Health insurance payment refusal justified by supplier's failure to prove statutory quantitative inventory management

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud la 31 iulie 2013, S.C. A. S.R.L., prin Cabinet individual de insolvenţă B., în calitate de administrator judiciar, a solicitat, în contradictoriu cu Casa de Asigurări de Sănătate Bistriţa-Năsăud, obligarea pârâtei la plata sumei de 2.992.537,01 RON reprezentând prejudiciu efectiv cauzat, cu cheltuieli de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe Legea nr. 95/2006, art. 998 şi urm, art. 1073, art. 1075-1078, art. 1081-1086 C. civ. din 1864, art. 453 C. proc. civ.

În 23 august 2013, pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a judeţului Bistriţa Năsăud a formulat cerere de chemare în garanţie a Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate.

Prin sentinţa nr. 451 din 25 februarie 2014, Tribunalul Bistriţa Năsăud, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu. A declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată în favoarea Curţii de Apel Cluj, secţia a Ii-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa civilă nr. 206 din 21 mai 2014, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale, A declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bistriţa Năsăud, secţia I civilă. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a suspendat din oficiu judecarea cauzei. A înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 3126 din 3 iulie 2014, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bistriţa Năsăud, secţia civilă.

După reînregistrarea dosarului pe rolul tribunalului, reclamanta şi-a precizat acţiunea, în sensul restrângerii pretenţiilor iniţiale şi a solicitat obligarea pârâtei la plata următoarelor sume: 745.590,85 RON şi 37.168,93 RON, reprezentând facturi acceptate la plată, dar neachitate, 1.149.627,55 RON reprezentând majorări de întârziere şi penalităţi pretinse de furnizorii de medicamente, astfel cum rezultă din cererile de plată admise şi înscrise în tabelul definitiv de creanţe.

2. Sentinţa pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa nr. 29l/F din 2 august 2019, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia I civilă a admis, în parte, acţiunea civilă formulată şi precizată de S.C. A. S.R.L., societate aflată în procedură de insolvenţă, reprezentată de lichidator judiciar CLI. B., în contradictoriu cu Casa de Asigurări de Sănătate Bistriţa-Năsăud, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei totale de 782.759,78 RON, reprezentând contravaloarea facturilor neachitate. A respins cererea reclamantei privind majorările de întârziere şi penalităţile datorate furnizorilor de medicamente, ca neîntemeiată. A admis cererea de chemare în garanţie formulată de Casa de Asigurări de Sănătate Bistriţa-Năsăud în contradictoriu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi a obligat-o pe chemata în garanţie să asigure fondurile necesare plăţii de către pârâtă a sumei de 782.759,78 RON.

3. Decizia pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia nr. 147/A din 10 septembrie 2020, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a admis apelul declarat de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Casa Naţională de Asigurări de Sănătate. A respins cererea de chemare în garanţie formulată de Casa de Asigurări de Sănătate Bistriţa-Năsăud în contradictoriu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Cu opinie majoritară, a respins apelul declarat de Casa de Asigurări de Sănătate Bistriţa-Năsăud împotriva aceleiaşi sentinţe. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 25 din 19 ianuarie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul declarat de pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate Bistriţa-Năsăud împotriva deciziei nr. 147/A din 10 septembrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă. S-a casat în parte decizia şi s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Bistriţa-Năsăud. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei.

5. Decizia pronunţată de instanţa de apel, în rejudecare

Prin decizia nr. 147/A din 10 septembrie 2020, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate Bistriţa-Năsăud, a schimbat hotărârea în parte, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L..

6. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 147/A din 10 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L..

Prin cererea de recurs, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., casarea deciziei recurate şi respingerea apelului formulat de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Bistriţa-Năsăud, ca nefondat.

În dezvoltarea motivului de recurs subsumat pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a invocat nulitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel pentru nemotivare, având în vedere faptul ca instanţa nu a făcut nicio referire la apărările recurentei pe marginea apelului, iar raţionamentele juridice în ceea ce priveşte raporturile juridice dintre părţi au fost trunchiate în mod voit, în scopul favorizării intimatei.

Sub acest aspect, a arătat că instanţa de apel a făcut referire la rezilierea contractului dintre părţi în baza art. 16 lit. j) din contractul dintre părţi, însă nu a făcut o analiză a efectelor rezilierii şi în ce măsura rezilierea poate constitui fundament al neplăţii sumelor datorate anterior rezilierii.

Astfel, a susţinut că, deşi în apărările formulate, recurenta a făcut referire la efectele juridice ale rezilierii, instanţa nu a continuat raţionamentul juridic al rezilierii contractului dintre părţi din perspectiva sumelor datorate de intimată anterior pretinsei rezilieri a contractului.

Totodată, instanţa a făcut referire la faptul că plata sumelor a fost blocată prin măsura cuprinsă prin dispoziţia nr. x/2011, până la finalizarea cercetării penale, însă a cenzurat argumentaţia privind consecinţele finalizării acestor cercetări penale, în urma cărora s-a conchis că serviciile medicale au fost furnizate. A învederat că nu există vreun act administrativ prin care să se dispună reţinerea vreunei sume de bani cu titlu de pretinsă despăgubire.

