Revocatory action over gratuitous donation: failure to prove prejudice and insolvency, and scope of appeal regarding prescription of underlying claim

Şedinţa publică din data de 29 februarie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă la 24 noiembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., să se constate că actul de donaţie autentificat sub nr. x/28.09.2020 de E. a fost încheiat de pârâtul B. în fraudarea drepturilor sale, statuate prin convenţia încheiată la data de 7 martie 2008, modificată prin actul adiţional încheiat sub legalizare de semnătură nr. 2265 din 7 aprilie 2009; să se constate inopozabilitatea contractului de donaţie autentificat sub nr. x din 28 septembrie 2020 de E. faţă de reclamant, în măsura prejudiciului creat, în valoare de 250.000 euro; obligarea terţului dobânditor D., în temeiul dispoziţiilor art. 1565 alin. (2) C. civ., să plătească reclamantului suma de 250.000 euro, cu titlu de prejudiciu suferit de reclamant prin încheierea contractului de donaţie; să se dispună, în temeiul art. 1565 alin. (2) C. civ., indisponibilizarea bunurilor imobile (terenuri) care fac obiectul contractului de donaţie, până la plata integrală a prejudiciului de 250.000 euro suferit de reclamant; să se dispună, conform art. 1565 alin. (2) C. civ. raportat la art. 628 alin. (2) din acelaşi act normativ, notarea clauzei de inalienabilitate asupra bunurilor imobile care fac obiectul contractului de donaţie, până la plata integrală a sumei de 250.000 euro.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 17/S din 10 februarie 2022, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia lipsei de interes a reclamantului în promovarea prezentei acţiuni, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.. A respins acţiunea civilă formulată de reclamantul A., împotriva pârâţilor B., C. şi D..

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 1969/Ap din 6 decembrie 2022, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 17/S din 10 februarie 2022 pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia I civilă. A respins apelul formulat de pârâţii B., C. şi D. împotriva considerentelor şi a dispozitivului sentinţei nr. 17/S din 10 februarie 2022 pronunţate de Tribunalului Braşov, secţia I civilă.

4. Recursurile

Împotriva deciziei nr. 1969/Ap din 6 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă au declarat recurs reclamantul A. şi pârâţii B., C. şi D..

4.1 Recursul reclamantului A.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A. a susţinut că decizia recurată este nelegală, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1562 C. civ., instanţa de apel interpretând eronat contractul de donaţie nr. x din 28 septembrie 2020, împotriva căruia a fost formulată acţiunea revocatorie.

Reiterând situaţia de fapt, recurentul-reclamant a arătat că a încheiat cu pârâtul B. convenţia din 7 martie 2008, ce a vizat imobilul situat în Braşov, str. x, jud. Braşov, prin care acesta s-a obligat să îi plătească, prin dare în plată, sau achiziţie imobiliară suma de 1.000.000 euro (suma de 450.000 euro până cel mai târziu la data de 31 august 2008, iar diferenţa de 500.000 euro,cel mai târziu la data de 1 aprilie 2009).

La 7 aprilie 2009, convenţia din 7 martie 2008 a fost modificată prin actul adiţional cu încheiere de legalizare de semnătură nr. 2265, stipulându-se că, în cazul în care pârâtul B. transmite, indiferent de forma juridică, dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de 5.000 mp din terenul situat în Braşov, str. x, jud. Braşov, înscris în CF nr. x Braşov, din suma de 1.000.000 euro mai rămâne de plată suma de 250.000 euro, acest teren şi plăţile anterioare reprezentând o plată de 750.000 euro.

Suma de 250.000 euro urma a se achita direct în bani, pe măsura încasării ratelor preţului pentru terenurile fără sarcini înscrise în CF, care au mai rămas de vândut de către B., situate în Braşov str. x, jud. Braşov sau prin trecerea în proprietatea recurentului-reclamant a unei suprafeţe de 2.500 mp din terenul învecinat terenului înscris în CF nr. x Braşov, situat în Braşov, str. x.

A apreciat că prin acest act adiţional s-a realizat o restructurare şi o rescadenţare a creanţei de 250.000 euro, care trebuia achitată la data la care debitorul B. urma să înstrăineze terenul din preţul încasat sau prin dare în plată, respectiv prin trecerea în proprietatea recurentului-reclamant a unei suprafeţe de 2.500 mp din terenul învecinat celui înscris în CF nr. x Braşov.

La data încheierii actul adiţional legalizat sub nr. x din 7 aprilie 2009, terenurile deţinute în proprietate de pârâtul B., situate în Braşov, str. x, erau evidenţiate în schiţa - plan de situaţie aflată la dosarul cauzei, fiind intabulate în CF nr. x Braşov.

Recurentul-reclamant a menţionat că a administrat, în probaţiune, extrase de carte funciară, din conţinutul cărora a reieşit că la momentul perfectării actului adiţional, singurele terenuri fără sarcini pe care pârâtul urma să le vândă în vederea îndestulării creanţei sale, sau, dimpotrivă, sa-i transmită suprafaţa de 2.500 mp, erau terenul intabulat în CF nr. x, nr. 6405 (care a făcut obiectul actului de dezmembrare nr. 1806), asupra restului terenurilor intabulate în CF nr. x Braşov fiind instituite sarcini în favoarea F., la data încheierii actului adiţional.

La 5 august 2009, prin actul de dezmembrare autentificat sub nr. x din 5 august 2009, care a avut ca obiect terenul înscris în CF nr. x Braşov, convertită în CF nr. x Braşov, recurentului-reclamant i-a fost atribuită cota de 1/2 din lotul x, care a rezultat prin dezmembrarea acestui imobil. În urma acestei operaţiuni, terenul a fost atribuit către recurentul-reclamant, G. şi H. S.A., recurentului revenindu-i suprafaţa de 5.000 mp, menţionată în actul adiţional.

