Remuneration for public communication of sound recordings: application of CJUE C-147/19 to audiovisual works and effect of post-appeal partial payment on triple penalty

Şedinţa publică din data de 13 februarie 2024

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 17.11.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. a chemat în judecată societatea B. S.R.L., solicitând, ca în urma dezbaterilor şi a probelor ce vor fi administrate, pârâta să fie obligată la:

- plata sumei de 10.776 RON (la care se adaugă TVA)/12.823,44 RON (cu TVA inclus) reprezentând triplul remuneraţiei datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual începând cu data de 01.11.2017 până la data de 31.10.2020, pentru perioada nedeclarată la A.;

- la plata sumei de 2.131,08 RON reprezentând penalităţi de întârziere aferente sumelor solicitate prin primul capăt de cerere până la data de 10.10.2020 şi în continuare în cuantum de 0,1% până la recuperarea integrală a remuneraţiei datorate;

- să încheie autorizaţii/licenţe neexclusive cu A. pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual pentru spaţiul administrat;

- plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 din C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 836/26.05.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; a fost obligată pârâta la plata sumei de 12.823,44 RON reprezentând despăgubiri pentru comunicarea publică a prestaţiilor artistice până la data de 31.10.2020 şi la plata sumei de 900 de RON reprezentând cheltuieli de judecată. A fost respinsă în rest acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 1981A din 21 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de către apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 836/26.05.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

Curtea a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că suma datorată de pârâtă este în cuantum de 10.677,20 RON, a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei şi a obligat intimata reclamantă la plata sumei de 50 RON către apelanta pârâtă reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 1981A din 21 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs recurenta-reclamantă A. şi recurenta-pârâtă B. S.R.L.

Recurenta-reclamantă A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 1981/21.12.2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi, în consecinţă, trimitea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel în vederea menţinerii sentinţei instanţei de fond ca fiind întemeiată.

În motivarea recursului, recurenta reclamantă a invocat incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. şi a arătat că, în ceea ce priveşte apărările referitoare la gradul de ocupare, contrar argumentelor instanţei de apel, metodologia aplicabilă în prezentul caz, respectiv Decizia ORDA nr. 120/2016 nu prevede drept criteriu gradul de ocupare al unităţilor administrate pentru determinarea remuneraţiei cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi. Decizia ORDA 120/2016 prevede o remuneraţie fixă, lunară, datorată pentru fiecare tip de utilizare, respectiv fonograme sau reproduceri ale acestora şi prestaţii artistice din domeniul audiovizual, indiferent de perioada utilizării sau de gradul de ocupare a camerelor sau pensiunilor în perioada analizată. Aplicarea unui criteriu străin de dispoziţiile metodologiei de mai sus reprezintă o aplicare greşită a normei de drept material.

În speţă, intimata administrează 3 camere de închiriat numite Central Apartaments clasificate cu 3, astfel cum rezultă din extrasul din situaţia unităţilor clasificate publicată pe website-ul Ministerului Turismului astfel că administratorul este obligat să le doteze cu televizoare, potrivit dispoziţiilor Ordinului nr. 65/2013 pentru aprobarea Normelor metodologice privind eliberarea certificatelor de clasificare a structurilor de primire turistice cu funcţiuni de cazare şi alimentaţie publică, a licenţelor şi brevetelor de turism. Criteriul aplicabil prevăzut în metodologie este D11, cuantumul valoric fiind de 54 RON pentru comunicarea publică în scop ambiental a fonogramelor şi 54 RON pentru comunicarea publică în scop ambiental a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual.

Curtea de Apel Bucureşti a valorificat criteriul gradului de ocupare şi, în consecinţă, a diminuat remuneraţia cuvenită artiştilor interpreţi sau executanţi pentru perioada 01.06.2020 - 30.09.2020, pe motiv că, în această perioadă, activitatea intimatei ar fi fost suspendată sau semnificativ restricţionată. Din situaţia comunicată de Ministerul Afacerilor Interne - Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă rezultă că, în Judeţul Cluj, activitatea unităţilor de cazare a fost restricţionată, însă nu interzisă.

Aplicând un criteriu care nu este prezăvut de Decizia ORDA 120/2016, instanţa de apel a scăzut din remuneraţia cuvenită suma de 432 RON fără TVA aferentă perioadei 01.06.2020 - 30.09.2020, cu toate că unitatea administrată de intimată a funcţionat, chiar dacă în mod restricţionat.

