Statute of limitations for workplace injury claims delayed by incomplete criminal investigation and right to access justice

Şedinţa publică din data de 27 februarie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalul Cluj, secţia I civilă la data de 18 iunie 2014, sub nr. x/2014, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B. S.A., C., D., E., F. şi G., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor, în solidar, la plata următoarelor despăgubiri: suma de 20.000 RON, cu titlu de daune materiale, constând în cheltuieli efectuate în legătură cu spitalizarea, tratamentul, medicaţia, consultaţiile, investigaţiile şi recuperările medicale, deplasările la spital, alimentaţie de regim; 245.900 dolari americani, reprezentând costul a 10 sesiuni de recuperare la clinica Project Walk-Spinal Cord Injury Recovery din Statele Unite ale Americii; suma de 724 RON, cu titlu de despăgubiri periodice, lunare, de la momentul producerii accidentului de muncă, precum şi echivalentul în RON al sumei de 300.000 euro, cu titlu de daune morale; obligarea pârâţilor, în solidar, la suportarea cheltuielilor de judecată.

Pârâtul G. a formulat cerere de chemare în garanţie a H. S.A., în calitate de asigurător, solicitând ca, în ipoteza admiterii acţiunii, să fie obligată chemata în garanţie să achite prejudiciul, în limita dispusă de instanţă, cu titlu de sumă asigurată.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul G. a solicitat respingerea acţiunii introductive, iar, pe cale de excepţie, a invocat prescripţia acţiunii introductive, arătând că, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în materie de drepturi de creanţă, termenul general de prescripţie este de 3 ani.

La data de 31 iulie 2014, pârâta B. S.A. a formulat cerere de chemare în garanţie a H. S.A., solicitând ca, în ipoteza admiterii acţiunii introductive, să fie obligată chemata în garanţie să achite prejudiciul, în limita dispusă de instanţă, cu titlu de sumă asigurată.

Prin întâmpinarea formulată de pârâta B. S.A. s-a solicitat, raportat la art. 6 alin. (4) şi art. 2539 alin. (2) C. civ., admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Pârâtul C. a formulat cerere de chemare în garanţie a H. S.A., solicitând instanţei ca, în ipoteza admiterii acţiunii introductive, să oblige chemata în garanţie să achite prejudiciul, în limita dispusă de instanţă, cu titlu de sumă asigurată.

Prin întâmpinarea formulată de pârâtul C., acesta a arătat că susţine poziţia societăţii B. S.A., invocând aceleaşi aspecte din cuprinsul întâmpinării societăţii.

La data de 31 iulie 2014, pârâtul D. a formulat cerere de chemare în garanţie a H..

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul D. a invocat aspecte identice cu cele din întâmpinarea societăţii pârâte.

La data de 25 septembrie 2014, reclamantul a depus cerere de precizare a acţiunii introductive, prin care a înţeles să îşi majoreze cuantumul daunelor morale la 1.000.000 euro.

Prin întâmpinarea formulată la data de 14 octombrie 2014, chemata în garanţie H. S.A. a solicitat, în principal, admiterea excepţiei necompetenţei materiale a Tribunalului Cluj, cu consecinţa declinării competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

În subsidiar, în măsura în care instanţa ar considera că litigiul este unul de muncă, şi nu unul cu profesionişti, a invocat excepţia inadmisibilîtăţii cererii de chemare în garanţie, formulată într-un litigiu de muncă, cu consecinţa respingerii, în principiu, a cererilor formulate de pârâţi împotriva H. S.A.

În situaţia în care instanţa va respinge excepţia inadmisibilităţii, ori aceasta va rămâne fără obiect, a arătat că nu se opune admiterii în principiu a cererii de chemare în garanţie formulată de către societatea B. S.A., însă, a solicitat respingerea ei, în temeiul excepţiilor invocate, sau, pe fond.

În situaţia în care instanţa va admite în principiu cererea de chemare în garanţie, a arătat că susţine poziţia procesuală din întâmpinarea depusă de pârâta B. S.A., în măsura în care nu contrazice apărările sale şi a solicitat admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată, aceasta fiind formulată după împlinirea termenului de 3 ani, cu consecinţa respingerii, ca rămasă fără obiect, a cererii de chemare în garanţie. în subsidiar, a solicitat respingerea, pe fond, a cererii de chemare în judecată, cu consecinţa respingerii, ca rămasă fără obiect, a cererii de chemare în garanţie.

2. Hotărârile pronunţate în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 87 din data de 11 februarie 2015, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul A. în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentinţa civilă nr. 1636 din data de 3 iunie 2015, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în favoarea Tribunalului Cluj.

Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă s-a dispus trimiterea cauzei, pentru soluţionarea conflictului, Curţii de Apel Cluj.

Prin sentinţa civilă nr. 87 din data de 23 noiembrie 2015, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în favoarea Tribunalului Cluj.

Prin încheierea din 20 aprilie 2016, Tribunalul Cluj, raportat la dispoziţiile art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, a respins excepţia netimbrării acţiunii.

A admis în principiu cererea de chemare în garanţie a asigurătorului H. S.A., doar din perspectiva pârâtei B. S.A., iar, pentru persoanele fizice pârâte C., D. şi G., care au formulat cereri de chemare în garanţie, a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanţie, în raport de dispoziţiile art. 64 alin. (4) şi următoarele C. proc. civ.

La data de 17 mai 2016, pârâta B. S.A. a depus la dosar certificatul de deces al pârâtului D..

Prin cererea depusă la 6 septembrie 2016, reclamantul A. a solicitat introducerea în cauză a moştenitorilor pârâtului D., respectiv I., în calitate de soţie supravieţuitoare, J., K. şi L., în calitate de fii ai defunctului pârât.

Prin încheierea de şedinţă din 7 septembrie 2016, Tribunalul Cluj, secţia civilă a dispus introducerea în cauză a moştenitorilor pârâtului D., astfel cum au fost indicaţi de către reclamant.

Prin încheierea civilă nr. 53 din 3 februarie 2017, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului A..

Prin precizarea de acţiune formulată la 20 noiembrie 2018, reclamantul a solicitat modificarea cuantumului pensiei lunare solicitate prin acţiunea introductivă, de la 724 RON la 2.824 RON, şi suma de 2.025 RON de 5 ori pe an.

Prin încheierea de şedinţă din data de 23 noiembrie 2018, Tribunalul Cluj, secţia civilă a introdus în cauză, moştenitorii defunctului pârât G., respectiv M. şi N., în calitate de fii, şi O., soţie supravieţuitoare.