Instanţa de apel nu a efectuat nicio minimă analiză asupra H.G. nr. 262/31.03.2010 potrivit căreia nu se putea refuza vreo plată, decât dacă exista în prealabil o corespondenţă pe marginea fiecărei facturi.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea de către instanţa de apel a art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene Omului susţinând că, prin concursul instanţei de apel, intimata rechiziţionează bunurile proprietatea recurentei, aducând atingere dreptului de proprietate al acesteia.

Astfel, a susţinut că medicamentele au ajuns la pacienţi, aceştia personal declarând că le-au primit în faţa organelor specializate ale statului, dar fără ca aceste medicamente să fie plătite şi fără să existe un act administrativ emis de către intimată cu privire la reţinerea sumelor datorate şi nici vreun temei de drept în baza căruia să nu plătească medicamentele furnizate pacienţilor.

Totodată, recurenta a invocat şi încălcarea normelor de drept material care reglementează rezilierea unui contract, instanţa reţinând că rezilierea operează cu efect retroactiv şi cu incidenţă asupra sumelor de bani neplătite, precum şi încălcarea dispoziţiilor H.G. nr. 262/2010 şi a Ordinului nr. 2634/2015 privind documentele financiar contabile, care prevăd termenul de 5 ani de păstrare a documentelor.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, recurenta a arătat că la data de 03.05.2010, între părţi a fost încheiat contractul nr. x/2010, înregistrat cu nr. x, cu valabilitate până la data de 31 decembrie 2010 conform art. IV din contract, vizând farmaciile C. şi D., iar la datele de 31.12.2010 şi 10.03.2011 au fost încheiate actele adiţionale nr. x şi, respectiv nr. 10 pentru reaşezarea valorii medicamentelor pentru perioada 1.01.2010-31.12.2010.

Totodată, a arătat că în data de 10.03.2011 s-a încheiat actul adiţional nr. x privind reaşezarea valorii medicamentelor pentru perioada 01.01.2011-28.02.2011, în condiţiile în care contractul nu mai era în fiinţă, încetându-i efectele prin ajungerea la termen.

În data de 21.02.2011 între părţi a fost încheiat contractul nr. x/PNS, înregistrat cu nr. x/21.02.2011, cu valabilitate până la data de 31 decembrie 2012 conform art. IV din contract, vizând farmaciile C. şi D..

Raportat la această situaţie de fapt, recurenta a învederat că intimata nu se poate prevala din punct de vedere juridic de instituţia rezilierii contractului pentru a justifica neplata facturilor, întrucât nu se poate rezilia un contract care şi-a încetat efectele prin ajungere la termen, neexistând nici un act adiţional privind prelungirea duratei acestui contract.

In ceea ce priveşte blocarea sumelor de bani de către intimată pentru lipsa dovezii de prestare a serviciilor potrivit documentelor prezentate spre decontare la CAS BN, recurenta a susţinut că facturile invocate la plată au fost însoţite de documentele justificative. Mai mult, a arătat că intimata nu a înştiinţat recurenta că documentele depuse ar fi neconforme sau incomplete şi nici nu i s-a argumentat în vreun fel, pentru fiecare factură în parte, care ar fi fost neregularităţile descoperite, deşi Casa de Asigurări avea această obligaţie, potrivit ROF şi clauzelor contractuale.

A apreciat recurenta că intimata ar fi trebuit să arate punctual, pentru fiecare factură în parte, care sunt serviciile medicale facturate, dar neprestate, cu atât mai mult cu cât unele facturi au fost plătite parţial, iar toate facturile au primit viza "bun de plată", viză care, potrivit art. 11 alin. (3) din contract, se obţine ca urmare a verificării facturilor şi a borderourilor centralizatoare.

Motivul prezentat de intimată pentru blocarea sumelor de bani a constituit-o împrejurarea că recurenta nu ar fi prezentat, deşi au fost solicitate, actele de evidenţă financiar contabile a medicamentelor/materialelor sanitare, însă nu există nicio dovadă că s-a făcut o astfel de solicitare din partea intimatei, aceasta fiind proba necesară prevăzută de Anexa la Ordinul nr. 178/2008 pentru ca intimata-pârâtă Casa de Asigurări să poată refuza decontarea serviciilor.

În acest sens, recurenta a arătat că potrivit art. 4 din H.G. nr. 262/31.03.2010, intimata era obligată ca, în situaţia în care nu a achitat serviciile furnizate în baza cărora au fost emise facturile cu documentele justificative în 30 zile de la depunerea documentelor justificative de plată, să prezinte recurentei cauzele şi temeiul de drept care a stat la baza refuzului plăţii, însă această comunicare nu a avut loc.

Concluzionând, recurenta a solicitat să se constate că a respectat clauzele contractuale şi cadrul legal, fiind îndreptăţită la încasarea sumei solicitate şi, în consecinţă, a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

7. Apărările formulate în cauză

Intima-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cu referire la motivele de recurs invocate, intimata a arătat că acestea sunt nefondate, pe de o parte, având în vedere că decizia curţii de apel este fundamentată pe o motivare care corespunde cerinţelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Pe de altă parte, a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material incidente în speţă, iar criticile formulate nu sunt de natură a combate raţionamentul juridic al instanţei de rejudecare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, potrivit considerentelor expuse în cele ce succed.