În măsura în care intimata ar fi prezentat o dovadă incontestabilă în sensul că aceasta nu ar fi desfăşurat activitate în perioada 01.06.2020 - 30.09.2020, recurenta reclamantă a arătat că ar fi scăzut această perioadă din calculul remuneraţiei datorate. Scăderea remuneraţiei datorate pentru această perioadă numai în temeiul considerentului că intimata a avut activitate, dar nu o ocupare deplină a tuturor camerelor, nu este o măsură legală raportat la prevederile metodologiei.

Recurenta pârâtă B. S.R.L. a solicitat admiterea recursului său, casarea în parte a deciziei civile nr. 1981/21.12.2022 pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, iar în rejudecarea cauzei, admiterea apelului său.

În motivarea recursului, recurenta pârâtă arătat că decizia recurată este nelegală, invocând incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a manifestat rol activ în aflarea adevărului şi nu a urmărit scopul în vederea îndeplinirii conţinutului cercetării procesului, conform prevederilor art. 237 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. şi ale art. 436 alin 1 şi 2 din C. proc. civ.

În acest sens, recurenta pârâtă a arătat că, prin notele scrise înregistrate la dosarul cauzei la data de 15.11.2022, a recunoscut suma aferentă comunicării publice de prestaţii artistice, identificată exact de către intimat prin facturi la suma de 2.137.24 RON, pe care a şi achitat-o, iar în justificare a depus dovada achitării sumei menţionate.

Raportat la aceste aspecte, a solicitat instanţei să constate că a achitat suma aferentă comunicării publice de prestaţii artistice, situaţie în care instanţa trebuia să pronunţe o hotărâre cu respectarea dispoziţiilor art. 237 şi 436 din C. proc. civ., însă instanţa nu a luat în considerare solicitarea, încălcând dreptul la apărare al părţilor şi principiul contradictorialităţii, prin ignorarea dispoziţiilor menţionate.

Recurenta pârâtă a susţinut incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., fiind nerespectate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod care, întrucât instanţa de apel nu a realizat o cercetare şi o analiză a aspectelor esenţiale pentru soluţionarea cauzei, ignorând în întregime argumentele sale din notele scrise înregistrate la dosarul cauzei din data de 15.11.2022. Prin acestea, a susţinut că nu s-a realizat comunicare publică de fonograme publicate în scop comercial ci "înregistrări audiovizuale care conţin opere audiovizuale în care s-au incorporat fonograme", a achitat o parte din sumele care fac obiectul litigiului şi a invocat aplicabilitatea Hotărârii CJUE C-147/19.

Cu toate acestea, instanţa nu a motivat înlăturarea apărărilor formulate prin prisma criticilor punctuale invocate.

Procedând în aceasta manieră, instanţa de fond a încălcat în mod flagrant exigenţele legale referitoare la motivarea hotărârilor judecătoreşti, precum şi principiul fundamental al dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 alin. (1) din C. proc. civ. şi obligaţiile privind rolul judecătorului în aflarea adevărului, stabilite prin prevederile art. 22 din acelaşi cod.

Recurenta pârâtă a invocat incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi a arătat că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, constatând că funcţionarea unor camere de închiriat înseamnă automat existenţa activităţii de comunicare publică de fonograme. În camerele de hotel nu s-a realizat comunicare publică de fonograme publicate în scop comercial ci "înregistrări audiovizuale care conţin opere audiovizuale în care s-au incorporat fonograme" iar acestea, conform Hotărârii CJUE în Cauza C-147/19, nu reprezintă fonograme. Este împotriva dispoziţiilor legale, confirmate chiar prin hotărâri ale CJUE, să plătească pentru un serviciu de care nu beneficiază.

Recurenta pârâtă a invocat incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ. arătând că, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea sa la plata sumei de 12.823 RON (10.776 RON fără TVA) reprezentând triplul remuneraţiei datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau reproducerilor acestora şi prestaţiilor artistice. Recurenta pârâtă a arătat că instanţa a aplicat art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 deşi a recunoscut în cuprinsul considerentelor că remuneraţia poate să fie determinată şi că în acest caz, conform jurisprudenţei majoritare, nu se acorda această penalitate (triplul remuneraţiei). În mod evident instanţa a interpretat greşit art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016 şi art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.