Ca atare, singura obligaţie de plată care a rămas de onorat de către pârât era cea având ca obiect suma de 250.000 euro, pe care s-a angajat să o achite potrivit actului adiţional din 7 martie 2009, direct în bani, pe măsura încasării ratelor preţului pentru terenurile fără sarcini, înscrise în CF, care au mai rămas de vândut, situate în Braşov str. x, jud. Braşov sau prin trecerea în proprietatea recurentului-reclamant a suprafeţei de 2.500 mp din terenul învecinat celui înscris în CF n.6405 Braşov, după perfectarea actului dezmembrare, unicul teren rămas fără sarcini fiind cel intabulat în CF nr. x Braşov, din care trebuia acoperită creanţa de 250.000 euro în modalităţile stabilite.

Recurentul-reclamant a apreciat că toate aceste înscrisuri atestă faptul că deţinea, la data promovării acţiunii, o creanţă certă în valoare de 250.000 euro, în sensul art. 1563 C. civ.

A solicitat să se constate că din extrasul CF nr. x Braşov reiese că terenul înscris sub acest număr în cartea funciară, în suprafaţă de 3.528 mp a fost dezmembrat în două corpuri funciare, intabulat în CF nr. x Braşov, CF vechi nr. x având nr. topografic/cadastral x, în suprafaţă de 38.040 mp, terenul intabulat în CF x Braşov (CF vechi nr. x), având nr. topografic/cadastral x în suprafaţă de 5.238 mp, ambele făcând obiectul contractului de donaţie autentificat sub nr. x din 28 septembrie 2020, pe care l-a apreciat ca fiind fraudulos, fiind încheiat între pârât şi fiul său, pârâtul D..

Ulterior, CF nr. x (38.040 mp), s-a convertit în urma unei alte dezmembrări, în CF x Braşov (32.430 mp), CF x Braşov (447 mp) şi CF x Braşov (9.674 mp). Toate aceste terenuri au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 12 ianuarie 2021, încheiat între pârâtul D. şi terţul cumpărător S.C. I. S.R.L., la scurt timp după perfectarea contractului de donaţie, la un preţ de 4.406.860 euro.

Faptul că terenurile din acest contract de vânzare-cumpărare sunt cele pe care pârâtul D. le-a dobândit prin contractul de donaţie autentificat sub nr. x din 28 septembrie 2020 reiese din conţinutul contractului de vânzare-cumpărare, fiind aplicabile dispoziţiile art. 1565 alin. (2) prima teză C. civ.. Părţile au stabilit că acoperirea creanţei de 250.000 euro se va face din acest teren fără sarcini în modalităţile convenite, înţelegând să specializeze sursa de plată, plecând de la premisa că imobilul este singurul aflat în patrimoniul debitorului B., apt ca valoare să acopere creanţa de 250.000 euro.

Crearea sau mărirea stării de insolvabilitate nu este o condiţie de admisibilitate a acţiunii revocatorii, ci este evidenţiată de legiuitor în prevederile art. 1562 C. civ., ca exemplu de act prejudiciabil.

Deşi curtea a reţinut acest aspect, a apreciat că recurentul-reclamant nu a făcut dovada creării sau măririi stării de insolvabilitate, ca premisă a caracterului prejudiciabil al actului de donaţie, aplicând în mod greşit dispoziţiile art. 1562 alin. (1) C. civ.

Pentru o interpretare corectă a acestei norme legale, curtea trebuia să cerceteze strict dacă actul de donaţie îi este sau nu prejudiciabil recurentului-reclamant, şi nu dacă prin încheierea acestuia s-a creat sau s-a mărit o stare de insolvabilitate. Potrivit art. 1562 alin. (1) C. civ., este prejudiciabil şi actul care face imposibilă executarea obligaţiei specializate.

Faptul că pârâtul B. a administrat în probaţiune înscrisuri care atestă că deţine în devălmăşie cu soţia sa două terenuri de 1.000 mp în localităţile Hăman şi Moeciu, precum şi o locuinţă cu o cameră, nu este de natură să contracareze caracterul prejudiciabil al actului de donaţie, nefiind făcută dovada că aceste bunuri pot să acopere creanţa.

Dacă instanţa de apel ar fi aplicat corect dispoziţiile art. 1562 alin. (1) C. civ. prin raportare la situaţia de fapt dedusă judecaţii, ar fi trebuit să constate că insolvabilitatea nu este o condiţie a acţiunii revocatorii, ci o consecinţă a actului fraudulos, prejudiciabil. Pe de altă parte, pârâtul nu a făcut dovada solvabilităţii sale, conform art. 249 C. proc. civ., respectiv că valoarea bunurilor pe care le deţine pot acoperi creanţa recurentului-reclamant.

4.2 Recursul pârâţilor B., C. şi D.

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 481 din acest act normativ, prin decizia pronunţată creându-le o situaţie mai grea faţă de cea din hotărârea atacată.

Au arătat că instanţa de fond a reţinut în considerentele hotărârii, în ceea ce priveşte datoria ca fundament al acţiunii revocatorii, că există o creanţă fără a preciza dacă aceasta este certă, lichidă şi exigibilă, respectiv dacă este sau nu prescrisă, analizând, în principal, o altă condiţie de admisibilitate a acţiunii revocatorii care nu era îndeplinită, respectiv dacă debitorul, prin actul atacat, şi-a creat sau agravat starea de insolvabilitate.