Prealabil examinării propriu-zise a criticilor de nelegalitate, Înalta Curte are în vedere că obiectul litigiului pendinte, astfel cum a fost supus judecăţii prin elementele cererii introductive şi analizat de către instanţele de fond, îl constituie obligarea pârâtei la plata sumei de 782.759,78 RON, reprezentând contravaloarea facturilor neachitate, emise în baza contractului încheiat între părţi.

Drept urmare, cum cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe instituţia răspunderii civile contractuale, era necesară verificarea întrunirii în cauză a condiţiilor pentru antrenarea acesteia: o neexecutare totală sau parţială sau executarea să fie necorespunzătoare calitativ sau cantitativ, prejudiciul, vinovăţia autorului şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciul solicitat a fi acoperit.

Circumstanţele esenţiale ale cauzei şi situaţia de fapt, reţinută de instanţele de fond pe baza probelor administrate în proces, care nu mai poate fi reevaluată în prezenta cale de atac în care se exercită exclusiv un control de legalitate al deciziei recurate, relevă faptul că între reclamanta A. S.R.L. şi pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Bistriţa - Năsăud s-a încheiat contractul nr. x/03.05.2010 şi actele adiţionale, în baza cărora reclamanta A. S.R.L. furniza medicamente compensate/gratuite persoanelor asigurate în sistemul naţional de asigurare de sănătate, pe baza prescripţiilor medicale eliberate de unităţi spitaliceşti sau medici.

Conform art. 1 din acest contract, obiectul contractului îl constituie furnizarea de medicamente, cu şi fără contribuţie personală, pentru tratamentul ambulatoriu, precum şi a materialelor sanitare specifice destinate tratamentului ambulatoriu al pacienţilor incluşi în anumite programe naţionale de sănătate cu scop curativ, în conformitate cu reglementările legale în vigoare.

Obligaţiile A. S.R.L. erau prevăzute în art. 7 din contract, relevante pentru prezenta cauză fiind cele stipulate la pct.: 3. să practice o evidenţă de gestiune cantitativ valorică, corectă şi la zi; 6. să transmită caselor de asigurări de sănătate datele solicitate, utilizând Sistemul informatic unic integrat sau alt sistem informatic compatibil; 7. să întocmească şi să prezinte caselor de asigurări de sănătate documentele necesare în vederea decontării medicamentelor cu şi fără contribuţie personală în tratamentul ambulatoriu, precum şi a materialelor sanitare specifice care se acordă pentru tratamentul în ambulatoriu al bolnavilor incluşi în unele programe de sănătate cu scop curativ: factură, borderou centralizator, prescripţii medicale, cu înscrierea numărului de ordine a bonului fiscal şi a datei de emitere a acestora, pe baza cărora au fost eliberate medicamentele şi materialele sanitare specifice care se acordă pentru tratamentul în ambulatoriu…în condiţiile stabilite prin Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 262/2010, sumele prevăzute în factură şi medicamentele şi materialele sanitare din documentele justificative trebuie să corespundă cu datele raportate conform pct. 24; 24. să transmită caselor de asigurări de sănătate, în format electronic, medicamentele şi materialele sanitare eliberate conform formularelor de raportare aprobate.

Suma de bani solicitată prin cererea iniţială reprezintă contravaloarea facturilor neachitate, din perioada ianuarie 2010 - ianuarie 2011.

În apărare, pârâta a susţinut că a refuzat să facă plata acestor facturi pentru că, pe fondul unui consum mare de medicamente, reclamanta a fost înştiinţată să transmită fişa produsului la unele medicamente, în scopul verificării consumului în perioada 01.01.2010 - 31.01.2011. Or, aceasta a trimis numai o parte din documente, ceea ce a avut ca şi consecinţă demararea unui control cu privire la anumite medicamente. După cum rezultă din Raportul de control al casei de Asigurări de Sănătate Bistriţa-Năsăud, înregistrat sub nr. x/01.03.2011, furnizorul de medicamente nu a prezentat fişele produselor pentru anumite medicamente, nu a pus la dispoziţia echipei de control ultimul inventar al efectuat în farmacia controlată, furnizorul nu a pus la dispoziţia echipei de control notele interne de recepţie şi facturile medicamentelor pentru perioada 01.01.2010 - 31.01.2011. Drept urmare, s-a propus rezilierea contractului.

În acest context, nu s-au achitat integral unele facturi care aveau viza "bun de plată", deoarece pârâta nu a putut verifica concordanţa dintre datele raportate de reclamanta intimată pârâtei şi documentele financiar contabile ale furnizorului de medicamente.

Judecând în primă instanţă, Tribunalul Bistriţa Năsăud a admis, în parte, acţiunea şi a obligat pârâta la plata sumei de 782.759,78, reprezentând contravaloarea facturilor neachitate, respingând cererea privind majorările de întârziere şi penalităţile datorate furnizorilor de medicamente, ca nefondată.

Prin decizia pronunţată în apel, în primul ciclu procesual, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis apelul declarat de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Casa Naţională de Asigurări de Sănătate; a respins cererea de chemare în garanţie formulată de Casa de Asigurări de Sănătate Bistriţa-Năsăud în contradictoriu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. Cu opinie majoritară, a respins apelul declarat de Casa de Asigurări de Sănătate Bistriţa-Năsăud împotriva aceleiaşi sentinţe; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Bistriţa-Năsăud împotriva deciziei nr. 147/A din 10 septembrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, a casat, în parte, decizia şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârâtă. A menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei.

