Inhumane detention conditions: appeals by State, prison administration and facility rejected; joint liability for damages upheld

Şedinţa publică din data de 27 februarie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 5 mai 2022, sub nr. x/2022, la Judecătoria Craiova, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul Craiova Pelendava, solicitând instanţei să dispună obligarea acestora la plata sumei de 50.000 euro, echivalentul în RON, cu titlu de daune morale, pentru tratamentele inumane şi degradante la care a fost supus în perioada detenţiei.

În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 1349, art. 1357 şi art. 1391 din C. civ., art. 28 alin. (1) teza întâi (fără a indica actul normativ) şi art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin sentinţa civilă nr. 8181 din 19 octombrie 2022, pronunţată de Judecătoria Craiova, în dosarul nr. x/2022, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Craiova, soluţionarea cauzei fiind declinată Tribunalului Dolj, având în vedere dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. k) coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 din C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia I civilă sub nr. x/2022.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 706 din 13 decembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Dolj, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâţi. S-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Craiova Pelendava şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice. Au fost obligaţi pârâţii, în solidar, să plătească reclamantului suma de 800 euro cu titlu de daune morale şi suma de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 188 din 17 mai 2023, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins apelurile declarate de reclamantul A. şi pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Pelendava Craiova, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova împotriva sentinţei civile nr. 706 din 13 decembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Dolj, ca nefondate.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 188 din 17 mai 2023 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă au declarat recurs pârâţii Administraţia Naţională de Penitenciarelor, Penitenciarul Pelendava Craiova şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova.

Prin cererea de recurs, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, în reprezentarea Statului Român - Ministerul Finanţelor, a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate, admiterea apelului declarat şi admiterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, apreciind că sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

1. Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din actul normativ menţionat, recurenta a arătat că instanţa de apel a reţinut culpa Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi a Penitenciarului Pelendava Craiova, dar a obligat toţi pârâţii, inclusiv Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, la plata daunelor către reclamant. Prin urmare, motivarea este contradictorie, sub acest aspect.

De asemenea, motivarea este şi ambiguă, generală întrucât nu sunt arătate dispoziţiile legale încălcate de Statul Român, care au determinat obligarea sa la plata de despăgubiri alături de ceilalţi pârâţi. "Disfuncţionalităţile sistemului judiciar, privite ca o consecinţă a politicii statale în materie penală" nu justifică soluţia la care s-a oprit instanţa cu privire la acest pârât.

Instanţa de apel a reţinut că răspunderea celor două instituţii este de rezultat, iar nu de diligenţă. Culpa Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi a Penitenciarului Pelendava Craiova nu se analizează în funcţie de asigurarea finanţării de către stat ci de nivelul de îndeplinire a misiunii lor legale. Lipsa finanţării nu este un fapt de constrângere şi nu duce la înlăturarea răspunderii celor două entităţi.

Apreciază că răspunderea Statului Român, pentru modul de organizare şi coordonare a activităţii de punere în executare a pedepsei privative de libertate a reclamantului are un caracter subsidiar, nefiind în sarcina statului ci a altor entităţi.

Tot în cadrul acestui motiv de casare, recurenta arată că Statul Român nu are calitatea de subiect pasiv al raportului juridic dedus judecăţii, nu este cel care trebuia să-i asigure reclamantului condiţii corespunzătoare de detenţie. Există mai multe dispoziţii legale, respectiv art. 11 alin. (1) şi (2), art. 48 din Legea nr. 254/2013, art. 1 din O.M.J. nr. 433/2010, art. 75 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006, din care rezultă că Penitenciarul Craiova - Pelendava şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor sunt titulari ai obligaţiei de a asigura persoanelor privative de libertate condiţii corespunzătoare de detenţie, legiuitorul stabilind obligaţii directe în sarcina acestora.

Instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că nu au fost prevăzute în sarcina Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, atribuţii cu privire la organizarea activităţii penitenciarelor şi acesta nici nu reprezintă în instanţă penitenciarele. În acest context, aspectele referitoare la asigurarea finanţării unităţilor de detenţie, inclusiv din subvenţii acordate de la bugetul de stat, nu pot constitui elemente cu relevanţă în aprecierea calităţii procesuale pasive, faţă de atribuţiile expres prevăzute de lege în sarcina acestora. Potrivit dispoziţiilor art. 224 alin. (1) din C. civ., dacă prin lege nu se dispune altfel, Statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice.

Recurenta arată că nu puteau fi reţinute nici argumentele avute în vedere de instanţe, referitoare la jurisprudenţa CEDO privind antrenarea răspunderii statului pentru încălcarea obligaţiei de organizare a sistemului penitenciar astfel încât să asigure respectarea demnităţii deţinuţilor, câtă vreme nu se invocă existenţa unei hotărâri prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului să fi constatat, în cazul concret al reclamantului, încălcarea de către stat a art. 3 din Convenţie.

Prin urmare, faţă de obiectul acestei acţiuni şi obligaţiile reţinute în sarcina intimaţilor pârâţi cu privire la respectarea normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, în cauză nu era îndeplinită condiţia identităţii dintre persoana pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi cel obligat să răspundă în raportul juridic litigios, astfel cum impun prevederile art. 36 din C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea recurată este dată cu interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 1357-1382 din C. civ.

Învederează că, potrivit dispoziţiilor art. 1357 din C. civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală, se cer a fi întrunite cumulativ patru condiţii, şi anume: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

În ceea ce priveşte existenţa faptei ilicite cauzatoare a unui prejudiciu cert în patrimoniul persoanei care solicită angajarea răspunderii civile delictuale, aceasta constă în acţiunea sau inacţiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.

În ceea ce priveşte existenţa prejudiciului, ca element esenţial al răspunderii delictuale, acesta constă în rezultatul, efectul negativ suferit de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană. Sub acest aspect, recurenta arată că, aşa cum rezultă din Încheierea judecătorului de supraveghere a pedepsei privative de libertate nr. 117 din 4 mai 2020, până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 240/2019, petentul a beneficiat de prevederile Legii 169/2017, ca măsură compensatorie, respectiv 48 zile executate suplimentar. În ceea ce priveşte celelalte susţineri, privind existenţa insectelor şi fumatul în camera de deţinere, s-a reţinut că acestea nu corespund cu realitatea obiectivă, deoarece unitatea penitenciară face dezinfecţie, dezinsecţie, deratizare şi curăţenie generală.

Cu privire la cuantumul daunelor morale estimate de instanţe la suma de 800 euro, consideră că acesta nu se stabilesc doar în funcţie de aprecierile subiective ale persoanei supuse procedurii judiciare penale. În acest sens, a apreciat că, în cauză, condiţiile de detenţie suportate de reclamant nu atingeau gradul de gravitate impus de art. 3 din Convenţie.

Acest text european impune statului obligaţia de a se asigura că orice persoană este deţinută în condiţii compatibile cu respectarea demnităţii umane, iar modalităţile de executare nu supun partea în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei, precum şi că, ţinând seama de cerinţele practice din închisoare, sănătatea şi confortul prizonierului sunt asigurate în mod corespunzător (Kudla împotriva Poloniei, nr. 30.210/96, pct. 92-94). În cazul evaluării condiţiilor de detenţie, trebuie să se ţină seama de efectele cumulate ale acestora, precum şi de afirmaţiile specifice ale reclamantului (Dougoz împotriva Greciei, nr. 40.907/98, pct. 46).

Reclamantul a arătat că a fost privat de libertate în perioada 09.05.2019-08.10.2021, fiind cazat în camere diferite, interval de timp în care a fost prejudiciat moral. Însă, acesta trebuia să dovedească, în faţa instanţelor, faptul că prin măsura luată pe nedrept, i-a fost lezată personalitatea umană peste limita normală. De aceea, apreciază că suma acordata de instanţă, cu titlu de daune morale, este prea mare. Cuantumul sumei stabilită cu titlu de daune morale trebuie să respecte principiul acordării unei juste despăgubiri, dar care, în prezenta cauză, este disproporţionat faţă de criteriile obiective ce se impun a fi avute în vedere în aprecierea evaluării suferinţelor şi atingerilor aduse drepturilor fundamentale ale reclamantului.

