Defendant's appeal rejected; tort liability affirmed for unlawful occupation, €80,138.73 awarded for loss of use.

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în data de 28 ianuarie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta Administraţia Fondului Imobiliar a chemat în judecată pârâta A. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei totale de 706.955,81 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă în cuantum de 423.355,29 euro pentru perioada 06.01.2016 -20.08.2017, TVA în cuantum de 83.009,88 euro pentru perioada 06.01.2016 -20.08.2017, majorări contravaloare lipsă folosinţă în cuantum de 167.624,86 euro pentru perioada 06.01.2016-15.01.2020, majorări TVA în cuantum de 32.965,78 euro pentru perioada 06.01.2016 - 15.01.2020.

În subsidiar, în situaţia în care se va considera că cererea de acordare a majorărilor este neîntemeiată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1357 alin. (1), art. 1535 alin. (1) şi art. 1516 C. civ.

Prin încheierea din 27 octombrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea acesteia conducerii tribunalului în vederea repartizării aleatorii la una dintre secţiile a III-a, a IV-a sau a V-a civile a Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în data de 06 ianuarie 2021, sub nr. x/2020.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1787 din 22 noiembrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea privind pretenţiile solicitate pentru perioada 6.01.2016-27.01.2017, ca fiind prescrise, a respins cererea, în rest, ca nefondată şi a luat act că pârâta solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1672A din 16 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă Administraţia Fondului Imobiliar, împotriva sentinţei civile nr. 1787/22.11.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.R.L., a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis în parte cererea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 80.138,73 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă aferente perioadei 27.01.2017-20.08.2017, precum şi la plata dobânzii legale aferente până la data plăţii, respectiv a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A. S.R.L., cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel în vederea reanalizării condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Printr-o primă critică, circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 9, art. 14, art. 397 coroborat cu art. 482 şi art. 478 C. proc. civ. referitoare la dreptul de dispoziţie al părţilor, la principiul contradictorialităţii şi la limitele efectului devolutiv în apel.

Instanţa de apel s-a pronunţat plus petita în ceea ce priveşte obligarea recurentei la plata dobânzii penalizatoare reglementate de O.G. nr. 13/2011, în condiţiile în care nu a fost sesizată cu un astfel de capăt de cerere. Prin cererea de chemare în judecată au fost solicitate "majorări" calculate în conformitate cu modelele de contract regăsite în anexele HCGMB nr. 32/20.02.2007, iar în niciun moment în cursul procesului, în primă instanţă sau apel, nu a fost solicitată sau pusă în discuţie aplicarea O.G. nr. 13/2011 sau a unor alte forme de daune moratorii.

Dacă obiectul pretenţiilor reclamantei ar fi cuprins şi dobânda penalizatoare, recurenta susţine că s-ar fi apărat în ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor O.G. nr. 13/2011.

În consecinţă, recurenta a opinat că nerespectarea dispoziţiilor procedurale menţionate atrage nulitatea hotărârii în ceea ce priveşte obligarea sa la plata dobânzii penalizatoare reglementate de O.G. nr. 13/2011, vătămarea sa fiind evidentă şi reprezentată de obligarea sa la plata unor sume în plus, care nu au făcut obiectul pretenţiilor reclamantei.

În susţinerea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează instituţia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, precum şi nemotivarea modalităţii de calcul al prejudiciului.

Despăgubirea pentru lipsa contravalorii de folosinţă presupune analiza îndeplinirii condiţiilor atragerii răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, astfel cum acestea sunt reglementare de art. 1.357 şi urm. C. civ., or, prin hotărârea recurată, instanţa de apel a procedat la reanalizarea condiţiilor atragerii răspunderii civile delictuale cu încălcarea şi aplicarea greşită a acestor dispoziţii legale.

În ceea ce priveşte fapta ilicită de ocupare a imobilului în perioada 27.01.2017-20.08.2017, instanţa de apel a reţinut că, potrivit considerentelor hotărârii primei instanţe, pârâta ar fi ocupat imobilul în perioada respectivă.

Prin hotărârea primei instanţe s-a reţinut că pârâta nu a dovedit că în perioada 27.01.2017-20.08.2017 nu ar fi ocupat imobilul, însă nu s-a reţinut faptul că reclamanta, în sarcina căreia era dovedirea existenţei faptei ilicite, ar fi dovedit că pârâta a ocupat imobilul în respectiva perioadă.

Cu excepţia controlului realizat de Poliţia Locală la data de 04.05.2016 (deci anterior perioadei de referinţă 27.01.2017-20.08.2017), prin care s-a reţinut ocuparea suprafaţei de cca. 100 mp situată la parter, folosită ca depozit carte şi a suprafeţei de cca. 60 mp pregătită a fi folosită ca birou, reclamanta nu a dovedit în niciun alt fel faptul că pârâta ar fi utilizat sau ocupat imobilul.

