Contract dissolution without fault and concurrent liability for missing building permits in construction service agreements

Şedinţa publică din data de 29 februarie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 16 septembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul B., să dispună rezilierea convenţiei de prestări servicii încheiate la 06 mai 2019, având ca obiect executarea lucrărilor de construire potrivit AC nr. 1209 din 09 august 2018 la imobilul situat în Cluj-Napoca, judeţul Cluj; să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin obligarea pârâtului la plata sumei de 30.000 euro, reprezentând suma achitată de reclamant pentru lucrări neexecutate de pârât, la care se adaugă suma de 68.651 RON, reprezentând lucrările necesare ce trebuie executate, determinat de nerespectarea de către pârât a obligaţiilor contractuale asumate; să dispună obligarea pârâtului la plata dobânzii penalizatoare asupra debitului menţionat, începând cu data punerii acestuia în întârziere, respectiv 10 septembrie 2019; să dispună rezoluţiunea convenţiei din 02 iulie 2019, prin care pârâtul s-a obligat să efectueze toate demersurile necesare în vederea modificării autorizaţiei de construire, constând în expertiza de rezistenţă şi întocmirea documentaţiei în vederea obţinerii autorizaţiei de construire; să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin obligarea pârâtului la plata sumei de 7.000 euro, achitată de reclamant în baza convenţiei; să dispună obligarea pârâtului la plata dobânzii penalizatoare asupra debitului menţionat, începând cu data punerii acestuia în întârziere, respectiv 10 septembrie 2019, şi până la plata efectivă; cu cheltuieli de judecată.

La 15 noiembrie 2019, pârâtul B. a depus întâmpinare şi cerere reconvenţională. În cadrul întâmpinării a arătat că este de acord cu petitul vizând rezoluţiunea convenţiei din 02 iulie 2019 şi cu repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul obligării sale la plata sumei de 7.000 euro, achitate în temeiul acestei convenţii de către reclamant, solicitând respingerea celorlalte pretenţii, ca nefondate, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată. Pe cale reconvenţională, a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 23.000 euro, reprezentând lucrări efectuate în temeiul convenţiei de prestări servicii nr. x din 06 mai 2019; să se dispună compensarea sumei de 7.000 euro, datorate de pârât reclamantului, cu suma de 23.000 de euro, datorată de reclamant, până la concurenţa sumei celei mai mici, plus dobânda legală aferentă, de la data introducerii cererii reconvenţionale şi până la plata integrală a sumei de bani solicitate; cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 241 din 21 aprilie 2022 a Tribunalului Cluj, secţia civilă s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată; s-a dispus rezilierea convenţiei de prestări servicii nr. x din 06 mai 2019, având ca obiect executarea lucrărilor de construire la imobilul situat în Cluj-Napoca, judeţul Cluj; s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 30.000 euro, reprezentând suma achitată de acesta din urmă pentru lucrări neexecutate de pârât, la care se adaugă suma de 60.404 RON, reprezentând valoarea lucrărilor necesare ce trebuie executate determinat de nerespectarea de către pârât a obligaţiilor contractuale; s-a dispus obligarea pârâtului la plata dobânzii penalizatoare asupra debitului datorat, începând cu data punerii în întârziere, respectiv 10 septembrie 2019, şi până la plata efectivă; s-a dispus rezoluţiunea convenţiei din 02 iulie 2019, prin care pârâtul s-a obligat să efectueze expertiza de rezistenţă şi documentaţia în vederea obţinerii modificării autorizaţiei de construire; s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin obligarea pârâtului la plata în favoarea reclamantului a sumei de 7.000 euro, achitate în baza acestei din urmă convenţii; s-a dispus obligarea pârâtului la plata dobânzii penalizatoare asupra debitului datorat, începând cu data punerii în întârziere, respectiv 10 septembrie 2019, şi până la plata efectivă; s-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 18.614,72 RON; s-a admis, în parte, cererea reconvenţională; s-a dispus obligarea reclamantului la plata către pârât a sumei de 12.805 euro, reprezentând lucrări efectuate în temeiul convenţiei civile de prestări servicii nr. x din 06 mai 2019; s-a dispus compensarea sumelor de 30.000 euro, 7.000 euro, 60.404 RON, datorate de pârât, cu suma de 12.805 euro, datorată de reclamant, până la concurenţa sumei celei mai mici, rămânând de plată 24.195 euro şi 60.404 RON.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva sentinţei civile sus-menţionate a declarat apel pârâtul B..