Chiar dacă cuantumul prejudiciul moral este lăsat la aprecierea instanţelor, fără a exista criterii precise şi exacte de acordare, acest fapt nu justifică arbitrariul în procesul de cuantificare, şi nici pronunţarea unei soluţii cu încălcarea tuturor normelor de drept procesual referitoare la probaţiune. Aprecierea asupra cuantumului moral suferit de o persoană nu se poate face prin analogie cu alte situaţii reţinute în practica judiciară a instanţelor naţionale sau europene, pentru că, deşi criteriile de analiză a prejudiciului moral sunt criterii obiective, evaluarea lor se face prin raportare la fiecare individ, percepţia consecinţelor morale sau ale încălcării drepturilor fundamentale fiind o chestiune care se verifică diferit de la o persoană la alta.

În ceea ce priveşte obligaţia instituită în sarcina sa, de achitare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON, arată că principiul care trebuie să guverneze soluţionarea oricărei cereri de acordare a cheltuielilor de judecată este acela că partea va putea obţine rambursarea cheltuielilor de judecată doar în măsura în care se stabileşte realitatea lor, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului.

Dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită, ca orice drept civil, este însă, susceptibil de a fi exercitat abuziv. Dispoziţiile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. au menirea de a sancţiona exercitarea abuzivă a dreptului de a obţine despăgubiri.

În cheltuielile de judecată se cuprind acele sume de bani care, în mod real, necesar şi rezonabil au fost plătite de partea care a câştigat procesul, în legătură cu acel litigiu. Pentru acordarea cheltuielilor de judecată este necesar şi suficient a se reţine culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul şi a căzut, astfel, în pretenţii.

Natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părţii care a câştigat procesul, pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii. Este vorba despre un prejudiciu material, care trebuie dovedit prin documente justificative. Ţinând seama de caracterul accesoriu al cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, care respectă regimul oricărei cereri adresate instanţei, apreciază că, şi pentru dovedirea cuantumului cheltuielilor de judecată, trebuie respectate dispoziţiile art. 194 din C. proc. civ.

În acest sens, Curtea Constituţională a stabilit că, fără a interveni în raporturile dintre părţi, cenzurarea onorariului de către instanţă este posibilă, având în vedere că, prin însuşirea acestuia potrivit hotărârii judecătoreşti pronunţate, creanţa devine certă, lichidă şi exigibilă, dobândind totodată, caracter de opozabilitate faţă de partea potrivnică.

În consecinţă, faţă de argumentele expuse, recurenta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, pentru Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, admiterea apelului şi a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Prin cererea de recurs, Administraţia Naţională a Penitenciarelor a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată faţă de acest pârât, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, apreciind că sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

A apreciat că instanţa de apel nu a examinat apărările sale, nu a motivat legal şi temeinic hotărârea pe care o supune controlului judiciar.

1. Cu privire la excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, a arătat că nu este subiect pasiv al raportului juridic dedus judecăţii. Prin acţiunea iniţiată, reclamantul a reclamat condiţiile de detenţie asigurate de Penitenciarul Craiova Pelendava, astfel că fapta ilicită este atribuită, exclusiv, unităţii penitenciare respective, în care reclamantul a fost custodiat. Recurenta nu poate să dispună asupra modului în care îşi execută pedeapsa persoanele deţinute, aflate în custodia unităţilor penitenciare.

Potrivit dispoziţiilor art. 222 din C. civ. "Persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmă şi nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică faţă de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel". Cum autorul presupusei fapte ilicite, indicat în cauză, respectiv Penitenciarul Craiova Pelendava are personalitate juridică, consideră că acesta trebuie să răspundă în nume propriu în cauza de faţă, Administraţia Naţională a Penitenciarelor neputând fi ţinută răspunzătoare pentru faptele acestuia.

În acest sens, citează mai multe dispoziţii legale care confirmă, în opinia sa, împrejurarea că penitenciarele au personalitate juridică proprie, organizare proprie, patrimoniu propriu şi sunt ordonatori terţiari de credite.

Prin urmare, nu Administraţia Naţională a Penitenciarelor dispune asupra modului în care deţinuţii sunt cazaţi în camerele de deţinere. La nivelul aparatului central nu sunt cazaţi deţinuţi, iar recurenta nu are competenţe în sensul repartizării persoanelor lipsite de libertate pe camere. Nu se poate angaja răspunderea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor pentru modul de organizare a executării pedepsei, aşa cum a reţinut instanţa de apel.

În aprecierea sa, Statului Român îi revine responsabilitatea asigurării condiţiilor de detenţie, întrucât eventualele inacţiuni se subscriu dificultăţilor întâmpinate de întreg sectorul bugetar, privitoare la lipsa fondurilor necesare dotării conform standardelor minime a locurilor de detenţie.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cazul problemelor cu caracter structural - astfel cum este precaritatea condiţiilor de igienă din penitenciar, aşa cum este şi în speţa prezentă - care nu privesc situaţia strictă a unui deţinut, acesta din urmă nu dispune de o cale de atac efectivă în dreptul român pentru a ridica această problemă în faţa instanţelor naţionale (Fane Ciobanu împotriva României, nr. 27240/03, pct. 59, 11 octombrie 2011).

De aceea, instanţa trebuia să analizeze pretenţiile reclamantului şi prin prisma art. 3 din Convenţie, conform căruia statul membru are obligaţia de a se asigura că privarea de libertate a oricărei persoane se realizează în condiţii compatibile cu respectarea demnităţii umane, modalităţile de executare nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau încercări de intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei, ţinând seama totodată de cerinţele practice din închisoare, astfel încât sănătatea şi confortul persoanei deţinute să fie asigurate, în mod corespunzător. Cu alte cuvinte, statul este obligat, în pofida problemelor logistice si financiare, să organizeze sistemul penitenciar, astfel încât să asigure deţinuţilor respectarea demnităţii umane a acestora.

Recurenta arată că, în decizia pronunţată în Cauza Polgar împotriva României, la data de 20 iulie 2021, la paragraful 95, Curtea a stabilit faptul că decizia nr. 460/2020 pronunţată în dosarul nr. x/2018 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consolidează o jurisprudenţă preexistentă şi stabileşte criteriile pentru aplicarea răspunderii civile delictuale ca remediu pentru condiţiile de detenţie inadecvate, reţinând că răspunzător, în acest caz, este Statul Român.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că Administraţia Naţională a Penitenciarelor se află în imposibilitatea obiectivă de a se conforma standardelor naţionale în materia condiţiilor de detenţie, şi a menţinut astfel o soluţie pronunţată de Tribunalul Gorj şi confirmată de Curtea de Apel Craiova, prin care Statul, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, fusese obligat să plătească despăgubiri unei persoane deţinute în condiţii inadecvate.

Aşadar, conform celor reţinute şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie stabileşte, în mod clar, cine este răspunzător pentru problema supraaglomerării carcerale şi a condiţiilor inadecvate de detenţie.

În concluzie, în cauză, doar Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, îi revine responsabilitatea organizării condiţiilor de detenţie astfel încât să se evite condiţiile precare şi supraaglomerarea din penitenciare.

De aceea, recurenta Administraţia Naţională a Penitenciarelor solicită desfiinţarea deciziei recurate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive şi respingerii cererii în contradictoriu cu această instituţie.

2. Tot în cadrul motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., arată că hotărârea cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

Răspunderea civilă delictuală ia naştere în momentul în care, cu intenţie sau din neglijenţă, s-a comis o faptă care a cauzat alteia un prejudiciu. Or, în cauză, recurenta nu a produs niciun prejudiciu reclamantului.