Prin sentinţa civilă nr. 54 din data de 1 februarie 2019, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis, în parte, acţiunea civilă precizată, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii B. S.A., C., I., în calitate de soţie supravieţuitoare a pârâtului D., J., K., L., în calitate de descendenţi ai pârâtului D., E., F., O., M., N., în calitate de moştenitori ai defunctului-pârât G., şi pe cale de consecinţă:

Au fost obligaţi pârâţii, în solidar, la plata în favoarea reclamantului A. a sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale şi, a sumei de 20.000 RON, cu titlu de daune materiale.

Au fost respinse, în rest, pretenţiile reclamantului.

A respins cererea de chemare în garanţie a H. S.A., formulată de către pârâta B. S.A.

Au fost obligaţi pârâţii, în solidar, la plata, în favoarea reclamantului A., a sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, reprezentând onorariul de avocat.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 287/A din data de 18 decembrie 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinţei civile nr. 54 din data de 1 februarie 2019, pronunţate de Tribunalul Cluj, secţia civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A obligat pârâţii, în solidar, la plata, în favoarea reclamantului A., a sumei de 400.000 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune morale, în loc de suma de 100.000 euro, cu acelaşi titlu.

A obligat pârâţii, în solidar, la plata, în favoarea reclamantului A., a unor sume cu titlu de prestaţii periodice, respectiv a sumei de câte 2.824 RON lunar, pe toată durata vieţii reclamantului şi a sumei de câte 2.025 RON de 5 ori pe an, pe toată durata vieţii reclamantului, sume necesare pentru tratamentul continuu al reclamantului.

A păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

A respins ca nefondate apelurile declarate de pârâţii B. S.A., F., C., O., N. şi M., aceştia din urma în calitate de moştenitori după G., împotriva aceleiaşi sentinţe.

A obligat pârâţii, în solidar, la plata sumei de 3.000 RON, în favoarea reclamantului A., cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 681 din data de 31 martie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins excepţia tardivităţii cererii de repunere în termen şi excepţia tardivităţii recursului invocate de intimatul-reclamant A. cu privire la recursul declarat de pârâta E..

A respins recursul formulat de pârâta E. "E. împotriva încheierii din data de 20 aprilie 2016 şi a încheierii civile nr. 53 din data de 3 februarie 2017 pronunţate de Tribunalul Cluj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2014, ca inadmisibil.

A admis recursurile declarate de pârâţii B. S.A., C., F., O. - soţie supravieţuitoare a defunctului G., M. şi N., moştenitori ai defunctului G., şi E. împotriva deciziei civile nr. 287/A din data de 18 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

A casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, în al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 421/A din data de 21 decembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis în parte apelurile principale declarate de reclamantul A., de pârâţii B. S.A., F., C. şi de O., N. şi M., în calitate de moştenitori ai pârâtului G., împotriva sentinţei civile nr. 54 din data de 1 februarie 2019 a Tribunalului Cluj pronunţate în dosarul nr. x/2014 şi apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva încheierii nr. 53 din data de 3 februarie 2017, pronunţate de Tribunalul Cluj în acelaşi dosar, precum şi apelul incident declarat de pârâta E. împotriva aceleaşi sentinţe, pe care le-a schimbat în parte în sensul că:

A admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi, în consecinţă, a respins ca prescrise pretenţiile reclamantului având ca obiect plata daunelor materiale aferentei perioadei anterioare datei de 18 iunie 2011 şi plata daunelor morale.

A obligat pe pârâta B. S.A. să plătească reclamantului suma de 1.238 RON cu titlu de daune materiale.

A obligat pe pârâta B. S.A. să plătească reclamantului suma de 1.184 RON lunar cu titlu de despăgubiri periodice începând cu data de 18 iunie 2011, pe toata durata vieţii.

A respins ca neîntemeiate pretenţiile formulate împotriva celorlalţi pârâţi.

A păstrat dispoziţiile sentinţei care nu contravin prezentei decizii.

A respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva încheierii din data de 20 aprilie 2016 pronunţate de Tribunalul Cluj în acelaşi dosar.

A obligat pe reclamant să plătească pârâtei B. S.A. suma de 5.000 RON, cheltuieli de judecată parţiale în apel şi recurs.

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 421/A din data de 21 decembrie 2021, pronunţate în dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, reclamantul A. a formulat recurs principal, iar pârâtele B. S.A. şi E. au formulat recurs incident.

Recursul principal formulat de reclamantul A.

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, trimiterea cauzei spre rejudecare/rejudecarea apelurilor formulate în cauză, cu consecinţa admiterii în tot a apelului pe care 1-a formulat şi respingerea apelurilor formulate de intimaţii-pârâţi.

Totodată, a solicitat obligarea intimaţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs.

În motivarea recursului, în esenţă, a susţinut, cu privire la soluţia de admitere a apelului formulat împotriva încheierii nr. 53 din data de 3 februarie 2017 si admiterea excepţiei prescripţiei cu privire la daunele morale şi materiale aferente perioadei anterioare datei de 18 iunie 2011, că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a următoarelor norme de drept material: art. 3, art. 7, art. 8 şi art. 16 din Decretul nr. 167/1958 şi art. 15, art. 19 alin. (1) şi (2), art. 258, art. 263, art. 264, art. 321 şi art. 322 din vechiul C. proc. pen., art. 21 din Constituţia României, art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, arată că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 întrucât la momentul producerii accidentului de muncă acesta a cunoscut doar parţial prejudiciul ce i-a fost cauzat, neavând cunoştinţă despre persoanele chemate să răspundă pentru acesta.

Scopul anchetei penale demarate în baza plângerii penale a victimei era tocmai identificarea persoanelor vinovate de producerea accidentului de muncă or, în speţă, ancheta penală nu s-a finalizat cu identificarea persoanelor vinovate de săvârşirea accidentului de muncă, întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale a acestora, soluţia rămasă definitivă prin decizia nr. 594/R/2011 pronunţată de Tribunalul Cluj la data de 21 decembrie 2011.

Curtea de apel a aplicat eronat prevederile art. 8 teza a II-a din Decretul nr. 167/1958, considerând eronat că data începerii curgerii termenului de prescripţie este 17 ianuarie 2007, data întocmirii procesului-verbal de la ITM, care indică persoanele vinovate din perspectiva acestei instituţii.

Actul întocmit de ITM este unul constatator al unor raporturi juridice de drept public, iar competenţa ITM-ul este limitată la a constata nerespectarea dispoziţiilor de securitate a muncii, iar nu la examinarea tuturor condiţiilor de răspundere civilă a celor vinovaţi de producerea a accidentului.

