Tort Claim Against Judicial Inspection Revives: High Court Quashes Inadmissibility Ruling and Remands for Merits Review

Şedinţa publică din data de 29 februarie 2024

Deliberând asupra cauzei deduse judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 12.01.2022 pe rolul Tribunalului Argeş, secţia civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Inspecţia Judiciară, B. - inspector şef în cadrul Inspecţiei Judiciare, C. - inspector în cadrul Inspecţiei Judiciare, D. - inspector în cadrul Inspecţiei Judiciare, E. - inspector în cadrul Inspecţiei Judiciare, F. - inspector în cadrul Inspecţiei Judiciare, solicitând obligarea pârâţilor, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 378.232 RON.

2. Hotărârea Tribunalului Argeş, secţia civilă

Prin sentinţa civilă nr. 205 din 12 aprilie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Argeş, secţia civilă, a respins cererea de probatorii, ca neutilă; a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Inspecţia Judiciară, B. - inspector şef în cadrul Inspecţiei Judiciare, C. - inspector în cadrul Inspecţiei Judiciare, D. - inspector în cadrul Inspecţiei Judiciare, E. - inspector în cadrul Inspecţiei Judiciară şi F. - inspector în cadrul Inspecţiei Judiciare.

3. Hotărârea Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă

Prin decizia nr. 1902 din 28 martie 2023, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 205 din 12 aprilie 2022, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă, în dosarul nr. x/2022, ca nefondat.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 1902 din 28 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul susţine aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material prevăzute de art. 96 din Legea nr. 303/2004 vizând răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

Invocă dispoziţiile alin. (3) al acestui articol, care enumeră cazurile limitative de eroare judiciară, şi arată că un inspector judiciar nu ar putea să comită o eroare judiciară, întrucât nu are atribuţii jurisdicţionale, actele acestuia neavând caracter jurisdicţional.

Afirmă că doar un judecător sau procuror poate comite o eroare judiciară, iar inspectorii judiciari, potrivit art. 87 alin. (1) din Legea nr. 305/2022, sunt suspendaţi din funcţiile pe care le ocupă la instanţe sau parchete pe durata exercitării mandatului de inspector şef, inspector şef adjunct, director al direcţiei de inspecţie şi inspector judiciar.

Mai arată că instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi art. 87 alin. (1) din Legea nr. 305/2022, însă le-a interpretat şi aplicat greşit, refuzând să judece fondul chestiunii deduse judecăţii.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata Inspecţia Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din 20 septembrie 2023, a fost fixat termen de judecată la data de 15 februarie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin criticile de nelegalitate formulate de recurent, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susţine că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat greşit dispoziţiile de drept material cuprinse în art. 96 din Legea nr. 303/2004, vizând răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, ignorând astfel faptul că dispoziţiile alin. (3) al acestui articol enumeră limitativ cazurile de eroare judiciară şi împrejurarea că un inspector judiciar nu are atribuţii jurisdicţionale.

Înalta Curte constată că prin art. 96 din Legea nr. 303/2004 a fost reglementată răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, precum şi acţiunea în regres a statului împotriva judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, prin această normă legală concretizându-se (alături de textele speciale cuprinse în C. proc. pen., respectiv, cele ale art. 538-539) principiul răspunderii obiective a statului sub aspectul reparaţiilor pe care societatea este datoare să le acorde în cazul erorilor comise în sistemul judiciar.

Urmare a controlului de constituţionalitate (aprioric) exercitat de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din data de 5 martie 2018, dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 - modificate prin prevederile art. I pct. 151 din Legea nr. 242/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 15 octombrie 2018 - prevăd că "există eroare judiciară atunci când: a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; b) s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară" [alin. (3)], respectiv că "prin C. proc. civ. şi C. proc. pen., precum şi prin alte legi speciale pot fi reglementate ipoteze specifice în care există eroare judiciară" [alin. (4)].

Instanţele de fond şi de apel, reţinând că prin acţiunea de faţă se solicită angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor-persoane fizice, inspectori judiciari, respectiv inspector-şef, precum şi a Inspecţiei Judiciare, pentru exercitarea cu rea-credinţă a atribuţiilor de către inspectorii judiciari care au instrumentat sesizările disciplinare formulate împotriva reclamantului, au stabilit că demersul judiciar iniţiat de reclamant conform dispoziţiilor dreptului comun este inadmisibil, eludându-se prin acesta principiul de drept substanţial ce coordonează raportul dintre legea generală şi cea specială reprezentată de prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, mai sus prezentate.

