Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 579/2024 AI generated

State’s claim for restitution of overvalued property compensation barred by prescriptive limitation; appeals dismissed and ANRP ordered to pay litigation costs to guarantee party

Case Number Decizia nr. 579/2024
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed
Court Costs Borne by appellant

Legislator summary

AI generated

The Supreme Court of Cassation and Justice dismissed both the principal appeal by the State (represented by the Ministry of Finance) and the incidental appeal by the National Authority for Restitution of Properties, thereby upholding the lower court decisions that dismissed the original claim as extinctive prescribed; the only operative order was to obligate the Authority to pay litigation costs of 2,300 RON to the entity called in guarantee. The dispute concerned the State’s claim against the Authority for restitution of 352,809 RON, representing the difference between an allegedly inflated property valuation report (used to issue conversion titles) and the correct market value compliant with international standards, along with statutory interest; the Authority had previously challenged the timeliness of the guarantee call, which was admitted, and subsequently sought exemption from litigation costs and a reduction of their quantum. The decisive legal basis was Article 8 of Decree 167/1958, which the court interpreted to establish that the three-year limitation period begins at the objective moment when the State could have known of the damage and the responsible party (the issuance of the indemnity decision and communication of conversion titles to the State-owned fund), rather than the subjective moment of actual notification of the valuation discrepancy; consequently, the Court held that the issuance of a Control Court report does not restart or suspend the limitation period, and relied on binding jurisprudence to rule that challenges to the proportionality of attorney fees under Article 451(2) of the Civil Procedure Code are matters of merits not admissible on appeal, while litigation costs are allocated based on procedural fault in late-filing guarantee claims.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ, art. 451 alin. (2) din C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 1000 alin. (3) din C. civ, art. 103 din Legea nr. 71/2011, art. 201 din Legea nr. 71/2011; State’s claim for restitution of overvalued property compensation barred by prescriptive limitation; appeals dismissed and ANRP ordered to pay litigation costs to guarantee party: În susţinerea recursului principal, recurentul-reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., precizând că decizia civilă recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul 167/1958, referitoare la momentul de la care începe să curgă în cauză termenul prescripţiei extinctive.

Keywords

AI generated
restitution of property legal fees value in dispute filing of a claim limitation periods Civil Procedure Code

Cited Legislation

AI generated
art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ
În susţinerea recursului principal, recurentul-reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., precizând că decizia civilă recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art.
art. 451 alin. (2) din C. proc. civ
147 din Statutul profesiei de avocat, împrejurări care ar fi impus reducerea considerabilă a cuantumului cheltuielilor de judecată, prin aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., astfel cum se reţine şi în decizia nr.
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva încălcării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art.
art. 1000 alin. (3) din C. civ
998-999 şi art. 1000 alin. (3) din C. civ.
art. 103 din Legea nr. 71/2011
de la 1864, precum şi cele ale art. 103 din Legea nr. 71/2011, în speţă, răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii fiind guvernată de legea în vigoare la momentul săvârşirii ei.
art. 201 din Legea nr. 71/2011
art. 7 alin. (1) din Legea nr. 247/2005
Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII).
art. 517 alin. (4) C. proc. civ
În considerente acestei decizii cu valoare obligatorie, conform art. 517 alin.
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 29 februarie 2024

asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţiile dedusă judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 20.08.2021, pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanţii Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor au solicitat ca, prin hotărârea care se va pronunţa în cauză, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 352.809 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului format din teren intravilan în suprafaţă de 287,22 mp şi 3 apartamente în vila în A. totală de 275 mp situat în Ploieşti, judeţul Prahova, şi valoarea de 1.067.020 RON reprezentând preţul imobilului, stabilit prin raportul de evaluare nr. x/15.12.2008, actualizată cu indicele de inflaţie de la data achitării titlurilor de plată în ceea ce priveşte suma de 291.666,65 RON, iar în ceea ce priveşte diferenţa de 61.142,35 RON de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective. Totodată, au solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data achitării titlurilor de plată în ceea ce priveşte suma de 291.666,65 RON şi până la data plăţii efective, iar în ceea ce priveşte diferenţa de 61.142,35 RON de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii.