Acesta a fost transferat la Penitenciarul Craiova, Statul Român acordând garanţii privind cazarea într-un spaţiu minim de 2 mp pe perioada executării pedepsei în regim semideschis şi 3 mp pe perioada executării pedepsei în regim deschis.

În vederea respectării obligaţiilor asumate, Administraţia Naţională a Penitenciarelor a elaborat şi dezvoltat un mecanism de monitorizare performant al garanţiilor, ce cuprinde două componente, unul în format scriptic şi unul electronic. Până la data prezentului proces, sistemul penitenciar nu a înregistrat încălcări ale garanţiilor emise, fiind un partener corect şi serios în furnizarea garanţiilor individuale, precum şi adaptarea acestora la nivelul indicatorilor înregistraţi la momentul formulării solicitării.

Apreciază că obligaţia instanţei de a motiva o hotărâre are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situaţiei de fapt expusă, în detaliu, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere la fiecare argument relevant. În cauză, motivarea instanţei nu corespunde acestor exigenţe legale deoarece nu examinează efectiv apărările şi susţinerile părţilor. Ambele instanţe s-au raportat la încheierea judecătorului de supraveghere nr. 64 din 15 aprilie 2021, rămasă definitivă, prin care s-a constatat faptul că unitatea penitenciară nu i-a asigurat apa caldă menajeră, iar în cameră era igrasie şi mucegai. Însă, situaţia reţinută a avut în vedere doar unitatea de deţinere.

3. În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiile care atrag răspunderea civilă delictuală, Administraţia Naţională a Penitenciarelor arată că şi-a îndeplinit obligaţiile legale, pe care le detaliază în cuprinsul cererii de recurs.

De altfel, nu poate fi de acord cu concluzia instanţei de apel în sensul că reclamantul a fost supus unui tratament degradant, aşa cum acesta rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pe care o citează.

În cauză, nu există nici faptă ilicită şi nici prejudiciu. Obligaţia de reparaţie ia naştere numai ca urmare a existenţei unui prejudiciu iar pentru acordarea daunelor morale este necesar ca petentul să aducă un minimum de argumente şi indicii din care să rezulte ce acţiuni ori inacţiuni ale penitenciarului i-au creat un prejudiciu. Or, reclamantul nu precizează în ce constă prejudiciul moral susţinut. Mai mult, acesta încearcă să inducă în eroare pentru a da impresia neimplicării penitenciarului în rezolvarea problemelor sale în timpul executării pedepsei privative de libertate, respectiv încearcă să-şi asigure un câştig printr-o îmbogăţire fără justă cauză.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se reţine că daunele materiale pot fi acordate doar în limita dovedirii lor, cuantificarea prejudiciului moral se stabileşte prin apreciere, ca urmare a aplicării, de către instanţa de judecată, a unor criterii referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării şi altele. De asemenea, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că statele contractante au obligaţia de a veghea ca oricărui deţinut să-i fie asigurate condiţii care să fie compatibile cu respectul demnităţii umane.

Referitor la existenţa unei fapte ilicite, recurenta arată că reclamantul nu a făcut vreo dovadă din care să rezulte că i s-ar fi încălcat vreun drept ca urmare a acţiunii sau inacţiunii Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, de natură să determine atragerea răspunderii civile delictuale a instituţiei.

Cu privire la existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, apreciază că nu există un asemenea raport, având în vedere că reclamantul nu a făcut în niciun fel dovada prejudiciului suferit, iar drepturile i-au fost asigurate în acord cu dispoziţiile legale în materie.

În concluzie, consideră că nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, având în vedere că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile acesteia, respectiv prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate şi vinovăţia instituţiei apelante. Daunele morale se stabilesc în raport cu consecinţele negative suferite şi intervin în funcţie de importanţa valorilor lezate, în măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecinţele vătămării, măsura în care au fost afectate valorile lezate.

În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiţii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale. Criteriul general evocat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului constă în aceea că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă reputaţiei, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora. În situaţia daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportată la elementele de fapt.

Având în vedere aspectele sus-menţionate, înscrisurile de la dosar, motivele menţionate în întâmpinările formulate la fond şi apel, recurenta solicită admiterea recursului şi desfiinţarea deciziei atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată faţă de aceasta.

Prin cererea de recurs, Penitenciarul Craiova Pelendava a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, apreciind că este incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

1. Prima critică priveşte respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi de Penitenciarul Craiova Pelendava. În acest sens, arată că instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că se impune antrenarea unei răspunderi comune, solidare, nediferenţiate în raport cu atribuţiile concrete ale instituţiilor din lanţul decizional, de coordonare sau de asigurare a finanţării unităţilor penitenciare.

Condiţiile de detenţie se impun a fi analizate pe terenul art. 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în Cauza pilot Rezmiveş şi alţii contra României reţinându-se că Statul Român este obligat să ia măsuri de ordin general pentru condiţiile materiale de detenţie din penitenciare. Atâta timp cât Curtea Europeană a constatat o imposibilitate obiectivă a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor de a se conforma standardului prevăzut în legislaţia europeană, preluat şi în legislaţia internă, prejudiciul suportat de reclamant atrage răspunderea obiectivă a statului.

Arată că, în acest sens este şi jurisprudenţa internă, indicând decizia nr. 460 din 19 februarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în care se reţine că supraaglomerarea sistemului penitenciar este cauzată de o problemă structurală şi sistemică.

Raportat la soluţia cuprinsă în sentinţa civilă nr. 1608 din 3 iulie 2020, Penitenciarul Craiova Pelendava a solicitat Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor transferul la o altă instituţie penitenciară, însă transferul nu a fost aprobat.

În consecinţă, doar Statului Român îi revine răspunderea pentru eventualul prejudiciu suferit ca urmare a supraaglomerării din penitenciare, acesta fiind răspunzător atât de politica penală cât şi de găsirea unor remedii de natură preventivă sau compensatorie pentru situaţiile în care o persoană se confruntă sau a fost expusă la suprapopularea în locurile în care a fost deţinută.

2. A doua critică de recurs se referă la faptul că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material care reglementează răspunderea delictuală pentru încălcarea condiţiilor minime de detenţie. În acest sens, arată că instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că reclamantul a fost supus unui tratament degradant, fiind îndeplinite cerinţele răspunderii civile delictuale.

Răspunderea civilă delictuală, pentru fapta proprie, este instituită prin dispoziţiile art. 1357 din C. civ. care prevede că cel cauzează un prejudiciu este obligat să-l repare. Presupusa faptă prejudiciabilă a penitenciarului s-a realizat în cadrul unor dispoziţii legale care au impus această conduită, respectiv încarcerarea reclamantului, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti. Acesta a fost obligat să-l încarcereze, indiferent de condiţiile de cazare existente.

Potrivit dispoziţiilor art. 1364 din C. civ., îndeplinirea unei activităţi impuse de lege, ori permise de lege sau ordinul superiorului, nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să-şi dea seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârşite în aceste împrejurări. Astfel, textul de lege înlătură răspunderea persoanei căreia nu i se poate reţine şi dovedi o culpă proprie.

Faptul că Ordinul 2772/2017 prevede anumite condiţii de cazare a persoanelor private de libertate, nu înseamnă automat că reclamantul poate pretinde instituţiei plata unor daune morale, întrucât condiţiile de detenţie sunt condiţionate de baza materială pe care o poate oferi acest penitenciar.

Apreciază că instanţa de apel trebuia să stabilească, mai întâi, dacă spaţiul vital acordat persoanei private de libertate se situează sub limita inferioară a ceea ce instanţa de contencios european a drepturilor omului apreciază ca fiind acceptabil, potrivit practicii dezvoltate în materie.