Aşadar, instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 C. civ. care impun existenţa unei fapte ilicite dovedite pentru a putea fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

În realitate, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, pretenţiile reclamantei vizează fapte ale locatarului B. şi răspunderea contractuală şi delictuală a acestuia, care a încheiat acte juridice cu privire la un drept de folosinţă pe care nu îl mai deţinea.

În ceea ce priveşte condiţia vinovăţiei, instanţa de apel a reţinut în mod greşit culpa pârâtei, fiind astfel aplicate greşit dispoziţiile art. 1352 şi art. 1358 C. civ.

În baza efectelor hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2015 privind litigiul dintre reclamanta AFI şi B., instanţa de apel a reţinut că reclamanta a transmis pârâtei un drept de folosinţă ineficace şi că pârâta ar fi ocupat în mod nelegal imobilul, însă vinovăţia pârâtei trebuie apreciată prin raportare la momentul săvârşirii faptelor şi la percepţia subiectivă de la acel moment, în conformitate cu dispoziţiile art. 1358 C. civ.

Or, în perioada 27.01.2017-20.08.2017 nu exista nicio hotărâre judecătorească definitivă sau o înscriere în cartea funciară a imobilului care să contrazică garanţiile oferite de asociatul B..

Prin hotărârea recurată, s-a reţinut că exonerarea de răspundere în cazul faptei victimei sau a terţului, prevăzută de art. 1352 C. civ., nu este aplicabilă în prezentul litigiu, dat fiind că pârâta ar fi putut verifica, cu "diligente minime", existenţa dreptului de folosinţă al B., fără a descrie concret ce s-ar putea înţelege prin "diligente minime", fără a se raporta la prevederi legale şi a explica motivele pentru care demersurile de care se prevalează pârâta (garanţiile oferite de B. prin Acordul de asociere, relaţiile obţinute de la AFI imediat după încheierea Acordului de asociere referitoare la lipsa datoriilor B., lipsa unei hotărâri judecătoreşti definitive referitoare la dreptul de folosinţă, precum şi lipsa oricăror înscrieri în cartea funciară a imobilului) nu reprezintă diligenţe suficiente.

Contrar celor reţinute prin hotărârea recurată, în cauza de faţă sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 1352 C. civ. referitoare la fapta victimei (AFI) şi a terţului (B.), în condiţiile în care reclamanta nu a solicitat niciodată pârâtei evacuarea din imobil, iar B. a garantat în permanenţă valabilitatea titlului de folosinţă.

În continuare, recurenta a arătat că sentinţa civilă nr. 784/09.03.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă în anul 2019 prin respingerea apelului, cuprinde aspecte relevante care se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, hotărârea fiind depusă în primă instanţe, dar nu a fost luată în considerare de către instanţa de apel. Prin această hotărâre s-a reţinut legalitatea denunţării unilaterale a contractului de locaţiune prin care B. a dobândit dreptul de folosinţă asupra imobilului, însă a fost respins capătul de cerere privind obligarea societăţii care a utilizat imobilul (în perioada anterioară încheierii Acordului de asociere) la plata contravalorii lipsei de folosinţă.

Recurenta a opinat că este vorba despre o gravă neglijenţă şi o culpă proprie a intimatei, care a omis să aducă la cunoştinţă recurentei-pârâte faptul că B. nu mai deţinea un drept legal de folosinţă asupra spaţiului.

În acest sens, demersul reclamantei de a solicita despăgubiri de la pârâtă pentru lipsa de folosinţă este vădit abuziv, vinovăţia acesteia din urmă nu a fost dovedită, instanţa de apel aplicând în mod greşit prevederile C. civ. referitoare la această condiţie de atragere a răspunderii civile delictuale.

Referitor la legătura de cauzalitate şi la prejudiciu, recurenta a precizat că nu a fost dovedit de către reclamantă, iar modalitatea de calcul propusă de aceasta şi avută în vedere de instanţa de apel este nelegală.

Instanţa de apel a reţinut, cu aplicarea greşită a art. 1385 C. civ., că prejudiciul este cert, dat fiind amplasamentul imobilului, precum şi utilizarea comercială a acestuia în trecut.