Se observă că, prin aceste norme, legiuitorul a urmărit compensarea daunelor, atât a celor materiale, cât şi a celor morale, provocate persoanei care a fost victima unei erori judiciare, indiferent de natura procesului. Ca atare, în cauză, instanţa devolutivă de prim control judiciar, analizând suplimentar admisibilitatea acţiunii şi prin prisma specificului Inspecţiei Judiciare, respectiv a scopului activităţii desfăşurate de inspectorii judiciari, nu se putea raporta la acest cadru normativ pentru a statua asupra acestui fine de neprimire fără a examina în ce măsură situaţia de fapt reţinută poate fi circumscrisă noţiunii legale de eroare judiciară.

În scopul interpretării şi aplicării corecte a textului legal reţinut a fi incident asupra raportului litigios, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale, care, întemeindu-se pe prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţie referitor la răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, a lămurit sfera de aplicare a noţiunii de eroare judiciară.

În acest sens, Înalta Curte constată că prin aceeaşi Decizie a Curţii Constituţionale nr. 45/2018 s-a reţinut că, deşi este de competenţa exclusivă a legiuitorului reglementarea sferei de cuprindere a noţiunii de eroare judiciară, fiind la aprecierea acestuia normativizarea situaţiilor şi ipotezelor în care statul va răspunde civil pentru erorile comise în desfăşurarea actului de justiţie, legiuitorul trebuie însă să aibă în vedere faptul că noţiunea de eroare judiciară, astfel cum este normativizată în art. 52 alin. (3) din Constituţie, este o noţiune autonomă, ea trebuind interpretată atât în litera, cât şi în spiritul Constituţiei, arătându-se sub acest aspect că eroarea judiciară aduce în discuţie caracterul defectuos al funcţionării serviciului justiţiei, astfel încât, în definirea ei, trebuie să se ţină cont, pe lângă intensitatea abaterii anterior relevate, de două elemente, respectiv: dezlegarea unei situaţii litigioase contrar realităţii faptice/juridice, precum şi neregularitatea manifestă în privinţa desfăşurării procedurii, care nu a fost remediată în cursul acesteia, ambele legate de ideea de vătămare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale (paragrafele 216, 217, 227).

Totodată, este necesar a fi subliniat că, aşa cum s-a statuat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 417/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din data de 27 iunie 2018, paragraful 72), "legiuitorul trebuie să fie preocupat să aplice acest concept pe ambele paliere ale funcţionării justiţiei, respectiv activitatea judecătorilor, care se concretizează prin pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti, şi cea a procurorilor, care se concretizează prin emiterea de ordonanţe [art. 286 alin. (1) din C. proc. pen..] sau rechizitorii."

Astfel, lămurind sfera de cuprindere a celor două litere ale art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, cu prilejul controlului de constituţionalitate realizat prin decizia anterior evocată, Curtea a apreciat că în ambele ipoteze normative reprezintă o condiţie de admisibilitate a acţiunii formulate pentru constatarea erorii judiciare existenţa unui proces fie civil, fie penal în cursul căruia să se fi produs eroarea judiciară imputată, în legătură cu asemenea litigiu putându-se reţine existenţa unor acte procesuale efectuate de procuror/judecător care au determinat nerespectarea/încălcarea dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, respectiv, existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive care să fie contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză (paragrafele 73-75).

În consecinţă, Curtea Constituţională a constatat (paragraful 82) că prin acest text "legiuitorul a indicat nu numai natura normelor juridice apte să producă o asemenea vătămare, precum ipotezele normative care atrag aplicarea dispoziţiilor referitoare la eroarea judiciară, fiind astfel clar şi univoc determinate situaţiile în raport cu care se apreciază afectarea drepturilor/libertăţilor/intereselor legitime ale persoanei. Astfel, actele procesuale efectuate cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual sau hotărârile judecătoreşti pronunţate, în mod evident, în contra legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză constituie situaţiile ce pot determina constatarea existenţei unei erori judiciare; (...)".