În opinia sa, reclamantului i-au fost asigurate condiţiile stabilite de lege pentru desfăşurarea traiului zilnic, însă ele trebuiau să fie analizate şi raportate, de instanţa de apel, la nivelul general de dezvoltare al societăţii şi la dotările de care dispun unităţile penitenciare din România. Prin încheierea nr. 117 din data de 12 august 2020, judecătorul de supraveghere a pedepsei privative de libertate a admis plângerea formulată de A. şi a obligat Penitenciarul Craiova Pelendava să asigure petentului un spaţiu mai mare de 4 mp. Deşi s-a constatat nerespectarea cerinţelor minime convenţionale în privinţa suprapopulării, reclamantul nu a făcut nicio dovadă a prejudiciului suferit şi nici a unei legături de cauzalitate între prejudiciul moral suferit şi starea de detenţie, în cauză nefiind administrate probe care să conducă la stabilirea prejudiciului creat şi, cu atât mai puţin, probe care să determine legătura de cauzalitate dintre măsurile luate de administraţia penitenciarului şi eventualele consecinţe ale acestor măsuri.

În ceea ce priveşte respectarea sentinţei penale nr. 1307 din 19 mai 2021, prin care s-a respins plângerea formulată de Penitenciarul Craiova Pelendava împotriva încheierii nr. 64 din 15 aprilie 2021- prin care s-a stabilit în sarcina administraţiei Penitenciarului Craiova Pelendava - obligaţia de a asigura un duş pentru maxim 10 persoane şi să amenajeze camera de detenţie în condiţii de ventilaţie şi de igienă, instituţia a efectuat următoarele diligenţe: a dispus mutarea reclamantului, începând cu data 2 iulie 2021, într-o altă cameră de deţinere (camera E 2.8) ţinând cont că, din cauze obiective (arhitectura locului de deţinere), era imposibilă efectuarea unor amenajări la camera de deţinere E 4.2.

În concluzie, în condiţiile în care instituţia s-a conformat celor două sentinţe penale (numitul A. fiind transferat într-o cameră unde i s-a putut asigura standardul minim de 4 mp/deţinut şi, ulterior, într-o camera unde i s-a putut asigura un duş pentru maxim 10 persoane, precum şi condiţiile de ventilaţie şi de igienă), se apreciază că instituţiei nu i se poate imputa vreo culpă în acest sens.

În ceea ce priveşte suma solicitată cu titlul de daune morale, se învederează că, referitor la existenţa prejudiciului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că daunele materiale cerute de reclamanţi pot fi acordate numai în măsura dovedirii lor, iar cuantificarea prejudiciului moral, nesupusă unor criterii legale de determinare, se stabileşte, prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanţa de judecată a unor criterii referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, etc.

Însă, tot din jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reiese şi faptul că principiul reparării prejudiciului împiedică acordarea unor sume mari, nejustificate în raport de întinderea prejudiciului real suferit, instituţia răspunderii civile delictuale neputându-se transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei.

Împrejurarea că reclamantul a executat o pedeapsă privativă de libertate, nesusţinută de dovezi din care să rezulte că i s-ar fi încălcat vreun drept ca urmare a acţiunii/inacţiunii penitenciarului, nu este de natură să atragă răspunderea acestuia.

În concluzie, pentru toate argumentele expuse, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată.

5. Apărări formulate în cauză

Administraţia Naţională a Penitenciarelor a depus întâmpinare la cererile de recurs formulate de Penitenciarul Craiova Pelendava şi Statul Român, în care arată că este de acord cu parte din susţineri şi că solicită respingerea primului motiv din cererea de recurs a Statului Român.

Penitenciarul Craiova Pelendava a formulat întâmpinare în care arată că se impune antrenarea răspunderii civile delictuale a Statului Român şi admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a celorlalţi pârâţi.

Administraţia Naţională a Penitenciarelor a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului declarat de Penitenciarul Pelendava.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

Prin rezoluţia din data de 15 ianuarie 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 27 februarie 2024.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Asupra recursului pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, în numele şi pentru Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, Înalta Curte constată următoarele:

Criticile formulate în recurs de această pârâtă, subsumate motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., vizează, pe de o parte, o motivare necorespunzătoare a hotărârii recurate şi, pe de altă parte, greşita aplicare a dispoziţiilor legale în temeiul cărora s-a constatat că justifică legitimare procesuală în raportul civil dedus judecăţii, precum şi calitatea procesuală pasivă de a răspunde pentru prejudiciul cauzat reclamantului pentru condiţiile grele de detenţie în care acesta a executat pedeapsa privativă de libertate în regimul penitenciar, dar şi interpretarea eronată a normelor în materia răspunderii civile delictuale, pe baza cărora s-a stabilit că se impune sancţionarea Statului Român pentru prejudiciul pretins în cauză.

În primul rând, se susţine incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta apreciind că motivarea hotărârii instanţei de apel este contradictorie în ceea ce priveşte culpa entităţilor antrenate în acest litigiu.

În acest sens, arată că, deşi din considerente a rezultat clar din culpa cui s-a creat prejudiciul, instanţa a obligat şi Statul Român la plata despăgubirilor, fără să identifice obligaţiile nerespectate de acesta.

Însă, această critică nu este fondată întrucât, la filele x din hotărârea recurată, instanţa de apel a expus considerentele pentru care, în aprecierea sa, toţi pârâţii sunt subiecţi pasivi ai raportului juridic dedus judecăţii şi au calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu. În esenţă, acestea au la bază ideea că deficienţele care au determinat prejudicierea reclamantului se datorează problemelor structurale, lipsei finanţării dar şi condiţiilor concrete de detenţie, aceste aspecte rezultând atât din legislaţia naţională cât şi din jurisprudenţa CEDO, raportată la circumstanţele cauzei.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurenta susţine că, deşi instanţa de apel reţine că obligaţia Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi a Penitenciarului Craiova Pelendava este una de rezultat, iar nu de diligenţă, în final apreciază că se impune şi antrenarea răspunderii Statului Român care doar asigură finanţarea lor.

Însă, nici aceste susţineri nu sunt fondate, recurenta prezentând considerentele deciziei recurate într-o manieră trunchiată. În realitate, instanţa de apel a constatat că răspunderea pârâţilor nu se exclude, ci este solidară. Reclamantul urmăreşte acoperirea unui prejudiciu unic, cauzat prin condiţii necorespunzătoare de detenţie, atât prin fapta statului care nu a asigurat finanţarea corespunzătoare a sistemului penitenciar cât şi prin fapta celor două instituţii ale statului, chemate în judecată, de a nu asigura condiţii corespunzătoare de detenţie, indiferent de faptul că cea de-a doua faptă este consecinţa directă a celei dintâi.

Prin urmare, raportându-se la chestiunile, de care se prevalează recurenta pentru a susţine motivarea necorepunzătoare, precum şi la aspectele care se regăsesc în considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reţine că, prin invocarea nemotivării corespunzătoare, practic, se contestă raţionamentul juridic al instanţei de apel.

Motivarea instanţei de apel răspunde exigenţelor legale, instanţa arătând considerentele care au condus la adoptarea soluţiei, astfel că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În al doilea rând, recurenta prezintă o serie de dispoziţii legale care, în opinia sa, dovedesc împrejurarea că doar Penitenciarul Craiova Pelendava şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor sunt titulari ai obligaţiei de a asigura persoanelor private de libertate condiţii corespunzătoare de detenţie. În acest sens, solicită a se constata că nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Aceste argumente nu pot fi încadrate în motivul de nelegalitate invocat de recurentă, respectiv cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.. Faţă de faptul că vizează una dintre condiţiile de exercitare a acţiunii civile, se pot subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi act normativ. Însă, ele sunt nefondate.

Înalta Curte constată că reclamantul a dedus judecăţii o acţiune civilă prin care a solicitat, pe temeiul răspunderii civile delictuale, obligarea pârâţilor Penitenciarul Craiova Pelendava, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei de 50.000 euro sau echivalentul în RON al acesteia, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de condiţiile de detenţie.

