încheierea actului atacat, provoacă un prejudiciu creditorului.

În aprecierea acestei condiţii, intanţa de apel a avut în vedere elementele obiective ale speţei: faptul că restanţa era veche deja de mai bine de 2 ani la data notificării din 04.03.2022, că situaţia achitării restanţelor nu s-a schimbat la un nivel rezonabil, că angajamentul de plată din care rezultă intenţia debitorilor, a fideiusorilor şi intenţia Băncii de a stinge creditul prin intermediul unor plăţi eşalonate nu a fost respectat, că pârâţii-donatori cunoşteau existenţa intenţiei băncii de a iniţia demersurile legale pentru recuperarea creanţei, iminenţa executării silite.

Concluzia rezultată din aprecierea acestor elemente de fapt a fost aceea că "bunul în cauză a fost înstrăinat de pârâţi către fiicele lor minore în timpul executării silite printr-un act cu titlu gratuit" şi că acestui fapt "nu i se poate da o altă conotaţie decât aceea a intenţiei de însărăcire a patrimoniului, astfel că apelanţii aveau cunoştinţă şi doreau rezultatul păgubitor pentru reclamantă, care era acela al reducerii patrimoniului pe care l-ar fi putut executa reclamanta".

Astfel, dintre posibilităţile de manifestare a fraudei debitorului, în sensul art. 1562 alin. (1) din C. civ., instanţa de apel a reţinut intenţia directă a debitorului de a-l prejudicia pe creditor: "cum pârâţii apelanţi nu doar că au cunoscut rezultatul păgubitor pentru reclamantă al actului de donaţie contestat, ci au urmărit acest rezultat pentru a-şi proteja propriul patrimoniu, rezultă că ne aflăm în prezenţa intenţiei directe de a o prejudicia pe creditoarea-reclamantă." De asemenea, intenţia directă a debitorului a fost reţinută de instanţa de apel şi în contextul în care, deşi apelanţii au afirmat că atât ei cât şi societatea debitoare aveau bunuri apte să îndestuleze creanţa, nu au procedat la achitarea datoriei sau la oferirea respectivelor bunuri spre executare silită.

În situaţia în care, astfel cum s-a arătat mai sus, legea nu condiţionează reţinerea condiţiei fraudei debitorului de existenţa unei intenţii directe, fiind suficientă simpla cunoaştere a faptului că, prin încheierea actului atacat, provoacă un prejudiciu creditorului, susţinerea recurenţilor privind existenţa intenţiei de a gratifica poate conduce numai la concluzia că aceştia nu au urmărit în mod direct fraudarea intereselor reclamantei, ceea ce exclude numai intenţia directă. În acest context, existenţa intenţiei de a gratifica nu reprezintă un argument apt să conducă la constatarea neîndeplinirii condiţiei legale, întrucât, chiar dacă s-ar reţine existenţa acestei intenţii, ea intră în concurs cu celelalte elemente obiective avute în vedere de instanţa de apel pentru a reţine condiţia fraudei, care au conturat concluzia că pârâţii au cunoscut că, prin încheierea unui act cu titlu gratuit prin care un bun de valoare considerabilă a ieşit din patrimoniul lor, provoacă un prejudiciu creditorului, care nu a obţinut până în prezent, prin mijloacele procesuale utilizate, îndestularea creanţei sale.

Criticile recurenţilor pârâţi privind modul în care instanţa de apel a apreciat elementele de fapt ale speţei pentru a reţine atitudinea lor subiectivă la momentul încheierii contractului de donaţie, inclusiv cele privind cunoaşterea iminenţei executării silite, nu pot fi analizate în prezentul cadru procesual, ele reprezentând aspecte care vizează temeinicia hotărârii, întrucât concluzia instanţei de apel a rezultat din evaluarea unor elemente de fapt, nu din interpretarea sau aplicarea unei norme de drept.

Astfel, starea de fapt în ceea ce priveşte priveşte condiţia fraudei debitorului a fost stabilită de instanţele de fond din coroborarea ansamblului probelor administrate, a căror analiză, fiind o chestiune de netemeinicie, nu poate face obiect al cenzurii în recurs. Faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., valorificarea elementelor probatorii din perspectiva propusă de recurenţii-pârâţi, care să conducă la concluzia că debitorii nu au încercat să evite urmărirea silită, excedează căii de atac a recursului.