Faţă de statuările anterior expuse, Înalta Curte apreciază că, în mod eronat, instanţa de apel, deşi a reţinut că actele întocmite de inspectorii judiciari nu au caracter jurisdicţional, a constatat, într-o manieră, de altfel, contradictorie, că răspunderea acestora pentru eventualele erori cauzate cu rea-credinţă ar putea fi angajată potrivit procedurii reglementate de art. 96 din Legea nr. 303/2004, care s-ar aplica în mod corespunzător.

Este real că procedura disciplinară în cazul judecătorilor şi procurorilor, prevăzută de Legea nr. 317/2004, include atât o fază administrativă, în cadrul căreia cercetarea disciplinară se efectuează de inspectorii din cadrul Serviciului de inspecţie judiciară pentru judecători, respectiv din cadrul Serviciului de inspecţie judiciară pentru procurori, cât şi o fază jurisdicţională, care se desfăşoară în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 317/2004 şi ale C. proc. civ., iar împotriva hotărârii secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii este instituită şi o cale de atac, şi anume recursul în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători.

O asemenea reglementare, menită să asigure în această materie toate garanţiile dreptului la apărare şi ale dreptului la un proces echitabil încă din faza cercetării disciplinare, nu permite însă concluzia că repararea eventualelor prejudicii produse prin modul necorespunzător de exercitare a mandatului inspectorilor judiciari ar putea fi solicitată de partea vătămată doar în contradictoriu cu Statul Român, în conformitate cu prevederile art. 96, prevederi legale care nu pot fi extinse la alte ipoteze decât cele avute în vedere de legiuitor în stabilirea situaţiilor ce pot constitui erori judiciare, în acord cu considerentele mai sus expuse relativ la sfera de cuprindere a acestui text legal.

Înalta Curte nu poate primi nici argumentul instanţei de apel vizând corelarea necesară dintre statutul de judecător ori, după caz, de procuror al inspectorilor judiciari şi angajarea răspunderii civile a acestora exclusiv în condiţiile speciale prevăzute de art. 96 din Legea nr. 303/2004, din perspectiva calificării acestei forme de răspundere ca fiind un element al sistemului de garanţii subsumate statutului de magistrat mai sus evocat.

În acest sens, prin decizia recurată s-a apreciat, în esenţă, că, deşi pe perioada mandatului, inspectorii judiciari sunt suspendaţi din funcţiile pe care le ocupă la instanţe şi parchete, nemaiputând desfăşura activităţi de judecată, respectiv de urmărire penală, numirea în cadrul Inspecţiei Judiciare nu echivalează cu pierderea calităţii de judecător sau procuror, astfel încât corespunzător obligaţiilor ce le incumbă, identice celor prevăzute pentru judecători şi procurori, inspectorii beneficiază şi de drepturile prevăzute de lege pentru aceştia, prin urmare, inclusiv de prevederile speciale referitoare la angajarea răspunderii cuprinse în art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Instanţa de recurs constată că, aşa cum s-a reţinut şi anterior în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia de recurs în interesul legii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite nr. 14 din 18 februarie 2008, Deciziile Î.C.C.J., Completul de 5 judecători, nr. 266/2017, nr. 336/2017, nr. 173/2018, nr. 26/2019, nr. 190/2020), din coroborarea art. 124 alin. (3), art. 125, art. 132 şi art. 134 din Constituţie rezultă că magistraţii constituie o categorie specială de personal, care face parte din autoritatea judecătorească, desfăşurându-şi activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis, care are la bază un acord de voinţă (un contract nenumit, de drept public) încheiat cu însuşi statul, reprezentat de Preşedintele României şi de C.S.M., raport juridic în privinţa căruia sunt aplicabile prevederile cuprinse în Legea nr. 303/2004 şi Legea nr. 317/2004, derogatorii de la dreptul comun în materia raporturilor de muncă, în sens larg.

Totodată, Curtea Constituţională a arătat, referitor la acelaşi statut (Decizia nr. 685/2016 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din data de 13 februarie 2017) că acesta "rezultă din legislaţia specială, edictată în concretizarea normelor constituţionale care acordă magistraţilor o poziţie deosebită în ansamblul diverselor categorii de personal, caracterizată prin garanţii conferite în vederea asigurării independenţei şi imparţialităţii acestora, necesară înfăptuirii justiţiei, ca activitate fundamentală într-un stat de drept" (paragraful 22).