Au afirmat că modalitatea în care instanţa de apel a analizat creanţa le-a creat recurenţilor-pârâţi o situaţie mai grea în propria cale de atac, reţinându-se că prin actul adiţional încheiat la data de 7 aprilie 2009 părţile au înţeles să modifice scadenţa obligaţiei de plată, iar această împrejurare de fapt nu a fost examinată de instanţa de fond.

Recurenţii-pârâţi au susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1411, art. 1397, art. 2500 şi art. 2505 C. civ. în ceea ce priveşte analiza creanţei, ca şi condiţie a promovării acţiunii revocatorii prevăzute de art. 1563 din acelaşi act normativ.

De asemenea, au arătat că în mod greşit a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în raport de faptul că dreptul de creanţă este prescris, iar acţiunea revocatorie este accesorie unei creanţe valide, condiţie care, în cauză, nu este îndeplinită.

Deşi art. 1564 C. civ. stabileşte un termen de prescripţie de un an, ce curge de la încheierea actului, acest termen este cuprins înăuntrul termenului de prescripţie al creanţei, întrucât ulterior expirării acestuia nu se mai poate vorbi decât despre o obligaţie naturală ce nu mai poate fi adusă la îndeplinire prin constrângerea debitorului.

Din această perspectivă, recurenţii-pârâţi au solicitat să se reţină că actul încheiat între părţi, prin care a luat naştere obligaţia de plată a recurentului-pârât B. a fost încheiat la 7 martie 2008, fiind scadent la 1 aprilie 2009, termenul de prescripţie de trei ani împlinindu-se la 1 aprilie 2012; prin actul adiţional încheiat la 7 aprilie 2009 s-au adus modificări doar în privinţa modalităţii de executare a obligaţiei (aceasta putând fi executată şi prin dare în plată, dacă debitorul ar fi hotărât să vândă anumite terenuri), fără a se modifica termenul de plată.

Au menţionat că în cuprinsul actului adiţional nu există vreo prevedere care să facă trimitere la elementul timp, astfel că nu se poate aprecia că prin încheierea actului adiţional a avut loc o recunoaştere a creanţei, respectiv o întrerupere a termenului de prescripţie, care generează curgerea unui nou termen de prescripţie, de la data încheierii actului adiţional, termenul fiind împlinit la 7 aprilie 2012.

Curtea, deşi a reţinut că prin acest act adiţional părţile nu au stabilit un termen pentru plata sumei, a considerat, contrar prevederilor art. 1397 alin. (1) C. civ., că este scadentă la data la care debitorul va vinde terenul, fără a menţiona faptul că această opţiune depinde exclusiv de voinţa debitorului, făcând confuzie între dispoziţiile legale care reglementează termenul şi cele care reglementează condiţia, ca modalităţi ce pot afecta o obligaţie.

Faţă de aceste argumente, recurenţii-pârâţi au arătat că dreptul material la acţiunea revocatorie este în principal prescris, iar, în subsidiar, acţiunea este inadmisibilă şi lipsită de interes. Au apreciat că interesul nu poate fi considerat actual în privinţa valorificării unui drept material prescris, fiind incidente prevederile art. 1563 C. civ., potrivit cărora creanţa trebuie să fie certă la data introducerii acţiunii, precum şi cele ale art. 1562 alin. (1) teza I C. civ., conform cărora acţiunea revocatorie este admisibilă doar în cazul în care creditorul dovedeşte un prejudiciu. Or, faţă de cele menţionate, prejudiciul care constă în contravaloarea creanţei nu există de vreme ce nici dreptul de creanţă nu poate fi valorificat.

Recurenţii-pârâţi au afirmat că instanţa de apel, analizând condiţia stabilită prin actul adiţional încheiat la 7 aprilie 2009, a aplicat greşit prevederile art. 1399, art. 1400 şi art. 1403 C. civ.

Curtea a considerat că părţile, stabilind ca modalitate alternativă de plată posibilitatea de a achita datoria ca urmare a vânzării terenului, nu au instituit o condiţie, întrucât aceasta nu ar afecta eficacitatea obligaţiei aşa cum stabilesc prevederile art. 1400 C. civ.. În cazul în care această interpretare ar fi corectă, s-ar pune problema existenţei unei obligaţii care, nefiind afectată de condiţie sau termen, este exigibilă de îndată, conform art. 1397 C. civ.. Indiferent de modalitatea de executare a obligaţiei, aceasta era supusă unui termen de prescripţie de trei ani. Deşi instanţa de apel a reţinut că modalitatea de plată alternativă ar fi ca ratele să fie achitate din vânzarea terenului, nu a observat că terenul nu a fost vândut, ci donat de către debitor.

Posibilitatea alternativă de executare a obligaţiei stabilite conform actului adiţional reprezintă o condiţie pur potestativă, întrucât depinde exclusiv de voinţa debitorului şi afectează eficacitatea obligaţiei. Această împrejurare rezultă din reglementarea stipulată la finalul alin. (3) al actului adiţional, respectiv că trecerea în proprietatea creditorilor a unor suprafeţe de teren se va face la alegere şi în raport cu posibilităţile concrete ale promitentului. Astfel, s-a stabilit o obligaţie de a face (de a strămuta proprietatea), care poate lua naştere prin voinţa exclusivă a debitorului. O astfel de clauză nu produce niciun efect, potrivit art. 1403 C. civ.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât nu s-a pronunţat asupra motivului de apel prin care s-a invocat lipsa caracterului cert al creanţei, în sensul art. 1563 C. civ., neexistând identitate între bunul donat şi cel menţionat în convenţia părţilor. Au specificat că obiectul donaţiei a vizat imobile sub diferite numere topografice, înscrise în CF nr. x şi CF nr. x Braşov, provenite din CF vechi nr. x, în timp ce în actul adiţional la convenţie s-a făcut menţiune despre un teren învecinat întregului teren înscris în CF nr. x Braşov. Deşi reclamantul a susţinut că au avut loc anumite operaţiuni de carte funciară în urma cărora numerele cadastrale s-au modificat, nu au fost aduse dovezi care să ateste această împrejurare, iar proba cu expertiză nu ar fi fost admisibilă faţă de dispoziţiile legale imperative potrivit cărora, la data formulării acţiunii revocatorii, creanţa trebuia să fie certă şi lămurită sub toate aspectele.