Astfel, data de 17 ianuarie 2007 nu poate fi cea de la care curge termenul de prescripţie în condiţiile în care la această data nu se cunoştea nici întinderea prejudiciului suferit, acesta fiind încadrat în gradul I de invaliditate ca urmare a pierderii totale a incapacităţii de muncă abia în decembrie 2007, şi nici persoanele vinovate de producerea accidentului, cu atât mai mult cu cât şi după aceasta dată au urmat ani de intervenţii chirurgicale, care au determinat un caracter continuu al prejudiciului pe care 1-a suferit.

Susţine că toate momentele reţinute de instanţa de apel au fost precedate de demararea demersului judiciar în penal, care s-a încheiat abia în 21 decembrie 2011, prin pronunţarea deciziei penale nr. 594/R din data de 20 decembrie 2011 a Tribunalului Cluj.

Astfel, prin declanşarea imediată a procedurii penale a folosit posibilitatea oferită de sistemul de drept intern de a introduce o plângere penală în care urma a formula şi o cerere alăturată în pretenţii civile până la citirea actului de sesizare în faţa instanţei de judecată şi, de aceea, se putea aştepta în mod legitim ca instanţele să îi examineze cererea. Arată că a avut, aşadar, speranţa legitimă ca instanţele să statueze, favorabil sau nu, asupra cererii în despăgubiri, iar faptul că nu s-a întâmplat acest lucru s-a datorat în întregime unor circumstanţe de care erau răspunzătoare autorităţile judiciare, mai ales întârzierile excesive în cursul procesului penal, care au antrenat încetarea procesului penal prin prescrierea răspunderii penale şi, drept consecinţă, imposibilitatea de a-şi vedea analizată acţiunea civilă în cadrul procesului penal.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în situaţia în care sistemul intern oferă o cale de atac justiţiabililor, statul are obligaţia să se asigure că aceştia se bucură de garanţiile fundamentale prevăzute în articolul 6 paragraful 1 din Convenţie; totodată, constatând că pretenţiile civile ale reclamanţilor, constituiţi parte civilă într-o procedură penală, nu fuseseră examinate din cauza închiderii acelor dosare penale, ca rezultat al intervenţiei termenului de prescriere, a statuat că reclamanţii nu se bucuraseră de acces efectiv la justiţie şi acest lucru nu putea fi atenuat de faptul că aveau posibilitatea de a introduce o acţiune civilă separată.

Respingerea ca prescrisă a acţiunii civile în pretenţii pe cale separată, la data de 18 iunie 2014, ridică o problemă din punctul de vedere al accesului la justiţie, putând fi calificată ca o încălcare în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (decizia înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 293 din data de 30 ianuarie 2014).

Pe cale de consecinţă, excepţia prescripţiei este nefondată, în condiţiile în care, în speţă, nu a existat un act de sesizare a instanţei penale, nu a fost începută cercetarea judecătorească în procesul penal, prin citirea actului de sesizare a instanţei, astfel încât, constituirea de parte civilă, în raport cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) vechiul C. proc. pen., nu avea cum să fie făcută.

Toate instanţele au calificat pretenţiile sale ca fiind despăgubiri civile pentru prejudicii materiale şi morale decurgând din cauze penale, fiind evident că termenul de prescripţie a început să curgă după finalizarea cauzei penale. Astfel, cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar a fost formulată înăuntru termenului de prescripţie de 3 ani, care a început să curgă de la data soluţionării definitive a cauzei penale, respectiv 21 decembrie 2011.

Cu privire la neantrenarea răspunderii delictuale pentru fapta proprie a intimaţilor-pârâti persoane fizice arată că, în motivarea hotărârii recurate, curtea de apel a reţinut că nu poate fi antrenată răspunderea civilă a acestora în lipsa unor date concrete care să ateste împrejurarea că pârâţii persoane fizice, în calitate de administratori, respectiv de angajaţi în funcţiile de director general, responsabil cu protecţia muncii şi şef de atelier la societatea pârâtă, nu si-au îndeplinit în mod corespunzător obligaţiile legale sau atribuţiile de serviciu.

Sub acest aspect se susţine că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a următoarelor norme de drept material: art. 998 şi art. 999 din vechiul C. civ., art. 35 din Decretul Lege nr. 31/1954, art. 72, art. 73 şi următoarele din Legea nr. 31/1990, art. 18 alin. (1),(2), art. 34 şi următoarele din Legea nr. 90/1996 privind protecţia muncii.

Curtea de apel reţine în mod eronat că legea nu instituie expres anumite obligaţii în sarcina administratorilor, directorului general, responsabilului cu protecţia muncii ori şefului de atelier, ci doar face referire la anumite obligaţii cu valoare de principiu în acest domeniu al protecţiei şi securităţii muncii, ce urmează a fi îndeplinite de persoane denumite generic, ca fiind cele cu atribuţii în organizarea şi conducerea procesului de muncă.

Or, nu e de domeniul Legii nr. 90/1996 să instituie care anume sunt obligaţiile specifice în domeniul protecţiei muncii ale administratorilor, ale directorului general, ale responsabilului cu protecţia muncii ori a şefului de atelier, pentru că aceste obligaţii sunt reglementate de prevederile Legii nr. 31/1990 care stabileşte structura şi organizarea în funcţie de calitatea deţinută a persoanelor fizice în cadrul unei societăţi pe acţiuni.

Totodată, contrar celor reţinute de instanţa de apel, arată recurentul că a indicat expres, prin acţiunea introductivă, pentru fiecare persoană fizică în parte, în ce măsură omisiunea acestora a constituit o neîndeplinire a unei activităţi specifice funcţiei, prin raportare la obligaţiile concrete stabilite prin contractul de mandat, în cazul administratorilor, ori prin contractul individual de muncă, fişa postului sau reglementările interne ale societăţii, pentru celelalte funcţii.

Cu privire la fondul cauzei, respectiv reţinerea culpei comune în proporţie de 50% a intimatei-pârâte B. S.A.. persoană juridică si a recurentului-reclamant A., au fost încălcate prevederile art. 998-999 din vechiul C. civ.

Arată că intimata-pârâtă persoana juridică şi intimaţii-pârâţi persoane fizice sunt vinovaţi exclusiv de producerea accidentului, în timp ce recurentul-reclamant nu a săvârşit vreo faptă ilicită cu vinovăţie, care să justifice obligarea părţilor adverse la repararea doar în parte a prejudiciului.

În mod nelegal nu au fost reţinute în sarcina intimatei-pârâte B. S.A. toate faptele ilicite indicate în acţiune, respectiv nerespectarea întregului art. 18 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 90/1996, şi care conturează întreaga conduită culpabilă a societăţii.