Recurenta pârâtă a arătat că a declarat şi transmis către intimată declaraţia înregistrată la A. cu nr. de intrare 1255/10.05.2021 în baza căreia s-au emis înştiinţări de plată a sumelor care au putut fi determinate de către intimată iar pârâta a şi achitat suma aferentă comunicării publice de prestaţii artistice în domeniul audiovizual conform ordinului de plată, în baza facturilor fiscale emise chiar de către intimată.

Sumele de plată au fost identificate prin documente emise chiar de către intimată, în conţinutul cărora se precizează că reprezintă remuneraţie echitabilă pentru comunicare publică conform Legii nr. 8/1996 şi perioada aferentă iar din sumele identificate de către intimată, pârâta a achitat sumele aferente prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual de care a considerat că a beneficiat, respectiv suma de 2.137,24 RON.

Recurenta pârâtă a arătat că prejudiciul la care a făcut referire instanţa de apel ca justificare pentru obligarea la triplul remuneraţiei nu mai există, sumele fiind atât identificate cât şi achitate.

Recurenta pârâtă a invocat incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi a arătat că instanţa a aplicat în mod greşit Hotărârea CJUE C - 501/19, aceasta nefiind aplicabilă în cauză, şi a invocat Decizia nr. 48/19.06.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în considerarea căreia în mod greşit a reţinut instanţa obligaţia de plată a contravalorii TVA.

5. Apărările formulate în cauză.

Recurenta-reclamantă A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de către pârâtă, ca nefondat, şi admiterea recursului formulat de reclamantă, ca întemeiat.

În motivarea întâmpinării, recurenta reclamantă a arătat că împrejurarea că instanţa de apel nu a reţinut plata efectuată de către recurenta pârâtă este o consecinţă a faptului că aceasta a fost efectuată în data de 15.11.2022, cu o zi înainte de al doilea termen de judecată fixat în cauză, care a avut loc la data de 16.11.2022. A. nu a putut vedea această plată înainte de termenul din data de 16.11.2022 în evidenţele sale, iar notele scrise depuse de recurentă cel mai probabil nu au ajuns la dosarul cauzei. Aşadar, însăşi recurenta nu a depus dovezile de plată la timp la dosarul cauzei, fapt care ar fi generat o scădere a renumeraţiei solicitate.

De asemenea, chiar dacă plata de mai sus ar fi ajuns la timp în dosarul cauzei, respectiv la termenul de judecată, chestiunea legată de temeinicia plăţii remuneraţiei datorate exclusiv pentru prestaţii artistice din domeniul audiovizual nu a făcut obiectul motivelor de apel. Recurenta nu a contestat prin apel şi nici la fond nu a avut o astfel de poziţie, privind faptul că aceasta nu ar datora remuneraţie pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că judecarea recursului are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, iar invocarea omisso medio a unor motive, nepropuse în apel, nu este permisă.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (6) din C. proc. civ. este neîntemeiat, tot prin prisma argumentelor invocate mai sus.

Recurenta reclamantă a arătat că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (8) din C. proc. civ. nu este întemeiat şi a arătat că aplicabilitatea cauzei C-147/19 nu a fost invocată prin motivele de apel, motiv pentru care nici nu poate fi analizată de către instanţa de recurs.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (6) din C. proc. civ., recurenta reclamantă a considerat că instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile prevăzute de art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016. Totodată, aceste sume sunt purtătoare de TVA în raport de prevederile jurisprudenţei Curţii Europene indicate de instanţa de apel.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Motivul de recurs invocat de recurenta reclamantă, încadrat în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este întemeiat. Conform acestul text legal, hotărârea poate fi casată atunci când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenta reclamantă a invocat în acest sens faptul că instanţa de apel a aplicat în mod greşit criteriul gradului de ocupare al unităţilor administrate pentru a stabili remuneraţia cuvenită, întrucât metodologia aplicabilă în cauză, respectiv Decizia ORDA nr. 120/2016 nu prevede acest criteriu pentru determinarea remuneraţiei cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi, ci stabileşte o remuneraţie fixă, lunară, datorată pentru fiecare tip de utilizare, respectiv fonograme sau reproduceri ale acestora şi prestaţii artistice din domeniul audiovizual, indiferent de perioada utilizării sau de gradul de ocupare a camerelor sau pensiunilor în perioada analizată.