În ceea ce priveşte calculul realizat de către instanţa de apel, fără existenţa unei expertize tehnice în acest sens, recurenta a susţinut că este nelegal, pentru că instanţa de apel s-a raportat greşit la Anexa nr. 4 a HCGMB nr. 268/2010 prin care a fost modificată în parte HCGMB nr. 32/2007, în condiţiile în care aceasta din urmă prevede, la art. 9, maniera în care sunt aplicabile tarifele menţionate în Anexa nr. 3 şi în Anexa nr. 4.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel nu a motivat decizia de a calcula prejudiciul prin raportare la contracte de colaborare/asociere încheiate cu Primăria (conform art. 4 din HCGMB, pentru care sunt aplicabile valorile din Anexa nr. 4), iar nu prin raportare la Contracte de închiriere încheiate cu persoane fizice sau juridice (conform art. 2 din HCGMB, pentru care sunt aplicabile valorile mult mai mici din Anexa nr. 3).

Reclamanta nu a dovedit în niciun mod prejudiciul invocat şi nici că exploatarea imobilului s-ar fi realizat în maniera prevăzută la art. 4 din HCGMB nr. 32/2007, motiv pentru care soluţia instanţei de apel este nelegală şi nemotivată.

Instanţa de apel s-a raportat la suprafeţe care nu sunt cuprinse în Acordul de asociere (1009 mp teren şi 774,25 mp construcţie) şi a aplicat terenului tariful prevăzut de Anexa nr. 4 pentru construcţie şi viceversa, fără a se raporta la suprafeţele menţionate în procesul-verbal de inspecţie nr. x/04.05.2016 şi în adresa nr. x/23.05.2016 care erau utilizate la data de 04.05.2016, respectiv suprafaţa de cca. 100 mp situată la parter folosită ca depozit carte şi suprafaţa de cca. 60 mp.

A mai susţinut recurenta că instanţa de apel a adăugat în mod nelegal penalităţile calculate în conformitate cu O.G. nr. 13/2011, în condiţiile în care aceste sume nu au făcut obiectul cererii introductive formulate de reclamantă.

În concluzie, recurenta a susţinut că instanţa de apel a calculat greşit prejudiciul în valoare de 80.138,73 euro, care în opinia sa nu există sau trebuia calculat în baza unei expertize de specialitate, nesolicitate de reclamantă în cursul prezentului litigiu.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 29 septembrie 2023, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel nu s-a pronunţat plus petita şi nu au fost încălcate normele de procedură indicate de recurentă, deoarece reclamanta a solicitat, în subsidiar, dacă instanţa va aprecia ca fiind neîntemeiate majorările de întârziere, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale.

A mai susţinut că nu pot fi reţinute nici motivele prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând a se reţine aplicabilitatea prevederilor art. 486 lit. d) din cod, respectiv că nu pot fi puse în discuţie în recurs aspectele referitoare la perioada pentru care au fost solicitate pretenţiile şi nici cele cu privire la perioada până la care a fost ocupat imobilul în litigiu, întrucât aceste aspecte au intrat sub autoritatea de lucru judecat având în vedere că pârâta nu a formulat apel în acest sens, criticile invocate fiind formualte omisso medio.

În privinţa faptei ilicite, a susţinut că din sentinţa pronunţată rezultă contrariul celor afirmate de recurentă, şi cum aceasta nu a formulat apel împotriva celor reţinute de prima instanţă, a considerat că şi această critică este inadmisibilă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, în raport cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu prioritate, faţă de conţinutul explicit al expunerii de motive a cererii de recurs, redat anterior, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de consideraţii preliminare privind cauza recursului.

În calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural şi/sau substanţial).

Pe de altă parte, principiul legalităţii căilor de atac impune a se reţine că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părţile şi nici instanţele de control judiciar nefiind îndreptăţite să invoce, respectiv să analizeze aspecte care nu respectă condiţiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea şi judecata căilor de atac efectiv promovate.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reţine că, în speţă, nu este posibil a fi reevaluat probatoriul ce a fost analizat de instanţele ierarhic inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situaţiei de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privinţa probelor administrate la judecata în fond.

Împrejurarea că recurenta a formulat critici care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor şi respectiv a situaţiei de fapt, nu poate determina legala învestire a instanţei de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunţate în precedent şi a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege de a deduce judecăţii în recurs, aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art. 488 C. proc. civ.

Tot cu titlu preliminar, instanţa de recurs constată că prin întâmpinare intimata-reclamantă a invocat formularea omisso medio a criticii privind perioada pentru care se solicită pretenţii, respectiv perioada până la care a fost folosit spaţiul, precum şi a criticii privind inexistenţa faptei ilicite (de la pagina 7 din cererea de recurs), raportat la considerentele primei instanţe (de la pagina 12) care a apreciat că pârâta nu a dovedit că în perioada 27.01.2017-20.08.2017 nu a ocupat imobilul.