Prin decizia civilă nr. 106/A din 29 martie 2023, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis, în parte, apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 241 din 21 aprilie 2022 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a dispus rezoluţiunea convenţiei de prestări servicii nr. x/06 mai 2019; a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata sumei de 60.404 RON; a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 16.301,64 RON, aferente cererii principale; a dispus obligarea reclamantului la plata către pârât a sumei de 22.387 euro, reprezentând lucrări efectuate în temeiul convenţiei nr. 01/06 mai 2019; a dispus compensarea sumei de 37.000 euro, datorate de pârât, cu suma de 22.387 euro, datorate de reclamant, până la concurenţa sumei mai mici şi, în consecinţă, l-a obligat pe pârât la plata sumei de 14.613 euro către reclamant; a menţinut, în rest, sentinţa civilă apelată; a respins cererea intimatului de obligare a apelantului la cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 106/A din 29 martie 2023 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă a declarat recurs pârâtul B..

Prin cererea de recurs, pârâtul a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel, în vederea pronunţării cu privire la rezoluţiunea convenţiei de prestări servicii din 06 mai 2019, cu cheltuieli de judecată, pentru ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

4.1. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul pârât a susţinut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, în ceea ce priveşte culpa acestuia în neexecutarea obligaţiilor contractuale.

Astfel, a învederat că, deşi instanţa a reţinut că intimatul reclamant, independent de conduita procesuală a prestatorului, şi-a asumat riscul neobţinerii ulterioare a autorizaţiei de construire, obligaţie care îi revenea conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 şi art. 1875 alin. (2) C. civ., a conchis că apelantul antreprenor are o culpă în ceea ce priveşte nerespectarea convenţiei de prestări servicii încheiate între părţi la 06 mai 2019.

Din acest punct de vedere, motivele instanţei de apel sunt contradictorii, în condiţiile în care reiese, clar, din motivarea instanţei că inclusiv reclamantul intimat are o culpă - şi anume aceea de a nu fi obţinut, în prealabil executării lucrărilor, autorizaţia de demolare a imobilului existent, respectiv de construire a unui nou imobil.

Prin urmare, nu există o culpă exclusivă a antreprenorului, care, într-adevăr, a executat lucrări în lipsa unui proiect tehnic autorizat şi în lipsa autorizaţiei de construire, ci o culpă concurentă - a antreprenorului şi a beneficiarului, care, în prealabil, era obligat să obţină autorizaţiile necesare prevăzute de lege - respectiv cea de demolare şi cea de construire, autorizaţii în lipsa cărora nici executantul nu putea să înceapă lucrările.

Tot legat de lipsa autorizaţiei la obţinerea căreia reclamantul era obligat, instanţa de apel a mai reţinut că, dacă apelantul antreprenor şi-ar fi onorat obligaţia asumată contractual la 02 iulie 2019, de a depune toate diligenţele necesare eliberării autorizaţiei de demolare (...), atunci şi intimatul beneficiar ar fi putut obţine autorizaţia de demolare, chiar dacă în decursul executării lucrărilor, iar nu înainte de demararea acestora.

Aceste motive referitoare la obţinerea autorizaţiei de demolare de către antreprenor sunt străine de natura cauzei, în condiţiile în care niciodată nu s-a pus problema ca antreprenorul să obţină o autorizaţie de demolare.

Rezultă, din cuprinsul convenţiei din 02 iulie 2019, că suma de 7.000 euro achitată în temeiul acestui act a reprezentat onorariu în vederea modificării autorizaţiei de construire, care consta în expertiză de rezistenţă şi documentaţia în vederea obţinerii autorizaţiei. Prin urmare, obiectul convenţiei din 02 iulie 2019 a constat în efectuarea de către pârât a expertizei de rezistenţă şi a documentaţiei, pentru ca reclamantul să poată obţine autorizaţia de construire, nicidecum autorizaţia de demolare, pentru care nu era nevoie de o expertiză de rezistenţă.