Conform art. 3.12. din Metodologie, pentru spaţii şi/sau pentru perioade nedeclarate pentru care utilizatorul a comunicat public fonograme sau reproduceri ale acestora şi/sau prestaţii artistice din domeniul audiovizual în scop ambiental sau lucrativ fără a obţine în prealabil autorizaţia - licenţă neexclusivă, acesta are obligaţia de a plăti către organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale artiştilor interpreţi sau executanţi şi ale producătorilor de fonograme o sumă de bani reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deţinut autorizaţia - licenţă neexclusivă. În situaţia în care cuantumul remuneraţiei care ar fi fost legal datorată de către utilizator nu poate fi determinat, acesta datorează triplul remuneraţiei plătite în mod uzual de utilizatorii din aceeaşi categorie.

Pentru a restrânge întinderea obligaţiei pârâtei de a plăti remuneraţiile, instanţa de apel a apreciat că, în perioada 01.06.2020 - 30.09.2020, nu a existat o utilizare care să dea dreptul la remuneraţie, reţinând că "activitatea apelantei a fost blocată dintr-un motiv independent de voinţa sa, fapt asimilat forţei majore".

Astfel, instanţa de apel a înlăturat apărarea intimatei cu privire la nerelevanţa gradului de ocupare cu motivarea că "o asemenea chestiune poate fi relevantă în cazul unor circumstanţe obişnuite, dar nu a unor stări excepţionale precum cea de alertă, care au fost însoţite de un grad ridicat de îngrijorare a publicului şi de restricţii legale semnificative; bunăoară, chiar dacă în sine cazarea era permisă, închiderea restaurantelor proprii ale spaţiilor de cazare, numeroasele restricţii aplicabile locurilor publice etc. făcea turismul profund neatractiv. Or, organismele de gestiune colectivă nu încasează taxe pe spaţii de cazare, ci remuneraţii pentru utilizare, utilizare care trebuie să fie reală, iar nu fictivă şi prezumată contrar realităţilor elementare."

În acest context, nu este în discuţie, în realitate, aplicarea unui criteriu străin de dispoziţiile metodologiei care să reprezinte o aplicare greşită a normei de drept material, astfel cum a susţinut recurenta, în cauză fiind reţinută neîndeplinirea premisei necesare, stabilite de norma legală aplicabilă, pentru acordarea dreptului la remuneraţie, premisă constând în existenţa unei activităţi de comunicare publică care să atragă obligaţia de a plăti remuneraţia aferentă.

În concluzie, contrar susţinerilor recurentei reclamante, instanţa de apel nu a diminuat remuneraţia cuvenită prin valorificarea criteriului gradului de ocupare, ci a reţinut inexistenţa unei activităţi de comunicare publică în perioada în discuţie, acest aspect fiind stabilit de instanţă în raport cu circumstanţele de fapt ale speţei, a căror reevaluare nu este permisă în recurs. Astfel, o eventuală greşeală în stabilirea situaţiei de fapt rezultând din interpretarea probelor administrate în cauză nu poate forma obiect de analiză în faza procesuală a recursului, aceste fiind o cale extraordinară de atac nedevolutivă, prin care se poate invoca doar nelegalitatea hotărârii atacate, pentru cazurile indicate în art. 488 din C. proc. civ.. În consecinţă, instanţa de recurs nu poate, sub niciun aspect, să reanalizeze starea de fapt a cauzei, să reaprecieze probele, să dea eficienţă uneia sau alteia dintre probe, în detrimentul altor probe administrate, cu scopul schimbării stării de fapt deja reţinute de instanţa de fond ori de instanţa de apel, şi nici nu poate să verifice modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probele administrate în cauză.

Reţinând că motivele de recurs invocate de recurenta reclamantă nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de această parte împotriva deciziei nr. 1981A din 21 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În ceea ce priveşte recursul pârâtei, Înalta Curte constată că este întemeiat motivul de recurs prin care aceasta a invocat incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., susţinând că, prin notele scrise înregistrate la dosarul cauzei la data de 15.11.2022, a recunoscut datoria aferentă comunicării publice de prestaţii artistice, stabilită de către reclamantă la suma de 2.137.24 RON, pe care a şi achitat-o, depunând dovada achitării sumei menţionate.