În ceea ce o priveşte pe recurenta-pârâtă C. s-a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1562 C. civ. şi art. 36 C. proc. civ., apreciindu-se că acţiunea formulată în contradictoriu cu aceasta este admisibilă, întrucât a fost parte în actul a cărui revocare s-a solicitat.

Aceasta a susţinut că a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive pentru lipsa unei creanţe în ceea ce o priveşte, şi că nu este semnatara actului juridic prin care soţul său şi-a asumat obligaţia de plată, nefiind operante dispoziţiile legale privitoare la mandatul tacit reciproc prevăzute de art. 32 lit. b) şi 33 din Codul familiei, în raport de valoarea sumei menţionate, care nu putea viza sarcinile obişnuite ale căsătoriei şi nici prevederile art. 346 şi art. 353 C. civ.

A afirmat că singurul motiv pentru care instanţa de apel a apreciat că are calitate procesuală pasivă în cauză a fost acela potrivit căruia figurează ca parte a contractului de donaţie a cărui inopozabilitate faţă de reclamant s-a solicitat a se constata. A menţionat că a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi în raport de faptul că prin cererea reclamantului nu s-a formulat niciun capăt de cerere care să o vizeze, precum şi faţă de împrejurarea că nu are calitatea de parte semnatară a convenţiei încheiate la data de 7 martie 2008 şi a actului adiţional cu încheiere de legalizare de semnătura nr. 2265 din 7 aprilie 2009.

Recurentul-pârât D. a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1565 alin. (2) C. civ., însă a arătat că este de acord cu menţinerea în apel a soluţiei de respingere a acţiunii reclamantului, inclusiv cu considerentele hotărârii ce vizează fondul cauzei pe care le consideră legale. Însă, neavând calitatea de parte în convenţia din 7 martie 2008 şi în actul adiţional cu încheiere de legalizare de semnătură nr. 2265 din 7 aprilie 2009, aceste acte juridice neavând legătură cu contractul de donaţie, a apreciat că cererea reclamantului îndreptată împotriva sa, putea fi respinsă ca inadmisibilă. A consemnat că prevederile art. 1565 alin. (2) C. civ. fac trimitere la dispoziţiile legale privitoare la publicitate şi la efectele clauzei de inalienabilitate, iar în cartea funciară a imobilului nu era înscrisă o astfel de clauză la data încheierii contractului de donaţie, dispoziţiile art. 892 C. civ. fiind aplicabile.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată la 11 mai 2023, în termenul procedural, recurenţii-pârâţi B., D. şi C. au solicitat respingerea recursului formulat de reclamantul A..

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul reclamantului A. este nefondat.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A. a susţinut că decizia recurată este nelegală, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1562 C. civ., instanţa de apel interpretând eronat contractul de donaţie nr. x din 28 septembrie 2020, împotriva căruia a fost formulată acţiunea revocatorie.

Recurentul-reclamant a apreciat că toate aceste înscrisuri atestă faptul că deţinea, la data promovării acţiunii, o creanţă certă în valoare de 250.000 euro, în sensul art. 1563 C. civ.

A solicitat să se constate că din extrasul CF nr. x Braşov reiese că terenul înscris sub acest număr în cartea funciară, în suprafaţă de 3.528 mp a fost dezmembrat în două corpuri funciare, intabulat în CF nr. x Braşov, CF vechi nr. x având nr. topografic/cadastral x, în suprafaţă de 38.040 mp, terenul intabulat în CF x Braşov (CF vechi nr. x), având nr. topografic/cadastral x în suprafaţă de 5.238 mp, ambele făcând obiectul contractului de donaţie autentificat sub nr. x din 28 septembrie 2020, pe care l-a apreciat ca fiind fraudulos, fiind încheiat între pârât şi fiul său, pârâtul D..

Ulterior, CF nr. x (38.040 mp) s-a convertit în urma unei alte dezmembrări, în CF x Braşov (32.430 mp), CF x Braşov (447 mp) şi CF x Braşov (9.674 mp). Toate aceste terenuri au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 12 ianuarie 2021, încheiat între pârâtul D. şi terţul cumpărător S.C. I. S.R.L., la scurt timp după perfectarea contractului de donaţie, la un preţ de 4.406.860 euro.

Faptul că terenurile din acest contract de vânzare-cumpărare sunt cele pe care pârâtul D. le-a dobândit prin contractul de donaţie autentificat sub nr. x din 28 septembrie 2020 reiese din conţinutul contractului de vânzare-cumpărare, recurentul apreciind ca fiind aplicabile dispoziţiile art. 1565 alin. (2) prima teză din C. civ.

Acţiunea pauliană (revocatorie) este un instrument juridic prevăzut de lege pentru protecţia intereselor creditorilor împotriva fraudei debitorului.

În conformitate cu prevederile art. 1562 C. civ., "(1) Dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate. (2) Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terţul contractant ori cel care a primit plata cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate."

Urmare a admiterii acţiunii revocatorii, actul de înstrăinare dovedit ca fiind fraudulos va fi inopozabil creditorului, el putând urmări bunul care forma obiectul respectivului act ca şi cum acesta n-ar fi ieşit din patrimoniul debitorului, având dreptul de a fi plătit din preţul acestuia, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1565 alin. (1) C. civ.