4.2. Prin motivul de recurs subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a susţinut că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, normele de drept material referitoare la culpa în executarea obligaţiilor contractuale, respectiv, cele referitoare la rezoluţiunea convenţiei încheiate între părţi şi aplicarea excepţiei de neexecutare a contractului.

În acest sens, au fost încălcate dispoziţiile art. 1547 corelate cu dispoziţiile art. 1875 alin. (2) C. civ., referitoare la vinovăţia în executarea obligaţiilor; ale art. 1549 C. civ., incidente în materia rezoluţiunii convenţiei, şi, respectiv, cele ale art. 1556 din acelaşi Cod, incidente în materia excepţiei de neexecutare a contractelor.

Astfel, în ceea ce priveşte culpa în neexecutarea obligaţiilor contractuale, a învederat că instanţa, interpretând, în mod eronat, prevederile art. 1547 şi art. 1875 alin. (2) C. civ., a considerat că recurentul are o culpă exclusivă în neexecutarea obligaţiilor contractuale şi a dispus rezoluţiunea convenţiei încheiate.

A apreciat că, din acest punct de vedere, instanţa de apel nu a mai făcut aplicarea prevederilor art. 1556 C. civ., incidente în materia excepţiei de neexecutare a contractelor, deşi aceasta era obligată să aibă în vedere, cu prioritate, faptul că intimatul reclamant este cel care nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de lege, respectiv obligaţia de a obţine autorizaţia de demolare/construire a imobilului, iar, ulterior, să facă referire la culpa pârâtului, de a nu fi realizat lucrările în baza unei autorizaţii de construire şi a unui proiect tehnic.

Pentru a stabili culpa apelantului, instanţa de apel a reţinut legătura de cauzalitate dintre convenţia încheiată la 6 mai 2019 şi cea încheiată la 02 iulie 2019, reţinând că pârâtul şi-a asumat, încă de la început, obligaţia de a demola imobilul în lipsa autorizaţiei de construire, asumându-şi obligaţia contractuală de a face toate demersurile necesare pentru obţinerea unei asemenea autorizaţii de demolare şi construire, conform celei de-a doua convenţii. Totodată, instanţa a concluzionat în sensul că actul juridic încheiat la 02 iulie 2019 nu are o existenţa de sine-stătătoare, ci reprezintă o completare şi o exteriorizare a voinţei părţilor din 06 mai 2019.

Interpretarea instanţei este greşită, în ceea ce priveşte stabilirea culpei apelantului pentru convenţia iniţial încheiată prin raportare la cea de-a doua convenţie, independent de prima, raportat la art. 2 din contractul încheiat la 06 mai 2019. Ulterior, după începerea lucrărilor, când imobilul era deja demolat, se încheie convenţia din 02 iulie 2019, de modificare a autorizaţiei de construire. Suma de 7.000 de euro reprezenta onorariu în vederea modificării autorizaţiei de construire, constând în expertiză de rezistenţă şi documentaţia în vederea obţinerii autorizaţiei, acte pe care pârâtul urma să i le pregătească reclamantului, pentru ca acesta din urmă, iar nu recurentul, să poată obţine autorizaţia de modificare.

Ca atare, contrar celor reţinute de instanţa de apel, actul intitulat "convenţie", din 02 iulie 2019, avea o existenţă de sine-stătătoare, întrucât, la momentul încheierii contractului, nu s-a pus problema obţinerii unei autorizaţii de modificare. Dacă s-ar fi pus problema în aceşti termeni iniţial, atunci s-ar fi specificat în contractul din 06 mai 2019, iar nu ulterior, când imobilul fusese demolat deja.

Concluzionând, această obligaţie de modificare nu a fost avută în vedere de părţi la momentul încheierii contractului, nefiind o condiţie esenţială asumată prin contract, în măsură să afecteze drepturile şi obligaţiile părţilor. Această obligaţie - de a obţine, pentru reclamant, expertiza de rezistenţă şi de a îi pune la dispoziţie actele necesare a fost ulterioară şi independentă de obligaţiile iniţiale, fiind o convenţie nouă, neavută în vedere de părţi la momentul încheierii contractului.

