Common-law revindication of expropriated property and the requirement of a Convention "asset" under Decision 33/2008

Şedinţa publică din data de 13 februarie 2024

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 08.10.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., obligarea acesteia să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren cu suprafaţa de 223,60 m.p., situat în Bucureşti, str. x, înscris în cartea funciară nr. x UAT Bucureşti (provenită din cartea funciară pe hârtie nr. x), pe care l-a evaluat la suma de 560.000 de RON, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 939/21.06.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 417 din 20 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 939 din 21.06.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B., ca nefondat.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti a declarat recurs recurenta-reclamantă A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, indicând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta reclamantă a arătat că decizia curţii de apel este nelegală, întrucât prin ea s-au încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei şi a fost dată cu încălcarea normelor de drept material.

Învederează că speţa are ca obiect o acţiune în revendicare imobiliară ale cărei părţi sunt două persoane fizice, fiind obligată să achite taxă judiciară de timbru la valoarea imobilului atât în primă instanţă, cât şi în apel, deşi legea scuteşte de plata taxei judiciare acţiunile întemeiate pe Legea nr. 10/2001.

În consecinţă, repetatele trimiteri făcute în considerentele hotărârii recurate la conţinutul şi efectele aplicării deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca justificare a respingerii apelului, reprezintă atât motive contradictorii, cât şi motive străine de natura cauzei.

Este semnificativ şi că instanţa de fond a respins acţiunea ca neîntemeiată, iar nu ca inadmisibilă, după ce a procedat la examinarea probatoriului administrat de părţi cu privire la dreptul de proprietate asupra terenului, conchizând în favoarea intimatei. Sentinţa tribunalului nu s-a bazat pe neparcurgerea procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001, nefiind o cauză întemeiată pe legea specială, ci pe dreptul comun, deci cu totul altă cauză juridică şi alt obiect.

Consideră că trimiterea instanţei de apel la jurisprudenţa CEDO în materia imobilelor naţionalizate nu poate fi justificată într-o cauză în care Statul nu apare şi care se derulează exclusiv între două persoane fizice, acţiunea fiind întemeiată pe normele dreptului comun.

Un al doilea argument pe care se sprijină instanţa de apel constă în acordarea preferinţei pretinsului titlu de proprietate al intimatei pârâte, adică o comparare de titluri, operaţiune care nu a fost pusă în dezbaterea părţilor, cu toate că reclamanta a solicitat. În perspectiva unei asemenea comparări şi, totodată, în aplicarea dispoziţiilor legale incidente, a cerut ca intimata să prezinte în instanţă, în original, contractul de vânzare-cumpărare pe care îi pretinde titlu, însă solicitarea a fost respinsă de completul de judecată, care a respins şi proba cu înscrisuri suplimentare privitoare la dreptul de proprietate al autorilor săi asupra imobilului.

Refuzul părţii adverse de a prezenta înscrisul, pe lângă faptul ca nu a fost motivat, aşa după cum obliga art. 294 din C. proc. civ., nu a avut efectul prevăzut de art. 295 din acelaşi cod. Mai mult, în decizie se afirmă că înfăţişarea înscrisului la care obliga art. 293 alin. (2) din C. proc. civ., nu ar fi utilă, fiind suficiente considerentele sentinţei apelate. Arată că respingerea apelului s-a făcut pe chiar motivarea hotărârii criticate luată ca probă, nesocotindu-se, astfel, atât normele procedurale, cât şi logica juridică elementară.

Recurenta reclamantă a arătat că pârâta a recunoscut, la primul şi unicul termen la care a fost judecat procesul, că, de fapt, invocatul contract de vânzare-cumpărare din 1954 nici măcar nu a existat.

Recurenta reclamantă a arătat că, deşi curtea nu a procedat la o comparare de titluri, a conchis ca titlul de proprietate al intimatei (neprezentat în instanţă) prevalează asupra celui deţinut de reclamantă, care provine de la proprietarul de drept şi a fost emis cu mult înaintea celuilalt. Dacă s-ar fi făcut compararea, s-ar fi constatat ca reclamanta deţine titlul mai bine caracterizat juridic, aceasta, în ipoteza în care intimata ar fi prezentat instanţei titlul său, în executarea unei obligaţii procesuale pe care curtea a preferat să o ignore.