Prin cererea de chemare în garanţie înregistrată la 28.02.2022, pârâta ANRP a solicitat introducerea în cauză, în calitate de chemaţi în garanţie a numiţilor S.C. B. S.R.L., C., D., E., F., G., H..

Prin încheierea din 9.09.2022, Tribunalul a admis excepţia tardivităţii cererii de chemare în garanţie, pe care a respins-o, pe cale de consecinţă, ca fiind tardiv formulată, pentru motivele expuse în considerentele încheierii.

2. Hotărârile pronunţate de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1281 din 23 septembrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a respins cererea de chemare în judecată privind pe reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Roman Prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă.

A admis, în parte, cererea formulată de persoana chemată în garanţie S.C. B. S.R.L., de obligare a pârâtei la plata de cheltuieli de judecată şi a obligat pârâta la plata sumei de 1500 RON cu acest titlu.

A admis, în parte, cererea formulată de persoana chemată în garanţie I., de obligare a pârâtei la plata de cheltuieli de judecată şi a obligat pârâta la plata sumei de 500 RON cu acest titlu.

A admis, în parte, cererea formulată de persoana chemată în garanţie D., de obligare a pârâtei la plata de cheltuieli de judecată şi a obligat pârâta la plata sumei de 500 RON cu acest titlu.

A admis, în parte, cererea formulată de persoana chemată în garanţie J., de obligare a pârâtei la plata de cheltuieli de judecată şi a obligat pârâta la plata sumei de 500 RON cu acest titlu.

A admis, în parte, cererea formulată de persoana chemată în garanţie E., de obligare a pârâtei la plata de cheltuieli de judecată şi obligă pârâta la plata sumei de 500 RON cu acest titlu.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 1016 A din 7 septembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelurile declarate de reclamant şi de pârâtă, ca nefondate.

A admis apelul formulat de apelanta B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1281 din 23 septembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă; a schimbat, în parte, sentinţa civilă, în sensul că:

A admis cererea formulată de chemata în garanţie B. S.R.L. de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată şi obligă pârâta la plata sumei de 2.800 RON.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

A obligat apelanta - pârâtă la plata către apelanta B. S.R.L. a sumei de 2.800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel.

4. Recursurile exercitate în cauză

4.1. Recursul principal declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român

În susţinerea recursului principal, recurentul-reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., precizând că decizia civilă recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul 167/1958, referitoare la momentul de la care începe să curgă în cauză termenul prescripţiei extinctive.

Recurentul-reclamant a argumentat că instanţa de apel a apreciat nelegal că momentul de la care ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cel responsabil de producerea ei este data emiterii deciziei de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în realitate aflându-se în imposibilitate de a cunoaşte paguba mai devreme de data când a fost înregistrată în evidenţele Ministerului Finanţelor adresa nr. x/18.01.2021, prin care i s-a adus la cunoştinţă existenţa unei diferenţe dintre valoarea imobilului ce a făcut obiectul procedurii administrative şi valoarea sa realizată cu respectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare.

Recurentul a făcut referire la considerente din decizia nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, după care a arătat că, în mod eronat, instanţa de apel a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine), cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al emiterii deciziei de despăgubire în favoarea beneficiarului.

A susţinut că începutul prescripţiei extinctive este marcat de data la care titularul dreptului la acţiune are posibilitatea materială, dar şi juridică, de a face acte de întrerupere a prescripţiei, respectiv de a acţiona în justiţie.

Sub un prim aspect, recurentul învederează că simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi implică naşterea dreptului la acţiune, nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive, dacă titularul dreptului la acţiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune şi nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască.