Prin urmare, recurentul a apreciat că, pentru a reţine culpa şi pentru a dispune rezoluţiunea convenţiei din 06 mai 2019, instanţa era obligată să se raporteze la drepturile şi obligaţiile părţilor asumate în temeiul convenţiei încheiate la această dată, iar nu la obligaţiile asumate în temeiul convenţiei din 02 iulie 2019, neavută în vedere de părţi la momentul încheierii contractului.

În consecinţă, nu se poate reţine culpa exclusivă a recurentului în nerespectarea obligaţiilor contractuale.

Excepţia de neexecutare a contractului, invocată în faţa instanţei de fond şi neanalizată de către instanţa de apel, era întemeiată, în condiţiile în care recurentul, în lipsa unei autorizaţii de construire şi a unui proiect tehnic pus la dispoziţie de beneficiar, era în imposibilitate de a executa lucrări de construire.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, pentru neîncadrarea motivelor în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Criticile referitoare la motivarea contradictorie a instanţei de apel raportat la reţinerea culpei exclusive a recurentului pârât în neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin convenţia de prestări servicii încheiată între părţi la 06 mai 2019 sunt neîntemeiate.

Motivarea contradictorie a hotărârii atacate, ca motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ., presupune fie ipoteza contradicţiei între considerente şi dispozitiv, în sensul că argumentaţia nu fundamentează soluţia din dispozitivul hotărârii atacate, fie divergenţa între considerente, astfel încât, neputându-se cunoaşte care sunt cele corecte, nu poate exista o asemenea reprezentare nici în ceea ce priveşte soluţia adoptată în dispozitiv.

Argumentarea Curţii, care, deşi a reţinut culpa intimatului reclamant în neobţinerea autorizaţiilor de demolare şi de construire, obligaţie care îi revenea potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 şi art. 1875 alin. (2) C. civ., în final, a considerat că şi recurentul are o culpă în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor asumate prin cele două convenţii încheiate între părţi nu este contradictorie.

În primul rând, contrar alegaţiilor pârâtului, Curtea nu a reţinut culpa exclusivă a acestuia în neexecutarea obligaţiilor, ci o culpă concurentă cu cea a reclamantului, chiar dacă nu a folosit expressis verbis aceşti termeni juridici în cuprinsul considerentelor. Astfel, neobţinerea autorizaţiilor necesare de către reclamant, deci, neîndeplinirea obligaţiilor care îi incumbau potrivit dispoziţiilor legale sus-evocate, se reflectă în decizia instanţei de apel, care, în urma admiterii căii de atac declarate de B., a schimbat, în parte, hotărârea primei instanţe, în sensul înlăturării obligaţiei acestei părţi de a plăti suma de 60.404 RON, respectiv al majorării pretenţiilor din cererea reconvenţională, de la 12.805 euro, cât fuseseră acordaţi prin sentinţă în beneficiul recurentului, la 22.387 euro, reprezentând lucrări efectuate în baza convenţiei nr. 01/06 mai 2019.

În fundamentarea acestei soluţii, Curtea a reţinut, printre altele, în ceea ce priveşte prima dintre sumele de bani menţionate, că reclamantul este cel care şi-a asumat contractual demolarea casei, săparea fundaţiei şi turnarea plăcii de beton, lucrări care trebuia realizate de la început şi care profită proprietarului construcţiei. Referitor la cea de-a doua sumă, pretinsă prin cererea reconvenţională formulată de pârât, Curtea a constatat că beneficiarul construcţiei, respectiv intimatul reclamant, şi-a asumat riscul demolării şi construirii unei case în lipsa autorizaţiei de demolare şi de construire, neputându-i-se imputa constructorului executarea lucrării de demolare şi de realizare a fundaţiei potrivit convenţiei din 06 mai 2019, cu consecinţa suportării costurilor aferente lucrărilor de către beneficiar.

În esenţă, instanţa de apel a reţinut că reclamantului beneficiar al construcţiei îi incumbă, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 şi art. 1875 alin. (2) C. civ., obligaţia de a obţine, în prealabil, autorizaţiile necesare lucrărilor de demolare şi de construire.