Această apărare a intimatei-reclamante se referă aşadar la pretenţiile solicitate pentru perioada 27.01.2017-20.08.2017, apreciată ca nefiind prescrisă de către instanţele de fond, respectiv la aspecte considerate intrate sub autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte ocuparea de către pârâtă a imobilului în perioada anterior indicată.

Analizând apărarea intimatei, se observă că prima instanţă a apreciat că pretenţiile aferente perioadei 06.01.2016-27.01.2017 sunt prescrise (soluţia fiind confirmată de către instanţa de apel), iar cu privire la perioada 28.01.2017-20.08.2017 a reţinut că trebuie analizate condiţiile răspunderii civile delictuale.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, prima instanţă a reţinut că pârâta a ocupat imobilul în baza contractului de asociere în participaţiune încheiat cu B., aflând că dreptul de folosinţă nu mai aparţine B. la data la care i s-a comunicat de către reclamantă adresa nr. x/14.12.2016.

Procedând, în continuare, la analiza situaţiei ocupării imobilului în perioada 28.01.2017-20.08.2017, când se afirmă de către reclamantă că B. a încheiat un alt contract de asociere în participaţiune, prima instanţă a apreciat că "deşi pârâta afirmă că nu a mai ocupat imobilul, această afirmaţie nu este dovedită, rezultând doar că spaţiul a fost restrâns conform actului adiţional din data de 21.07.2017."

Însă, tribunalul a considerat că pârâta a deţinut un titlu valabil de ocupare a imobilului reprezentat de contractul de asociere, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional, motiv pentru care s-a apreciat că fapta ilicită presupus a fi săvârşită de pârâtă nu există, ocuparea de către aceasta realizându-se în cadrul exercitării normale a dreptului subiectiv rezultat din contractul de asociere în participaţiune.

Având în vedere soluţia de respingere a cererii formulate de reclamantă privind pretenţiile aferente perioadei 28.01.2017-20.08.2017, calea de atac a apelului a fost exercitată doar de către reclamantă, iar considerentele relative la folosinţa efectivă a spaţiului de către pârâtă nu au fost contestate.

În acest sens, instanţa de apel a apreciat că aspectele reţinute de prima instanţă referitoare la ocuparea spaţiului de către pârâtă până la 20.08.2017, în baza contractului de asociere în participaţiune încheiat cu B., nu au făcut obiectul unor critici în calea de atac, motiv pentru care constatările primei instanţe în această privinţă nu pot face obiect de analiză în apel, efectul devolutiv al apelului fiind limitat, potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., la criticile formulate, expres sau implicit, de apelant.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că, raportat la dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu art. 483 din acelaşi cod, criticile formulate de recurenta-pârâtă cu privire la considerentele primei instanţe prin care s-a reţinut că aceasta a ocupat spaţiul în perioada 28.01.2017-20.08.2017 sunt inadmisibile, întrucât nu au făcut obiectul analizei în etapa procesuală a apelului, fiind invocate omisso medio şi având, totodată, autoritate de lucru judecat.

Luând în examinare, în continuare, critica recurentei prin care a invocat încălcarea de către instanţa de apel a normelor de procedură cuprinse în art. 9, art. 14, art. 397 coroborat cu art. 482 şi art. 478 C. proc. civ., referitoare la dreptul de dispoziţie al părţilor, principiul contradictorialităţii şi limitele efectului devolutiv al apelului, se constată că, deşi poate fi circumscrisă motivul de recurs invocat - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu este fondată.

Procesul civil este guvernat de principiile disponibilităţii, contradictorialităţii şi publicităţii dezbaterilor, precum şi de principiul respectării dreptului la apărare, care reprezintă adevărate garanţii procesuale ale părţilor litigante.

Disponibilitatea reprezintă posibilitatea conferită de lege părţilor de a sesiza autorităţile judiciare, de a dispune de obiectul litigiului şi de mijloacele de apărare, sens în care judecătorul nu poate soluţiona un litigiu decât în baza cererii părţii interesate şi numai în limitele sesizării.

În acest sens, art. 9 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor şi, corelativ, art. 22 alin. (6) C. proc. civ. impune ca judecătorul să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut.

Contradictorialitatea, reglementată de art. 14 din C. proc. civ., domină întreaga activitate de soluţionare a litigiului şi impune ca nicio măsură să nu fie ordonată de instanţă înainte ca aceasta să fie pusă în discuţia părţilor, cărora trebuie să le fie acordată posibilitatea de a-şi susţine şi argumenta cererile, de a invoca probe, de a combate dovezile solicitate de adversar, de a ridica şi combate excepţiile de procedură.

Principiile menţionate sunt o componentă a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin dispoziţiile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cu care "orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa".