Art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. instituie o regulă restrictivă cu privire la devoluţiunea apelului, stabilind că instanţa de apel va fi ţinută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant.

Problema în discuţie, aceea a recunoaşterii unei părţi din pretenţiile reclamantului şi a efectuării plăţii aferente nu reprezintă însă o critică formulată de apelant împotriva sentinţei primei instanţe, în a cărei analiză se impune respectarea dispoziţiilor de procedură care limitează efectul devolutiv al apelului, ci se circumscrie ipotezei avute în vedere de art. 437 alin. (2) din C. proc. civ., care stabileşte că recunoaşterea pretenţiilor poate fi făcută în faţa instanţei de apel.

Întrucât în faza judecăţii în apel, pârâta a efectuat acest act de dispoziţie, arătând că înţelege să recunoască o parte din pretenţiile formulate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, este necesar ca instanţa de apel să dea acestui act, în raport cu circumstanţele de fapt ale speţei, eficienţa stabilită de norma procesuală.

Motivul de recurs prin care recurenta pârâtă, faţă de modul în care instanţa de apel a procedat în privinţa notelor scrise depuse la data de 15.11.2022, a susţinut şi incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu se impune a fi analizat, dată fiind consecinţa rezultată din constatarea incidenţei cazului de casare instituit de pct. 5 al aceluiaşi articol.

Motivul de recurs prin care recurenta pârâtă a invocat incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în sensul că au fost nerespectate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod în situaţia în care instanţa de apel nu a analizat susţinerile sale privind faptul că nu s-a realizat o comunicare publică de fonograme publicate în scop comercial ci "înregistrări audiovizuale care conţin opere audiovizuale în care s-au incorporat fonograme" şi cele privind aplicabilitatea Hotărârii CJUE C-147/19 este întemeiat.

Dat fiind principiul efectului direct al dreptului Uniunii Europene, aplicarea dezlegărilor cuprinse în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu reprezintă o facultate, ci o obligaţie pentru judecătorul naţional, care trebuie să aplice hotărârile interpretative ale CJUE, care au caracter obligatoriu pentru instanţele statelor membre şi se bucură de prioritate în aplicare, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţie. Astfel, deciziile interpretative ale CJUE fac corp comun cu norma interpretată şi se aplică în toate situaţiile în care se aplică dreptul european interpretat, adică şi raporturilor juridice care s-au născut/modificat/stins anterior pronunţării deciziilor şi care nu sunt încă definitive (adică fac obiectul unor litigii pendinte).

În contextul arătat, incidenţa principiilor rezultate din hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-147/19 trebuie supusă dezbaterii contradictorii a părţilor urmând ca instanţa de apel să stabilească modul concret de aplicare a acestora în raport cu circumstanţele de fapt ale cauzei.

Susţinerile recurentei pârâte prin care aceasta a invocat aplicabilitatea principiilor rezultate din hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-147/19 prin prisma cazului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu pot fi analizate, întrucât respectivele susţineri nu au format obiectul dezlegărilor instanţei de apel pentru a putea fi supuse controlului judiciar de legalitate efectuat de instanţa de recurs.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în cauza C-147/19 Atresmedia, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că articolul 8 alin. (2) din Directiva nr. 92/100 şi articolul 8 alin. (2) din Directiva nr. 2006/115 trebuie interpretate în sensul că remuneraţia echitabilă unică, vizată la aceste dispoziţii, nu trebuie plătită de utilizator atunci când efectuează o comunicare publică a unei înregistrări audiovizuale care conţine fixarea unei opere audiovizuale în care a fost încorporată o fonogramă sau o reproducere a acestei fonograme.

În cuprinsul considerentelor hotărârii instanţei europene se reţine că distincţia dintre fonogramă şi opera audiovizuală, în scopul stabilirii remuneraţiei, se realizează în raport de existenţa sau inexistenţa contractelor dintre producătorii operelor audiovizuale difuzate de parte şi producătorii de fonograme. De altfel, rezultă cu claritate din paragrafele 24 şi 25 ale considerentelor hotărârii invocate că premisa factuală de la care a plecat instanţa europeană a fost aceea că încorporarea fonogramelor în opere audio-vizuale a fost efectuată cu autorizarea titularilor drepturilor în cauză şi în schimbul unei remuneraţii plătite acestora din urmă în conformitate cu aranjamentele contractuale aplicabile.