Astfel, "toate aspectele ce ţin de statutul magistraţilor, drepturile şi obligaţiile, regimul interdicţiilor şi al incompatibilităţilor sunt prevăzute expres şi detaliate în legile speciale adoptate în domeniu (Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii). Mai mult decât atât, statutul magistraţilor este fixat prin chiar prevederile Legii fundamentale, fiind caracterizat, în principal, prin independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor şi stabilitatea procurorilor, însoţite de garanţii constituţionale, concretizate la nivelul legilor menţionate" (paragraful 27).

Raportându-se, aşadar, la acest ansamblu normativ, în ceea ce priveşte statutul inspectorilor judiciari Înalta Curte reţine că, potrivit art. 78 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, "Perioada în care judecătorul sau procurorul este inspector judiciar constituie vechime în funcţia de judecător sau procuror", iar, conform alin. (2) al aceluiaşi articol, "Pe perioada mandatului, inspectorii judiciari au toate drepturile judecătorilor şi procurorilor detaşaţi, precum şi obligaţiile prevăzute de lege pentru judecători şi procurori".

De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 71 din Legea nr. 317/2004 şi cele ale art. 62 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Judiciare aprobat prin Ordinul nr. 134/2018, doar angajarea răspunderii disciplinare a inspectorilor judiciari se face în cazurile, condiţiile şi procedura prevăzută, pentru judecători şi procurori, de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, acte normative incidente la momentul desfăşurării cercetării disciplinare asupra reclamantului, norma de trimitere fiind de strictă interpretare şi aplicare.

În acest context legal, se constată şi caracterul fondat al criticii recurentului vizând interpretarea şi aplicarea eronată în apel a prevederilor legale prin care este reglementată suspendarea inspectorilor judiciari din funcţiile pe care le ocupă la instanţe sau parchete pe durata exercitării mandatului, respectiv, a art. 71 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 [recurentul făcând trimitere eronat la norma cu conţinut similar cuprinsă în art. 87 alin. (1) din Legea nr. 305/2022, lege adoptată însă ulterior faptelor delictuale reclamate].

Astfel, în privinţa celor reţinute asupra întrunirii condiţiilor speciale prevăzute de art. 96 din Legea nr. 303/2004 pentru angajarea răspunderii civile, normă care, în opinia instanţei de apel, se aplică inspectorilor judiciari, ţinându-se seama de drepturile şi obligaţiile corespunzătoare calităţii acestora de judecător sau procuror, în pofida prevederilor art. 71 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, potrivit cărora, pe durata exercitării mandatului de inspector-şef, inspector-şef adjunct şi inspector judiciar, judecătorii şi procurorii sunt suspendaţi de drept din funcţiile pe care le ocupă la instanţe şi parchete, Înalta Curte va avea în vedere inclusiv statuările Curţii Constituţionale.

Examinând acest ultim text legal, instanţa de contencios constituţional a arătat, raportat la norma în cauză, apreciată ca fiind esenţială pentru înţelegerea statutului inspectorilor judiciari, că "toate atributele specifice funcţiei de judecător sau procuror sunt temporar sistate, persoana care obţine un mandat de inspector judiciar desprinzându-se complet de tot ceea ce caracterizează exerciţiul acestor funcţii. Funcţia de inspector judiciar îi conferă acestuia competenţe proprii, stabilite prin Legea nr. 317/2004, caracteristice unui domeniu distinct de cel judiciar, în care activează judecătorii şi procurorii. De aceea, este irelevant dacă inspectorul judiciar a exercitat anterior funcţia de judecător sau de procuror, întrucât, în noua calitate, deţinută cu titlu provizoriu, pe parcursul unui mandat limitat în timp, dobândeşte un statut juridic diferit de cel al funcţiei de bază, statut care nu mai conservă caracteristicile acestei funcţii din al cărei exerciţiu a fost suspendat de drept în momentul debutului mandatului de inspector judiciar." (Decizia CCR nr. 421/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 854 din data de 22 octombrie 2019, paragraful 22).

Trebuie remarcat că, prin aceea decizie s-a mai statuat că, întrucât Inspecţia Judiciară nu interferează în competenţele atribuite de lege judecătorilor, ci efectuează verificări cu privire la posibila săvârşire de către judecători şi procurori a unor abateri disciplinare [art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004], efectuează cercetarea disciplinară în cazul în care, prin rezoluţie, constată că există indicii cu privire la săvârşirea unei abateri [art. 45 alin. (5)], exercită acţiunea disciplinară prin sesizarea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii [art. 47 alin. (1) lit. a)], independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor rămân atribute ce caracterizează strict activitatea jurisdicţională desfăşurată de aceştia, iar "inspectorul-şef şi inspectorul-şef adjunct al Inspecţiei Judiciare au, în exerciţiul acestor funcţii, un statut distinct de cel al judecătorilor şi al procurorilor, fiind, aşadar, irelevant dacă aceştia provin din rândul judecătorilor sau al procurorilor, pentru argumente mai sus expuse, care se referă generic la toţi inspectorii judiciari, indiferent dacă au sau nu funcţii de conducere" (paragrafele 23, 27).