Recurenta reclamantă a invocat încălcarea gravă a dreptului său la apărare, care rezultă din aspectele învederate în cadrul motivelor de recurs.

5. Apărările formulate în cauză.

Intimata - pârâtă B. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, iar recurenta - reclamantă A. a depus răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În motivarea recursului, recurenta reclamantă a arătat că procesul are ca obiect o acţiune în revendicare imobiliară iar părţi sunt două persoane fizice, învederând faptul că a fost obligată să achite taxă judiciară de timbru la valoarea imobilului atât în primă instanţă, cât şi în apel, deşi legea scuteşte de plata taxei judiciare acţiunile întemeiate pe Legea nr. 10/2001.

În continuare însă, recurenta reclamantă a arătat că "sentinţa tribunalului nu s-a bazat pe neparcurgerea procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001, nefiind o cauză întemeiată pe legea specială, ci pe dreptul comun" precizând şi că este supusă judecăţii o "cauză în care Statul nu apare şi care se derulează exclusiv între două persoane fizice, acţiunea fiind întemeiată pe normele dreptului comun".

De asemenea, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 563 din C. civ. care reglementează acţiunea în revendicare.

În acest context, în ceea ce priveşte temeiul juridic al cererii, se observă că însăşi reclamanta a înţeles să învestească instanţa cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun din C. civ. care reglementează acest mijloc de apărare a dreptului de proprietate privată, şi nu pe dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001.

În acest sens sunt şi considerentele deciziei recurate, instanţa de apel precizând că "obiectul litigiului de faţă îl reprezintă acţiunea în revendicare, de drept comun, întemeiată pe prevederile C. civ. 2009, formulată de apelanta - reclamantă împotriva intimatei - pârâte". Recurenta reclamantă nu a formulat critici referitoare la acest considerent al instanţei de apel.

Astfel, pe de o parte, susţinerile recurentei referitoare la obligarea sa la plata taxei judiciare de timbru şi la o pretinsă scutire rezultată din dispoziţiile Legii nr. 10/2001 sunt pe de o parte contradictorii, chiar recurenta reclamantă susţinând în cadrul cererii de recurs că acţiunea nu a fost întemeiată pe dispoziţiile legii speciale, ci pe normele dreptului comun.

Pe de altă parte, în măsura în care aceste susţineri reprezintă critici privind caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată, acestea nu pot fi examinate în cadrul căii de atac a recursului. În acest sens este Decizia nr. 7 din 8 decembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 137 din 24 februarie 2015. Conform acestei decizii, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul căilor de atac de reformare, apelul sau recursul.

Dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 146/1997 conform cărora determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru se face de către instanţa de judecată sunt identice în conţinut cu acelea ale art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, aplicabile prezentei cauze, potrivit cărora determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru pentru acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti se face de către instanţa de judecată. În consecinţă, principiul rezultat din decizia menţionată pronunţată în interesul legii este aplicabil, norma legală interpretată fiind identică dispoziţiei aflate în prezent în vigoare.

Susţinerea recurentei reclamante în sensul că operaţiunea de comparare a titlurilor "nu a fost pusă în dezbaterea părţilor, cu toate că reclamanta a solicitat", examinată prin prisma cazului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât vizează modul de aplicare a normelor de procedură vizând contradictorialitatea, nu poate fi reţinută.

Principiul contradictorialităţii în procesul civil presupune ca orice aspect privitor la litigiu să fie pus în discuţia părţilor, iar actele de procedură şi înscrisurile să fie comunicate între acestea, în condiţiile legii, astfel încât să aibă posibilitatea de a-şi exprima opinia în legătură cu problemele de drept substanţial sau de drept procedural ori de fapt în dezbatere. Examinând practicaua deciziei, se constată că instanţa a acordat cuvântul cu privire la apel, punând în discuţie efectele deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie referitoare la concursul dintre legea specială nr. 10/2001 şi legea generală în acţiunea în revendicare iar părţile au formulat concluzii cu privire la efectele titlurilor invocate de părţi.