Astfel de împrejurări nu au fost stabilite în cauză în raport cu probele concrete administrate, situaţie în care, astfel cum s-a arătat, controlul de legalitate nu poate fi exercitat în acest moment procesual, fiind necesară stabilirea circumstanţelor de fapt relevante în cadrul rejudecării fondului.

În raport cu aceste considerente, văzând prevederile art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1981A din 21 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o va casa, trimiţând cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, în limitele casării, conform art. 501 alin. (3) din C. proc. civ., astfel cum acestea rezultă din considerentele vizând motivele întemeiate invocate prin recursul pârâtei.

Celelalte motive de recurs invocate de recurenta pârâtă nu sunt întemeiate.

Astfel, nu poate fi reţinută susţinerea recurentei pârâte în sensul că ar fi incidente cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ. prin prisma modului în care instanţa de apel a apreciat asupra temeiniciei criticii sale vizând obligarea sa la plata triplului remuneraţiei datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau reproducerilor acestora şi prestaţiilor artistice.

Conform dispoziţiilor art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, la stabilirea despăgubirilor pretinse conform alin. (1) al aceluiaşi articol, instanţa de judecată ia în considerare: a) fie criterii, cum ar fi consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor şi, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului; b) fie acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, în cazul în care nu se pot aplica criteriile prevăzute la lit. a).

Recurenta pârâtă a susţinut greşita aplicare a lit. b), întrucât instanţa de apel ar fi admis, în cuprinsul considerentelor, că remuneraţia poate să fie determinată, iar în acest caz, conform jurisprudenţei majoritare, nu se acorda triplul remuneraţiei.

Contrar acestei susţineri, instanţa de apel nu a constatat posibilitatea utilizării criteriilor arătate la lit. a) a articolului menţionat, nefiind reţinute şi cuantificate în cauză consecinţele economice negative, câştigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor sau daunele morale cauzate titularului dreptului, considerentele instanţei de apel nefiind în acest sens. Conform raţionamentului instanţei de apel, "corespundea jurisprudenţei majoritare a instanţelor judecătoreşti neacordarea triplului remuneraţiilor, atunci când acestea pot fi determinate ex lege, precum în cauza de faţă şi alte cauze similare. Această interpretare este însă contrară chiar ipotezei normei, care are în vedere triplul sumelor care ar fi fost legal datorate; ori, prin ipoteză, pentru a calcula triplul, trebuie calculată în prealabil baza calculului, care este, prin urmare, posibil. Or, un text de lege trebuie interpretat în sensul în care să se aplice. Se constată prin urmare că soluţia tribunalului în această privinţă este una legală şi judicioasă, întrucât pe temei delictual, utilizatorul care a comunicat public fonograme ce conţin prestaţii artistice fără a obţine autorizaţie/licenţă neexclusivă, deşi era obligat la aceasta - cum se va detalia imediat - fiind astfel sancţionat pentru conduita sa ilicită. Aceasta constituie în prezent practica majoritară, dacă nu constantă a instanţelor."

Astfel, ceea ce a reţinut instanţa de apel pentru a justifica aplicarea lit. b) şi acordarea triplului remuneraţiei este împrejurarea că sancţionarea utilizatorului care a comunicat public fonograme ce conţin prestaţii artistice fără a obţine autorizaţie/licenţă neexclusivă s-a realizat pe temei delictual, ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite. Această constatare este corectă şi, în lipsa stabilirii în cauză a elementelor menţionate la lit. a) a art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, se justifică aplicarea lit. b) a aceluiaşi articol.

Susţinerea recurentei pârâte în sensul că prejudiciul la care a făcut referire instanţa de apel ca justificare pentru obligarea la triplul remuneraţiei nu mai există, sumele fiind atât identificate cât şi achitate, îşi găseşte valorificarea în rejudecarea cauzei, prin stabilirea cuantumului sumei datorate, ca urmare a aprecierii care se va efectua asupra actului de dispoziţie al pârâtei.

Nu este întemeiat nici motivul de recurs prin care recurenta pârâtă a susţinut incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. întrucât instanţa a aplicat în mod greşit Hotărârea CJUE C - 501/19, aceasta nefiind aplicabilă în cauză, şi a invocat Decizia nr. 48/19.06.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în considerarea căreia în mod greşit a reţinut instanţa obligaţia de plată a contravalorii TVA.