Cât priveşte faptele reţinute de curtea de apel ca fiind contribuţia lui A. la producerea prejudiciului, acestea nu au fost săvârşite cu vinovăţie, iar prejudiciul pe care 1-a suferit reprezintă consecinţa directă şi exclusivă a faptelor ilicite săvârşite de societate. Acesta nu a putut cunoaşte pericolul la care se expune datorită faptului că persoanele cărora le incumba obligaţia de a semnala un astfel de pericol nu i-au adus la cunoştinţă riscurile existente, cu toate că aceştia cunoşteau faptul că recurentul fusese angajat recent, fără experienţă şi, drept urmare ar fi trebuit să fie cu atât mai diligenţi în ceea ce privea instructajul efectuat.

Normele de protecţie a muncii invocate eronat de curtea de apel, care se referă la zona de protecţie de 4 metri distanţă de calup, privesc doar etapa coborârii la sol a calupului. Or, acesta s-a prăbuşit în etapa următoare de producţie, respectiv când calupul era aşezat la sol şi se realiza încorsetarea.

Curtea de apel a apreciat greşit ca nu ar fi incidente în cauză dispoziţiile art. 1.000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, societatea fiind în mod evident responsabilă şi în calitatea sa de comitent, acest aspect fiind de altfel amplu analizat de Curtea de apel Cluj în primul ciclu procesual.

Totodată, s-a apreciat greşit şi cu privire la caracterul incert al despăgubirilor în sumă de 2.025 RON, solicitate a fi acordate de 5 ori pe an, în condiţiile în care din raportul de expertiză medico-legală şi suplimentul la raport rezultă clar că acesta are nevoie de îngrijiri paleative constant, de balneo-fizioterapie şi de kinetoterapie pentru a preveni o degradare şi mai accentuată a organismului, aceasta sumă reprezentând costurile unui tratament de recuperare periodic, necesar a fi urmat pe tot parcursul vieţii.

De asemenea, soluţia de respingere a pretenţiilor în valoare de 245.900 de dolari americani, reprezentând costul a 10 sesiuni de recuperare la o clinică din SUA, a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material privind prejudiciul care, în speţă, îndeplineşte toate criteriile legale, fiind cert, atât sub aspectul necesităţii efectuării programului de recuperare, a numărului de sesiuni de recuperare cât şi sub aspectul întinderii.

Recursul incident formulat de pârâtele B. S.A. şi E.

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte au solicitat admiterea recursului şi casarea în parte a deciziei atacate, cu consecinţa anulării acţiunii precizate ca fiind netimbrată iar, în subsidiar, ca fiind nefondată.

Totodată, au solicitat obligarea recurentului-reclamant A. la plata cheltuielilor de judecată în toate fazele procesuale, în mod integral.

În esenţă, au susţinut aplicarea greşită a prevederilor art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, aplicarea acestor prevederi fiind exclusă în cazul inexistenţei unei acţiuni penale, care se confirmă prin ipoteza aplicării de către organele penale a prevederilor art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Totodată, se critică hotărârea instanţei din apel şi din perspectiva aplicării greşite a prevederilor art. 998 - 999 din C. civ. de la 1864 cu privire la recurenta-pârâtă B. S.A.

Sub acest aspect se arată că în sarcina societăţii nu poate fi reţinută vreo conduită culpabilă în condiţiile în care inspectorii ITM nu au arătat în mod concret care sunt măsurile tehnice şi organizatorice a căror asigurare a fost omisă.

Simplul fapt al intervenirii unui accident cu ocazia desfăşurării unui raport de muncă nu implică în mod automat culpa angajatorului, subzistenţa vinovăţiei impunându-se a fi stabilită fără echivoc de organele abilitate.

Conchizând, se susţine că se impune a se analiza şi în ce măsură culpa recurentului-reclamant, reţinută în cel de-al doilea ciclu procesual, este de natură a înlătura răspunderea societăţii cu privire la producerea evenimentului.

5. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimaţii-pârâţi C., O., M. şi N. au depus întâmpinare la recursul principal, prin care au solicitat respingerea acestuia, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

De asemenea, cu respectarea termenului legal, recurentele-pârâte B. S.A. şi E. au depus întâmpinare la recursul principal, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, şi păstrarea în totalitate a deciziei recurate. Totodată, au solicitat obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În termen legal, şi recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare la recursul incident formulat de pârâtele B. S.A. şi E., solicitând respingerea în întregime a acestuia ca nefondat şi obligarea recurentelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat şi cheltuieli de deplasare.

La data de 14 noiembrie 2022, intimata-pârâtă H. S.A. a depus întâmpinare la recursul declarat de recurentul-reclamant A., formulând, totodată, şi cerere de repunere în termenul de formulare a întâmpinării, arătând că recursul principal nu i-a fost comunicat la noul sediu pe care îl indicase în faţa instanţei de apel. Prin aceasta a solicitat respingerea recursului principal ca nefondat, iar, pe cale de excepţie, a invocat nulitatea acestuia, faţă de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În termen legal, recurentul-reclamant A. a depus răspuns la întâmpinările formulate de intimaţii-pârâţi C., O., M. şi N. şi de recurentele-pârâte B. S.A. şi E., solicitând respingerea apărărilor formulate ca nefondate şi admiterea în întregime a recursului pe care 1-a declarat.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 19 iunie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul principal declarat de reclamantul A. şi recursul incident declarat de pârâtele S.C. B. S.A. şi E. împotriva deciziei nr. 421 A din 21 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

A fixat termen de judecată la data de 07 noiembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, cauza fiind amânată ulterior la data de 06 februarie 2024, când instanţa a rămas în pronunţare asupra recursurilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul declarat de reclamantul A. este fondat, dispoziţiile legale referitoare la prescripţia extinctivă fiind eronat aplicate prin raportare la circumstanţele concrete ale cauzei, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanţele de fond au reţinut până în prezent următoarele împrejurări de fapt relevante soluţionării criticilor de nelegalitate formulate:

la data de 19.07.2005, la un interval relativ scurt de la data începerii activităţii, reclamantul a suferit un accident la locul de muncă, un calup ceramic cu înălţimea de 2,7 m şi greutatea de aproximativ o tona răsturnându-se peste acesta, în urma accidentului rezultând o invaliditate de gradul I, examenul neurologic la internare fiind: paraplegie plască, anestezie cu nivel D12, incontinenţă urinară şi anală, ca urmare a unui traumatism vertebro-medular, fractura corp vertebral D11 - D12 consecinţa fiind încadrarea reclamantului în grad de handicap grav permanent capacitatea de muncă situându-se la procentul de 5% .

În primul ciclu procesual, Curtea de Apel Cluj a respins criticile referitoare la prescripţie, statuând că termenul de prescripţie extinctivă nu s-a împlinit cu privire la pretenţiile deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată.

