Regression action against employee for hospital-paid damages based on vicarious liability and organizational fault

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Piteşti, secţia civilă, în data de 20 august 2018, sub nr. x/2018, contestatorul Spitalul Orăsenesc Sf. Spiridon Mioveni, în contradictoriu cu intimaţii A. şi B., a formulat contestaţie la executare împotriva executării silite începute de executorul judecătoresc C. în dosarul de executare nr. 2375/2018, în baza titlului executoriu reprezentat de sentinţa penală nr. 107/13.04.2017, pronunţată de Judecătoria Topoloveni în dosarul nr. x/2016.

Pe această cale, contestatorul a solicitat:

1. în temeiul art. 1447 alin. (2) C. civ., să se dispună introducerea în cauză a intimatei B., în calitate de debitor principal şi să i se comunice toate actele de executare din procedura de urmărire silită pentru a se declanşa/continua executarea silită împotriva acesteia.

2. în temeiul art. 720 coroborat cu art. 704 şi art. 712 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., admiterea contestaţiei, anularea tuturor actelor de executare silită întocmite în dosarul de executare nr. 2375/2018 al C. şi, implicit, încheierea pronunţată în camera de consiliu cu privire la încuviinţarea executării silite pentru suma de 12.082,67 RON, reprezentând cheltuieli de executare silită plus suma de 100.000 euro, echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii, precum şi exonerarea de la plata acestor sume, urmând ca executarea silită să fie continuată/declanşată împotriva debitoarei B. pentru aceste sume.

3. în primul subsidiar, în temeiul art. 704 şi art. 720 alin. (1) C. proc. civ., admiterea contestaţiei la executare şi, pe cale de consecinţă, anularea tuturor actelor de executare efectuate în dosar şi reducerea/cenzurea cheltuielilor de executare prevăzute în încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare din data de 24.07.2018, urmând a obliga pe debitoarea B. la plata sumei de 100.000 euro, echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii cu titlu de daune morale, plus cheltuielile de executare silită solicitate de către intimata creditoare A., pentru că executarea silită pornită împotriva contestatorului Spitalul Orăşenesc Sf. Spiridon Mioveni este nelegală şi netemeinică, fiind realizată cu încălcarea dispoziţiilor din sentinţa penală nr. 107/13.04.2017, pronunţată de Judecătoria Topoloveni în dosarul nr. x/2016, precum şi a dispoziţiilor art. 712 C. proc. civ. şi art. 1447 alin. (2) C. civ.

4. în al doilea subsidiar, conform art. 6 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 22/2002, admiterea contestaţiei la executare şi, pe cale de consecinţă, acordarea unui termen de graţie în sensul de a stabili un termen de plată eşalonată pe o durată de 24 de luni a creanţei, în situaţia în care instanţa va constata că executarea silită începută de executorul judecătoresc C. în dosarul de executare nr. 2375/2018 este legală şi temeinică.

5. în al treilea subsidiar, în temeiul art. 1384 C. civ., obligarea intimatei debitoare B. să îi plătească dauna în sumă de 100.000 euro, echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune morale, plus cheltuielile de executare silită pretinse de intimata creditoare A. în dosarul de executare silită nr. x/2018 al C. şi în limita în care a fost supusă procedura de executare silită în baza titlului executoriu reprezentat de sentinţa penală nr. 107/13.04.2017, pronunţată de Judecătoria Topoloveni în dosarul nr. x/2016.

6. instituirea unei măsuri asigurătorii, mai exact măsura sechestrului asigurător prevăzută de art. 952- art. 959 C. proc. civ., pentru a se asigura indisponibilizarea bunurilor mobile sau/şi imobile urmăribile ale intimatei B. aflate în posesia acesteia sau a unui terţ, până la soluţionarea definitivă a cauzei.

7. în temeiul art. 720 raportat la art. 723 C. proc. civ., întoarcerea executării silite şi restabilirea situaţiei anterioare acesteia în sensul de a dispune obligarea intimatelor A. şi B. să îi restituie sumele încasate necuvenit în dosarul de executare nr. 2375/2018 al C..

8. în temeiul art. 6 alin. (4), (5) şi (6) şi art. 7 din O.G. nr. 22/2002 coroborat cu art. 719 alin. (1) şi (8) C. proc. civ., să se dispună suspendarea executării silite efectuate în dosarul de executare nr. 2375/2018 al C. până la soluţionarea contestaţiei la executare prin hotărâre definitivă.

Prin încheierea din 16 iulie 2019, pronunţată de Judecătoria Piteşti, secţia civilă în dosarul nr. x/2018, petitul privind obligarea intimatei debitoare B. la plata daunei în sumă de 100.000 euro, ca acţiune în regres, a fost disjuns de acţiunea introductivă, formându-se dosarul nr. x/2019.