Prin decizia de casare pronunţată, instanţa supremă a reţinut că părţile litigante au încheiat Contractul nr. x/2010 de furnizare de medicamente cu sau fără contribuţie personală în tratamentul ambulatoriu, precum şi a unor materiale sanitare specifice care se acordă pentru tratamentul ambulatoriu al bolnavilor incluşi în unele programe naţionale de sănătate în scop curativ, în cadrul sistemului de sănătate.

A reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 255 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora relaţiile dintre furnizorii de servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale şi casele de asigurări sunt de natură civilă şi se stabilesc şi se desfăşoară pe bază de contract, precum şi faptul că furnizorii de servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale au obligaţia de a pune la dispoziţia organelor de control ale caselor de asigurări documentele justificative şi actele de evidenţă financiar-contabilă privind sumele decontate din fond.

În aplicarea dispoziţiilor legale arătate, a fost aprobat Contractul-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale din sistemul asigurărilor speciale de sănătate, prin H.G. nr. 262/2010, Anexa I, şi Normele metodologice privind activitatea structurilor de control din cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, prin Ordinul nr. 178/2008.

Contractul nr. x/2010 de furnizare de medicamente a fost reziliat de partea pârâtă la data de 2 martie 2011, în temeiul dispoziţiilor clauzei prevăzute la art. 16 lit. j), care statua asupra posibilităţii rezilierii pentru refuzul furnizorului de medicamente de a pune la dispoziţia organelor de control ale Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi ale caselor de asigurări de sănătate acele de evidenţă-financiar-contabilă a medicamentelor şi/sau materialelor sanitare eliberate conform contractelor încheiate şi documentele justificative privind sumele decontate din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate.

Analizând cauza, Înalta Curte a constat că sunt fondate criticile formulate de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Bistriţa-Năsăud, reţinând că, deşi instanţa de apel a reţinut corect temeiul contractual al pretenţiilor deduse judecăţii şi situaţia de fapt care a condus la rezilierea contractului, considerentele hotărârii recurate relevă examinarea pretenţiilor deduse judecăţii nu din perspectiva clauzelor contractuale pretins a fi fost încălcate şi a cadrului legal special în care contractul a fost încheiat, ci în raport cu alte motive de drept.

Prin decizia de casare, s-a dezlegat cu caracter obligatoriu şi autoritate de lucru judecat că, în materia furnizării de servicii medicale, acordarea vizei "bun de plată" este rezultatul verificării formale a facturilor şi borderourilor centralizatoare şi nu are semnificaţia atribuită de parte, şi îmbrăţişată de curtea de apel prin decizia casată, de dovadă a prestării de către furnizor a serviciilor medicale în condiţiile contractuale asumate.

Drept urmare, Înalta Curte a constatat că dezlegarea dată de instanţa de apel efectelor vizei "bun de plată" este rezultatul aplicării greşite raportului dedus judecăţii a dispoziţiilor pct. 2 din Ordinul 1792/2002 şi a interpretării eronate a dispoziţiilor art. 99 alin. (1) lit. g) şi lit. v) din H.G. nr. 262/2010.

S-a mai reţinut, prin aceeaşi decizie de casare, că instanţa de apel a ignorat temeiul contractual al pretenţiilor deduse judecăţii, respectiv faptul că partea pârâtă s-a apărat, în procesul pendinte, în sensul că neexecutarea obligaţiei de plată a contravalorii medicamentelor ce îi incumba potrivit art. 8 alin. (2) din contract s-a datorat neîndeplinirii de către partea reclamantă a obligaţiilor statuate în sarcina sa prin art. 7 alin. (3) din contract (de a ţine o evidenţă de gestiune cantitativ valorică) respectiv, la art. 7 alin. (1) din Contractul-cadru (de a pune la dispoziţia organelor de control documentele justificative şi actele de evidenţă financiar-contabilă privind sumele de bani pretinse).

Dispunând trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de pârâtă, Înalta Curte a dat îndrumări obligatorii instanţei de rejudecare, în sensul de a examina pretenţiile de despăgubire şi de a analiza dacă refuzul de plată este sau nu justificat din perspectiva apărărilor formulate de părţi cu observarea clauzelor contractuale, prin raportare la drepturile şi obligaţiile părţilor decurgând din încheierea contractului de furnizare de medicamente şi de materiale sanitare nr. 66/03.05.2010 şi a cadrului legal special aplicabil acestor contracte, cu luarea în considerare a dezlegărilor date problemelor de drept prin decizie.

În rejudecarea apelului pârâtei, în limitele astfel trasate de către instanţa de casare şi având în vedere dezlegările obligatorii statuate prin decizia de casare, în urma unei analize complexe a probatoriului administrat, curtea de apel a concluzionat că răspunderea contractuală a pârâtei nu poate fi antrenată, aceasta nefiind în culpă pentru neexecutarea obligaţiei de plată în speţă, având o justificare reală şi legală, neputându-se efectua plăţi pentru sume care nu se justifică cu documente financiar-contabile, în sensul celor arătate, susţinere care a fost dovedită prin expertiza administrată.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de apel a avut în vedere temeiul contractual al pretenţiilor deduse judecăţii, respectiv faptul că partea pârâtă s-a apărat în procesul pendinte în sensul că neexecutarea obligaţiei de plată a contravalorii medicamentelor, ce îi incumba potrivit art. 8 alin. (2) din contract, s-a datorat neîndeplinirii de către partea reclamantă a obligaţiilor statuate în sarcina sa prin art. 7 alin. (3) din contract (de a ţine o evidenţă de gestiune cantitativ valorică) respectiv, la art. 7 alin. (1) din Contractul-cadru (de a pune la dispoziţia organelor de control documentele justificative şi actele de evidenţă financiar-contabilă privind sumele de bani pretinse).