Finalitatea acestei acţiuni personale constă, aşadar, în asigurarea reparării prejudiciului cauzat creditorului reclamant prin micşorarea frauduloasă a activului patrimonial ce constituie gajul general care asigură realizarea creanţelor deţinute de toţi creditorii chirografari.

Având în vedere normele legale anterior menţionate, instanţa de apel a statuat în mod corect că cerinţele impuse de acestea pentru admisibilitatea acţiunii pauliene sunt următoarele: creanţa creditorului să fie certă, actul încheiat de debitor cu terţul trebuie să fi cauzat un prejudiciu creditorului reclamant, existenţa fraudei debitorului şi complicitatea terţului la fraudă, în situaţia actelor cu titlu oneros.

Obiectul acţiunii revocatorii în speţă îl constituie un act de înstrăinare cu titlu gratuit, respectiv contractul de donaţie autentificat sub nr. x/2020 prin care debitorul B. şi soţia sa, C., au transmis către donatarul D. imobilele situate în Braşov, înscrise în CF x Braşov, nr. top. x şi în CF x Braşov, nr. top. x.

Instanţa de apel a reţinut pe baza probelor administrate în cauză că, în mod corect, tribunalul a constatat existenţa unei creanţe a reclamantului A. contra pârâtului B. în valoare de 250.000 euro la momentul încheierii actului de donaţie din data de 28.09.2020, creanţă rămasă după diminuarea celei anterioare în cuantum de 500.000 euro, în legătură cu care s-a convenit de către B. în calitate de promitent şi respectiv, de către G. şi A. în calitate de beneficiari primitori ai convenţiei din 7.03.2008 că se va achita fie direct în bani, pe măsura încasării ratelor preţului pentru terenurile fără sarcini înscrise în CF, din Braşov, Timişul de Jos nr. 26, ce au mai rămas de vândut de către promitent, fie prin trecerea în proprietatea celor doi beneficiari a unei suprafeţe de 5000 mp din terenul învecinat întregului teren înscris în CF x Braşov, la alegerea şi mai ales în raport cu posibilităţile concrete ale promitentului.

Raportându-se la condiţiile legale pentru admisibilitatea acţiunii revocatorii, recurentul reclamant susţine, în esenţă, că decizia de apel este nelegală, întrucât, deşi instanţa de prim control judiciar ar fi reţinut corect faptul că crearea sau mărirea stării de insolvabilitate nu reprezintă o condiţie de admisibilitate a acţiunii, ci este evidenţiată de legiuitor în prevederile art. 1562 alin. (1) C. civ., ca exemplu de act prejudiciabil, a stabilit eronat că recurentul-reclamant nu a făcut dovada creării sau măririi stării de insolvabilitate, ca premisă a caracterului prejudiciabil al actului de donaţie, aplicând astfel în mod greşit aceste dispoziţii.

Critica este nefondată, motivul de casare invocat nefiind incident.

Cum deja s-a arătat, dispoziţiile art. 1562 C. civ., reglementând condiţiile de admisibilitate ale acţiunii revocatorii, enumeră între acestea şi aceea a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a încheierii actului juridic de către debitor.

Acest prejudiciu constă în imposibilitatea încasării creanţei fără readucerea bunului înstrăinat prin actul juridic atacat în patrimoniul debitorului.

O asemenea situaţie se regăseşte, de regulă, în cazul în care debitorul devine insolvabil, aspect concretizat într-o depăşire valorică a elementelor active din patrimoniul său de către elementele pasive.

Astfel cum se statuează expres prin art. 1562 alin. (1) teza I C. civ., proba unui prejudiciu actual sau a riscului unei insolvabilităţi viitoare incumbă creditorului, cu atât mai mult cu cât efectul relativ al acţiunii pauliene conduce la revocarea actului juridic atacat pe această cale în măsura prejudiciului suferit de creditor.

Prin urmare, nu poate fi validată teza recurentului privitoare la inexistenţa unei asemenea cerinţe instituite de legiuitor pentru admiterea acţiunii revocatorii şi nici aserţiunea sa referitoare la sarcina probei acestei condiţii pentru promovarea acţiunii în conformitate cu dispoziţiile art. 249 din C. proc. civ., instanţa de apel reţinând în mod judicios că reclamantul este cel care trebuie să probeze îndeplinirea condiţiilor acţiunii revocatorii formulate, inclusiv sub aspectul posibilităţii acoperirii creanţei din executarea silită a terenurilor deţinute de debitor.

În ceea ce priveşte celelalte susţineri din cadrul memoriului de recurs vizând împrejurarea că în speţă înscrisurile administrate nu ar fi de natură să contracareze caracterul prejudiciabil al actului de donaţie, nefiind probat că debitorul deţine bunuri a căror valoare poate să acopere creanţa afirmată prin demersul său judiciar, în condiţiile în care părţile ar fi stabilit că acoperirea creanţei de 250.000 euro se va face din terenul donat, specializând sursa de plată, plecând de la premisa că imobilul respectiv este singurul aflat în patrimoniul debitorului, apt ca valoare să acopere creanţa de 250.000 euro, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite.

Înalta Curte reţine astfel că situaţia de fapt este stabilită în fazele procesuale devolutive şi nu poate fi modificată în faza procesuală a recursului, care este o cale de atac extraordinară, de reformare, circumscrisă numai unor verificări de legalitate, expres şi limitativ reglementate în art. 488 din C. proc. civ., context în care trebuie să subliniat că rămâne atributul instanţei de fond de a evalua în ce măsură, în raport cu creanţa rămasă neachitată, cu actele a căror revocare s-a cerut pe calea acţiunii pauliene şi cu bunurile rămase în patrimoniul debitorului, funcţie şi de aptitudinea acestora de a putea fi efectiv valorificate pentru realizarea creanţei, se poate aprecia ca întrunită condiţia prejudiciului şi/ori cea a insolvabilităţii debitorului.