Prin sentinţa civilă nr. 4748 din 18 iulie 2019, pronunţată de Judecătoria Piteşti, secţia civilă în dosarul nr. x/2018, instanţa admis în parte contestaţia la executare, formulată de contestatorul Spitalul Orasenesc Sf. Spiridon Mioveni, în contradictoriu cu intimatele A. şi B.. A dispus introducerea în procedura executării silite efectuate în dosarul înregistrat pe rolul C. sub nr. x/2018 a debitoarei B. în calitate de codebitor solidar. A stabilit termen de plată eşalonat pe o durată de 24 luni a creanţei datorate de contestatoare. A respins petitele privind suspendarea executării silite, anularea actelor de executare şi a executării silite în întregime, întoarcerea executării silite şi instituire a sechestrului asigurător asupra bunurilor intimatei debitoare B.. A dispus restituirea către contestatoare a taxei judiciare de timbru în cuantum de 1050 RON achitată prin ordin plată nr. x din 21.01.2019.

În cadrul dosarului nr. x/2019, ce face obiectul cauzei pendinte şi care are ca obiect acţiunea în regres formulată de reclamantul Spitalul Orăşenesc Sf. Spiridon Mioveni împotriva pârâtei B. pentru obligarea acesteia la plata daunei în sumă de 100.000 euro, la termenul de judecată din data de 03 decembrie 2019, Judecătoria Piteşti a pus în discuţie excepţia necompetenţei sale materiale invocate de reclamant.

Prin sentinţa civilă nr. 7223/2019 din 03 decembrie 2019, Judecătoria Piteşti, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş.

Tribunalul Argeş, secţia civilă, învestit prin declinare, prin sentinţa civilă nr. 201 din 08 iulie 2020, a admis excepţia de necompetenţă materială, invocată din oficiu, şi constatând ivit conflictul negativ de competenţă a trimis cauza Curţii de Apel Piteşti pentru stabilirea competenţei.

Prin sentinţa civilă nr. 27/2020 din 01 octombrie 2020, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 339/2021 din 30 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta B., a fost admisă cererea formulată de reclamantul Spitalul Orăşenesc Sf. Spiridon Mioveni, aşa cum a fost precizată, şi a fost obligată pârâta să achite reclamantului suma de 423.645,28 RON, reprezentând sumele achitate de reclamant creditoarei A., în baza sentinţei penale nr. 107/13.04.2017 pronunţate de Judecătoria Topoloveni în dosarul penal nr. x/2016, definitivă prin decizia penală nr. 764/12.09.2017 a Curţii de Apel Piteşti.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin încheierea din 07 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a fost respinsă cererea de probatorii şi a fost amânată pronunţarea în data de 21 aprilie 2022.

Prin decizia civilă nr. 2222/2022 din 21 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a fost respins apelul declarat de pârâta B., împotriva sentinţei civile nr. 339/2021 din 30 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva încheierii din 07 aprilie 2022 şi a deciziei civile nr. 2222 din 21 aprilie 2022, ambele pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019, a declarat recurs pârâta B., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate şi a hotărârii primei instanţe în sensul respingerii acţiunii în regres formulate de Spitalul Orăşenesc Sf. Spiridon Mioveni.

În dezvoltarea recursului declarat împotriva încheierii din 07 aprilie 2022, recurenta a indicat incidenţa în cauză a cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 din C. proc. civ.

A arătat recurenta că prin probele solicitate a urmărit să dovedească culpa spitalului, iar prin respingerea probatorului solicitat i s-a încălcat dreptul la apărare, fiind nesocotite atât dispoziţiile art. 476 C. proc. civ., potrivit cu care apelul are efect devolutiv, provocând o nouă judecată asupra fondului atât în fapt, cât şi în drept, cât şi dispoziţiile art. 478 alin. (2) pct. 2 din acelaşi cod, potrivit cu care instanţa de apel poate încuviinţa şi administra chiar şi probele a căror necesitate ar rezulta din dezbateri. Mai mult, probele solicitate a fi administrate în cauză erau utile soluţionării cauzei, iar nu inutile cum a apreciat instanţa, şi contrar susţinerilor instanţei de apel, parte din aspectele pe care dorea să le dovedească în cauză nu reieşeau din probele deja administrate.

În condiţiile în care instanţa de fond a respins recurentei probele solicitate, în virtutea efectului devolutiv al apelului, pentru aflarea adevărului, recurenta a susţinut că se impunea să fie admise probele cu interogatoriu, martori şi relaţii, pentru a face dovada faptului că intimatul-reclamant este vinovat de situaţia creată, întrucât chiar şi partea adversă a fost de acord cu probele solicitate şi, aceasta a avut asupra sa interogatoriul completat cu răspunsurile date de către spital, solicitând prorogarea probei cu relaţii.