În cazul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. se încadrează şi criticile referitoare la respingerea solicitării de obligare a pârâtei să depună înscrisul ce reprezintă contractul de vânzare-cumpărare din anul 1954.

Din examinarea deciziei recurate, rezultă că apărătorul reclamantei a solicitat "în baza art. 293 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., prezentarea de către intimata-pârâtă în original a contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, act la care face referire şi prin întâmpinarea depusă la prezentul dosar. Totodată precizează în acest sens că la dosarul de fond există doar o fotocopie a unui text dactilografiat fără semnătură, iar atâta vreme cât judecătorul fondului îi conferă valoare de titlu de proprietate, doreşte să îl vadă în original."

Pronunţându-se cu privire la această cerere, instanţa de apel a considerat, în raport cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei şi considerentele sentinţei civile atacate, că proba nu este utilă cauzei.

În aplicarea art. 255 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa are obligaţia de a stabili dacă proba are aptitudinea de a duce la soluţionarea procesului. Pentru aprecierea aptitudinii probei de a duce la soluţionarea procesului trebuie verificat dacă proba este concludentă, adică poartă asupra unor împrejurări care sunt de natură să ducă la rezolvarea cauzei respective.

În mod corect instanţa de apel a considerat că proba solicitată nu are această aptitudine, întrucât împrejurarea asupra căreia purta, un act juridic anterior sentinţei civile nr. 10210/24.10.1994 pronunţate în dosarul nr. x/1993 de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti care reprezintă titlul exhibat de pârâtă, a fost deja valorificat în procesul finalizat prin hotărârea judecătorească menţionată.

Astfel, prin acea sentinţă s-a stabilit că autorul intimatei, numitul C., este proprietarul imobilului situat în Bucureşti compus din 4 camere şi teren în suprafaţă de 233,60 m.p. iar în considerentele sale s-a reţinut că "decizia prin care s-a preluat proprietatea reclamantului din dosar este abuzivă atâta timp cât este întemeiată pe legea nr. 4/1973 şi priveşte 2 proprietăţi care aparţineau la doi proprietari diferiţi, una aparţinând reclamantului şi cealaltă lui D., aşa încât în mod greşit s-a făcut preluarea". De asemenea, s-a constatat că reclamantul din acel dosar, C., a încheiat actul de vânzare - cumpărare întocmit sub nr. x din iunie 1954 prin care a devenit proprietar cu privire la imobilul teren de 233,6 m.p., pe care se afla o construcţie.

În acest context, calitatea de proprietar a autorului intimatei a fost reţinută în baza sentinţei civile menţionate, definitivă şi irevocabilă, astfel încât un act juridic anterior şi deja valorificat reprezintă o probă neutilă cauzei, împrejurarea despre care se pretinde că ar rezulta din respectivul act fiind dovedită în cauză, mijlocul de probă administrat în acest sens fiind hotărârea judecătorească.

Având în vedere calitatea sa de terţ, recurenta reclamantă avea posibilitatea să conteste valoarea lucrului judecat şi să respingă constatările anterioare care îi sunt opuse, întrucât, sub raport probatoriu, pentru ea hotărârea judecătorească menţionată are valoarea unei prezumţii relative, însă în cauză o astfel de probă contrară nu a fost făcută.

Susţinerea recurentei reclamante în sensul că respingerea apelului s-a făcut pe chiar motivarea hotărârii criticate luată ca probă, nu poate fi reţinută, din examinarea considerentelor deciziei recurate rezultând că instanţa de apel a efectuat o apreciere proprie asupra împrejurărilor de fapt şi a normelor aplicabile.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., prin care recurenta reclamantă a susţinut că trimiterile făcute în considerentele hotărârii recurate la conţinutul şi efectele aplicării deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca justificare a respingerii apelului, reprezintă atât motive contradictorii, cât şi motive străine de natura cauzei, nu poate fi reţinut.