Prin apărările formulate, pârâţii au invocat, fiecare, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, susţinând că nu justifică legitimare procesuală în cauză, nefiind subiecte de drept ale raportului juridic, excepţiile fiind respinse prin sentinţa nr. 706 din 13 decembrie 2022 a Tribunalul Dolj, secţia I civilă, iar soluţia menţinută prin decizia recurată.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că, prin art. 551 din Legea nr. 169/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, s-a instituit măsura compensării deţinuţilor cazaţi în condiţii necorespunzătoare. Alin. 2 al 551 explicitează noţiunea "condiţii necorespunzătoare", care se referă la "cazarea unei persoane în oricare centru de detenţie din România care a avut lipsuri la condiţiile impuse de standardele europene."

Deşi prin actul normativ menţionat au fost reglementate condiţiile de detenţie şi drepturile persoanelor condamnate, acest act normativ nu cuprinde dispoziţii cu privire la entitatea ce poartă responsabilitatea cauzării unor suferinţe determinate de precaritatea condiţiilor din penitenciare.

Dimpotrivă, prin Legea nr. 254/2013, modificată şi completată prin Legea nr. 169/2017, au fost atribuite Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (instituţie publică, cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Justiţiei) doar sarcini cu privire la organizarea executării pedepselor privative de libertate, coordonarea şi controlul activităţii unităţilor care se organizează şi funcţionează în subordinea sa, organizarea, funcţionarea şi atribuţiile acestei entităţi fiind stabilite prin hotărâre a Guvernului, finanţarea fiindu-i asigurată de la bugetul de stat sau din resurse proprii.

Faţă de contextul arătat, în situaţia reclamantului, care s-a plâns de condiţiile precare de detenţie din penitenciarul în care a executat pedeapsa privativă de libertate, calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, se impune a fi examinată în raport de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, care, în hotărârea cvasi-pilot din 24 iulie 2012, pronunţată în Cauza Iacov Stanciu contra României, a stabilit, cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 3 din Convenţie, că, în ceea ce priveşte condiţiile materiale de detenţie şi tratarea necorespunzătoare a problemelor de sănătate, acestea sunt cauzate de nerespectarea, de către Statul Român, a obligaţiei prevăzute de art. 46 din Convenţie cu privire la forţa obligatorie şi executarea hotărârilor CEDO.

Curtea Europeană a statuat, în paragr. 199 al hotărârii, referitor la condiţiile de detenţie necorespunzătoare, că "acestea nu sunt în mod obligatoriu cauzate de probleme ale sistemului penitenciar ca atare, ci pot fi legate de probleme mai generale ale politicii în materie penală. De asemenea, chiar şi într-o situaţie în care aspecte distincte ale condiţiilor de detenţie sunt în conformitate cu reglementările interne, efectul cumulat al acestora poate fi de aşa natură încât să constituie un tratament inuman. Aşa cum a subliniat Curtea în mod repetat, Guvernului îi revine sarcina de a-şi organiza sistemul penitenciar de aşa natură încât să asigure respectarea demnităţii deţinuţilor."

În acelaşi sens, s-a pronunţat Curtea Europeană şi în hotărârea-pilot din 25 aprilie 2017 în Cauza Rezimveş şi alţii contra României, stabilind că situaţia reclamanţilor nu poate fi disociată de problema generală cauzată de o disfuncţionalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat şi poate afecta şi în viitor numeroase persoane (paragr. 110), statul fiind obligat să ia măsuri de ordin general, în baza art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Curtea a fost constantă în a aprecia că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice şi financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deţinuţilor respectul pentru demnitatea lor umană" (Cauzele Shishanov contra Republica Moldova, Păvălache contra României), prin art. 3 din Convenţie fiind instituită, în sarcina autorităţilor, obligaţia pozitivă de a se asigura că orice persoană privată de libertate execută pedeapsa în condiţii care nu o supun unei suferinţe sau încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei (Cauzele Kudla contra Poloniei şi Enăşoaie contra României).

În raport de aceste statuări, Înalta Curte constată că nu poate fi exclusă răspunderea statului pentru condiţiile necorespunzătoare de detenţie, având în vedere că acesta nu s-a conformat recomandărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului şi nu a respectat dispoziţiile art. 46 din Convenţie, deşi, ca parte contractantă era obligat să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii, pronunţate în cauzele în care este parte.

De altfel, dispoziţiile art. 221-224 din C. civ. reglementează răspunderea civilă a statului, fie în raporturile juridice în care este titular de drepturi şi obligaţii, fie în subsidiar, pentru obligaţiile autorităţilor publice.

Ca atare, în mod corect s-a reţinut în sarcina Statului Român o răspundere directă, pentru deficienţele sistemice de natură să afecteze demnitatea umană pentru condiţiile necorespunzătoare de detenţie, similare celor constatate de instanţa europeană.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că, în mod corect, pârâtului Statul Român i-a fost recunoscută calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii, faţă de natura faptei ilicite reţinute (condiţiile grele de detenţie care i-au afectat demnitatea umană), acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat de această faptă fiind în mod justificat dispusă şi în sarcina sa, pentru responsabilitatea pe care o are în stabilirea politicii penale.

În ceea ce priveşte răspunderea Statului Român, aceasta urmează a fi atrasă prin reprezentantul său, Ministerul Finanţelor, mandatul de reprezentare fiindu-i conferit prin dispoziţiile art. 223 alin. (1) din C. civ. potrivit cu care "În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens".

Reglementări similare se regăsesc şi în art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, prin care s-a stabilit că acesta "reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ", dreptul de reprezentare al Statului Român izvorând din lege, iar statul fiind chemat în judecată să răspundă pentru încălcarea dispoziţiilor art. 3 din Convenţie, pentru condiţiile necorespunzătoare de detenţie în care reclamantul a executat pedeapsa privativă de libertate.

Prin urmare, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova are calitate procesuală pasivă în cauză.

În al treilea rând, subsumat motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta susţine o încălcare dispoziţiilor din C. civ. ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

Examinând argumentele expuse, Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.

Instanţa reţine că, sub aspectul circumstanţelor factuale ale prezentului litigiu, curtea de apel a reţinut că reclamantul a fost încarcerat, din luna mai 2019, în cadrul Penitenciarului Craiova Pelendava, în baza deciziei ANP nr. 36174 din 2 mai 2019. Perioada pentru care se solicită despăgubiri este 23 decembrie 2019 - 27 decembrie 2019, 28 ianuarie 2020 şi 10 martie 2020 până la eliberare, perioadă în care acesta a fost cazat în camera E4.2.

În speţă, constatarea caracterului degradant al condiţiilor de detenţie din camera E4.2 a fost realizată în mod definitiv prin sentinţa penală nr. 1307 din 19 mai 2021 pronunţată de Judecătoria Craiova, în dosarul nr. x/2021, prin care s-a menţinut încheierea nr. 64 din 15 aprilie 2021 a judecătorului de supraveghere a pedepsei privative de libertate, astfel că fapta ilicită a pârâţilor reprezintă o premisă deja demonstrată.