Or, prin respingerea probatoriului solicitat, recurenta a învederat că i-a fost încălcat dreptul la apărare, instanţa privând-o de dreptul de a administra probe în prezenta cauză şi pronunţând o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ci motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

A mai arătat că în niciuna din cele două hotărâri penale nu s-a reţinut culpa proprie a spitalului, însă acesta a participat la proces în calitate de parte responsabilă civilmente, iar instanţa penală a analizat răspunderea penală a inculpatei şi a dispus angajarea răspunderii comitentului, care reprezintă un caz de răspundere civilă pentru fapta altei persoane, pentru a spori garanţiile de achitare a despăgubirilor în favoarea părţilor civile.

Însă, nu se poate reţine că instanţa penală ar fi statuat cu privire la lipsa oricărei culpe a spitalului în producerea faptului prejudiciabil, în condiţiile în care limitele învestirii în procesul penal nu au ocazionat o analiză a răspunderii spitalului pentru fapta proprie.

În realitate, în procesul penal, au fost analizate răspunderea intimatei-pârâte şi raportul de prepuşenie existent între părţile din prezentul proces, iar în cauza dedusă judecăţii trebuie analizate efectele răspunderii comitentului în raporturile cu prepusul, cel din urmă putându-se apăra împotriva acţiunii în regres a comitentului prin dovedirea faptei proprii a acestuia, faptă care ar fi determinat total sau parţial producerea prejudiciului.

Din perspectiva legii civile aplicabile, recurenta a susţinut că, în raport cu data săvârşirii faptei reţinute în sarcina sa (15.11.2012), sunt aplicabile, sub aspectul dreptului material, dispoziţiile C. civ. de la 1864, data sesizării instanţei civile cu prezenta acţiune în regres atrăgând incidenta legii noi numai sub aspect procesual.

A mai arătat că în condiţiile în care nu i s-a permis, prin probele propuse, să dovedească culpa comitentului, încheierea de şedinţă din data de 7 aprilie 2022 a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

În ceea ce priveşte decizia civilă nr. 2222 din 21 aprilie 2022, recurenta a susţinut că este nelegală prin prisma cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 din C. proc. civ.

În continuare, la paginile 3-6 recurenta a redat întocmai considerentele deciziei recurate, susţinând că acestea cuprind motive contradictorii şi străine de natura pricinii, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât la pagina 6 paragraful 8 din hotărâre, instanţa de apel a reţinut ca fiind întemeiată critica privind nesoluţionarea de către prima instanţă a excepţiei prematurităţii cererii de chemare în judecată, dar cu toate acestea a respins apelul.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale şi, contrar considerentelor deciziei recurate, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 28 C. proc. pen., de altfel, instanţa de apel a reţinut că sentinţa penală nr. 107/13.04.2017 pronunţată de Judecătoria Topoloveni are autoritate de lucru judecat şi cu privire la acţiunea civilă pe care a soluţionat-o.

În acest sens, recurenta a susţinut că hotărârea atacată este contradictorie din moment ce instanţa de apel a reţinut iniţial că nu sunt incidente prevederile art. 28 C. proc. pen., iar ulterior a motivat că sentinţa penală are autoritate de lucru judecat şi cu privire la acţiunea civilă pe care a soluţionat-o.

Respingând apelul ca nefondat, instanţa de apel a considerat că nu sunt întrunite condiţiile privitoare la existenţa unei culpe proprii a comitentului în organizarea activităţii prepusului său, fără să îi dea posibilitatea pârâtei să administreze probe din care să rezulte culpa spitalului. Deşi instanţa a observat că spitalul nu deţinea un medic anestezist, la momentul la care creditoarea a născut, nu a reţinut nicio culpă a spitalului pentru neasigurarea unui medic specialist anestezist care, dacă ar fi existat, ar fi permis efectuarea unei operaţii de cezariană care n-ar fi pus în pericol în niciun fel viaţa mamei şi a fătului.

A considerat recurenta că este necesar să se facă distincţie între culpa proprie a prepusului şi culpa de serviciu a acestuia, respectiv că prepusul va fi răspunzător pentru prejudiciul cauzat numai dacă se dovedeşte vinovăţia sau culpa sa proprie, atunci când acesta a săvârşit fapta prejudiciabilă acţionând prin depăşirea atribuţiilor din conţinutul funcţiei, prin deviere de la acestea sau abuzând de funcţiile sale, aspecte care nu rezultă din nicio probă administrată în cauză.