Încălcarea principiilor enunţate şi neexaminarea integrală a capetelor de cerere şi a temeiurilor juridice distincte care le justifică şi cu care o instanţă a fost învestită semnifică încălcarea însăşi a substanţei dreptului de acces la un tribunal, cu consecinţa producerii unei vătămări procesuale care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea în totalitate a hotărârii recurate şi reluării judecăţii.

Aplicând aceste principii prezentei cauze, cu luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale acesteia, Înalta Curte reţine că, în litigiul dedus judecăţii, reclamanta Administraţia Fondului Imobiliar a învestit instanţa cu o cerere având ca obiect acordarea contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului situat în Bucureşti, Calea x sector 1, în cuantum de 423.355,29 euro pentru perioada 06.01.2016 -20.08.2017, TVA în cuantum de 83.009,88 euro pentru perioada 06.01.2016 -20.08.2017, majorări contravaloare lipsă folosinţă în cuantum de 167.624,86 euro pentru perioada 06.01.2016-15.01.2020, majorări TVA în cuantum de 32.965,78 euro pentru perioada 06.01.2016 - 15.01.2020. În subsidiar, reclamanta a solicitat ca, în situaţia în care se va considera că cererea de acordare a majorărilor este neîntemeiată, pârâta să fie obligată la plata dobânzii legale, cu cheltuieli de judecată.

Pentru capătul subsidiar de cerere, reclamanta nu a indicat temeiul juridic care stă la baza solicitării de acordare a dobânzii legale, însă acest aspect nu împiedică instanţa să soluţioneze cererea şi să procedeze la încadrarea juridică a solicitării.

Astfel, instanţa de apel a apreciat cuantumul prejudiciului la valoarea totală de 80.138,73 euro, la care a adăugat dobânda legală prevăzută de O.G. nr. 13/2011 privind acordarea dobânzii legale remuneratorii şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, acordată până la data plăţii efective.

Prin urmare, era obligaţia instanţei de apel să se pronunţe asupra capătului de cerere, formulat într-o teză subsidiară, privind acordarea dobânzii legale, chiar dispoziţiile art. 397 alin. (1) din C. proc. civ., invocate de recurentă, prevăzând că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii.

În consecinţă, se constată caracterul nefondat al acestui motiv de recurs, hotărârea instanţei de apel fiind dată cu respectarea normelor de procedură cuprinse în art. 9, art. 14, art. 397 coroborat cu art. 482 şi art. 478 C. proc. civ., recurenta neputând susţine că instanţa de apel ar fi încălcat principiul contradictorialităţii, întrucât a acordat cuvântul asupra apelului în ansamblul său, dar nici limitele efectului devolutiv al apelului, instanţa pronunţându-se în limitele învestirii, prin cererea de apel apelanta-reclamantă reiterând solicitarea de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale.

Circumscris motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut încălcarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material care reglementează instituţia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, precum şi nemotivarea modalităţii de calcul al prejudiciului.

Situaţia de fapt, care nu mai poate fi reapreciată în recurs, relevă că, prin demersul judiciar ce a învestit instanţa de judecată, reclamanta a urmărit, în cadrul acţiunii în răspundere civilă delictuală, obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru perioada 06.01.2016-20.08.2017 şi a dobânzii legale aferente, în ipoteza în care se vor respinge majorările calculate de reclamantă.

Prima instanţă a respins ca prescrise pretenţiile solicitate pentru perioada 06.01.2016-27.01.2017 şi ca nefondată pentru restul pretenţiilor, reţinând în esenţă, că pârâta a ocupat imobilul în perioada menţionată de reclamantă în baza contractului de asociere în participaţiune, sens în care nu sunt întrunite în mod cumulativ elementele răspunderii civile delictuale.

Instanţa de apel, prin decizia recurată, a admis apelul reclamantei şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a admis cererea privind obligarea pârâtei la contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 27.01.2017-20.08.2017, precum şi la plata dobânzii legale aferente până la data plăţii, menţinând în rest dispoziţiile sentinţei.

Pentru a hotărî astfel, această instanţă a reţinut, în esenţă, că trebuie stabilit dacă pârâta deţinea dreptul de a folosi imobilul, în concret dacă acest drept exista în patrimoniul persoanei care, prin contractul de asociere în participaţiune, l-a pus la dispoziţia sa.

Astfel, instanţa a apreciat că, potrivit celor reţinute prin sentinţa nr. 784/09.03.2017, prounţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, dreptul de folosinţă asupra imobilul nu se mai afla în patrimoniul B. la data când acesta s-a obligat prin contractul de asociere din 06.01.2016 să pună la dispoziţia pârâtei dreptul de a folosi imobilul, iar aceasta din urmă a luat cunoştinţă de această situaţie la sfârşitul anului 2016, când i-a fost comunicată de către reclamantă adresa emisă în 14.12.2016, motiv pentru care nu se poate reţine în sarcina pârâtei, anterior acestei date, încălcarea culpabilă a dreptului apelantei-reclamante, în sensul ocupării ilicite a imobilului.