Perioada de timp pentru care i se cuvin despăgubiri reclamantului a fost stabilită de tribunal la intervalul 10 martie 2020 - 27 iulie 2020 şi nu a fost contestată de părţi, pe calea apelului. Pentru perioada anterioară, în care a stat în detenţie în condiţii necorespunzătoare, reclamantul a beneficiat de reducerea executării pedepsei cu 54 de zile, cu titlu de măsură compensatorie, conform dispoziţiilor art. 551 din Legea nr. 254/2013, ceea ce reprezintă, de altfel, o recunoaştere a încălcării dispoziţiilor art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene (Cauza Iacov Stanciu contra Romîniei, paragraf. 199), dreptul de a nu fi supus la tratamente inumane sau degradante este atât de important şi central în sistemul apărării drepturilor omului încât încălcarea sa impune o despăgubire echitabilă.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în mod corect, s-a reţinut existenţa faptei ilicite reprezentate de neasigurarea condiţiilor corespunzătoare de detenţie, respectiv a prejudiciului moral corelativ, constând în atingerea adusă integrităţii fizice şi psihice a reclamantului ca urmare a încarcerării sale cu nerespectarea standardelor internaţionale stabilite pe cale jurisprudenţială de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În sensul menţionat, instanţa de contencios european a reţinut că, în ceea ce priveşte persoanele private de libertate, condiţiile de detenţie se impun a fi analizate din perspectiva art. 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care impun autorităţilor obligaţia de a se asigura că acestea sunt deţinute în condiţii compatibile cu respectarea demnităţii umane şi că modalităţile de executare a pedepsei privative de libertate nu cauzează persoanei afectate de această măsură o suferinţă de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil detenţiei [Cauzele Kudla împotriva Poloniei, parag. 94, şi Enăşoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014, par. 46].

În Cauza Rezmiveş şi alţii contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai reţinut că "un spaţiu personal mai mic de 3 m2 într-o cameră comună generează o solidă dar nu incontestabilă prezumţie de încălcare a acestei dispoziţii. Prezumţia în cauză poate fi infirmată prin efectele cumulate ale altor aspecte legate de condiţiile de detenţie, de natură să compenseze în mod corespunzător lipsa de spaţiu personal; în această privinţă, Curtea ia în considerare factori precum durata şi amploarea restricţiei, gradul de libertate de circulaţie şi activităţile în afara camerei, precum şi caracterul în general decent sau nu al condiţiilor de detenţie în locul respectiv" (par. 77). Chiar şi "în cauzele în care supraaglomerarea nu era atât de mare încât să constituie de una singură o problemă din perspectiva art. 3, a reţinut că alte aspecte ale condiţiilor de detenţie trebuiau luate în considerare la examinarea respectării acestei dispoziţii. Aceste aspecte includ posibilitatea de a folosi toaletele în intimitate, aerisirea disponibilă, accesul la lumină naturală şi aer natural, calitatea încălzirii şi respectarea cerinţelor sanitare de bază" (par. 78). Curtea a mai reţinut că, "atunci când un deţinut dispune în camera sa de un spaţiu personal cuprins între 3 şi 4 m2, factorul spaţiu rămâne un element important în aprecierea caracterului adecvat sau inadecvat al condiţiilor de detenţie. Prin urmare, în astfel de cauze, CEDO a constatat încălcarea art. 3 în cazul în care lipsa spaţiului era însoţită de alte condiţii materiale de detenţie necorespunzătoare, precum lipsa de aerisire şi de lumină [...], acces limitat la plimbare în aer liber [...] sau o lipsă totală de intimitate în camere" (idem, par. 78). "Un alt aspect criticat de [CEDO] în hotărârile sale în materie de igienă este prezenţa gândacilor, şobolanilor, păduchilor, ploşniţelor sau a altor paraziţi. Aceasta a amintit că administraţia locurilor de deţinere trebuie sa combată acest tip de infestare prin metode eficiente de dezinsecţie, produse de întreţinere, fumigaţii şi controale periodice în camere, în special controlarea stării lenjeriilor de pat şi locurilor pentru depozitarea alimentelor" (idem, par. 79).

Raportând aceste statuări jurisprudenţiale la circumstanţele particulare ale cauzei, Înalta Curte constată că, în mod corect, a statuat instanţa de apel că acestea au conturat, în cauza pendinte, existenţa faptei ilicite, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate între aceste elemente ale răspunderii civile delictuale, răspundere reţinută în sarcina recurentei.

În ceea ce priveşte critica referitoare la obligarea sa, de către instanţa de fond, la plata cheltuielilor de judecată, nici aceasta nu poate fi primită. Prin sentinţa civilă nr. 706 din 13 decembrie 2022, Tribunalul Dolj a obligat pârâţii la plata sumei de 1000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către reclamant. Acest aspect a fost criticat, pe calea apelului, de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, însă Curtea de Apel Craiova a respins motivul de apel, ca fiind nefondat.

Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel, sub acest aspect, este în concordanţă cu prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., care instituie regula potrivit căreia:

"Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

Fundamentul obligării pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa lor procesuală, conduita acestora determinând reclamantul să iniţieze procesul în cauză. Din considerentele expuse în decizia recurată rezultă că instanţa de apel a analizat, în concret, culpa procesuală, atât în funcţie de rezultatul final al stadiului procesual, cât şi de conduita manifestă a părţilor, premergător şi în cursul judecăţii.

Înalta Curte reţine că nemulţumirile recurentei în legătură cu cuantumul sumei acordate cu titlu de cheltuieli de judecată, cu privire la care susţine că trebuia redusă, constituie critici care au în vedere temeinicia şi reaprecierea probelor administrate, aspecte care nu mai pot fi cenzurate în calea de atac a recursului.

În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 181/05.03.2020, statuând că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat în raport cu prevederile art. 451 alin. (2), asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din acelaşi cod.

Stabilirea în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaţilor, cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, nici această critică nu poate fi primită.

Pentru aceste considerente, recursul pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, în numele şi pentru Statul Român va fi respins.

Asupra recursului pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Înalta Curte constată următoarele:

Criticile formulate în recurs de această pârâtă, subsumate motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., vizează, motivarea necorespunzătoare, sumară şi contradictorie, a hotărârii recurate, greşita aplicare a dispoziţiilor legale în temeiul cărora s-a constatat că justifică legitimare procesuală în raportul civil dedus judecăţii, precum şi calitatea procesuală pasivă de a răspunde pentru prejudiciul cauzat reclamantului pentru condiţiile grele de detenţie în care acesta a executat pedeapsa privativă de libertate în regimul penitenciar, dar şi interpretarea eronată a normelor în materia răspunderii civile delictuale, pe baza cărora s-a stabilit că se impune sancţionarea acestei pârâte pentru fapta ilicită şi prejudiciul reclamant în cauză.

În primul rând, se susţine incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta apreciind că motivarea hotărârii instanţei de apel este sumară, întrucât nu atinge toate apărările formulate, dar şi contradictorie.

Înalta Curte observă că, potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Motivul de casare invocat de recurentă nu are în vedere situaţii concrete, argumentele sale fiind generice, în sensul că hotărârea nu răspunde tuturor aspectelor susţinute de pârâtă, şi că are considerente contradictorii, validând eronat soluţia greşită a instanţei de fond.

Însă, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a stabilit că, deşi prin art. 6 paragr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului s-a impus instanţelor naţionale să îşi motiveze hotărârile, această obligaţie nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate, în mod real, chestiunile supuse judecăţii. Astfel, obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti presupune o expunere a argumentelor care, prin conţinutul lor, sunt de natură să influenţeze soluţia.

Raportat la incidenţa acestui caz de casare, din examinarea deciziei Curţii de Apel Craiova nu se poate reţine că lipsesc motivele de fapt şi de drept, că nu sunt analizate dispoziţiile legale incidente. Instanţa de apel a explicat, detaliat, raţionamentul pentru care apelul pârâţilor nu poate fi primit, argumentele fiind clare, necontradictorii.

Prin urmare, nu se poate susţine că instanţa nu a respectat exigenţele de motivare impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanţei de apel, sub aspectul soluţiei, nu echivalează cu o nemotivare şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., critica întemeiată pe aceste dispoziţii legale urmând a fi respinsă, ca nefondată.

În al doilea rând, recurenta pune în discuţie legalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel din perspectiva calităţii sale procesuale pasive, analizând limitele învestirii primei instanţe, raportul juridic dedus judecăţii şi atribuţiile sale ca instituţie publică aflată în subordinea Ministerului Justiţiei. Aceste critici, subsumate motivului de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu sunt fondate.