Astfel, în măsura în care fapta a fost săvârşită de prepus acţionând strict în limitele funcţiei sale sau pentru a pune în aplicare ordinele, dispoziţiile şi instrucţiunile comitentului şi în interesul acestuia, vinovăţia se circumscrie noţiunii de culpă de serviciu, care este imputabilă comitentului, în acest sens fiind şi decizia nr. 2142 din 21 octombrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Pornind de la statuările din hotărârile penale, referitoare la culpa intimatei-pârâte şi văzând dispoziţiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., instanţa civilă nu a analizat apărările prepusului privitoare la existenţa culpei proprii a comitentului. Astfel, instanţa de apel nu a reţinut că, în cadrul procesului penal, nu au fost analizate aspectele legate de organizarea activităţii spitalului în repartizarea medicilor în secţia de obstretică-ginecologie şi în planificarea activitătii în gărzi, aspecte care relevă culpa proprie exclusivă a comitentului în săvârsirea faptei prejudiciabile.

A mai arătat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că intimatul-reclamant nu are o culpă în producerea faptei prejudiciabile, aceasta întrucât prin modalitatea în care a exercitat în mod efectiv direcţia, supravegherea şi controlul asupra activităţii medicului ginecolog, căruia nu i-a asigurat, în sala de naşteri, prezenţa unui medic specialist anestezist şi a unui medic specialist neonatolog, a determinat producerea faptei ilicite.

Recurenta a precizat că a formulat cerere de apel împotriva încheierii din data de 10.02.2021 şi a sentinţei civile nr. 339/30.06.2021, redând în continuare, la paginile 10-15 solicitările sale din cererea de apel şi prezentând, pe larg, considerentele din cuprinsul sentinţei pronunţate de prima instanţă.

A invocat faptul că prima instanţă nu a ţinut cont că prezenta cauză a fost disjunsă din dosarul nr. x/2018, în care Tribunalul Argeş, prin decizia nr. 1541/2020 din 29 iulie 2020 a respins apelul formulat de Spitalul Mioveni, ca nefondat, a respins apelul formulat de A., ca nefondat, a admis apelul formulat de B. şi a schimbat încheierile din 19.03.2019 şi sentinţa din 18.07.2019 în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a apelantei raportat la petitele ce au ca obiect contestaţia la executare şi întoarcere executare silită, cereri pe care le-a respins în consecinţă, a respins cererea de introducere în cauză a numitei B. şi a obligat Spitalul Mioveni să plătească apelantei B. 3600 RON cheltuieli de judecată în apel.

Astfel, recurenta a susţinut că, în condiţiile în care nu a avut calitate procesuală pasivă în cadrul contestaţiei la executare, care era capătul principal al acţiunii, nu poate avea calitate procesuală pasivă nici în capătul subsidiar de cerere privind actiunea în regres, disjunsă din contestaţia la executare.

A mai solicitat ca instanţa să aibă în vedere considerentele deciziei civile nr. 1541 din data de 29 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă, în dosarul nr. x/2018, decizie pe care a redat-o in extenso în cadrul memoriului de recurs (la paginile16-39), arătând că dreptul material aplicabil este cel reglementat de C. civ. de la 1864, având în vedere data săvârşirii faptei, 15.11.2012, decizia pronunţată fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În acest sens, a arătat că invocă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1541/29 iulie 2020, pronunţată în dosarul x/2018 de către Tribunalul Argeş, dar şi autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale în faţa instanţei civile, potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., făcând referire la decizia nr. 2686/26 noiembrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, într-o cauză similară.

Având în vedere că prin sentinţa penală s-a dispus ca plata să se facă în solidar, atât de recurentă, cât şi de spital, recurenta a susţinut că apelul formulat în cauză era întemeiat şi, în principal, trebuia să se constatate că aceasta nu a săvârşit o culpă de serviciu, imputabilă exclusiv comitentului, iar în subsidiar, să se constatate că nu doar aceasta trebuie să achite suma de 423.645,28 RON.

Faţă de dispoziţiile art. 713 C. proc. civ. şi de cele ale art. 1447 C. civ., recurenta a solicitat respingerea ca neîntemeiată a solicitării spitalului de exonerare de la plata sumelor stabilite prin hotărâre judecătorească cu titlu de obligaţie solidară.

Aceasta întrucât în titlul executoriu reprezentat de sentinţa penală apare ca evidentă culpa angajatorului şi a persoanelor implicate în procedura de angajare odată ce nu au procedat şi la angajarea altor persoane, respectiv medici specialişti, astfel că reclamantul nu îşi poate invoca propria culpă, dat fiind principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Totodată, a solicitat să se ţină cont de o serie de aspecte, inclusiv de relaţiile de la Direcţia Sanitară Argeş, de la Direcţia de Sănătate Publică Argeş şi de la Spitalul Mioveni.