În esenţă, pârâţii au susţinut că acţiunea reclamantului este prescrisă extinctiv pentru că în dosarul penal acesta avea posibilitatea să se constituie parte civilă, astfel încât, în opinia pârâţilor, termenul de prescripţie extinctivă ar începe să curgă de la data la care reclamantul se putea constitui parte civilă în dosarul penal.

Instanţa de apel a constatat că Parchetul de pe lângă Judecătoria Turda a fost sesizat la data de 24.01.2006, de către ITM Cluj, despre faptul că la data de 19 iulie 2005 numitul A., care la data de 19.07.2005 avea calitatea de angajat a S.C. P. S.A., a suferit un accident de muncă, devenind o persoană cu invaliditate de gradul I.

Prin Rezoluţia nr. 170/P/2008 din 14.04.2011, dată în dosar penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Turda, s-a dispus, în baza art. 262 pct. 2 lit. a) şi art. 11 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., clasarea cauzei penale privind accidentul de muncă suferit de către numitul A. la data de 19.07.2005.

Prin sentinţa penală nr. 452/02.11.2011 a Judecătoriei Turda, pronunţată în dosar penal nr. x/2011, s-a admis plângerea formulată de petentul A. împotriva Rezoluţiei nr. 170/P/2008 din 14.04.2011, care a fost desfiinţată doar sub aspectul temeiului soluţiei de clasare, care a fost modificat, din art. 11 pct. 1 lit. a), rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., în art. 11 pct. 1 lit. a), rap. la art. 10 lit. g) C. proc. pen., motivat pe faptul că în cauză a intervenit prescripţia răspunderii penale.

Prin decizia penală nr. 594/R/21.12.2011 a Tribunalului Cluj, secţia penală, pronunţată în dosar nr. x/2011, a fost respins ca inadmisibil recursul declarat de făptuitorii G., F., C. şi S.C. P. S.A., împotriva sentinţei penale nr. 452/02.11.2011 a Judecătoriei Turda, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen.

Prin urmare, la momentul pronunţării deciziei penale nr. 594/R/21.12.2011, încă nu se ştia cine sunt vinovaţii care răspund pentru producerea accidentului căruia i-a căzut victimă reclamantul, astfel încât, momentul începerii curgerii termenului de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune nu poate fi raportat la momentul pronunţării acestei decizii penale.

Instanţa de apel a concluzionat că în cauză, nefiind sesizată instanţa penală, nu s-a ajuns la termenul-limită până la care recurentul-reclamant s-ar fi putut constitui parte civilă în faţa primei instanţe, repectiv după învestirea acestei instanţe prin rechizitoriu şi înainte de citirea actului de sesizare.

Dimpotrivă, în al doilea ciclu procesual (după o casare dispusă în considerarea nelegalei citări a unei părţi, fără a fi dezlegate alte chestiuni), aceeaşi instanţă de apel, dar în altă compunere, a statuat în mod tranşant că, de vreme ce partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în cursul urmăririi penale, existenţa procesului penal nu ar avea o înrâurire asupra cursului prescripţiei (art. 16 din Decretul nr. 167/1958), iar la nivelul anului 2006, reclamantul avea datele necesare pentru a exercita acţiunea civilă.

Înalta Curte reţine, în acord cu toate instanţele succesive care au soluţionat cauza, că în speţă se aplică dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 cu privire la prescripţia extinctivă, faţă de data naşterii dreptului material la acţiune, care este anterioară intrării în vigoare a Noului C. civ.

În acest sens, potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 cu privire la prescripţia extinctivă, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data cînd pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cît şi pe cel care răspunde de ea.

Acest text de lege trebuie interpretat în contextul principiilor generale referitoare la prescripţia extinctivă. Prescripţia, ca instituţie juridică, sancţionează pasivitatea imputabilă a titularului dreptului la acţiune, care neglijează să acţioneze, deşi deţine ori în mod rezonabil poate să deţină datele necesare pentru a-şi exercita dreptul la acţiune. În materie delictuală, aceste date sunt expres circumstanţiate de lege, fiind vorba despre făptuitorul responsabil de prejudiciul cauzat, respectiv de paguba produsă. Dimpotrivă, prescripţia nu poate fi opusă celui care nu se află în măsură să acţioneze (contra non valentem agere non currit prescriptio).

În aprecierea Înaltei Curţi, particularităţile prezentei cauze relevă că în cauză termenul de prescripţie extinctivă nu s-a împlinit anterior introducerii acţiunii, chiar dacă în speţă acţiunea civilă a fost exercitată doar în anul 2014.

Prin sentinţa penală nr. 76/2010 pronunţată de Judecătoria Turda în dosarul penal nr. x/2009 s-a admis plângerea formulată de petentul A. împotriva Rezoluţiei nr. 170/P/2008 de la data de 30.07.2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Turda şi pe cale de consecinţă s-a desfiinţat Rezoluţia nr. 170/P/2008 de la data de 30.07.2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Turda dispunându-se trimiterea cauzei la Parchet în vederea începerii urmăririi penale în rem sub aspectul săvârşirii infracţiunii de vătămare corporala grava din culpa, prevăzuta de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen. .

În considerentele acestei sentinţe se reţin următoarele elemente relevante, definitorii în soluţionarea prezentului litigiu după cum urmează:

"Conform deciziei asupra capacităţii de munca nr. 3189/09.12.2009, petentul a fost diagnosticat cu escare de decubit sacrate şi suprapatelare dr. Paraplegie. Stare posttraumatism vertebral dorsal cu fractura-luxatie D11 - D12, fiind încadrat în grad de invaliditate I .

Urmare a cercetării accidentului de munca făcuta de inspectorii ITM Cluj, au fost identificate drept cauze reale ale producerii accidentului de munca neasigurarea unor masuri tehnice şi organizatorice la operaţiile intermediare între operaţia de extrudare şi transportul calupului de pasta ceramica la locul de depozitare, în vederea evitării unor accidente umane, contrar prevederilor art. 18 lit. f) din Legea nr. 90/1996, dar şi ignorarea de către petent a pericolului staţionarii în preajma calupului, ceea ce contravine prevederilor art. 19 din Legea nr. 90/1996.

Potrivit art. 18 lit. f) din lege, în vederea asigurării condiţiilor de protecţie a muncii şi pentru prevenirea accidentelor de munca şi a bolilor profesionale, conducerea persoanei juridice, precum şi persoana fizica au următoarele obligaţii:

f) sa asigure şi sa controleze, prin compartimente specializate sau prin personalul propriu, cunoaşterea şi aplicarea, de către toţi salariaţii şi participanţii la procesul de munca, a măsurilor tehnice, sanitare şi organizatorice stabilite, precum şi a prevederilor legale în domeniul protecţiei muncii;

S-a constatat totodată de către inspectorii ITM faptul ca instrucţiunile specifice de securitate a muncii elaborate de S.C. P. S.A. nu conţin prevederi clare referitoare la masurile ce trebuie luate pentru menţinerea în poziţie verticala a calupilor, în special a celor cu înălţimea de peste 1,7 m, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 18 lit. e) din Legea nr. 90/1996.