Pe de o parte, se observă că, în urma examinării considerentelor relevante în speţă ale deciziei nr. 33/2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, concluzia instanţei de apel este favorabilă reclamantei:

"Curtea reţine, însă, că legea specială nu exclude, de plano, orice revendicare de drept comun, ci doar pe acelea care privesc bunuri aflate "în mâinile" unităţilor deţinătoare prevăzute de Legea nr. 10/2001, cu privire la care a fost reglementată o cale directă, administrativă, de rezolvare a solicitării (cu posibilitatea corectării în instanţă a modului de rezolvare). Astfel, sunt în continuare permise (în sensul de admisibile) revendicările formulate împotriva unor terţi dobânditori particulari, în considerarea faptului că aceştia nu sunt subiecţi ai obligaţiei de reparaţie prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Curtea apreciază, prin urmare, că prezentul demers judiciar iniţiat de apelanta - reclamantă nu este ab initio inadmisibil, dat fiind că cererea introductivă este formulată nu împotriva statului, sau a vreunei unităţi deţinătoare în accepţiunea legii nr. 10/2001, ci în contradictoriu cu un particular."

Pe de altă parte, în realitate, recurenta reclamantă este nemulţumită de concluzia la care a ajuns instanţa în urma aplicării criteriilor de comparare a titlurilor, operaţiune în care instanţa a avut în vedere principiile deduse din decizia nr. 33 pronunţată de Înalta Curte în recursul în interesul legii cât şi cele rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei.

Cricitile vizând modul în care instanţa de apel a aplicat normele legale sau principiile rezultate din decizia pronunţată în recursul în interesul legii sau din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului la împrejurări de fapt necontestate se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi urmează a fi examinate ca atare.

Împrejurarea că instanţa de apel şi-a întemeiat raţionamentul juridic pe principiile menţionate nu poate conduce la concluzia că motivarea sa ar fi contradictorie, cazul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizând situaţia în care există o contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată. Nu aceasta este situaţia din cauză, din întreaga motivare a instanţei de apel rezultând că acţiunea nu este întemeiată.

De asemenea, împrejurarea că instanţa de apel a realizat operaţiunea de comparare a titlurilor în coordonatele arătate mai sus nu presupune existenţa unor motive străine de natura cauzei, cazul de casare analizat vizând ipoteza în care considerentele instanţei se referă la un alt obiect sau altă cauză decât cele indicate în cererea de chemare în judecată. Din examinarea considerentelor instanţei de apel rezultă că aceasta a avut în vedere circumstanţele de fapt şi de drept ale cauzei, motivele reţinute în decizia recurată pentru justificarea soluţiei nefiind străine de acestea.

Contrar susţinerilor recurentei reclamante, chiar dacă statul român nu este parte în proces, acţiunea în revendicare fiind formulată în contradictoriu cu persoana fizică deţinătoare a imobilului şi întemeiată pe dreptul comun, principiile rezultate din decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte în recursul în interesul legii sunt aplicabile pentru că, astfel cum s-a arătat în considerentele acestei decizii, ele vizează atât în cazul în care acţiunile în revendicare sunt îndreptate împotriva statului - prin unităţile deţinătoare - cât şi atunci când sunt îndreptate împotriva dobânditorilor imobilelor înstrăinate de stat.

Pentru această din urmă situaţie, în decizia menţionată s-a statuat că "nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect".

În raport cu aceste considerente ale deciziei, obligatorii conform, potrivit art. 329 alin. (3) din C. proc. civ. în vigoare la data pronunţării sale, instanţa a verificat dacă reclamanta în acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun se poate prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional.

Verificând dacă reclamanta în acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun se poate prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional, instanţa de apel a constatat că titlul exhibat de reclamantă este actul de vânzare - cumpărare încheiat de autorul său, E., în calitate de cumpărător, cu vânzătorii F. şi G., autentificat sub nr. x/24.06.1944 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, precum şi certificatul de moştenitor nr. x/3.03.1967 emis de fostul Notariat de Stat al Raionului 16 februarie de pe urma defunctului E..