Concluzionând, recurenta a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul Spitalul Orăşenesc Sf. Spiridon Mioveni a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului.

În data de 12 februarie 2024, atât recurenta, cât şi intimatul au depus concluzii scrise.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul dedus judecăţii, în raport cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, referitor la susţinerea recurentei privind incidenţa în cauză a dispoziţiilor C. civ. de la 1864 raportat la data săvârşirii faptei ilicite (15.11.2012) şi a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cu care "actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ. nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor", Înalta Curte reţine că, raportat la data săvârşirii faptei ilicite, indicată şi de recurentă, şi la actele dosarului, în cauză sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind C. civ., în vigoare din 1 octombrie 2011, potrivit art. 220 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

De asemenea, faţă de conţinutul explicit al expunerii de motive a cererii de recurs, redat anterior, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de consideraţii preliminare privind cauza recursului.

În calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural şi/sau substanţial).

Pe de altă parte, principiul legalităţii căilor de atac impune a se reţine că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părţile şi nici instanţele de control judiciar nefiind îndreptăţite să invoce, respectiv să analizeze aspecte care nu respectă condiţiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea şi judecata căilor de atac efectiv promovate.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reţine că, în speţă, nu este posibil a fi reevaluat probatoriul ce a fost analizat de instanţele ierarhic inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situaţiei de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privinţa probelor administrate la judecata în fond.

Împrejurarea că recurenta a formulat critici, care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor şi respectiv a situaţiei de fapt, nu poate determina legala învestire a instanţei de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunţate în precedent şi a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege de a deduce judecăţii în recurs aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art. 488 C. proc. civ.

Tot cu titlu preliminar, instanţa de recurs constată că, în memoriul de recurs, recurenta a prezentat in extenso considerentele hotărârii primei instanţe, cele ale deciziei recurate, precum şi considerentele deciziei pronunţate în apel în dosarul având ca obiect contestaţie la executare, însă, în analiza recursului, vor fi examinate strict criticile de nelegalitate prin raportare la considerentele hotărârilor invocate.

Printr-o primă categorie de critici aduse încheierii din 07 aprilie 2022, recurenta a invocat incidenţa cazurilor de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., susţinând că prin respingerea probatoriului solicitat i s-a încălcat dreptul la apărare, dar şi dispoziţiile art. 476 şi art. 478 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. privind efectul devolutiv al apelului şi posibilitatea instanţei de prim control judiciar de a încuviinţa şi administra chiar şi probele a căror necesitate ar rezulta din dezbateri.

Această critică, deşi se circumscrie motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ. întrucât pune în discuţie o pretinsă încălcare a unor norme procedurale, dar şi o pretinsă nemotivare, respectiv contradicţie a încheierii atacate, este nefondată.

Prin încheierea recurată, instanţa de apel a respins cererea de probatorii formulată de apelanta-pârâtă, apreciind probele cu interogatoriu, martori şi relaţii ca nefiind utile soluţionării cauzei, întrucât excedează învestirii instanţei, iar parte din aspectele urmărite a fi dovedite reies din probele deja administrate în cauză.

Înalta Curte reţine că, prin respingerea cererii de probatorii formulate de pârâtă în apel, acesteia nu i s-a încălcat dreptul la apărare, aşa cum pretinde, şi nici dispoziţiile procedurale care reglementează calea de atac a apelului, aprecierea asupra probatoriului, asupra necesităţii refacerii sau completării probelor administrate la prima instanţă sau a administrării de probe noi, în apel, fiind atributul exclusiv al instanţei învestite cu o cerere de încuviinţare a probatoriului şi neputând fi cenzurat de către instanţa de recurs prin prisma controlului judiciar de legalitate specific.

Astfel, încuviinţarea şi aprecierea probelor sunt operaţiuni care se circumscriu aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate, iar faptul că instanţa ar fi trebuit să administreze probe suplimentare pentru dovedirea apărărilor pârâtei în sensul reţinerii culpei comitentului este exclusiv o chestiune de apreciere a instanţei care a pronunţat hotărârea recurată.

A mai susţinut recurenta, circumscris acestui motiv de casare, că instanţa de apel nu a motivat de ce a înlăturat probatoriul solicitat, motivarea fiind contradictorie ori cuprinzând motive străine de natura pricinii.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată că încheierea atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a motivat de ce nu este necesară administrarea unor probe suplimentare în completarea celor din primă instanţă, motivarea fiind una succintă, însă lămuritoare.