Potrivit acestui text legal, în vederea asigurării condiţiilor de protecţie a muncii şi pentru prevenirea accidentelor de munca şi a bolilor profesionale, conducerea persoanei juridice, precum şi persoana fizica au următoarele obligaţii:

e) sa elaboreze reguli proprii pentru aplicarea normelor de protecţie a muncii, corespunzător condiţiilor în care se desfăşoară activitatea la locurile de munca;

Pe aceasta cale au fost stabilite masurile necesare pentru prevenirea unor evenimente similare, fiind trasata în sarcina societăţii angajatoare obligaţia de a stabili masuri tehnice şi organizatorice la operaţiile intermediare între operaţia de extrudare şi transportul calupului de pasta ceramica la locul de depozitare în vederea eliminării riscului de răsturnare a calupurilor de pasta ceramica peste lucrători.

În acest sens, potrivit adresei nr. x/12.04.2006 emisa de S.C. P. S.A., au fost identificate masuri organizatorice privind asigurarea securităţii muncii la presele vacuum, constând în esenţa în instruirea suplimentara a angajaţilor repartizaţi la acel sector şi verificarea cunoştinţelor acumulate. Se arata în cuprinsul aceleiaşi adrese ca au fost identificate 3 propuneri de ordin tehnic, care urmează a fi analizate pe baza unor memorii tehnice justificative, urmând a fi adoptata soluţia care sa asigure o securitate a muncii cat mai ridicata.

Pe cale de consecinţă, susţinerea organelor de urmărire penală, în sensul ca luarea unor măsuri tehnice şi organizatorice care să facă posibila prevenirea unor accidente similare este imposibil,ă este lipsită de orice fundament probator (...).

Nu în ultimul rând, instanţa a reţinut că organele de cercetare penală nu au adus la îndeplinire în mod corespunzător obligaţia de a identifica (corect) şi nominal factorii de decizie care aveau în competenta elaborarea normelor interne de protecţie a muncii conforme cu legea.

În acest sens, organele de cercetare penala s-au limitat la a lua declaraţii, de altfel subiective, a făptuitorilor cu privire la conţinutul exact al atribuţiilor de serviciu care le reveneau pe linia protecţiei muncii, fără a se solicita şi documentele care atesta competentele şi întinderea atribuţiilor persoanelor indicate de societate.

Or, potrivit deciziei interne nr. 10134 din 19.01.2005, la nivelul S.C. P. S.A. s-ar fi constituit un comitet de securitate şi sănătate în munca, format din 6 membri, cu competente specifice în acest domeniu, existând indicii puternice în sensul ca în lipsa cercetării fisei postului nu au fost identificate în mod corect persoanele responsabile pentru elaborarea normelor interne de protecţie a muncii conforme cu legea.

Pentru motivele de fapt şi de drept expuse, instanta penală a constatat ca organele de urmărire penala au făcut o cercetare incompleta a împrejurărilor în care s-a produs accidentul de munca şi au soluţionat incorect aspectele privitoare la existenţa culpei la producerea acestuia.

Astfel, fata de actele premergătoare efectuate în cauza, culpa cu prevedere a persoanelor responsabile pentru elaborarea normelor de securitate a muncii nu poate fi negata, urmând ca prin solicitarea deciziilor de numire şi analizarea fisei posturilor sa fie identificate corect şi nominal persoanele în concret responsabile pentru omisiunea culpabila de elaborare a normelor specifice de protecţie a muncii pentru operaţiile intermediare între operaţia de extrudare şi transportul calupului de pasta ceramica la locul de depozitare, în vederea evitării unor accidente umane."

De asemenea, în considerentele deciziei penale nr. 354/R/2010 pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul penal nr. x/2009, decizie prin care s-au respins recursurile împotriva sentinţei anterior citate, se relevă că din probele de la dosar, evidenţiate de către instanţa de fond rezultă că există măsuri de ordin tehnic care ar fi putut evita răsturnarea calupului ceramic după ajungerea acestuia la sol, măsuri pe care organele de conducere ale societăţii şi persoanele cu atribuţii în domeniul protecţiei şi securităţii muncii aveau obligaţia de a le implementa, aşa cum a făcut societatea mamă din Germania, care la locul de muncă similar secţiei strunjire-vacuumare a inclus un sistem de inele ceramica uşoare care se aşează în jurul hublului la extrudare şi care împiedică înclinarea acestuia, protejând muncitorii .

În cuprinsul acestei decizii se mai precizează că, în mod temeinic, Judecătoria Turda a apreciat că în cauză există o culpă prin omisiune din partea factorilor responsabili cu protecţia muncii din cadrul S.C. P. S.A., care nu au luat măsurile necesare de eliminare a riscurilor de producere a accidentelor de muncă, conform art. 18 din Legea nr. 90/1996, neexistând practic, norme de protecţia muncii pentru operaţiunile intermediare între extrudarea calupurilor ceramici şi transportul acestora la locul de depozitare.

În acelaşi timp, instanţa de recurs în materie penală a menţionat că există o culpă din partea celor cu responsabilităţi în acest sens, de a nu prelucra suficient normele de protecţia muncii existente, în vederea asigurării cunoaşterii şi aplicării de către toţi salariaţii şi participanţii la procesul de muncă a acestor măsuri de protecţie, cu strictă referire la locul de muncă specific petentului.

Rezultă prin urmare că, prin efectul acestor două hotărâri judecătoreşti penale, în cauză s-a confirmat definitiv necesitatea unor cercetări penale aprofundate care să vizeze identificarea exactă şi completă a persoanelor responsabile de producerea pagubei, prin raportare la atribuţiile lor concrete în cadrul societăţii intimate B. S.A.

Or, aceste considerente relevă că, la nivelul anilor 2010-2011, nu erau încă îndeplinite condiţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât nu au fost efectuate toate cercetările necesare identificării persoanelor responsabile de producerea pagubei, şi aceasta indiferent de rezultatul concret, ulterior al acestor cercetări. Contemporan cu deciziile penale evocate, recurentul-reclamant era în drept să se aştepte la o urmărire penală efectivă, al cărei rezultat să constea în identificarea completă şi detaliată a persoanelor responsabile, respectiv a celor care răspund de pagubă, în sensul art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Apar astfel fără temei legal statuările deciziei recurate, care a statuat contrariul, respectiv posibilitatea concretă a persoanei vătămate de a identifica făptuitorii încă de la nivelul anilor 2006-2007, cu vădita neluare în seamă a hotărârilor penale definitive evocate. Or, astfel cum în mod corect au relevat instanţele în primul ciclu procesual, aceste hotărâri penale definitive se bucură pe deplin de efectul autorităţii de lucru judecat şi nu puteau fi, în mod legal, ignorate.