Analiza tuturor acestor elemente de fapt a fost realizată de instanţa de apel care, în urma evaluării proprii, a concluzionat asupra neîntrunirii condiţiei prejudicierii creditorului, respectiv, asupra condiţiei relative la crearea stării de insolvabilitate a debitorului, reţinându-se în acest sens că, deşi asupra imobilului teren situat în Hălchiu în suprafaţă de 50.000 mp pârâtul este proprietar doar în cotă de 1/3, iar imobilul teren situat în Braşov în suprafaţă de 637 mp este grevat de ipotecă în favoarea băncii, s-a probat în cauză că acesta deţine împreună cu soţia şi alte imobile negrevate de sarcini, respectiv teren în suprafaţă de 1000 mp în comuna Hărman, teren în suprafaţă de 1000 mp în comuna Moieciu şi locuinţă compusă din o cameră în municipiul Braşov.

Or, aceste concluzii ale curţii, pentru considerentele anterior expuse, nu pot fi supuse cenzurii instanţei de recurs, criticile recurentului împotriva acestor concluzii nefiind veritabile argumente de nelegalitate, ci aspecte care ţin de modul de interpretare a probelor, urmărindu-se pe această cale stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea în raport de care ambele instanţe de fond au făcut aplicarea legii.

Totodată, se constată că instanţa de apel a răspuns şi argumentului invocat de recurent în susţinerea tezei prejudicierii sale prin actul atacat, reiterat ca atare prin cererea de recurs, legat de o pretinsă specializare a obligaţiei asumate de debitor, reţinându-se în mod judicios că, întrucât s-a convenit asupra plăţii direct în bani a sumei datorate, chiar dacă aceasta are loc pe măsura încasării ratelor din preţ, aspectul analizat ţine exclusiv de executarea obligaţiei, obligaţia neavând deci natura pretinsă de acesta .

Recursul declarat de pârâţi urmează a fi respins ca nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Atât recurenta pârâtă C. cât şi recurentul-pârât D. au susţinut prin memoriul comun de recurs că în mod eronat instanţa de apel a apreciat că acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu aceşti pârâţi ar fi admisibilă, în condiţiile în care nu au calitatea de parte în convenţia din 7 martie 2008 şi în actul adiţional cu încheiere de legalizare de semnătură nr. 2265 din 7 aprilie 2009, recurenta-pârâtă reiterând în acest context susţinerile sale referitoare la lipsa calităţii sale procesuale pasive din perspectiva lipsei calităţii de debitor în privinţa creanţei asumate exclusiv de soţul său, iar recurentul-pârât criticând suplimentar aplicarea eronată în apel a dispoziţiilor art. 1565 alin. (2) C. civ. în lipsa unei clauze de inalienabilitate care să fi fost înscrisă în cartea funciară la momentul perfectării donaţiei imobilului.

Criticile sunt nefondate.

Conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor" şi, întrucât reclamantul declanşează procedura jurisdicţională, acestuia îi revine sarcina de a demonstra atât legitimarea sa procesuală, cât şi pe aceea a pârâtului, respectiv faptul că transpunerea pe plan procesual se face în legătură cu un raport juridic de drept material în care părţile litigiului au calitatea de titular al dreptului şi, în mod corespunzător, al obligaţiei corelative.

Cerinţa justificării legitimării procesual pasive de către părţile ce iniţiază un demers judiciar este expresia unei condiţii legale relative la exerciţiul acţiunii civile, în acest sens fiind prevederile art. 36 alin. (1) din C. proc. civ., care stabileşte că "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii".

Sancţiunea neîndeplinirii acestei condiţii de exerciţiu este expres reglementată prin art. 40 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., această normă prevăzând că,,(…) în cazul lipsei calităţii procesuale sau a interesului, instanţa va respinge cererea sau apărarea formulată ca fiind formulată de o persoană sau împotriva unei persoane fără calitate ori ca lipsită de interes, după caz".

Caracterul imperativ al normei care reglementează condiţiile cerute pentru exerciţiul dreptului la acţiune determină obligaţia instanţelor de a verifica întrunirea condiţiilor stabilite prin menţionata reglementare, premergător oricărei analize asupra fondului pricinii, mecanismul procesual apt a permite punerea în discuţia părţilor a unui asemenea incident procesual fiind excepţia procesuală, în conformitate cu prevederile art. 245 coroborat cu art. 248 alin. (1) din C. proc. civ.

Analizând prin prisma acestor consideraţii teoretice criticile recurenţilor pârâţi C. şi D. formulate în ceea ce priveşte validarea prin decizia de apel a statuărilor primei instanţe asupra legitimării lor procesuale în cauza de faţă, critici ce pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a constatat existenţa condiţiei procedurale a calităţii procesuale a pârâţilor în acţiunea dedusă judecăţii.

Astfel, în mod corect curtea a făcut distincţie între calitatea de parte în raportul obligaţional care justifica demersul judiciar al reclamantului creditor, subiect pasiv în cadrul acestui raport fiind exclusiv debitorul B., şi calitate de parte în actul juridic a cărei revocare s-a solicitat prin acţiunea îndreptată împotriva celor care l-au perfectat şi care sunt în măsură să se apere împotriva pretenţiei formulate de reclamant, având ca finalitate declararea inopozabilităţii acestui contract de donaţie, recurenţii pârâţi având fiecare calitatea de parte contractantă în cadrul acestui act de înstrăinare cu titlu gratuit.