Pe de altă parte, culpa recurentului a fost conturată în raport cu neîndeplinirea altor obligaţii decât cele asumate de beneficiar, şi anume aceea de a demola şi ridica o nouă construcţie conform proiectului şi releveurilor casei, în legătură cu care este culpa sa exclusivă pentru neobţinerea acestor documente. Astfel, Curtea a reţinut, în fapt, potrivit probelor administrate în cauză, că, prin convenţia din 02 iulie 2019, recurentul şi-a asumat obligaţia de a efectua toate demersurile necesare pentru obţinerea proiectului, în forma expertizei de rezistenţă şi a documentaţiei necesare pentru autorizaţia de construire, pentru care a încasat suma de 7.000 de euro, documente în absenţa cărora nici intimatul nu a avut posibilitatea obţinerii autorizaţiei de demolare. Aceste considerente nu pot fi cenzurate în recurs, faţă de actuala structură a căii extraordinare de atac, astfel cum este configurată potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care permite numai invocarea unor motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie a hotărârii recurate.

Totodată, raportându-se la dispoziţiile art. 1866 C. civ., privind obligaţia antreprenorului de a da socoteală beneficiarului în legătură cu stadiul lucrărilor şi serviciile prestate, instanţa de apel a reţinut că, în absenţa unui proiect tehnic autorizat de construire a unei case, prestatorul a executat lucrări defectuoase calitativ, ceea ce a condus la oprirea, în mod justificat, a acestora de către beneficiar şi, în final, la rezoluţiunea celor două convenţii încheiate între părţi, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară.

În concluzie, sub aspectul motivelor contradictorii, teza nu este incidentă în cauză, în contextul în care, cum s-a arătat deja, instanţa de apel a reţinut o culpă comună a părţilor în neîndeplinirea obligaţiilor care le reveneau potrivit celor două convenţii, obligaţii cu un obiect diferit şi care, neexecutate fiind, au generat consecinţe ce au decurs unele din altele, pornind de la culpa pârâtului care nu a obţinut documentele asumate. Prin urmare, nu este sustenabil motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ.

Nici susţinerile referitoare la motivele străine de natura cauzei - art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a III-a C. proc. civ. - nu sunt întemeiate. O asemenea ipoteză presupune ca instanţa să redacteze considerente care nu au legătură cu speţa dedusă judecăţii sau cu soluţia pronunţată, fie din perspectiva chestiunilor de fapt reţinute în hotărârea judecătorească, fie din perspectiva dispoziţiilor legale aplicate, fie din ambele perspective. În prezentul litigiu, examinarea chestiunii legate de lipsa autorizaţiei de demolare nu este străină de natura cauzei, în contextul în care vizează stabilirea obligaţiilor contractuale asumate de părţi, potrivit convenţiilor încheiate între acestea, a căror nerespectare a generat acest proces, întemeiat pe răspunderea contractuală. Se impune a se reitera împrejurarea că interpretarea celor două convenţii în scopul determinării obligaţiilor respective reprezintă o chestiune de fapt, care nu poate fi cenzurată în recurs. Prin urmare, alegaţiile referitoare la conţinutul convenţiei din 02 iulie 2019 şi la utilitatea efectuării unei expertize de rezistenţă pentru autorizaţia de construire, iar nu de demolare, nu vor fi examinate de Înalta Curte.

În plus, contrar opiniei recurentului, instanţa nu a reţinut, în considerente, că acesta ar fi fost obligat să obţină el însuşi autorizaţia de demolare, ci, după cum a arătat chiar partea în cuprinsul recursului, a constatat că pârâtul s-a obligat "să depună toate diligenţele necesare eliberării autorizaţiei de demolare, constând în expertiza de rezistenţă şi documentaţia necesară în vederea obţinerii autorizaţiei de construire (...)". Cum s-a arătat deja, sub aspectul obligaţiei de a obţine autorizaţia de demolare, respectiv de construire a noului imobil, aceste obligaţii au fost reţinute ca fiind în sarcina intimatului reclamant, raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor şi art. 1875 alin. (2) C. civ.