Se constată, prin urmare, că recurentul-reclamant A. nu a rămas în pasivitate, ci a acţionat pe căile legale aflate la dispoziţia sa pentru a determina iniţierea şi finalizarea unei cercetări penale complete, finalizată cu trimiterea în judecată a persoanelor identificate ca fiind responsabile.

Prezenta cauză trebuie distinsă astfel de alte situaţii în care făptuitorul este întrutotul cunoscut victimei, care putea să formuleze acţiune civilă pe cale separată ori alăturată procesului penal.

Sub acest aspect, deşi principial este corect că formularea unei plângeri penale fără constituire de parte civilă nu este de natură a determina întreruperea cursului prescripţiei (art. 16 din Decretul nr. 167/1958), în circumstanţele particulare ale speţei, maniera în care s-a desfăşurat şi finalizat urmărirea penală, care avea ca scop inclusiv identificarea celor vinovaţi, influenţează aplicarea concretă a art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Totodată, astfel cum a relevat Curtea de Apel Cluj în primul ciclu procesual, recurentul-reclamant putea în mod legitim să se aştepte să aibă ocazia de a se constitui parte civilă în faţa instanţei penale sesizate prin rechizitoriu, iar dacă acest rechizitoriu ar fi fost emis, este incontestabil că respectiva constituire de parte civilă ar fi fost făcută în termen (art. 15 alin. (2) C. proc. pen. 1968).

Ca atare, împrejurarea că din motive exterioare recurentului-reclamant s-a ajuns la clasarea cauzei pentru intervenirea prescripţiei răspunderii penale nu poate determina, retroactiv, concluzia că recurentul-reclamant ar fi rămas în pasivitate şi să i se opună prescripţia, cu consecinţa privării sale de acces la instanţă, dar nu ca urmare a inacţiunii sale, ci a ineficienţei organelor de urmărire penală.

Deşi este real că prescripţia extinctivă constituie o ingerinţă prevăzută de lege şi care urmăreşte un scop legitim, aplicarea ei concretă nu trebuie realizată în aşa manieră încât să atingă însăşi substanţa dreptului de acces la justiţie (art. 6 par. 1 CEDO, art. 21 alin. (3) din Constituţie). Or, aşa cum au fost aplicate în speţă dispoziţiile legale incidente, se constată că ingerinţa comisă este excesivă, recurentul-reclamant fiind privat de însuşi dreptul de acces la justiţie, ca urmare a unor împrejurări care nu îi sunt imputabile (respectiv prescripţia răspunderii penale). Împrejurarea că altă persoană ar fi putut acţiona prevăzător şi mai diligent nu este de natură a determina automat concluzia că recurentul a fost în culpă, urmând a fi avute în vedere şi circumstanţele sale medicale deosebit de grave, ca şi prejudiciile cu caracter continuu şi care s-au amplificat în timp. Aşadar, statuarea potrivit căreia recurentul trebuia să formuleze din timp o acţiune civilă separată care ar fi fost, oricum, supusă suspendării (nefiind astfel în stare de judecată) constituie un raţionament post factum, excesiv de formal şi care nu ţine seama de situaţia concretă a recurentului şi de ansamblul circumstanţelor cauzei.

Totodată, urmează a fi avută în vedere jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele Atanasova, Dinchev şi Tonchev c. Bulgariei, din care rezultă că, în condiţiile intervenirii prescripţiei răspunderii penale, prevederile legale interne referitoare la exercitarea acţiunii civile nu trebuie să fie aplicate într-o manieră de natură a aduce atingere excesivă dreptului de acces la instanţă al persoanei vătămate.

Ca urmare, atât spiritul, cât şi finalitatea dispoziţiilor legale referitoare la prescripţia extinctivă sunt nesocotite prin soluţia recurată, care este supusă casării pentru greşita aplicare a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, interpretate în lumina dispoziţiilor art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În rejudecare, instanţa de apel va ţine seama de dezlegările de faţă, din care rezultă cu soluţia primei instanţe cu privire la prescripţia extinctivă este legală, şi va soluţiona celelalte critici formulate de recurent, reevaluând în ansamblul lor probele referitoare la magnitudinea prejudiciului cauzat recurentului-reclamant.

În schimb, nu pot fi primite criticile formulate de recurentul-reclamant şi care tind, în esenţă, la reevaluarea statuării instanţelor de fond cu privire la maniera concretă în care intimaţii-pârâţi persoane fizice răspund pentru accidentul de muncă. În această privinţă, instanţa de apel, apreciind probele administrate, a reţinut că în vederea stabilirii răspunderii delictuale pentru fapta proprie a pârâţilor persoane fizice, caracterul ilicit al faptelor urmează a fi apreciat, nu doar în raport de obligaţiile prevăzute de lege, ci şi în legătură cu atribuţiile contractuale şi de serviciu, specifice fiecărei funcţii deţinute în cadrul societăţii pârâte, decurgând din contractul de mandat, în cazul administratorilor, şi din contractul individual de muncă, în cazul directorului general, responsabilului cu protecţia muncii şi şefului de atelier. S-a reţinut totodată că, deşi prin cererea de chemare în judecată au fost indicate mai multe fapte ilicite ale pârâţilor persoane fizice, reclamantul nu a precizat pentru fiecare dintre acestea, în ce măsură, omisiunea pârâţilor constituie o neîndeplinire a unei activităţi specifice funcţiei, prin raportare la obligaţiile concrete stabilite prin contractul de mandat, în cazul administratorilor, ori prin contractul individual de muncă, fişa postului sau reglementările interne ale societăţii, pentru celelalte funcţii.

Faţă de poziţia exprimată de pârâţii persoane fizice, care au negat în permanenţă săvârşirea anumitor fapte ilicite şi având în vedere probele administrate în cauză, inclusiv fişa postului de director general pentru pârâtul C., Curtea de Apel a apreciat că faptele imputate pârâţilor nu reprezintă o încălcare a atribuţiilor specifice funcţiilor deţinute de aceştia la momentul producerii accidentului de muncă.

Această statuare, motivată în detaliu cu privire la intimaţii-pârâţi persoane fizice, reprezintă o chestiune de fapt, lăsată la suverana apreciere a instanţelor de fond, iar nu una de nelegalitate, cenzurabilă pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind de altfel invocată şi demonstrată o aplicare greşită a legii în cauză.