Astfel, acesta învederează că, deşi pârâta din prezenta cauză s-a aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, având în vedere, pe de o parte, că ne aflăm în prezenţa unor persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite, iar pe de altă parte, că nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă.

Referitor la răspunderea statului, recurentul a arătat că sunt aplicabile normele dreptului public, în concepţia cărora are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.

Statul nu poate fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele comise de agenţii săi, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Pe cale de consecinţă, recurentul-reclamant a susţinut că era în imposibilitatea de a cunoaşte "paguba" la momentul indicat de Curtea de Apel Bucureşti.

Din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză şi raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

4.2. Recursul incident declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor

Prin recursul declarat, pârâta a solicitat modificarea deciziei recurate, în sensul exonerării de plata cheltuielilor de judecată sau diminuării cuantumului acestora.

În motivare, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţele de fond în mod eronat au apreciat că este în culpă şi au obligat-o la plata de cheltuieli de judecată, în realitate reclamantul fiind în culpă, prin introducerea unei cereri prescrise, fără de care nu ar fi existat cererea de chemare în garanţie. Instanţa de apel nu a avut în vedere că între cererea de chemare în judecată şi cererea de chemare în garanţie trebuie să existe o legătură de dependenţă şi subordonare, în sensul că soluţia cererii principale influenţează soluţia cererii de chemare în garanţie. Întrucât cererea principală a fost respinsă ca prescrisă, cererea de chemare în garanţie, indiferent dacă a fost formulată tardiv sau nu, tot ar fi fost respinsă.

A mai arătat recurenta-pârâtă că atât instanţa de apel, cât şi prima instanţă a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, fără a se raporta la dificultatea, amploarea şi durata procesului, conform art. 147 din Statutul profesiei de avocat, împrejurări care ar fi impus reducerea considerabilă a cuantumului cheltuielilor de judecată, prin aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., astfel cum se reţine şi în decizia nr. 492 din 8 iunie 2006 a Curţii Constituţionale, precum şi în jurisprudenţa C.E.D.O.

5. Apărările formulate în cauză

Recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamant, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului faţă de considerentele unei hotărâri pronunţate într-o cauză similară.

Intimaţii-chemaţi în garanţie E., K., I., C. şi D. au formulat întâmpinare la recursul principal, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata-chemata în garanţie S.C. B. S.R.L., a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului principal pentru lipsa motivelor de nelegalitate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul declarat de reclamant, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva încălcării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Critica este nefondată.

Prezenta acţiune are ca obiect obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 352.809 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului format din teren intravilan în suprafaţă de 287,22 mp şi 3 apartamente în vila în A. totală de 275 mp situat în Ploieşti, judeţul Prahova, şi valoarea de 1.067.020 RON reprezentând preţul imobilului, stabilit prin raportul de evaluare nr. x/15.12.2008, actualizată cu indicele de inflaţie de la data achitării titlurilor de plată în ceea ce priveşte suma de 291.666,65 RON, iar în ceea ce priveşte diferenţa de 61.142,35 RON de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective. Totodată, au solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data achitării titlurilor de plată în ceea ce priveşte suma de 291.666,65 RON şi până la data plăţii efective, iar în ceea ce priveşte diferenţa de 61.142,35 RON de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii.

În justificarea demersului, reclamantul a invocat decizia nr. 10/10.10.2013 emisă de Curtea de Conturi a României, care, în urma raportului de control nr. x/26.04.2013 efectuat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în perioada 01.01.2007-31.12.2011, a constatat o serie de nereguli relativ la nerespectarea cerinţelor standardelor internaţionale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării şi a stabilit în sarcina preşedintelui pârâtei verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011, luarea măsurilor de expertizare şi reevaluare a imobilelor ce fac obiectul rapoartelor de evaluare care nu respectă cerinţele impuse şi care au o valoare mai mare de 500.000 RON. Totodată, s-a stabilit în sarcina entităţii auditate obligaţia de determinare a întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat prin plata unor despăgubiri supraevaluate şi întreprinderea de măsuri legale în vederea recuperării acestuia.