Având în vedere configuraţia proprie a acţiunii pauliene, prin care se sancţionează încheierea actului fraudulos, în cadrul raportul juridic dedus judecăţii au calitatea de pârâţi atât debitorul care şi-a redus patrimoniul (activul patrimonial) prin contractul de donaţie în speţă, cât şi toate celelalte persoane care au încheiat acest contract a cărei revocare se solicită, numai un asemenea cadru procesual pasiv permiţând creditorului reclamant, în cazul admiterii cererii, valorificarea deplină a efectelor a unei hotărâri judecătoreşti favorabile în temeiul căreia acesta din urmă se poate comporta ca şi cum actul atacat nu s-ar fi încheiat, putând obţine executarea creanţei sale şi repararea daunei cauzate în acest mod.

Prin urmare, apărările recurenţilor pârâţi referitoare la neasumarea unei obligaţii de plată faţă de creditor, respectiv, la condiţiile în care terţul dobânditor poate păstra bunul înstrăinat prin actul revocat, în aplicarea dispoziţiilor art. 1565 alin. (2) C. civ., nu au relevanţă în ceea ce priveşte stabilirea legitimării procesuale a acestora în cauza de faţă, neputând, atrage, ca atare, nici inadmisibilitatea demersului judiciar îndreptat de reclamant în contradictoriu cu aceştia, cum eronat pretind prin cererea de recurs.

Prin recursul declarat de pârâţi aceştia au susţinut, totodată, că, prin modalitatea în care instanţa de apel, reţinând că dreptul de creanţă nu ar fi prescris, a procedat la analiza creanţei pe care s-a fundamentat acţiunea revocatorie şi a stabilit eronat validitatea respectivei creanţe ca o condiţie de admisibilitate a cererii, conform art. 1563 C. civ., li s-a creat o situaţie mai grea în propria cale de atac, situaţie ce este contrară dispoziţiilor art. 481 C. proc. civ., şi care atrage astfel incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenţii au criticat decizia de apel în acest context şi prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., afirmând că instanţa de apel a făcut în cadrul analizei creanţei o greşită aplicare a prevederilor art. 1397, art. 1399, art. 1400, art. 1403, art. 1411 referitoare la condiţie şi la termen ca modalităţi ale obligaţiei, ceea ce a determinat stabilirea eronată, contrar prevederilor art. 2500 şi ale art. 2505 C. civ., a faptului că dreptul material la acţiune nu ar fi prescris.

Recurenţii au reiterat pe această cale astfel şi teza conform căreia acţiunea revocatorie este în acelaşi timp inadmisibilă şi lipsită de interes, având în vedere că interesul nu poate fi actual în privinţa valorificării unui drept material prescris, lipsind pentru aceleaşi argumente cerinţele impuse de lege creanţei pentru admiterea acţiunii.

Înalta Curte constată că examinarea acestor critici presupune în mod necesar observarea limitelor învestirii instanţei de prim control judiciar prin apelurile formulate împotriva sentinţei primei instanţe, sentinţă prin care tribunalul a respins excepţiile procesuale ridicate de pârâţi, precum şi cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, reţinând, în esenţă, pe fondul pricinii că în speţă nu este îndeplinită condiţia ca actul încheiat de debitor să fie prejudiciabil pentru creditor.

Pârâţii B., C. şi D. au declarat apel, criticând hotărârea primei instanţe exclusiv prin raportare la soluţia dată excepţiilor procesuale - a lipsei calităţii procesuale pasive, a prescripţiei extinctive, respectiv a lipsei de interes - şi solicitând schimbarea acesteia în sensul respingerii acţiunii reclamantului A. prin prisma acestor excepţii de fond cu caracter peremptoriu.

Răspunzând acestor critici, instanţa de apel a remarcat în mod corect că, deşi apelanţii-pârâţi au invocat prescripţia dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte petitele acţiunii revocatorii, susţinerile acestora expuse în argumentarea criticilor invocate nu vizează prescripţia extinctivă a dreptului la acţiunea revocatorie dedusă judecăţii ci prescripţia dreptului de creanţă invocat în fundamentarea promovării acestei acţiuni de către reclamant pentru a dovedi calitatea sa de creditor şi, respectiv, interesul său în privinţa realizării acestei creanţe.

Prin urmare, s-a reţinut că, faţă de excepţia procesuală în discuţie, în mod judicios prima instanţă a analizat termenul special de prescripţie de un an reglementat de art. 1564 C. civ. prin raportare la momentul încheierii actului de donaţie în privinţa căruia se solicită a se constata inopozabilitatea.

Înalta Curte constată că această statuare se impune a fi menţinută ca fiind legală în raport de prevederile C. civ. incidente în materie, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind nefondat, conform considerentelor ce succed.

Prescripţia extinctivă este o sancţiune îndreptată împotriva pasivităţii titularului dreptului subiectiv civil sau al altei situaţii juridice ocrotite de lege, care, în condiţiile legii, nu va mai avea posibilitatea de a obţine protecţia judiciară a acesteia prin exercitarea dreptului material la acţiune.

Potrivit art. 2500 alin. (1) C. civ., dreptul material la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.

În privinţa acţiunii revocatorii sunt incidente dispoziţiile art. 1564 C. civ., conform cărora "Dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat."

Textul legal evocat stabileşte două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă, anume, un moment subiectiv, constând în data la care titularul acţiunii revocatorii a luat cunoştinţă de prejudiciul ce rezultă din actul atacat, precum şi un moment obiectiv, constând în data la care titularul trebuia să cunoască despre existenţa prejudiciului.

Aplicarea acestei norme prin raportare la situaţia de fapt reţinută de instanţele devolutive justifică soluţia respingerii excepţiei prescripţiei extinctive, termenul de prescripţie curgând de la data de 1.10.2020, dată la care a fost înscris în cartea funciară dreptul de proprietate al donatarului, iar cererea de chemare în judecată fiind înregistrată pe rolul instanţei la data de 24.11.2020, aşadar, înainte de împlinirea termenului de un an.