Cu prilejul rejudecării apelurilor declarate în cauză urmează însă a se avea în vedere criticile formulate de recurentul-reclamant cu privire la proporţia culpei reţinute în sarcina sa, respectiv în sarcina intimatei-pârâte B. S.A., de 50 % fiecare.

Astfel cum relevă recurentul-reclamant, în sarcina sa a fost reţinută nerespectarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 90/1996 care stipulează că "salariaţii sunt obligaţi să desfăşoare activitatea în aşa fel încât să nu expună la pericol de accidentare sau îmbolnăvire profesională atât propria persoană cât şi pe celelalte persoane, participante la procesul de muncă". Or, se observă că aceste prevederi legale sunt unele de maximă generalitate, iar în speţă, astfel cum s-a reţinut în fapt, recurentul-reclamant era o persoană foarte recent angajată, fără experienţă în muncă şi al cărei instructaj trebuia realizat în detaliu şi cu o diligenţă deosebită, ceea ce în mod manifest nu s-a întâmplat.

În ceea ce priveşte societatea intimata-pârâtă B. S.A., în sarcina acesteia s-a reţinut nerespectarea dispoziţiilor art. 18 lit. e) şi f) din Legea nr. 90/1996.

Potrivit art. 18 din lege, în vederea asigurării condiţiilor de protecţie a muncii şi pentru prevenirea accidentelor de munca şi a bolilor profesionale, conducerea persoanei juridice, precum şi persoana fizica au următoarele obligaţii:

e) sa elaboreze reguli proprii pentru aplicarea normelor de protecţie a muncii, corespunzător condiţiilor în care se desfăşoară activitatea la locurile de munca;

f) sa asigure şi sa controleze, prin compartimente specializate sau prin personalul propriu, cunoaşterea şi aplicarea, de către toţi salariaţii şi participanţii la procesul de munca, a măsurilor tehnice, sanitare şi organizatorice stabilite, precum şi a prevederilor legale în domeniul protecţiei muncii;

După cum s-a reţinut în fapt de către instanţele de fond, inspectorii ITM au constatat faptul ca instrucţiunile specifice de securitate a muncii elaborate de S.C. P. S.A. nu conţin prevederi clare referitoare la masurile ce trebuie luate pentru menţinerea în poziţie verticala a calupilor, în special a celor cu înălţimea de peste 1,7 m, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 18 lit. e) din Legea nr. 90/1996. Totodată, s-a reţinut nerespectarea unor măsuri tehnice şi organizatorice la operaţiile intermediare între operaţia de extrudare şi transportul calupului de pastă ceramică la locul de depozitare în vederea evitării unor accidente umane.

În acest context, cu ocazia rejudecării, instanţa de apel urmează a realiza motivat o apreciere cu privire la ponderea cauzală a culpei victimei înseşi, pe de-o parte (culpă constând în esenţă într-o conduită cauzată de neprevedere şi neştiinţă, ca şi de lipsa inspiraţiei spontane într-un moment de pericol acut) şi a autorului faptei ilicite, pe de altă parte, în condiţiile în care societatea pârâtă, în concret, nu s-a preocupat de organizarea unui proces de producţie fără pericole şi de instruirea adecvată a unui angajat nou precum recurentul, chestiune care fără îndoială capătă o semnificaţie aparte în contextul statuărilor (neatacate şi deci neinfirmate) potrivit cărora procesul de producţie similar din Germania al aceleiaşi societăţi cuprindea precauţii tehnice suplimentare pentru a preveni accidente de acelaşi fel.

Înalta Curte mai aminteşte că, potrivit apărătorului intimatei-pârâte B. S.A. cu ocazia dezbaterilor în faţa instanţei de recurs, prima instanţă de apel ar fi judecat cu inima, iar cea de-a doua, cu mintea, o cale de mijloc fiind considerată preferabilă. În această privinţă, dincolo de împrejurarea că revine instanţei de apel ca, în al treilea ciclu procesual, să dea o soluţie legală şi totodată dreaptă, este oricând posibil ca părţile să încheie o tranzacţie fie şi parţială, intimata putând bunăoară să plătească anumite sume victimei care ar fi de natură să uşureze imediat situaţia acesteia, care este şi a rămas una gravă în cursul unei proceduri judiciare foarte îndelungate (art. 227, art. 438 şi urm. C. proc. civ.).

Urmează aşadar ca recursul recurentului-reclamant să fie admis, în condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu consecinţa casării, potrivit art. 497 C. proc. civ. în forma sa iniţială, şi trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de apel, care va avea în vedere şi celelalte critici formulate în apelul aceleiaşi părţi, realizând o reapreciere de ansamblu a probelor administrate.

Va fi respins ca nefondat recursul incident declarat de pârâtele S.C. B. S.A. şi E., pentru considerentele care urmează.

Critica referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 este vădit nefondată.

Potrivit acestui text de lege, sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare şi extraordinare, referitoare la: cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând din acestea.

Noţiunea de cauză penală la care se referă acest text trebuie interpretată în sens larg, ca fiind orice faptă care întruneşte condiţiile de tipicitate ale unui text de incriminare, şi aceasta chiar dacă în concret răspunderea făptuitorului nu poate fi antrenată, întrucât a intervenit o cauză de înlăturare a răspunderii penale precum prescripţia, neavând importanţă dacă în speţă a fost sau nu pusă în mişcare acţiunea penală.

În această privinţă, decizia recurată este amplu şi corect argumentată, iar recurenţii propun o interpretare repudiată în practica judiciară constantă a instanţelor judecătoreşti, impunându-se concluzia că acţiunea dedusă judecăţii este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

În ceea ce priveşte cea de-a doua critică, aceasta tinde la contrazicerea statuărilor în fapt ale instanţelor de fond care, pe temeiul probelor administrate, au reţinut în concret şi argumentat culpa recurentei-pârâte. Or, aşa cum criticile echivalente, dar în sens opus formulate de reclamant nu au putut fi primite, nici criticile recurentelor nu pot fi primite, întrucât nu constituie critici de nelegalitate, ci doar critici (de altfel generale şi neargumentate temeinic) cu privire la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, care însă sunt suverane în ceea ce priveşte aceste chestiuni ce nu mai pot fi cenzurate în calea extraordinară de atac a recursului.

Se constată prin urmare că nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 (incidente cu privire la problema timbrajului), respectiv pct. 8 C. proc. civ., recursul incident declarat de pârâte urmând a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 421A din 21 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelurilor.

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de pârâtele S.C. B. S.A. şi E. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 februarie 2024.