Întrucât reclamanta nu a prezentat actele financiar-contabile prin care să poată fi verificată realitatea furnizării serviciilor la care s-a obligat, refuzul pârâtei de a achita sumele solicitate de reclamantă este legitim şi justificat din perspectiva clauzelor contractuale şi a cadrului legal special aplicabil contractului încheiat între părţi.

Recursul reclamantei a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., iar criticile concrete de nelegalitate vizează motivarea insuficientă, precum şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză.

Analizând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă impută instanţei de apel omisiunea de a motiva corespunzător hotărârea cu referire la apărările acesteia pe marginea apelului, susţinând că raţionamentele privitoare la raporturile juridice dintre părţi au fost trunchiate în mod voit, în scopul favorizării intimatei, fără a se face o analiză a efectelor rezilierii şi în ce măsura rezilierea poate constitui fundament al neplăţii sumelor datorate anterior rezilierii, Înalta Curte constată că este lipsită de temei şi de corespondent în considerentele deciziei atacate.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ prin dispoziţiile precitate, are în vedere stabilirea, în considerente, a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Astfel, motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă şi de a asigura posibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanţele de control judiciar şi, nu în ultimul rând, de a proteja părţile împotriva unor soluţii sau măsuri discreţionare dispuse de către instanţele de judecată.

Înalta Curte subliniază, deopotrivă, că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale ale Omului impune instanţelor naţionale să îşi motiveze hotărârile; această obligaţie nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată, instanţei revenindu-i obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti, aspect ce presupune expunerea argumentelor care, prin conţinutul lor, influenţează soluţia.

În cazul concret dedus judecăţii, prin cererea iniţială, partea reclamantă a pretins atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtei pentru refuzul de plată a facturilor emise în baza contractului încheiat între părţi.

Astfel cum s-a detaliat anterior, prin decizia de casare au fost dezlegate definitiv următoarele aspecte: 1. raporturile dintre casele de asigurări de sănătate şi furnizorii de servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale şi decontarea sumelor de bani aferente acestora se realizează în baza contractelor încheiate de părţi, în cadrul normativ special edictat în acest scop, respectiv normele H.G. nr. 262/2010 pentru aprobarea Contractului-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2010; 2. pârâta şi-a întemeiat apărarea pe justificarea refuzului la plată, argumentând că neexecutarea obligaţiei prevăzute la art. 8 alin. (2) din contract a fost cauzată de neîndeplinirea, de către partea reclamantă, a obligaţiilor stabilite în sarcina sa prin art. 7 alin. (3) din contractul-cadru - de a ţine o evidenţă de gestiune cantitativ valorică - respectiv la art. 7 alin. (1) din contractul cadru - obligaţia de a pune la dispoziţia organelor de control documentele justificative şi actele de evidenţă financiară privind sumele de bani pretinse; 3. viza "bun de plată" este rezultatul verificării formale a facturilor şi borderourilor centralizatoare şi nu face dovada prestării de către furnizor a serviciilor medicale, în condiţiile contractuale asumate.

În decizia de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trasat limitele rejudecării cauzei, reţinând că instanţa de rejudecare are a verifica dacă achiziţionarea şi eliberarea respectivelor medicamente de către furnizor s-a realizat cu respectarea clauzelor contractuale şi a obligaţiilor prevăzute de normele de drept speciale care reglementează această activitate şi care reprezintă, deopotrivă, fundamentul decontării lor.

Înalta Curte reaminteşte că, în raport cu art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemei de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată. Ca atare, în caz de casare cu trimitere, instanţa care urmează să rejudece cauza trebuie să procedeze în sensul şi în limitele stabilite prin hotărârea instanţei superioare, hotărârea instanţei de control judiciar fiind obligatorie cu privire la problemele de drept dezlegate şi la îndrumările enunţate.

În acest context, astfel cum s-a menţionat anterior, reanalizând situaţia de fapt, instanţa de apel a reţinut că, în prezenta cauză, controlul modalităţii de încasare a sumelor de la Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate către furnizorii de servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale se face în baza Ordinului nr. 178/2008, care reglementează obligaţia contractuală, dar şi legală, a furnizorului de medicamente şi dispozitive medicale de a pune la dispoziţia Casei de Asigurări de Sănătate toate documentele justificative care atestă furnizarea serviciilor efectuate şi raportate, respectiv toate documentele justificative privind sumele decontate din Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate.

În raport cu toate probele administrate în cauză, instanţa de apel a concluzionat că furnizorul medical nu a justificat realitatea serviciilor prestate, a medicamentelor cerute spre decontare, cu documentele de evidenţă provenind din gestiunea sa, nu a furnizat documentele necesare verificării respectării condiţiilor impuse de regulile gestiunii cantitativ-valorice, ceea ce echivalează cu neîndeplinirea obligaţiilor contractuale şi legale, astfel că refuzul de plată al pârâtei este justificat.