Se reţine că legalitatea şi temeinicia deciziei nr. 10/10.10.2013 emisă de Curtea de Conturi a României au fost verificate în justiţie, cu consecinţa menţinerii ei prin sentinţa civilă nr. 2767/17.10.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin nerecurare.

Temeiul juridic invocat de reclamant a fost reprezentat de prevederile art. 998-999 şi art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, precum şi cele ale art. 103 din Legea nr. 71/2011, în speţă, răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii fiind guvernată de legea în vigoare la momentul săvârşirii ei.

Fapta ilicită a fost indicată ca fiind întocmirea raportului de evaluare de către experţi autorizaţi în calitate de prepuşi ai pârâtei, cât şi omologarea de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a raportului de evaluare nr. x/15.12.2008, aspect ce a condus la emiterea deciziei nr. 7661/29.01.2010. Prejudiciul a fost argumentat din perspectiva diferenţei semnificative între evaluarea întocmită de către S.C. B. S.R.L. şi valoarea stabilită de către expert evaluator S.C. L. S.R.L..

Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2008 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 ("prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit"), pe care le-a coroborat cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menţionate, s-a apreciat că reclamantul trebuia să cunoască existenţa faptei şi a prejudiciului de la data deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor, întrucât titlurile de conversie emise în baza acesteia au fost comunicate şi Fondului Proprietatea unde statul deţinea la acel moment calitatea de acţionar unic.

Astfel, cu privire la momentul de la care prescripţia extinctivă începe să curgă, curtea de apel a reţinut că dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 stabilesc două momente alternative, de la care prescripţia poate începe să curgă, şi anume, pe de o parte, un moment subiectiv, cel al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar pe de altă parte, un moment obiectiv, cel al datei la care păgubitul trebuia (putea şi trebuia) să cunoască aceleaşi elemente.

Cu privire la momentul obiectiv de început al curgerii termenului de prescripţie, instanţa de apel a constatat că acesta este momentul emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor, iar titlul de conversie emis în baza acesteia a fost comunicat şi Fondului Proprietatea, unde statul deţinea la acel moment calitatea de acţionar unic, astfel că de la data emiterii deciziei de despăgubire, reclamantul putea să cunoască paguba ce urma a fi produsă în mod cert bugetului de stat şi persoana răspunzătoare de producerea acesteia. În privinţa momentului subiectiv, curtea de apel a reţinut că este invocat de reclamant ca fiind data emiterii adresei nr. x/18.01.2021.

Recurentul-reclamant a criticat acest raţionament, invocând că era în imposibilitate de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţa de apel, arătând că nu putea cunoaşte prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidenţele sale a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de pârâtă, prin care a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestora, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

Critica este nefondată, în condiţiile în care, cu privire la momentul de la care prescripţia extinctivă începe să curgă, dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 stabilesc două momente alternative, de la care prescripţia poate începe să curgă, şi anume, pe de o parte, un moment subiectiv, cel al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar pe de altă parte, un moment obiectiv, cel al datei la care păgubitul trebuia (putea şi trebuia) să cunoască aceleaşi elemente.

Nu poate fi primită susţinerea recurentului cu privire la incidenţa în cauză a momentului subiectiv ca punct de început al prescripţiei dreptului material la acţiune, şi anume data înregistrării adresei nr. x/18.01.2021, având în vedere că acesta trebuia, având posibilitatea efectivă, să cunoască existenţa faptei şi a prejudiciului de la data emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor, întrucât titlul de conversie emis în baza acesteia a fost comunicat şi Fondului Proprietatea unde statul deţinea, la acel moment, calitatea de acţionar unic, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.