Prin hotărârea primei instanţe a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei-pârâte, reţinându-se că, potrivit dispoziţiilor H.G. nr. 756/2016, a Normelor de aplicare a Ordinului nr. 433C/2010 şi ale Regulamentului de organizare şi funcţionare a unităţilor penitenciare aprobat prin O.M.J. nr. 2724/2018, aceasta răspunde, din punct de vedere delictual, pentru fapta ilicită imputată.

Soluţia instanţei de fond a fost validată de curtea de apel prin decizia pronunţată, obiect al recursului pendinte, reţinându-se că pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor are în subordine şi coordonează activitatea penitenciarelor, fiind titulara unor obligaţii distincte faţă de cele care le incumbă acestora, putând fi subiect pasiv în raportul juridic litigios de faţă.

În soluţionarea criticii referitoare la legitimitatea procesuală pasivă a recurentei, Înalta Curte urmează a se raporta la dispoziţiile H.G. nr. 756/2016, prin care s-a stabilit, în atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, aplicarea strategiei Guvernului României în ceea ce priveşte executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate pronunţate de instanţele judecătoreşti.

Astfel, prin art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 756/2016 s-a prevăzut că Administraţia Naţională a Penitenciarelor organizează, coordonează, evaluează, controlează şi îndrumă activităţile referitoare la modul de executare a pedepselor şi a măsurilor privative de libertate în unităţile din subordinea sa, pronunţate de instanţele judecătoreşti, în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Potrivit aceluiaşi act normativ, Administraţia Naţională a Penitenciarelor elaborează strategia de aplicare a regimului de executare a pedepselor şi a măsurilor privative de libertate, urmăreşte transpunerea ei în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnităţii umane, exercitarea drepturilor de către deţinuţi, persoane internate şi arestate preventiv din unităţile din subordinea sa, interzicerea supunerii la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente, precum şi interzicerea discriminării.

Or, despăgubirile solicitate de reclamant prin acţiunea dedusă judecăţii au fost formulate în contextul imposibilităţii Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor de a se conforma standardului prevăzut în legislaţia internă, ce reglementează modalitatea de organizare a condiţiilor de detenţie, prejudiciul reclamat fiind o consecinţă a condiţiilor inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate, derivate din posibilitatea recurentei de decizie şi control asupra acestora.

În acest context, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 756/2016 pentru organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, activitatea acesteia se desfăşoară în conformitate cu prevederile Constituţiei României, republicate, a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, a Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a protocoalelor adiţionale, precum şi cu recomandările Consiliului Europei cu privire la tratamentul deţinuţilor.

Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că "Administraţia Naţională a Penitenciarelor aplică strategia Guvernului României în ceea ce priveşte executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate pronunţate de instanţele judecătoreşti".

Astfel, Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor îi revine obligaţia de a implementa dispoziţiile cu caracter normativ şi de a gestiona resursele financiare care îi sunt puse la dispoziţie în cadrul politicii fiscale a Statului Român, respectiv de a aplica măsurile corespunzătoare în vederea garantării drepturilor persoanelor aflate în detenţie.

Conform art. 6 alin. (1) din H.G. nr. 756/2016, "În realizarea obiectivelor din domeniul său de activitate, Administraţia Naţională a Penitenciarelor exercită următoarele atribuţii", (lit. a) "organizează, coordonează, evaluează, controlează şi îndrumă activităţile referitoare la modul de executare a pedepselor şi măsurilor privative de libertate în unităţile din subordinea sa, pronunţate de instanţele judecătoreşti, în conformitate cu legislaţia în vigoare; (lit. c) elaborează strategia de aplicare a regimului de executare a pedepselor şi măsurilor privative de libertate, urmăreşte transpunerea ei în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnităţii umane, exercitarea drepturilor de către deţinuţi, persoane internate şi arestate preventiv din unităţile din subordinea sa, interzicerea supunerii la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente, precum şi interzicerea discriminării; (lit. m) elaborează programe anuale şi de perspectivă pentru investiţii şi reparaţii capitale pentru sistemul administraţiei penitenciare, inclusiv pentru locuinţele de serviciu şi intervenţie."

De vreme ce obligaţia de organizare, coordonare şi control a modului de executare a pedepselor şi a măsurilor privative de libertate în acord cu principiile privind respectarea demnităţii umane, prin interzicerea supunerii la tratamente inumane sau degradante este atribuită de legiuitor în sarcina recurentei, reiese că este nefondată susţinerea acesteia referitoare la faptul că nu i se poate imputa tocmai modul de coordonare şi de control a activităţilor desfăşurate în penitenciare, în vederea asigurării unor condiţii de detenţie adecvate reclamantului.

Pentru identitate de raţiune, este nefondată şi critica formulată în sensul că Statului Român îi revine, exclusiv, responsabilitatea asigurării condiţiilor de detenţie, pe motiv că acesta stabileşte politica penală şi financiară, întrucât recurenta are obligaţia de a asigura elaborarea şi transpunerea în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnităţii umane, a drepturilor deţinuţilor din unităţile aflate subordinea sa, în limita fondurilor bugetare alocate de Guvern, ca organ executiv al Statului Român.

Totodată, nu se poate reţine o încălcare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 222 din C. civ., respectiv a celor ale H.G. nr. 756/2016 şi ale Regulamentului de organizare şi funcţionare a unităţilor penitenciare aprobat prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2724/2018, întrucât recurenta răspunde pentru fapta proprie, constând în neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor legale reglementate de normele anterior enunţate, revenindu-i sarcina de a remedia deficienţele din sistemul penitenciar privind condiţiile de detenţie, conform art. 2 din Normele minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate la Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 2772/2018 ("Administraţia Naţională a Penitenciarelor ia toate măsurile necesare pentru creşterea progresivă a numărului spaţiilor de cazare individuală, precum şi pentru reamenajarea spaţiilor existente").

În raport de considerente anterior expuse, precum şi de normele legale evocate, îi revine recurentei o răspundere pentru condiţiile de detenţie oferite de sistemul penitenciar din România, pentru imposibilitatea de a se conforma standardului ce reglementează modalitatea de efectuare a stării de detenţie, aceasta justificând legitimare procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecăţii.

Cât priveşte practica judiciară invocată de către recurentă în fundamentarea susţinerilor privind lipsa calităţii procesuale pasive, Înalta Curte constată lipsa de elocvenţă a acesteia asupra chestiunii deduse judecăţii, de vreme ce aspectele dezlegate nu au aptitudinea de a conduce la constatarea nelegalităţii hotărârii recurate, obligaţia recurentei, de a asigura condiţii de detenţie care să respecte demnitatea umană, rezultând din lege, iar jurisprudenţa nefiind, potrivit art. 1 din C. civ., izvor de drept.

Chiar dacă în Cauza Rezimveş şi alţii contra României (invocată de pârâtă în susţinerea criticii analizate), Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în sensul că problema supraaglomerării din penitenciare are caracter sistemic şi structural, Statul Român fiind nu numai responsabil pentru această situaţie, dar având şi obligaţia de a lua măsuri adecvate, într-un termen rezonabil, pentru remedierea acesteia, prin normele dreptului intern s-a stabilit, astfel cum s-a evidenţiat în cele ce preced, că entitatea care are atribuţii în implementarea lor, utilizând de resursele financiare ale statului, este tocmai recurenta.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în mod judicios, curtea de apel i-a recunoscut recurentei calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii, ca parte responsabilă de omisiunea de a acţiona în scopul eliminării condiţiilor precare de detenţie din penitenciarele din România.

În ceea ce priveşte critica de recurs prin care recurenta a invocat greşita aplicare de către curtea de apel a dispoziţiilor legale în materia răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că nu este fondată, urmând a fi respinsă ca atare, pentru considerentele expuse anterior, cu prilejul examinării aceleiaşi critici formulate de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, în numele şi pentru Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, care, având în vedere că vizează susţineri similare, nu impune reiterarea raţionamentului care a creionat concluzia instanţei cu privire la îndeplinirea în cauză a condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor.