Or, împrejurarea că recurenta este nemulţumită de aprecierea instanţei de apel, de modul în care aceasta a analizat şi a interpretat situaţia de fapt în baza întregului ansamblul probator, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea contradictorie, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui caz de casare.

Luând în examinare, în continuare, critica cirscumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. privind motivarea contradictorie a deciziei date în apel, prin reţinerea, pe de o parte, a caracterului întemeiat al criticii privind nesoluţionarea de către prima instanţă a excepţiei prematurităţii cererii de chemare în judecată, iar pe de altă parte, prin respingerea căii de atac a apelului, se constată că nu este fondată.

Este adevărat că, prin decizia recurată, instanţa de apel a constat că este întemeiată critica apelantei privind nesoluţionarea de către prima instanţă a excepţiei prematurităţii formulării cererii de chemare în judecată, invocată la termenul din 10.02.2021 şi unită cu fondul prin încheierea de la acea dată. Dar, mergând mai departe şi urmărind raţionamentul instanţei de apel, s-a reţinut că, totuşi, prima instanţă a răspuns chestiunii ce a stat la baza invocării excepţiei prematurităţii, respectiv nedovedirea faptului că reclamantul a achitat creditoarei sumele pentru care se demarase executarea silită, în considerentele sentinţei atacate făcându-se referire la existenţa ordinelor de plată ce fac plata debitului de 423.695,28 RON de către Spitalul Orăşenesc Sf. Spiridon Mioveni.

Înalta Curte observă că excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtă la prima instanţă, a fost argumentată prin nedovedirea de către reclamant a plăţii debitului către partea vătămată, iar tribunalul, deşi nu a respins explicit excepţia peremptorie a prematurităţii, prin analiza pricinii pe fond şi referirea la ordinele de plată care dovedesc plata pretenţiilor ce fac obiectul prezentei cauze, a respins implicit excepţia invocată, care dacă ar fi fost găsită întemeiată ar fi împiedicat judecata fondului cauzei. Aceste aspecte au fost reţinute corect, în alţi termeni, de către instanţa de apel, ale cărei considerente nu sunt contradictorii, cum eronat susţine recurenta, ci expun o argumentaţie logică şi corectă asupra criticii invocate, ipoteză în care nu se poate reţine incidenţa motivului de casare invocat.

Circumscris aceluiaşi motiv de casare, în mod nefondat a susţinut recurenta că decizia recurată este contradictorie şi prin prisma faptului că, iniţial, s-a reţinut că nu este incident art. 28 din C. proc. pen., iar ulterior, instanţa de apel a argumentat că sentinţa penală are autoritate de lucru judecat şi cu privire la acţiunea civilă pe care a soluţionat-o.

Din examinarea raţionamentului expus de instanţa de apel, se observă că, într-adevăr, s-a reţinut că, în cauză, nu este incident art. 28 din C. proc. civ. ce reglementează autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive a instanţei penale în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, pe motiv că prin hotărârea penală invocată a fost soluţionată acţiunea civilă a părţii vătămate în contradictoriu cu inculpata (pârâta din prezenta cauză) şi cu partea responsabilă civilmente (reclamantul). Mai departe, în continuarea raţionamentului, instanţa de apel a apreciat că hotărârea penală are autoritate de lucru judecat cu privire la acţiunea civilă pe care a soluţionat-o.

Contrar criticii recurentei, aceste argumente ale instanţei de apel nu sunt contradictorii şi, deşi se iveşte o aparentă contradicţie, analizând în profunzime raţionamentul instanţei de apel se observă că acesta este clar şi coerent.

Astfel, instanţa de apel a urmărit să evidenţieze că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 28 din C. proc. pen., întrucât acţiunea civilă a fost soluţionată în chiar procesul penal (iar nu lasată nesoluţionată şi formulată ulterior în faţa instanţei civile), iar, în continuare, corect a reţinut că hotărârea penală are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză cu privire la acţiunea civilă pe care a soluţionat-o. Această autoritate de lucru judecat a fost reţinută din perspectiva art. 431 C. proc. civ., chiar dacă acest text legal nu a fost menţionat expres de către instanţa de apel, ceea ce s-a reţinut fiind efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale cu privire la situaţia de fapt a litigiului şi la acţiunea civilă deja soluţionată, prezenta pricină având ca obiect acţiunea în regres formulată de partea responsabilă civilmente (reclamant) împotriva inculpatei (pârâta) pentru plata debitului pe care l-a achitat către partea civilă.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu sunt fondate, considerentele deciziei recurate nefiind contradictorii cum eronat susţine recurenta, ci respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În continuare, luând în examinare criticile formulate în susţinerea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., se observă că recurenta a criticat nerespectarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor de drept material, invocând, totodată, autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1541/29 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul x/2018 având ca obiect contestaţie la executare, dar şi autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale în faţa instanţei civile, potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., făcând referire la decizia nr. 2686/26 noiembrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, într-o cauză similară.