Astfel, instanţa de apel a apreciat judicios că, de la momentul emiterii deciziei de despăgubire, reclamantul putea să cunoască paguba ce va urma a fi produsă bugetului de stat şi persoana răspunzătoare de producerea acesteia.

Prin urmare, susţinerea recurentului că nu a avut posibilitatea să cunoască prejudiciul înainte de comunicarea adresei nr. x/18.01.2021 nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

În ce priveşte întinderea pagubei, aceasta este o chestiune de probaţiune şi de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive.

De asemenea, nu poate fi primită critica recurentului că nu putea şti că există o pagubă înainte de verificarea rapoartelor de evaluare.

În această privinţă, instanţa de apel în mod corect a soluţionat excepţia prescripţiei extinctive, cu referire la considerentele Deciziei nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, incidentă în cauza dedusă judecăţii, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de raţiune în ceea ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curţii de Conturi şi a efectelor acestuia.

Astfel, prin această decizie, aplicabilă mutatis mutandis în prezenta cauză, instanţa supremă a tranşat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripţie pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator, statuările din cuprinsul acestei decizii fiind obligatorii pentru instanţele de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019.

Prin decizia anterior menţionată, ale cărei considerente sunt valabile şi în prezenta cauză, s-a reţinut că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi comunicată de organul de control al Curţii de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate.

Instanţa supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

S-a mai reţinut în considerentele deciziei, la paragrafele 61-62, că nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că actul de control al Curţii de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive, respectiv că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, iar a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale (paragraful 64).

Aşadar, s-a statuat că, în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, se aplică dreptul comun, fie că este vorba de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, fie că este vorba de dispoziţiile art. 2528 din noul C. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanţă, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei, data comunicării adresei nr. x/2021, recurentul ignorând că scopul reglementării, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Se reţine că statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, că îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale, iar în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.

Astfel, trebuie avut în vedere că stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la momentul emiterii titlurilor de despăgubire (Legea nr. 247/2005 - Titlul VII) se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele ANRP şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice (art. 13 alin. (1).

De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele şi pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII).

În ce priveşte ANRP, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Prin urmare, nu este vorba de fapte aparţinând instituţiilor, iar nu statului, cum greşit afirmă recurentul, ci de fapte săvârşite de către instituţiile statului, în exercitarea unor atribuţii ce le revin prin delegare de la acesta şi de ale căror consecinţe statul răspunde.

Ca atare, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă reclamantului şi pârâtei în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat.

Astfel fiind, Statul, prin Ministerul Finanţelor, putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îi încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

În ceea ce priveşte referirea recurentului la considerentele deciziei nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în privinţa căreia nu s-a demonstrat că vizează o situaţie identică, pentru a aprecia asupra efectului pozitiv al lucrului judecat, Înalta Curte constată că invocarea acesteia nu este suficientă pentru admiterea căii de atac deduse judecăţii, cu atât mai mult cu cât jurisprudenţa de speţă nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

Examinând recursul incident declarat de pârâtă, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a aplicat eronat dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., atunci când a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.600 RON către chemaţii în garanţie, argumentând că nu este în culpă procesuală, reclamantul fiind partea care a căzut în pretenţii şi care trebuie să suporte cheltuielile de judecată, prin respingerea cererii de chemare în judecată, ca prescrisă. Se constată că aceste critici se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., din moment ce aduc în discuţie modalitatea în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat anumite norme de drept procesual.

Înalta Curte constată că acest motiv de casare este nefondat.

Potrivit prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să plătească acesteia cheltuielile de judecată". Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel a aplicat în mod corect aceste dispoziţii legale procesuale, întrucât între reclamantul din cererea principală şi părţile chemate în garanţie de către pârâtă nu există un raport juridic direct, care să fundamenteze obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către chematul în garanţie. Deşi cererea de chemare în garanţie nu are un caracter autonom, depinzând de existenţa şi de modul în care se soluţionează cererea de chemare în judecată, totuşi nu îşi pierde celelalte caracteristici specifice unei cereri de chemare în judecată, printre care se numără şi aceea că determină raporturi juridice doar între titularul acestei cereri şi persoana chemată în garanţie.