În ceea ce priveşte neanalizarea de către instanţa de apel a efectelor rezilierii contractului şi în ce măsură această reziliere poate justifica refuzul de plată, instanţa de recurs constată că, astfel cum a fost menţionat anterior, prin decizia de casare s-a reţinut în mod clar că motivul refuzului la plată, invocat de pârâtă şi susţinut de probele administrate în dosar, a fost fundamentat de neîndeplinirea obligaţiei contractuale de prezentare a documentelor justificative ce atestă înregistrarea în gestiune a produselor facturate, obligaţie legală a reclamantei, şi nu de rezilierea contractului, astfel că o asemenea analiză nu numai că nu era necesară, dar, în măsura în care ar fi fost realizată, ar fi constituit o încălcare a principiului disponibilităţii părţilor, precum şi o nerespectare a celor statuate prin decizia de casare.

Astfel, contrar susţinerilor recurentei, considerentele deciziei civile recurate cuprind argumentele care au stat la baza soluţiei pronunţate în dosar, instanţa de apel expunând, într-o manieră logică, raţionamentele pe care s-a bazat atunci când a concluzionat că pretenţiile reclamantei nu sunt întemeiate, având în vedere că aceasta este partea contractuală care nu şi-a respectat obligaţiile asumate prin contract, respectiv de a pune la dispoziţia organelor de control documentele justificative şi actele de evidenţă financiar-contabilă privind sumele de bani pretinse.

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte consideră necesar să reamintească faptul că instanţa nu are obligaţia legală de a răspunde fiecărui argument de fapt şi de drept invocat de o parte în mod individual sau fiecărei interpretări date de părţi textelor de lege invocate în susţinerea cererilor. Instanţa trebuie să examineze aspectele esenţiale ale litigiului, atât pe plan factual, cât şi juridic, şi poate să abordeze argumentele părţilor într-o manieră globală, printr-un raţionament juridic de sinteză, sau să se concentreze asupra unui singur aspect considerat decisiv.

Drept urmare, lipsa referinţelor cu privire la inexistenţa unui act administrativ prin care să se dispună reţinerea banilor şi, respectiv, a inexistenţei unei corespondenţe pe marginea fiecărei facturi refuzate la plată nu constituie aspecte decisive în analiza efectuată de instanţa de apel, a căror neexaminare să poată conduce la casarea deciziei prin reţinerea ipotezei de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Aceasta întrucât, pe de o parte, potrivit situaţiei de fapt stabilite de instanţele fondului, raporturile juridice dintre părţi în această cauză au depăşit simpla corespondenţă legată de documentele justificative prezentate de reclamantă pentru decontare. A fost iniţiat un control complet de către pârâta Casa de Asigurări de Sănătate asupra tuturor documentelor justificative aferente medicamentelor furnizate de reclamantă, inclusiv o plângere penală împotriva reclamantei şi o cercetare penală a acesteia în legătură cu activitatea de furnizare a medicamentelor.

Pe de altă parte, având în vedere natura litigiului, respectiv pretenţia bazată pe răspunderea civilă contractuală, prin care reclamanta solicită plata medicamentelor furnizate în baza contractului încheiat între părţi, instanţa avea de analizat dacă sunt întrunite condiţiile atragerii răspunderii civile a pârâtei şi dacă reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale şi legale asumate pentru a justifica pretenţia formulată.

Or, din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanţa, în rejudecare, a realizat o cercetare aprofundată a circumstanţelor de fapt ale cauzei în raport cu clauzele contractului încheiat între părţile litigante, dar şi cadrul legal special aplicabil contractului.

În urma acestei analize, instanţa de apel a concluzionat că, în măsura în care reclamanta nu a prezentat actele financiar-contabile (nici în faza de executare a contractului, dar nici în faza de cercetare penală şi nici în faţa instanţei civile) - obligaţie contractuală şi legală - prin care să poată fi verificată realitatea furnizării serviciilor la care s-a obligat prin contractul încheiat, refuzul pârâtei de a achita sumele solicitate este legitim.

În acest context, împrejurarea că recurenta-reclamantă nu este de acord cu motivarea instanţei de apel şi cu soluţia pronunţată în cauză nu echivalează cu incidenţa unei nemotivări a hotărârii şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., astfel încât, critica întemeiată pe aceste dispoziţii legale va fi respinsă, ca nefondată.

Lipsite de fundament sunt şi criticile subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă a invocat încălcarea art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Dezvoltând acest motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că intimata, ca instituţie a statului, având concursul instanţei de apel, a "rechiziţionat" bunurile proprietatea societăţii, prin reţinerea sumelor datorate, fără a avea un just temei, aducând astfel atingere dreptului de proprietate.

Potrivit dispoziţiilor art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, orice persoană are dreptul de a deţine în proprietate, de a folosi, de a dispune şi de a lăsa moştenire bunurile pe care le-a dobândit în mod legal.

Acest articol protejează dreptul fundamental de proprietate, care conferă titularului dreptul de a deţine, folosi şi dispune liber de bunul său. Protecţia prevăzută de acest articol este menită să prevină deposedarea arbitrară de bunuri materiale, cum ar fi terenuri, clădiri sau alte proprietăţi tangibile.