Cu privire la autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale în faţa instanţei civile, aşa cum s-a arătat în considerentele ce preced, în cauză instanţa de apel a precizat de ce nu este incident textul legal invocat de recurentă (art. 28 alin. (1) din C. proc. pen.), întrucât acţiunea civilă a fost soluţionată în procesul penal odată cu acţiunea penală, fiind stabilită în mod definitiv răspunderea penală şi civilă a pârâtei.

Cu toate acestea, cât priveşte elementele raportului juridic de despăgubire (părţi, conţinut şi obiect) generat de fapta ilicită cauzatoare a prejudiciului, hotărârile penale se opun instanţei civile cu autoritate de lucru judecat pe temeiul art. 431 C. proc. civ., norma procedurală prevăzută de art. 28 C. proc. pen.. reglementând autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale în cazul în care instanţa civilă are a judeca ea însăşi acţiunea civilă lăsată nesoluţionată de instanţa penală, ceea ce nu este cazul în speţă.

Referitor la critica privind autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunţate în dosarul având ca obiect contestaţie la executare, recurenta a susţinut, raportat la soluţia dată prin decizia nr. 1541/29.07.2020 a Tribunalului Argeş, că nu justifică calitate procesuală pasivă în prezentul dosar disjuns din dosarul nr. x/2018 în care Tribunalul Argeş a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei raportat la petitele ce au ca obiect contestaţia la executare şi întoarcerea executării silite.

În apel, pârâta a reiterat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar instanţa, în mod corect, a confirmat soluţia primei instanţe sub acest aspect, reţinând că cele două dosare au părţi şi obiecte diferite şi vizează raporturi juridice distincte, iar lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei, constatată în primul dosar, ce a avut ca obiect contestaţia la executare formulată de Spitalul Orăşenesc Sf. Spiridon Mioveni în contradictoriu cu creditoarea A., nu atrage lipsa calităţii sale procesuale pasive în cadrul acţiunii în regres.

Aşa cum au reţinut instanţele de fond, prezenta cauză are ca obiect o acţiune în regres întemeiată pe dispoziţiile art. 1384 C. civ., prin care reclamantul, în calitate de comitent ce a achitat pentru prepusul său (pârâta) despăgubirile civile stabilite prin hotărârea penală a fi plătite părţii civile, urmăreşte recuperarea acestor sume.

Esenţial de subliniat este că prin sentinţa penală nr. 107/13.04.2017 pronunţată de Judecătoria Topoloveni, definitivă prin decizia penală nr. 764/12.09.2017 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, s-a dispus, sub aspectul laturii civile, obligarea în solidar a inculpatei B. şi a părţii responsabile civilmente Spitalul Orăşenesc Sfântul Spiridon Mioveni la plata către partea vătămată A. a sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale, fiind reţinută în considerentele hotărârii răspunderea solidară a spitalului întemeiată pe dispoziţiile art. 1373 din C. civ.

În baza acestui temei, intimatul-reclamant, în calitate de comitent, a achitat sumele datorate părţii civile, răspunderea comitentului fiind o răspundere accesorie, indirectă pentru fapta altei persoane, care este condiţionată de întrunirea elementelor răspunderii prepusului, fiind grefată pe răspunderea acestuia. Răspunderea solidară, reţinută şi prin hotărârea penală, este prevăzută în folosul victimei, constituind o măsură de garantare a intereselor acesteia, iar prin plata despăgubirilor, comitentul nu face altceva decât să avanseze, în locul prepusului, despăgubirile pe care acesta din urmă le datorează victimei.

În speţă, s-a apreciat că pârâta trebuie să suporte repararea prejudiciului pe care l-a cauzat prin fapta sa, ceea ce conferă comitentului care a plătit despăgubirile dreptul de a se îndrepta cu o acţiune în regres împotriva prepusului pentru recuperarea sumelor plătite. Împotriva regresului comitentului, prepusul se poate apăra numai dovedind fapta proprie a comitentului, care ar fi concurat la săvârşirea, de către el, a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii şi la producerea prejudiciului la a cărui reparaţie a fost obligat prin hotărârile penale.