Concluzionând pe baza normelor legale mai sus analizate, astfel cum au fost interpretate şi prin jurisprudenţa obligatorie a instanţei de contencios constituţional, Înalta Curte constată că o eventuală angajare a răspunderii civile a inspectorilor judiciari pentru fapte care au avut loc în perioada exercitării mandatului, în exercitarea atribuţiilor specifice de analiză, verificare şi control, nu poate face abstracţie de natura activităţii Inspecţiei Judiciare ca structură cu personalitate juridică în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, conform art. 65 din Legea nr. 317/2004, aceasta fiind o activitate administrativă, iar nu o activitate specifică unei instanţe judecătoreşti.

Contrar celor reţinute prin decizia recurată, nici împrejurarea că inspectorii judiciari acţionează în numele Statului, desfăşurând atribuţii de interes public, menite să asigure legalitatea actului de justiţie, în conformitate cu prevederile art. 74 din Legea nr. 317/2004 şi cele ale art. 8 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Judiciare aprobat prin Ordinul nr. 134/2018, nu poate constitui un argument pentru aplicabilitatea în cauza dedusă judecăţii a dispoziţiilor legale sus-menţionate.

Este de netăgăduit că răspunderea pentru erori judiciare reprezintă o răspundere obiectivă a statului pentru disfuncţiile sistemului de justiţie, dar angajarea acesteia nu se poate realiza în lipsa întrunirii cumulative a condiţiilor de admisibilitate desprinse din prevederile legale anterior examinate, angajarea răspunderii statului şi compensarea daunelor, materiale şi/sau morale, provocate persoanei care a fost victima unei erori judiciare, neputând avea loc decât cu respectarea acestor exigenţe legale, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

Existenţa unei erori judiciare este, aşadar, în concepţia legiuitorului, un element indispensabil pentru angajarea răspunderii statului.

Or, în cauza de faţă, ţinând seama de natura faptelor deduse judecăţii, fapte ce ar constitui conform pretenţiilor reclamantului temeiul tragerii la răspundere civilă a pârâţilor, este exclusă o asemenea calificare prin prisma condiţiilor legale sus-menţionate care conturează o asemenea vătămare ce poate interveni numai pe parcursul unui proces, privind exclusiv greşelile din administrarea justiţiei.

Pentru aceste considerente, reţinând că răspunderea pârâţilor persoane fizice pentru eventualele erori cauzate nu poate fi angajată potrivit procedurii reglementate de Legea nr. 303/2004, astfel încât decizia atacată este nelegală, prin raportare la motivul de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 497 C. proc. civ., admiţând recursul, va casa hotărârea şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, care urmează a statua asupra pretenţiilor formulate de reclamant în raport de situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Referitor la cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu Inspecţia Judiciară ca structură cu personalitate juridică, Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat acest demers ca fiind inadmisibil având în vedere considerentele reţinute privitoare la lipsa unei acţiuni directe a persoanelor vătămate împotriva inspectorilor, în contextul stabilirii ca fiind incidente a dispoziţiilor art. 96 din Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor, aceasta fiind situaţia premisă în care s-a analizat şi lipsa unui raport de prepuşenie dintre Inspecţie şi inspectorii ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul acestei entităţi - cu toate că, astfel cum şi instanţa de apel a observat, reclamantul nu a invocat explicit în motivarea acţiunii sale în răspundere civilă un asemenea temei juridic, respectiv, o răspundere pentru fapta altuia care s-ar putea angaja numai în conformitate cu dispoziţiile art. 1373 C. civ.

În consecinţă, instanţa de rejudecare urmează a lămuri şi natura pretenţiilor reclamantului îndreptate împotriva Inspecţiei Judiciare, stabilind, după caz, legitimarea procesuală a acestei autorităţi în speţă prin raportare la delictele invocate prin cererea de chemare în judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1902 din 28 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 29 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.