Suplimentar, faţă de criticile referitoare la lipsa culpei şi demersurile efectuate pentru respectarea obligaţiilor ferme, prin elaborarea şi dezvoltarea unui mecanism de monitorizare permanentă, Înalta Curte reţine că atâta timp cât, printr-o hotărâre penală definitivă, s-a constatat că reclamantul a fost cazat într-un spaţiu necorespunzător şi a fost supus unui tratament degradant, acestea sunt nerelevante. Fapta ilicită a fost determinată anterior, în cadrul altui demers judiciar, iar acţiunile ulterioare ale recurentei nu înlătură obligaţia sa de a răspunde pentru prejudiciul pretins de reclamant.

Pentru aceste considerente, recursul pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor va fi respins.

Asupra recursului pârâtului Penitenciarul Craiova Pelendava, Înalta Curte constată următoarele:

Criticile formulate în recurs de acest pârât, vizează, de asemenea, greşita aplicare a dispoziţiilor legale în temeiul cărora s-a constatat că justifică legitimare procesuală în raportul civil dedus judecăţii, precum şi calitatea procesuală pasivă şi interpretarea eronată a normelor în materia răspunderii civile delictuale, pe baza cărora s-a stabilit că se impune sancţionarea sa pentru fapta ilicită şi prejudiciul pretins în cauză.

Examinând susţinerile prin care recurentul a reclamat greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, subsumate motivului de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat.

Potrivit art. 36 din C. proc. civ.: "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii"

Acţiunea iniţiată de reclamantul A. are ca obiect obligarea pârâţilor Penitenciarul Craiova Pelendava, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata de despăgubiri (daune morale) ca urmare a atragerii răspunderii civile delictuale a acestora pentru condiţiile inumane şi degradante pe care reclamantul a fost obligat să le suporte în Penitenciarul Craiova, prin detenţia din perioada 10 martie 2020 - 27 iulie 2020.

Demersul judiciar iniţiat de reclamant, în contradictoriu cu aceşti pârâţi, este fundamentat pe o răspundere civilă delictuală ca răspundere de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 din C. civ.

Pe de altă parte, faptele au fost reclamate ca reprezentând delicte civile nu numai prin prisma acestor dispoziţii interne, ci şi prin raportare la art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la jurisprudenţa Curţii Europene adoptată în această materie.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, penitenciarele sunt locuri anume destinate unde se execută pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi a închisorii, acestea se înfiinţează prin hotărâre a Guvernului, au personalitate juridică şi sunt în subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2772/17.10.2017, în vigoare la data sesizării instanţei, au fost aprobate Normele minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, prin care s-au stabilit condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească spaţiile destinate cazării persoanelor private de libertate.

Prin art. 1 alin. (1) din norme s-a prevăzut, ca regulă generală, că aceste spaţii trebuie să respecte demnitatea umană şi să întrunească standardele minime sanitare şi de igienă, ţinându-se cont de suprafaţa de locuit, volumul de aer, iluminare, sursele de încălzire şi ventilaţie, prin raportare la condiţiile climatice, în continuare fiind reglementate cerinţe referitoare la spaţiul minim pentru fiecare deţinut, instalaţii de iluminat şi încălzire, dotarea şi echiparea camerelor, amenajarea grupului sanitar, etc. Iar prin art. 4, s-a stabilit că Direcţiile de specialitate din Ministerul Justiţiei şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, precum şi directorii locurilor de deţinere din subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor duc la îndeplinire dispoziţiile prezentului ordin.

Prin urmare, şi unitatea penitenciară are ca obligaţie asigurarea condiţiilor minime de executare a pedepselor privative de libertate, conforme standardelor prevăzute prin normele naţionale şi internaţionale, de natură a asigura celor încarceraţi respectarea garanţiilor art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin raportare la Cauza Iacov Stanciu împotriva României, în acord cu instanţa de apel, Înalta Curte constată că identificarea problemei sistemice în raporturile dintre particular şi statul român în faţa instanţei de contencios a drepturilor omului nu exclude în baza dispoziţiilor din dreptul intern, o răspundere comună, nediferenţiată în raport cu atribuţiile concrete ale instituţiilor din lanţul decizional, stabilite în dreptul naţional faţă de fapta cauzatoare de prejudicii, în forma descrisă de reclamant.

În această privinţă trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, care reglementează atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, privită ca instituţie publică cu personalitate juridică, în sensul coordonării şi controlului activităţii unităţilor care se organizează şi funcţionează în subordinea sa, precum şi cele ale art. 11 alin. (2) şi (3) din acelaşi act normativ, potrivit cărora penitenciarele sunt instituţii cu personalitate juridice, aflate în subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, care sunt organizate şi funcţionează potrivit unui regulament aprobat de Ministerul Justiţiei.

Mergând pe acelaşi raţionament, trebuie evidenţiat şi principiul consacrat de prevederile art. 222 din C. civ., potrivit căruia persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmă şi nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică faţă de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel, concluzionând că şi penitenciarul chemat în judecată este responsabil de producerea prejudiciului moral reclamantului.

Fiecare dintre cei trei pârâţi are atribuţii în ceea ce priveşte asigurarea condiţiilor minime de executare a pedepselor privative de libertate, conforme standardelor prevăzute prin normele naţionale şi internaţionale, prin urmare prejudiciul suferit de reclamant ca urmare a condiţiilor inumane de detenţie trebuie suportat, în solidar, de aceştia.

Deşi recurentul susţine că nu poate fi atras în proces, întrucât problema supraaglomerării este o problemă de sistem, Înalta Curte reţine că o astfel de alegaţie nu este relevantă întrucât reclamantul reclamă tratamente inumane şi degradante, respectiv lipsa duşurilor şi a apei menajere, lipsa ventilaţiei, existenţa mucegaiului şi a igrasiei. Or, acestea ţin nu doar de lipsa spaţiului şi a fondurilor băneşti, ci şi de igienizare, curăţenie, ceea ce se asigură de către unitatea penitenciară.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în mod judicios, curtea de apel i-a recunoscut recurentului calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii, ca parte responsabilă de omisiunea de a acţiona în scopul eliminării condiţiilor precare de detenţie din unitatea respectivă.

Referitor la critica prin care recurentul invocă greşita aplicare de către curtea de apel a dispoziţiilor legale în materia răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că nu este fondată. Şi aceasta urmează a fi respinsă pentru considerentele expuse anterior, cu prilejul examinării aceleiaşi critici formulate de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, în numele şi pentru Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, care, având în vedere că vizează susţineri similare, nu impune reiterarea raţionamentului care a creionat concluzia instanţei cu privire la îndeplinirea în cauză a condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor.

Însă, suplimentar, faţă de criticile referitoare la lipsa culpei şi demersurile efectuate pentru asigurarea unor condiţii de detenţie mai bune, Înalta Curte reţine că acestea vizează conduita recurentului ulterioară perioadei pentru care se pretind despăgubiri. Astfel, reclamantul invocă existenţa condiţiilor precare de detenţie şi solicită repararea prejudiciului suferit ca urmare a cazării sale într-un spaţiu impropriu în perioada mai - iulie 2020. Demersurile şi măsurile luate de recurent, detaliate în cererea de recurs, sunt consecinţa punerii în executare a sentinţei penale nr. 1307 din 19 mai 2021 a Judecătoriei Craiova.

Prin urmare, nici aceste critici nu sunt fondate.

Pentru considerentele expuse anterior, şi recursul pârâtului Penitenciarul Craiova Pelendava va fi respins.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Pelendava Craiova şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, împotriva deciziei nr. 188 din 17 mai 2023 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Pelendava Craiova şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, împotriva deciziei nr. 188 din 17 mai 2023 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2024.