În concluzie, nici criticile fundamentate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a III-a C. proc. civ. nu sunt întemeiate, argumentele Curţii nefiind străine de natura litigiului pendinte.

2. Susţinerile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate.

În primul rând, contrar opiniei recurentului, pentru argumentele precizate în cadrul examinării motivului de recurs anterior, Curtea nu a reţinut culpa exclusivă a pârâtului în neexecutarea contractului, ci, raportat la obligaţiile asumate de fiecare dintre părţi prin cele două convenţii, a stabilit o culpă concurentă, care s-a reflectat atât în soluţia de înlăturare a obligaţiei pârâtului de a plăti reclamantului suma de 60.404 RON, cât şi în majorarea pretenţiilor solicitate de pârât prin cererea reconvenţională.

Pe de altă parte, astfel cum s-a expus în mai multe rânduri, obligaţiile părţilor conform interpretării celor două convenţii (art. 2 din contractul încheiat la 06 mai 2019 şi convenţia încheiată la 02 iulie 2019, sub aspectul contraprestaţiei asumate de pârât pentru suma de 7.000 de euro), precum şi calificarea celui de-al doilea contract ca fiind sau nu o convenţie de sine-stătătoare sau în strânsă interdependenţă cu convenţia iniţială, reprezintă chestiuni de fapt, care nu pot fi analizate în recurs din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, cum s-a arătat deja, obligaţiile de obţinere a autorizaţiilor de demolare şi de construire a noului imobil nu au fost stabilite în sarcina apelantului pârât, ci în cea a intimatului reclamant.

Cât priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 1547, art. 1549, art. 1556 şi art. 1875 alin. (2) C. civ., evocată de recurent, pe lângă împrejurarea că acesta nu a detaliat în ce constă nerespectarea textelor de lege menţionate, criticile nu pot fi primite şi dintr-o altă perspectivă.

Art. 1875 alin. (2) C. civ. a fost reţinut de instanţa de apel tocmai ca temei juridic al obligaţiei reclamantului de a obţine toate autorizaţiile necesare realizării noii construcţii.

Dispoziţiile art. 1547 C. civ. se referă la vinovăţia debitorului, care este ţinut să repare prejudiciul, indiferent de forma vinovăţiei, culpă sau intenţie, text interpretat în mod corect de către instanţa de apel. Pe de altă parte, problema culpei în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor asumate de debitor este indiferentă în speţa de faţă, în concepţia legiuitorului actualului C. civ., rezoluţiunea nefiind condiţionată de culpă.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1556 C. civ., referitoare la excepţia de neexecutare a obligaţiilor născute dintr-un contract sinalagmatic, recurentul a invocat două chestiuni diferite. Pe de-o parte, a menţionat că instanţa de apel nu a analizat excepţia de neexecutare a obligaţiilor contractuale asumate de către reclamant, invocată în faţa primei instanţe; pe de altă parte, a susţinut că, în mod greşit, aceeaşi instanţă nu a aplicat textul de lege enunţat, raportat la împrejurarea că reclamantul nu a obţinut autorizaţia de demolare şi de construire, operaţiune prealabilă stabilirii culpei pârâtului, de a realiza lucrările în absenţa autorizaţiei de construire şi a proiectului tehnic avizat.

Practic, prin prima susţinere, recurentul invocă o nemotivare a deciziei sub aspectul excepţiei de neexecutare a contractului de către reclamant, motiv de recurs susceptibil de încadrare în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ., iar, prin cea de-a doua, se evocă soluţionarea greşită a cauzei, în sensul rezoluţiunii celor două convenţii, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară, în condiţiile în care reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia de obţinere a celor două autorizaţii (art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod).

Niciuna dintre aceste critici nu este întemeiată.