Din considerentele deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se constată că în raţionamentul său, pentru a determina dacă colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remuneraţiilor cuvenite artiştilor interpreţi şi executanţi pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conţinând fixarea prestaţiilor artistice ale acestora reprezintă sau nu o operaţiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată, Înalta Curte a socotit că sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele din Hotărârea din 18 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-37/16, ce priveau determinarea dacă în acel caz era vorba despre o prestare de servicii cu titlu oneros.

Ulterior însă a fost pronunţată hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 21 ianuarie 2021, în cauza C-501/19, UCMR - ADA Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor împotriva C. prin care s-au statuat următoarele:

1) Articolul 2 alin. (1) litera (c) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, trebuie interpretat în sensul că un titular de drepturi de autor asupra unor opere muzicale efectuează o prestare de servicii cu titlu oneros în beneficiul unui organizator de spectacole, consumator final, atunci când acesta este autorizat, printr-o licenţă neexclusivă, să comunice public aceste opere în schimbul plăţii unor remuneraţii percepute de un organism de gestiune colectivă desemnat, care acţionează în nume propriu, dar în contul acestui titular de drepturi de autor.

2) Articolul 28 din Directiva 2006/112/CE, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88, trebuie interpretat în sensul că organismul de gestiune colectivă, care percepe în nume propriu, dar în contul titularilor de drepturi de autor de opere muzicale, remuneraţiile care le sunt datorate în schimbul autorizaţiei de comunicare publică a operelor lor protejate, acţionează în calitate de "persoană impozabilă" în sensul acestui articol şi, prin urmare, se consideră că a primit această prestare de servicii de la aceşti titulari, înainte de a o furniza personal consumatorului final. Într-o asemenea situaţie, acest organism este obligat să emită facturi în nume propriu pentru consumatorul final, în care să figureze remuneraţiile percepute de la acesta, cu taxa pe valoarea adăugată (TVA). Titularii de drepturi de autor sunt la rândul lor obligaţi să emită către organismul de gestiune colectivă facturi cu TVA pentru prestaţia furnizată în temeiul remuneraţiilor primite.

În considerentele acesteia s-au reţinut, în cadrul paragrafului 38, următoarele: "O situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal se distinge astfel de cea din cauza în care s-a pronunţat Hotărârea din 18 ianuarie 2017, SAWP (C-37/16, EU:C:2017:22), sub două aspecte. Pe de o parte, există un raport juridic în cadrul căruia are loc un schimb de prestaţii reciproce între titularii drepturilor şi un consumator final al operei protejate. Pe de altă parte, se stabileşte o legătură directă între prestarea unui serviciu şi o contravaloare, remuneraţiile care trebuie plătite de consumatorul final constituind contrapartida efectivă a serviciului care poate fi individualizat, prestat de titularul dreptului de autor, în timp ce Curtea a statuat, la punctele 28-30 din hotărârea menţionată, că remuneraţiile în cauză, datorate de anumiţi producători şi importatori în temeiul legii naţionale care determina şi cuantumul acestora, urmăreau finanţarea compensaţiei echitabile în beneficiul titularilor drepturilor în discuţie."

În consecinţă, ţinând cont că raţionamentul ce a stat la baza deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a fundamentat, pentru calificarea raportului juridic legat de utilizarea drepturilor conexe ca fiind sau nu o prestare de servicii cu titlu oneros, pe aplicarea mutatis mutandis a considerentelor din Hotărârea din 18 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-37/16 (paragr. 97, 98, 106-109, 111 şi urm.), iar prin hotărârea CJUE din 21 ianuarie 2021, pronunţată în cauza C-501/19, s-a reţinut că o situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal (raport juridic legat de utilizarea drepturilor de autor asupra unor opere muzicale prin comunicare publică) se distinge de cea din cauza în care s-a pronunţat Hotărârea din 18 ianuarie 2017, SAWP (C-37/16, EU:C:2017:22), sub două aspecte (parag. 38, redat mai sus), se constată că este corectă soluţia instanţei de apel de aplicare în cauză a hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C - 501/19.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 1981A din 21 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1981A din 21 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2024.