În ceea ce priveşte celelalte susţineri ale recurenţilor vizând interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de apel subsumate aceluiaşi aspect, al modalităţii de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte constată că prin acestea se critică statuările curţii asupra exigibilităţii creanţei invocate de reclamant, reiterându-se, în esenţă, argumentele din apel referitoare la caracterul prescris al respectivei creanţe, caracter care, în opinia recurenţilor, ar lipsi, totodată, de finalitate prezentul demers judiciar, în condiţiile în care dreptul de creanţă nu ar mai putea fi valorificat.

Or, caracteristicile creanţei care justifică promovarea acţiunii revocatorii, respectiv, certitudinea şi exigibilitatea acesteia, nu pot fi puse în discuţie din perspectiva excepţiilor procesuale invocate în cauză, excepţii prin intermediul cărora se invocă lipsa unor condiţii privitoare la exerciţiul dreptului la acţiune, aceste apărări făcând trimitere în realitate la cerinţele impuse de prevederile art. 1562 şi 1563 din C. civ. pentru admiterea acţiunii, cerinţe care presupun o analiză a fondului pricinii.

În condiţiile în care în faza procesuală anterioară efectul devolutiv al apelului promovat de pârâţi a fost limitat prin voinţa acestora, apelul vizând exclusiv soluţia dată de prima instanţă excepţiilor procesuale, instanţa de apel era ţinută a proceda la judecarea pricinii în conformitate cu prevederile art. 477 C. proc. civ., potrivit cărora rejudecarea fondului va avea loc "în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Din această perspectivă, Înalta Curte trebuie să remarce că aceste susţineri au vizat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, considerând pârâţii că acţiunea revocatorie este accesorie în raport cu creanţa validă, astfel că analiza exigibilităţii creanţei urmează ase face în acest context, al analizei excepţiei procesuale.

În speţă, instanţa de apel a verificat în cadrul deciziei recurate a susţinerile pârâţilor privitoare la creanţa valorificată de reclamant, însă, raportat la obiectul criticii din apel, considerentele expuse în acest context nu reprezintă nişte argumente decisive, ci sunt excedentare, neîncadrându-se în limitele explicite sau implicite ale judecăţii în apel şi nereprezentând o justificare a soluţiei adoptate în ceea ce priveşte excepţiile procesuale discutate.

Prin urmare, criticile de recurs referitoare la interpretarea şi aplicarea eronată a normelor de drept material de către instanţa de apel în contextul raţionamentului judiciar expus de aceasta ca răspuns la alegaţiile din apel cu privire la caracteristicile creanţei nu pot face obiectul controlului de legalitate în calea extraordinară de atac a recursului prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., depăşind sfera dezbaterilor din proces şi neputând fi deci valorificate de pârâţi în scopul cenzurării soluţiei adoptate în faza procesuală anterioară nici cu privire la excepţiile procesuale şi nici asupra respingerii pe fond a acţiunii.

Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte constată că nu poate fi validată nici critica recurenţilor pârâţi subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care se invocă încălcarea prevederilor art. 481 C. proc. civ., text legal potrivit cu care "Apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege"

Astfel, în circumstanţele prezentate, nu poate fi reţinută o înrăutăţire a situaţiei pârâţilor în propria cale de atac, contrară prevederilor legale menţionate, decurgând din considerentele criticate, Înalta Curte statuând deja asupra caracterului nenecesar al acestora din urmă, o atare calificare prin prezenta decizie excluzându-le din sfera autorităţii lucrului judecat şi, prin urmare, înlăturând orice potenţială vătămare procesuală a părţii - cerinţă impusă de lege pentru a putea fi reţinut motivul de recurs invocat.

Invocând acelaşi motiv de recurs referitor la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, recurenţii-pârâţi au susţinut şi că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât nu s-a pronunţat asupra motivului de apel prin care s-a invocat lipsa caracterului cert al creanţei, în sensul art. 1563 C. civ., din perspectiva inexistenţei identităţii între bunul donat şi cel menţionat în convenţia părţilor.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.

Aşadar, acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În cauza de faţă, contrar criticii formulate de pârâţi, s-a constatat că instanţa de apel a stabilit pe baza probelor administrate că tribunalul a reţinut corect existenţa creanţei în legătură cu care s-a convenit că se va achita fie direct în bani, pe măsura încasării ratelor preţului pentru terenurile fără sarcini înscrise în CF, din Braşov, Timişul de Jos nr. 26, fie prin trecerea în proprietatea celor doi beneficiari ai convenţiei a unei suprafeţe de 5000 mp din terenul învecinat întregului teren înscris în CF x Braşov, la alegerea şi mai ales în raport cu posibilităţile concrete ale promitentului.

Referitor la afirmaţia recurenţilor în sensul că, deşi reclamantul a susţinut că au avut loc anumite operaţiuni de carte funciară în urma cărora numerele cadastrale s-au modificat, nu au fost aduse dovezi care să ateste această împrejurare, iar proba cu expertiză nu ar fi fost admisibilă, Înalta Curte reaminteşte că stabilirea chestiunilor de fapt ale procesului aparţine judecătorilor fondului cauzei, care încuviinţează probele în raport de teza probatorie propusă şi de utilitatea lor în dezlegarea aspectelor litigioase, aceste aspecte neputând fi cenzurate în calea de atac a recursului care poate fi exercitat numai pentru motive de nelegalitate.

În consecinţă, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâţii B., C. şi D. împotriva deciziei nr. 1969/Ap din 6 decembrie 2022 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 29 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.