Cu privire la ocuparea imobilului de către pârâtă în perioada 27.01.2017-20.08.2017, instanţa de apel a apreciat corect că acest aspect a fost reţinut cu autoritate de lucru judecat de către prima instanţă, nefiind contestat prin cererea de apel de către reclamantă.

În atare situaţie, fapta ilicită reţinută de instanţa de apel în sarcina pârâtei a constat în ocuparea fără drept a imobilului aparţinând reclamantei Administraţia Fondului Imobiliar, cu toate că a fost notificată de aceasta prin adresa din 14.12.2016, prin care i s-a adus la cunoştinţă că reclamanta a solicitat încetarea raporturilor contractuale cu locatara B. din cauză că aceasta a încheiat mai multe contracte de asociere în participaţiune în baza cărora a obţinut profit în dauna municipalităţii, iar notificările de încetare a raporturilor contractuale fac obiectul dosarului nr. x/2015

Instanţa de apel a apreciat corect că, anterior adresei din 14.12.2016, pârâta nu poate fi trasă la răspundere, însă ulterior acestui moment în sarcina acesteia sunt antrenate elementele răspunderii civile delictuale, dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 din C. civ. fiind corect aplicate în cauză.

În ceea ce priveşte vinovăţia, recurenta a susţinut încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1352 şi art. 1358 din C. civ., învederând exonerarea de răspundere în cazul faptei victimei sau a terţului.

Textul art. 1352 C. civ., invocat de recurentă, reglementează incidenţa cauzelor străine, respectiv fapta victimei sau a terţului, drept cauze exoneratoare de răspundere, statuând că faptele acestora înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forţei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere. De regulă, pentru ca fapta terţului sau a victimei să fie exoneratoare de răspundere, aceasta nu trebuie să-i fie imputabilă debitorului, adică, în ceea ce îl priveşte pe debitor, să întrunească cerinţele forţei majore, afară de cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere.

Or, în cauză, instanţa de apel a apreciat că aspectul la care face referire pârâta nu se înscrie în ipoteza prevăzută de art. 1352 C. civ., în care intimata-pârâtă ar fi fost exonerată de răspundere ca urmare a faptei unui terţ, întrucât cele susţinute de parte nu îndeplinesc cerinţele prevăzute de lege (neavând caracterul unui caz fortuit), câtă vreme avea cunoştinţă de calitatea de locatar al asociatului său şi putea verifica oricând cu diligenţe minime existenţa dreptului de folosinţă al acestuia.

Recurenta s-a plâns de faptul că instanţa de apel nu a explicat ce înţelege prin "diligenţe minime", însă acest aspect nici nu trebuia explicat, fiind evident că se referea la minime demersuri pe care partea ar fi trebuit să le întreprindă în aflarea dacă asociatul său deţine un titlu locativ cu privire la imobilul în cauză, toate acestea în contextul în care chiar reclamanta o înştiinţase prin adresa din 14.12.2016 cu privire la denunţarea contractelor de închiriere încheiate cu co-contractantul pârâtei.

Aşadar, este nefondată critica privind modul de apreciere asupra vinovoţiei pârâtei, de către instanţa de apel, dispoziţiile art. 1352 şi art. 1358 C. civ. fiind corect aplicate în cauză.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere, la pronunţarea hotărârii, sentinţa civilă nr. 784/09.03.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2015, deşi a fost depusă, cu titlu de jurisprudenţă, în faţa primei instanţe.

Contrar criticii recurentei, se constată că instanţa de apel a analizat hotărârea menţionată şi a apreciat că situaţia de fapt expusă de apelanta-reclamantă rezultă din cuprinsul acestei sentinţe prin care a fost soluţionată cererea de evacuare formulată împotriva B., unde s-a reţinut că, prin notificarea nr. x/29.06.2015, Administraţia Fondului Imobiliar a comunicat B. denunţarea unilaterală a contractelor de închiriere, solicitându-i ca în termen de 30 de zile să părăsească spaţiul, notificarea fiind primită de locatar la data de 14.07.2015, astfel că cele două contracte au încetat la expirarea termenului de preaviz de 30 de zile de la primirea notificării de denunţare a contractelor.