Protecţia conferită de art. 17 vizează strict drepturile reale (drepturi asupra bunurilor materiale), precum dreptul de proprietate, care conferă titularului său controlul direct şi exclusiv asupra unui bun, prevenind intervenţii arbitrare din partea statului sau a altor persoane, în sensul de a priva titularul de posesia bunului său.

Drept urmare, acest articol nu conferă protecţie în cazul drepturilor de creanţă, cum este dreptul invocat de recurentă în litigiul pendinte, fiind necesar să se facă o distincţie clară între dreptul de proprietate şi dreptul de creanţă, ele având naturi juridice diferite şi implică protecţii distincte.

În cazul dreptului de creanţă, nu este vorba despre deposedarea unei persoane de un bun material, ci despre o obligaţie de plată sau executare a unei prestaţii, reglementată de contractul dintre părţi. Acesta este reglementat de normele civile care guvernează executarea obligaţiilor contractuale, iar reclamanta trebuie să îşi fundamenteze solicitările pe alte dispoziţii legale care stabilesc drepturile şi obligaţiile între părţi, nu pe prevederile care apără dreptul de proprietate.

Prin urmare, instanţa de recurs va înlătura această critică, ca nefondată, având în vedere că nu există o legătură între prevederile art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi raportul juridic litigios, care priveşte o creanţă rezultată dintr-un contract, şi nu un drept real asupra unui bun material.

În ceea ce priveşte restul criticilor formulate, subsumate de recurentă tot motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care s-a susţinut că decizia atacată este nelegală, fiind interpretate şi aplicate greşit normele de drept material care reglementează rezilierea contractelor şi efectul rezilierii, precum şi dispoziţiile H.G. nr. 262/2010 şi dispoziţiile Ordinului 2634/2015 privind documentele financiar contabile, Înalta Curte urmează a le înlătura, având în vedere consideraţiile ce succed.

În acest punct al analizei, trebuie menţionat că în reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunţarea acestui caracter, în mod expres, prin alineatul prim al art. 488 C. proc. civ., din enumerarea limitativă şi expresă a motivelor de nelegalitate care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual, precum şi din prevederile art. 483 alin. (3) din acelaşi Cod care statuează în mod expres că "Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Drept urmare, instanţa de recurs, în cadrul controlului de legalitate pe care îl exercită, este ţinută de situaţia de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanţa de fond sau după caz, de apel (precum în speţa pendinte).

Utilitatea acestor precizări preliminare derivă din împrejurarea că mare parte din argumente expuse de recurenta-reclamantă, în fundamentarea motivului subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cuprind referiri critice la situaţia de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare şi la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate.

Astfel, toate criticile recurentei, fie ele însoţite de argumente dezvoltatoare sau de dezbaterea de către aceasta a probelor administrate cauzei, care implică aprecierea situaţiei de fapt, nu vor putea fi primite spre evaluare de prezenta instanţă, aceasta nefiind competentă să reaprecieze situaţia de fapt în recurs, cale de atac care permite exclusiv un control de legalitate.

Această concluzie se impune, întrucât reaprecierea situaţiei de fapt, reevaluarea probelor în recurs, prin prisma criticilor de acest gen menţionate de recurenta-pârâtă, pentru a conchide în final, în sensul aplicării greşite în cauză a diverse dispoziţii legale substanţiale, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunţate, ci echivalează cu reanalizarea situaţiei de fapt şi eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, simpla afirmaţie a părţii, în sensul încălcării de către instanţă a normelor de drept material fiind lipsită de valenţe juridice, în lipsa unei argumentări care să reflecte greşelile anume imputate instanţei în judecarea apelului, în sensul exigenţelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Drept urmare, simpla afirmaţie a recurentei cu privire la încălcarea normelor de drept material, fără a se dezvolta şi argumenta raţionamentul greşit al instanţei de apel, nu este aptă de a genera controlul de legalitate a deciziei atacate.

Cu referire concretă la argumentele expuse în memoriul de recurs, Înalta Curte constată că a fost invocată o încălcare a normelor de drept material care reglementează rezilierea contractului şi efectele acesteia asupra sumelor de bani neplătite, susţinând recurenta că instanţa de apel, chiar dacă nu a făcut-o în mod clar, a conchis că rezilierea operează cu efect retroactiv şi cu incidenţă asupra sumelor de bani neplătite.

Or, din simpla lecturare a deciei atacate rezultă că instanţa de apel nu a examinat cauza din perspectiva efectelor rezilierii contractului încheiat între părţi şi nici a efectelor acestei încetări în legătură cu sumele datorate, fiind respectată decizia de casare pronunţată de Înalta Curte, care solicită analizarea cauzei în raport cu toate clauzele contractuale şi cu dispoziţiile legale incidente, coroborat cu motivul invocat pentru neexecutarea obligaţiei de plată.

Astfel, aşa cum s-a reţinut şi în decizia de casare, şi cum s-a susţinut în toate fazele procesuale, neexecutarea obligaţiei de plată nu s-a datorat rezilierii contractului, ci neîndeplinirii obligaţiei reclamantei de a ţine o evidenţă cantitativ valorică corectă şi la zi, şi de a pune la dispoziţia organelor de control documentele justificative şi actele de evidenţă cu privire la sumele de bani pretinse, astfel că judecata în apel s-a realizat în aceste limite trasate prin cererea de chemare în judecată şi prin apărările formulate.