Contrar opiniei recurentului, Curtea a examinat, cel puţin în mod implicit, problema executării contractului de către reclamant. Astfel, considerând că obligaţia principală asumată de această parte faţă de recurent, conform celor două convenţii, consta în plata contravalorii serviciilor executate de prestator (convenţia din 06 mai 2019), respectiv a onorariului de 7.000 de euro pentru modificarea autorizaţiei de construire, în sensul obţinerii expertizei de rezistenţă şi a documentaţiei necesare, şi, totodată, reţinând şi atitudinea procesuală a pârâtului, care a fost de acord cu rezoluţiunea celui de-al doilea contract, dar şi încasarea de către acesta a sumelor de 30.000 de euro şi 7.000 de euro, se deduce, fără dubiu, că instanţa de apel a considerat ca fiind executate cele două obligaţii principale ale intimatului. De asemenea, a reţinut, cum s-a arătat deja, culpa reclamantului pentru lipsa autorizaţiilor de demolare şi de construire a noului imobil. Prin urmare, a examinat, sub toate aspectele, chestiunea executării obligaţiilor contractuale de către intimat, neputându-se reţine lipsa motivării deciziei din perspectiva problemei în discuţie şi, astfel, îndeplinirea cerinţelor motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Referitor la incidenţa art. 1556 C. civ., susţinută de recurent în contextul în care instanţa de apel nu a aplicat acest text de lege, criticile sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Astfel, este real că, printre alte condiţii definitorii pentru a opera rezoluţiunea contractului, instanţa trebuie să verifice dacă desfiinţarea contractului este solicitată de creditorul obligaţiei neexecutate, dar, în egală măsură, şi dacă creditorul şi-a executat întocmai şi la timp obligaţiile corelative asumate, în conformitate cu dispoziţiile art. 1555 C. civ., care reglementează ordinea executării prestaţiilor. Potrivit acestui text de lege, "dacă din convenţia părţilor sau din împrejurări nu rezultă contrariul, în măsura în care obligaţiile pot fi executate simultan, părţile sunt ţinute să le execute în acest fel".

Cum s-a menţionat în precedent, obligaţiile principale ale beneficiarului construcţiei asumate în raport cu prestatorul recurent au constat în plata lucrărilor executate şi a onorariului pentru obţinerea documentaţiei necesare modificării autorizaţiei de construire, astfel cum au fost reţinute de instanţa de apel, şi au fost executate de către reclamant, conform celor stabilite de aceeaşi instanţă, potrivit probelor administrate în cauză, aspecte necenzurabile în recurs. Obligaţia reclamantului de a obţine autorizaţia de demolare şi de construire, care incumbă acestei părţi şi care nu a fost îndeplinită, nu reprezintă o obligaţie principală în raport cu recurentul antreprenor, ci o chestiune care ţine de legalitatea demolării vechii construcţii şi construirii noului imobil în raport cu autorităţile statului competente în materie, cel mult, având relevanţă în stabilirea culpei în neexecutarea contractului de către fiecare dintre părţi, care însă este indiferentă în soluţionarea cererii de rezoluţiune, cum s-a expus deja.

Ca atare, recurentul pârât nu poate invoca, cu succes, excepţia de neexecutare a obligaţiilor contractuale ale reclamantului, în condiţiile art. 1556 C. civ., ca mijloc de paralizare a rezoluţiunii contractelor şi repunerii părţilor în situaţia anterioară, soluţia instanţelor, sub acest aspect, fiind corectă raportat la dispoziţiile art. 1549 din acelaşi cod.

În concluzie, criticile recurentului întemeiate pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Pentru toate aceste argumente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul B., ca nefondat, nefiind îndeplinite condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din acelaşi cod.

Soluţia de respingere a căii de atac vizează şi cheltuielile de judecată solicitate de recurent prin cererea de recurs, care, fiind parte căzută în pretenţii, nu are dreptul la acordarea sumelor de bani avansate cu acest titlu, potrivit art. 494 cu referire la art. 482 şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere soluţia ce urmează a se pronunţa asupra recursului şi admiterea cererii de ajutor public formulate de recurent, în sensul reducerii cuantumului taxei judiciare de timbru datorate de acesta de la 2.177,47 RON la 1.088,735 RON, rezultă, conform art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, că cheltuielile procesuale avansate de stat rămân în sarcina acestuia (suma de 1.088,735 RON).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 106/A din 29 martie 2023 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Cheltuielile procesuale avansate de stat rămân în sarcina acestuia, potrivit art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 februarie 2024.