Referirea recurentei la sentinţa nr. 784/09.03.2017 a fost formulată din perspectiva faptului că în respectivul dosar instanţa a respins capătul de cerere privind obligarea societăţii care a utilizat imobilul (în perioada anterioară încheierii acordului de asociere din prezenta cauză) la plata contravalorii lipsei de folosinţă. Practic, recurenta a susţinut ca, similar cu ceea ce s-a dispus în dosarul respectiv, să se respingă capătul de cerere privind obligarea sa la pretenţiile constând în lipsa de folosinţă.

Înalta Curte reţine că fiecare decizie de speţă trebuie înţeleasă în contextul cauzei în care a fost pronunţată şi a situaţiei de fapt reţinute de instanţele respective.

Astfel, în prezenta cauză a fost valorificat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 784/09.03.2017, exclusiv cu privire la situaţia de fapt ce expune relaţiile contractuale dintre reclamanta din prezenta cauză şi B., însă spre deosebire de ceea ce s-a dispus în acel dosar, în pricina dedusă judecăţii s-a dispus obligarea societăţii care a utilizat imobilul la plata contravalorii lipsei de folosinţă.

Pentru a lămuri de ce nu s-a procedat la fel ca în dosarul anterior în care societatea care a utilizat imobilul a fost exonerată de la plata contravalorii lipsei de folosinţă este necesar a se prezenta situaţia de fapt reţinută în litigiul nr. x/2015.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 784/09.03.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin respingerea apelului, s-a reţinut, în esenţă, că prin adresa nr. x/12.01.2005, AFI a comunicat B. ca, în baza art. 1437 C. civ., contractul de închiriere nr. x/16.07.1990 se află în derulare prin tacita relocaţiune, nefiind necesară prelungirea valabilităţii acestuia. Între B. şi C. S.R.L. a intervenit contractul de asociere în participaţiune nr. x/6.10.2006, prin care părtile s-au angajat să exploateze comercial imobilul din Bucuresti, Calea x, deţinut de B. în baza contractului de închiriere nr. x/16.07.1990.

S-a mai reţinut că între Administraţia Fondului Imobiliar şi C. S.R.L. a intervenit convenţia înregistrată la AFI sub nr. x/24.05.2011, prin care C. s-a obligat, prin proprie şi unilaterală voinţă, să plătească către AFI chiria aferentă imobilului din Bucuresti, Calea x, ce face obiectul contractului de închiriere încheiat între AFI, în calitate de locator, şi B., în calitate de locatar. Plăţile urmau a fi facute numai pentru perioada începând de la 1.10.2011, în cuantumul prevăzut în contractul de închiriere încheiat între AFI şi B.. De asemenea, părţile au precizat că promisiunea de plată asumată de C. este un angajament voluntar şi unilateral care se circumscrie instituţiei gestiunii intereselor altuia (B.), iar pârâta C. putea renunţa oricând fără daune la efectuarea plăţilor, AFI neavând nicio posibilitate legală sau convenţională de a solicita plata de la C..

Totodată, s-a reţinut că, prin notificarea nr. x/29.06.2015, AFI a comunicat B. denunţarea unilaterală, conform art. 1436 alin. (2) C. civ., a contractelor de închiriere nr. x/16.07.1990 şi nr. y/09.02.1994, precum şi a fişei de calcul din data de 1.01.2007, solicitându-i ca în termen de 30 de zile să părăsească spaţiul. Prin notificarea nr. x/3.11.2015, AFI a comunicat către C. că înţelege să denunţe convenţia de gestiune în interesul altuia înregistrată sub nr. x/24.05.2011 cu începere din data de 01.12.2015.

Această situaţie de fapt a fost reţinută cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză.

Prin cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, reclamanta AFI a solicitat obligarea pârâtei C. la plata contravalorii lipsei de folosinţă a spaţiului aferentă perioadei aprilie- octombrie 2015, susţinând că pârâta a săvârşit o faptă ilicită ocupând, fără a avea un titlu, spaţiul din Bucuresti, Calea x.

Raportat la situaţia de fapt expusă, instanţa respectivă a apreciat că reclamanta cunoştea şi a fost de acord cu ocuparea spaţiului de către pârâta C., aceasta din urmă obligându-se să achite chiria direct către reclamanta AFI, motiv pentru care a respins cererea de angajare a răspunderii civile delictuale a acelei pârâte.

Spre deosebire, în cauza dedusă judecăţii, pârâta a încheiat contractul de asociere în participaţiune cu B. în data de 06.01.2016, când aceasta din urmă nu mai deţinea un titlu locativ, întrucât la data de 14.07.2015 i s-a comunicat notificarea nr. x/29.06.2015 emisă de reclamantă prin care a fost încunoştinţată cu privire la denunţarea unilaterală a contractelor de închiriere, conform art. 1436 alin. (2) C. civ., solicitându-i ca în termen de 30 zile să părăsească spaţiul.