Pentru a demonstra că nu sunt întrunite cumulativ toate condiţiile de admisibilitate ale acţiunii pauliene, recurenţii pârâţi au invocat decizia nr. 4073 din 13 decembrie 2011 pronunţată în recurs de secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în care s-a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile cumulative prevăzute de lege pentru admisibilitatea acţiunii pauliene, întrucât la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în evidenţele de carte funciară sau ale Oficiului Registrului Comerţului nu existau înscrieri referitoare la sarcini ale imobilului sau menţiuni ce ar fi putut conduce la concluzia de complicitate la fraudă a terţului cu care debitorul a încheiat contractul.

Condiţia legală a participării terţului la fraudă este prevăzută exclusiv în privinţa contractelor cu titlu oneros sau a plăţilor făcute în executarea unui asemenea contract, astfel cum prevede art. 1562 alin. (2) din C. civ.. În prezenta speţă însă, este în discuţie un act cu titlu gratuit, caz în care legea nu impune condiţia complicităţii terţului la fraudă.

Recurenţii pârâţi au susţinut că nu este îndeplinită condiţia existenţei unei creanţe certe la data introducerii acţiunii, raportat la plăţile parţiale pe care le-au efectuat până în prezent şi la faptul că nu au certitudinea dacă ele au fost sau nu avute în vedere la stabilirea debitului datorat, exitând diferenţe semnificative între sumele de bani supuse executării silite.

Într-adevăr, conform art. 1563 din C. civ., creanţa trebuie să fie certă la data introducerii acţiunii. Instanţa de apel a constatat că este îndeplinită această condiţie, reţinând că, prin încheierea civilă nr. 936/C/31.05.2022 pronunţată de Judecătoria Zalău în dosarul nr. x/2922, a fost admisă cererea de încuviinţare a executării silite formulată de petentul G. şi s-a încuviinţat executarea silită solicitată de creditoarea A. S.A. împotriva debitorilor J. S.R.L., B., şi C. Astfel, instanţa de apel a reţinut caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei, considerând că aceste aspecte, odată constatate în procedura încuviinţării executării silite, produc efecte şi în prezenta cauză.

Conform art. 663 alin. (1) din C. proc. civ., executarea silită nu se poate face decât dacă creanţa este certă, lichidă şi exigibilă, iar încheierea de încuviinţare a executării silite va cuprinde arătarea titlului executoriu pe baza căruia se va face executarea, suma, atunci când aceasta este determinată sau determinabilă, cu toate accesoriile pentru care s-a încuviinţat urmărirea, potrivit art. 666 alin. (3) din C. proc. civ.. Astfel, caracterele menţionate ale creanţei sunt supuse analizei instanţei de executare, lipsa lor reprezentând motiv de respingere a cererii de încuviinţare a executării silite, conform art. 666 alin. (5) pct. 4 din C. proc. civ.

Încheierea prin care instanţa admite cererea de încuviinţare a executării silite nu este supusă niciunei căi de atac, însă poate fi cenzurată în cadrul contestaţiei la executare silită, introdusă în condiţiile prevăzute de lege, astfel cum prevede art. 666 alin. (6) din C. proc. civ.

În acest context, în mod corect a reţinut instanţa de apel caracterul cert al creanţei, astfel cum a fost acesta stabilit în procedura de executare. Sub acest aspect, recurenţii pârâţi nu au invocat chestiuni care să privească aplicarea greşită a unei norme de drept, iar aspectele de fapt privind plăţile parţiale efectuate, care excedează controlului de legalitate efectuat de instanţa de recurs în cadrul procesual reglementat de art. 488 din C. proc. civ., au fost avute în vedere de instanţa de apel care a reţinut că "sumele de bani datorate şi achitate au fost deja reţinute mai sus, şi faptul că de la data notificării şi până în prezent situaţia sumelor achitate şi a bunurilor care să fie indicate spre executare de către apelanţi nu s-a schimbat substanţial, astfel că starea creanţelor este majoritar aceaşi şi în prezent ca şi la data notificării şi a sentinţei instanţei de fond".

Reţinând că motivele de recurs invocate, examinate prin prisma cazurilor de casare instituite de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-pârâţi împotriva deciziei nr. 129A din 13 aprilie 2023 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-pârâţi B. şi C., ambii cu domiciliul procesual ales în Satu Mare, jud. Satu Mare, împotriva deciziei nr. 129A din 13 aprilie 2023 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A., cu sediul în Bucureşti, şi cu intimatele-pârâte D. şi E., ambele prin reprezentanţi legali B. şi C. cu domiciliul în Judeţ Sălaj.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 martie 2024.