Drept urmare, argumentele invocate nu combat judecata realizată de instanţa de apel, recurenta construind un silogism bazat pe noi premise, susţinând că refuzul de plată se datorează rezilierii contractului şi încercând să genereze un raţionament care să conducă la o soluţie contrară celei din decizia atacată, motiv pentru care aceste argumente nu pot fi luate în considerare.

În ceea ce priveşte argumentaţia privind lipsa corespondenţei pe marginea fiecărei facturi şi inexistenţa unei solicitări din partea intimatei-pârâte de a se suplimenta documentaţia justificativă, se constată că aceste susţineri se subsumează argumentelor principale pe care s-a fundamentat cererea iniţială, argumente reiterate în toate fazele procesuale, şi care caracterizează situaţia de fapt aşa cum este ea percepută de recurentă.

Or, prin aceste argumente, recurenta nu critică raţionamentul instanţei de apel, însă, în realitate, urmăreşte o recalificare a faptelor, ceea ce este inadmisibil în faza pocesuală a recursului.

Mai mult, susţinerea recurentei conform căreia intimata-pârâtă nu a făcut dovada solicitării documentelor financiar-contabile nu face decât să inverseze sarcina probaţiunii, în contra dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ., conform cărora obligaţia dovedirii pretenţiilor revine părţii care le formulează şi afirmă, iar nu celui care se apără în proces.

Acesta întrucât, raportat la natura juridică a pretenţiilor formulate, recurenta-reclamantă este cea care trebuia să facă dovada îndeplinirii tuturor obligaţiilor contractuale şi legale asumate, pentru a justifica temeinicia solicitărilor formulate.

Cu privire la argumentele expuse referitoare la refuzul nejustificat de plată al facturilor care au primit viza "bun şi aprobat", Înalta Curte constată că, pe lângă faptul că acestea, aşa cum au fost formulate, reprezintă aspecte de netemeinicie care nu pot fi examinate în cadrul recursului, ele se îndepărtează de la dezlegările definitive şi obligatorii ale Înaltei Curţi, statuate prin decizia de casare.

Astfel, trebuie menţionat şi reţinut că, prin decizia de casare pronunţată, instanţa supremă a statuat, în mod definitiv:

"viza "bun de plată" acordată de casele de asigurări de sănătate semnifică efectuarea de verificări sub aspectul cerinţelor formale ale facturilor şi documentelor din borderourilor centralizatoare şi nu aceea atribuită de partea reclamantă şi reţinută greşit de instanţa de apel, de dovadă a prestării de către furnizor a serviciilor medicale în condiţiile contractuale asumate.

În ceea ce priveşte respectarea de furnizor a obligaţiilor contractuale şi statuarea asupra concordanţei dintre datele prevăzute în raportările făcute de furnizor către casa de asigurări de sănătate şi cele din documentele primare existente la nivelul acestuia, normele de drept speciale prevăd că se verifică în cadrul controalelor efectuate de casele de asigurări de sănătate în conformitate cu normele de drept speciale." (...)"în materia furnizării de servicii medicale, acordarea vizei menţionate este rezultatul verificării formale a facturilor şi borderourilor centralizatoare".

Astfel, instanţa supremă nu doar că a clarificat interpretarea corectă a acestor aspecte juridice, dar a şi impus o direcţie clară cu privire la semnificaţia vizei "bun de plată" pe care instanţa de apel trebuia să o urmeze în soluţionarea cauzei.

Decizia de casare are efecte obligatorii asupra instanţei de rejudecare, prin care aceasta este obligată să reexamineze şi să soluţioneze cauza în conformitate cu interpretările şi directivele trasate de instanţa supremă. Astfel, orice tentativă de a relua dezbateri pe teme deja soluţionate prin această decizie sau de a contesta interpretările impuse de Înalta Curte reprezintă o abatere de la cadrul juridic stabilit.

În ultima parte din memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea dispoziţiilor Ordinului nr. 2634/2015 privind documentele financiar-contabile, care prevăd termenul de 5 ani de păstrare a documentelor, arătând că expertiza s-a întocmit în anul 2016. Totodată, a arătat că realitatea serviciilor medicale prestate a fost investigată de organele de urmărire penală, care au dispus clasarea cauzei, susţinând că, potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen. hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o

Cu referire la aceste argumente, Înalta Curte constată necesar a menţiona, odată în plus, că pentru declanşarea controlui de legalitate, partea recurentă este obligată să indice norma de drept încălcată, să explice modul în care a fost încălcată şi să formuleze obiecţii precise împotriva raţionamentului juridic al instanţei de apel.

Simpla invocare a textului de lege, însoţită, în cazul de faţă, de afirmaţiile conform cărora expertiza s-a întocmit în anul 2016 sau că organele de urmărire penală au verificat realitatea serviciilor medicale prestate nu sunt apte de a genera controlul de legalitate, întrucât instanţa de recurs nu poate/nu trebuie să deducă ce anume se contestă, ci partea recurentă trebuie să argumenteze în mod clar aspectele din raţionamentul juridic al instanţei de apel care sunt greşite.

Drept urmare, nefiind dezvoltate critici care să se grefeze pe raţionamentul instanţei de apel, aceste argumente vor fi înlăturate ca inadmisibile în recurs.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul declarat în cauză, ca nefundat .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., împotriva deciziei nr. 401/A/2022 din 03 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 februarie 2024.