În acest context, se observă că situaţia de fapt reţinută în cele două litigii cu privire la contractele de asociere în participaţiune este diferită raportat la regimul juridic al contractelor de închiriere încheiate de reclamantă cu B., aceasta fiind raţiunea pentru care în litigiul anterior nu s-a atras răspunderea civilă delictuală a societăţii contractante, cum s-a întâmplat în prezenta cauză.

În fine, în ceea ce priveşte critica privind stabilirea prejudiciului de către instanţa de apel, susţinând recurenta aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1385 C. civ. referitoare la întinderea reparaţiei, se constată că este, de asemenea, nefondată.

Recurenta a criticat cuantumul prejudiciului stabilit de instanţa de apel în temeiul Anexei nr. 4 a HCGMB nr. 268/2010, arătând că instanţa nu a motivat de ce s-a raportat la contracte de colaborare/asociere încheiate cu Primăria, iar nu la contracte încheiate cu persoane fizice sau juridice potrivit Anexei nr. 3, respectiv de ce s-a raportat la suprafeţe care nu sunt cuprinse în acordul de asociere (1009 mp teren şi 774,25 mp construcţie), fără a se referi la suprafaţa de 100 mp situată la parter ca depozit de carte şi la cea de 60 mp ce urma a fi folosită ca birou.

Această critică, deşi poate fi circumscrisă motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., întrucât pune în discuţie o pretinsă nemotivare a modalităţii de stabilire a prejudiciului, dar şi o aplicare greşită a normelor de drept material care reglementează întinderea reparaţiei, este nefondată.

Instanţa de apel a expus în cuprinsul deciziei recurate argumente pertinente cu privire la caracterul cert al prejudiciului suferit de reclamantă, iar cu privire la întinderea prejudiciului a arătat că suma cu titlu de chirie ce ar fi fost obţinută de reclamantă pentru spaţiul ocupat de pârâtă este supusă reglementării speciale adoptate prin hotărâri ale Consiliului General al Municipiului Bucureşti, având în vedere regimului juridic al imobilului, aflat în proprietatea municipiului Bucureşti şi în administrarea reclamantei Administraţia Fondului Imobiliar.

Astfel, în ceea ce priveşte criteriul de stabilire a prejudiciului, instanţa de apel a luat în calcul suprafeţele indicate în contractul de asociere în participaţiune, iar cu privire la cuantum a avut în vedere valoarea unitară prevăzută de Anexa nr. 4 a HCGMB nr. 268/2010, în vigoare în perioada de referinţă, expunând un calcul detaliat prin raportare la valoarea în euro stabilită pe mp pentru construcţii şi pentru teren.

Prin urmare, critica recurentei în sensul că instanţa de apel s-a raportat la Anexa nr. 4 şi nu la Anexa nr. 3 nu are relevanţă în cauză, pentru că instanţa s-a raportat la un cuantum general, aplicabil prin analogie, care era cel mai apropiat criteriu legal pe care îl putea aplica la situaţia de faţă, ţinând cont de regimul juridic al terenului şi de activitatea desfăşurată de pârâtă, astfel cum a fost indicată la art. 1.2 din contractul de asociere în participaţiune.

Se constată că în mod corect instanţa de apel nu a stabilit cuantumul prejudiciului în baza Anexei nr. 3 la HCGMB nr. 32/20.02.2007, aflată la dosarul primei instanţe, deoarece din cuprinsul acesteia rezultă stabilirea preţurilor de închiriere pentru alte tipuri de activităţi decât cele desfăşurate de pârâtă.

De asemenea, aşa cum reiese cu evidenţă din preambulul acestei anexe, tarifele respective au fost stabilite pentru cei care deţineau contracte de închiriere, or, în speţă, aşa cum rezultă din cele ce preced, pârâta nu avea un contract de închiriere valabil încheiat, întrucât co-contractantul său nu mai deţinea un titlu locativ cu privire la imobil cu mult înainte de încheierea contractului de asociere în participaţiune.

Din acest motiv, instanţa de apel s-a referit la Anexa nr. 4 care reglementează tarifele pentru utilizarea spaţiilor cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă şi a terenurilor aferente, arătându-se la art. 7 din HCGMB nr. 32/2007 că pentru profilurile de activitate care nu se regăsesc în Anexa nr. 3 se vor aplica tarifele din Anexa nr. 4.

Prin urmare, hotărârea recurată cuprinde o motivare a modalităţii de calcul a prejudiciului fiind respectate exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar dispoziţiile de drept material indicate de recurentă nu au fost încălcate.

Pentru aceste considerente, constatând că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1672A din 16 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.