Or, în cauză, partea pârâtă s-a apărat invocând fapte ale reclamantului ce pun în discuţie angajarea răspunderii acestuia în considerarea nerespectării obligaţiilor ce îi incumbă în calitate de comitent şi a obligaţiei de garanţie ce îi incumbă în calitate de furnizor de servicii medicale, invocând o carenţă organizatorică, în sensul că medicul anestezist şi medical neonatolog erau angajaţi cu timp parţial de lucru, ceea ce a împiedicat-o să efectueze părţii vătămate operaţia de cezariană în vederea salvării nou-născutului. A mai susţinut recurenta că nu s-a făcut distincţie între culpa proprie a prepusului şi culpa de serviciu a acestuia, iar în măsura în care fapta a fost săvârşită de prepus acţionând strict în limitele funcţiei sale sau pentru a pune în aplicare ordinele, dispoziţiile şi instrucţiunile comitentului şi în interesul acestuia, vinovăţia se circumscrie noţiunii de culpă de serviciu care este imputabilă comitentului.

Faţă de cele invocate de recurentă, se constată că prin decizia penală nr. 764/12.09.2017 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr. x/2016 s-a reţinut exact contrariul celor susţinute, respectiv că "materialul probator a relevat o serie de decizii greşite luate de inculpată pe parcursul întregului proces de naştere, respectiv: nu a estimat greutatea fetală, nu a diagnosticat corect modificarea culorii lichidului amniotic, a ignorat ritmul cardiac al fătului care evidenţia suferinţă fetală, a decis incorect naşterea vaginală deşi cunoştea indisponibilitatea medicului anestezist, a impus ca asistenta D. să efectueze o manopera care nu corespunde protocolului medical, a nesocotit standardele de bună practică medicală şi nu a supravegheat şi monitorizat travaliul, ceea ce a determinat nesesizarea suferinţei fetale acute şi a disproporţiei materno-fetală. Mai este de menţionat şi decizia luată de inculpată de a nu transfera gravida la o unitate sanitară care să asigure condiţii optime de naştere, corect identificată şi de prima instanţă, care a condus la angajarea inculpatei la o altă serie de manevre medicale care au fost caracterizate şi de medicii legişti ca fiind în afara standardelor de bună practică medicală, cea mai gravă fiind decizia de terminare a naşterii pe cale vaginală, deşi în acea situaţie s-ar fi impus cu necesitate, operaţia cezariană, în condiţiile în care şi mărimea fătului, criteriu absolut de indicaţie pentru naştere prin acest gen de operaţie, impunea această manoperă".

Se observă, aşadar, că în dosarul penal s-a reţinut culpa proprie a pârâtei, decesul nou-născutului nefiind cauzat de vreo carenţă organizatorică a spitalului, ci de modul în care pârâta a acţionat în calitate de medic de specialitate.

Susţinerea recurentei, în sensul că din sentinţa penală reiese culpa angajatorului şi a persoanelor implicate în procedura de angajare, este lipsită de fundament din moment ce s-a reţinut expres că fapta ilicită a fost săvârşită de pârâtă prin diagnosticul greşit stabilit, fiind fără relevanţă dacă schema de personal a spitalului era sau nu completă.

Prin urmare, instanţa penală a analizat răspunderea penală a pârâtei şi a dispus angajarea răspunderii în solidar, răspunderea comitentului fiind un caz de răspundere civilă pentru fapta altei persoane, pentru a spori garanţiile de achitare a despăgubirilor în favoarea părţii civile.

Referitor la decizia nr. 2142/21.10.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, invocată de recurentă, se constată că a fost pronunţată într-o speţă similară, însă situaţia de fapt reţinută în respectivul dosar este diferită de cea din prezenta cauză. Astfel, în acel dosar, instanţa de apel a apreciat că sunt întrunite condiţiile privitoare la existenţa unei culpe proprii a comitentului în organizarea activităţii prepusului său, iar pârâta a dovedit că activitatea ilicită reţinută în sarcina sa a fost consecinţa ordinelor şi instrucţiunilor primite de la comitent, respectiv a modului în care acesta a organizat şi desfăşurat întreaga activitate legată de efectuarea gărzilor în perioada în care a desfăşurat activitatea de rezident în cadrul spitalului comitent.

Or, situaţia de fapt reţinută în cauza dedusă judecăţii relevă o cu totul altă împrejurare, în speţă nefiind reţină culpa proprie a comitentului, motiv pentru care nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat a deciziei invocate de recurentă cu titlu de practică judiciară.

În acelaşi sens nu poate fi reţinută nici decizia nr. 2686/26.11.2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, invocată de recurentă, care vizează o cu totul altă situaţie juridică, cu atât mai mult cu cât potrivit art. 1 din C. civ. jurisprudenţa nu reprezintă izvor de drept.

Pentru aceste considerente, reţinând caracterul nefondat al criticilor de nelegalitate formulate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva încheierii din 07 aprilie 2022 şi a deciziei civile atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva încheierii din 07 aprilie 2022 şi a deciziei civile nr. 2222/2022 din 21 aprilie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 februarie 2024.