Pe de altă parte, la baza obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, astfel că, din momentul în care se angajează un raport procesual, prin chemarea în garanţie a unor persoane străine de proces, acestea pot fi puse în situaţia de a face cheltuieli de judecată, aşa încât respingerea cererii de chemare în garanţie ca tardivă determină culpa procesuală a titularului cererii de chemare în garanţie, care trebuie să suporte cheltuielile de judecată efectuate de persoana pe care a înţeles să o cheme în garanţie, cu nerespectarea termenului legal e formulare a unei astfel de cereri incidentale.

Recurenta-pârâtă a mai învederat critici ce privesc cuantumul cheltuielilor de judecată, învederând că atât instanţa de apel, cât şi prima instanţă a obligat-o la plata unor cheltuieli de judecată pentru fiecare fază procesuală, fără a se raporta la criteriile prevăzute la art. 147 din Statutul profesiei de avocat, care ar fi impus reducerea considerabilă a cuantumului cheltuielilor, conform prevederilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.. În acord cu susţinerile intimatului-chemat în garanţie din întâmpinare, aceste critici nu se circumscriu niciunuia dintre motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., din moment ce privesc temeinicia deciziei recurate.

În această ordine de idei, se reţine că, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul competent a soluţiona recursul în interesul legii a stabilit că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..". În considerente acestei decizii cu valoare obligatorie, conform art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., s-au reţinut următoarele aspecte:

"29. O primă problemă care s-a pus în practică se referă la calificarea prevederilor art. 451-455 din C. proc. civ. ca fiind norme de procedură sau norme de drept material.

30. Instanţele care au considerat acest motiv de recurs admisibil l-au încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., apreciind, explicit sau implicit, că normele de la art. 451-455 din C. proc. civ. sunt norme de drept material întrucât, deşi sunt cuprinse în C. proc. civ., ele reglementează modalitatea de reparare a prejudiciului produs din culpa părţii care se face vinovată de declanşarea demersului judiciar (partea care pierde procesul), reprezentând, de fapt, o transpunere în plan procesual a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală.

31. Pe de altă parte, a fost exprimată şi opinia potrivit căreia aceste prevederi legale reprezintă o normă de procedură, ceea ce ar ridica problema încadrării motivului de recurs analizat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

32. Faţă de cele ce se vor arăta în continuare, pentru soluţionarea prezentului recurs în interesul legii nu este necesară tranşarea acestei dispute teoretice care, de altfel, este insuficient ilustrată în jurisprudenţa ataşată sesizării.

33. Aceasta întrucât, pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, respectiv de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este suficient ca recurentul să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluţionată de instanţa de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia.

34. Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiză.

35. În acest sens, art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că "Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său."

36. Este vorba, aşadar, despre o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

37. În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ..".

Întrucât recurenta-pârâtă critică decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că nu s-ar fi aplicat prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., finalitatea urmărită fiind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată într-un cuantum redus, se constată că este aplicabilă decizia în interesul legii nr. 3 din 20 ianuarie 2020, astfel că respectivele critici de recurs nu pot fi analizate.

Constatând că motivul invocat de recurenta-pârâtă este neîntemeiat, iar criticile privind cuantumul cheltuielilor de judecată nu pot fi analizate în recurs, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, şi recursul declarat de către această parte.

Faţă de aceste considerente, având în vedere că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamant şi de pârâtă.

Constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să plătească intimatei-chemată în garanţie B. S.R.L. suma de 2.300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, sub forma onorariului de avocat, conform documentelor justificative depuse la filele x.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, şi recursul incident declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 1016 A din 7 septembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 2300 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-chemată în garanţie B. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 februarie 2024.