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că imobilul revendicat a fost preluat abuziv de stat, împrejurare necontestată în cauză.

În această situaţie, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia imobilelor naţionalizate este relevantă în cauză, chiar în motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată fiind indicate elementele din care rezultă că imobilul revendicat a fost preluat abuziv de statul român. În consecinţă, în mod corect, în evaluarea existenţei unui bun în sensul Convenţiei în patrimoniul reclamantei, instanţa de apel a reţinut cele statuate de Curtea europeană a drepturilor omului în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României în sensul că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial care rezultă din simpla constatare a nelegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către persoana în cauză a cerinţelor legale, în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie, şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Verificarea existenţei unui bun în favoarea reclamantei în coordonatele arătate se impunea în cazul acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, această verificare fiind impusă de decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, conform considerentelor expuse mai sus. Situaţia de fapt din speţă nu a permis concluzia existenţei unui bun în sensul Convenţiei în patrimoniul reclamantei, ceea ce conducea la soluţia respingerii acţiunii ca neîntemeiată, astfel cum în mod corect s-a procedat în cauză.

Motivul de recurs încadrat în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care recurenta a arătat că instanţa de apel nu a procedat la o comparare de titluri nu este întemeiat. Constatând că a fost învestită cu o acţiune în revendicare, de drept comun, întemeiată pe prevederile C. civ. 2009, formulată de apelanta - reclamantă împotriva intimatei - pârâte, şi că apelanta reclamantă a solicitat, în cadrul acţiunii în revendicare, compararea titlurilor părţilor litigante, instanţa de apel a examinat titlurile exhibate de părţi şi efectele acestora.

Astfel, instanţa de apel a precizat expres că va realiza această analiză, cu luarea în considerare a principiilor rezultate din decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, "în examinarea fondului raportului juridic dedus judecăţii, la momentul aplicării criteriilor de preferinţă în etapa comparării titlurilor de proprietate exhibate de părţile litigante".

Procedând la compararea titlurilor, instanţa de apel a analizat titlul exhibat de reclamantă, actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/24.06.1944 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, şi a concluzionat că "la momentul decesului defunctei H. - autoare a apelantei reclamante, fostă coproprietară a imobilului revendicat şi unică moştenitoare a defunctului E. în calitate de soţie supravieţuitoare şi legatară universală conform certificatului de moştenitor nr. x/3.03.1967 emis de fostul Notariat de Stat al Raionului 16 februarie de pe urma defunctului E. - imobilul revendicat, ce face obiectul dosarului, nu mai era în patrimoniul autorilor apelantei, fiind vândut către autorul intimatei, anterior preluării de către Statul Român".

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că "prin decizia nr. 1629/30.10.1975 emisă de Consiliul Popular al municipiului Bucureşti - Comitetul Executiv imobilul situat în Bucureşti, str. x sector 7, format din construcţii şi terenul în suprafaţă de 573,87 m.p. a fost preluat, începând cu data de 1 aprilie 1974, de la H. şi trecut în proprietatea statului.

În considerentele sentinţei civile nr. 10210/24.10.1994 pronunţată în dosarul nr. x/1993 de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti (având ca obiect revendicare imobiliară şi părţi reclamant C. şi pârât S.C. I.) se menţionează următoarele:

"Analizând în ansamblu actele dosarului instanţa apreciază că acţiunea este întemeiată, întrucât decizia prin care s-a preluat proprietatea reclamantului este abuzivă atâta timp cât este întemeiată pe legea nr. 4/1973 şi priveşte 2 proprietăţi care aparţineau la doi proprietari diferiţi, una aparţinând reclamantului şi cealaltă lui D., aşa încât în mod greşit s-a făcut preluarea". S-a mai reţinut în considerentele acestei sentinţe că reclamantul din acel dosar, C., a încheiat cu privire la imobilul teren de 233,6 m.p., pe care se afla o construcţie, actul de vânzare - cumpărare întocmit sub nr. x din iunie 1954, prin care devenise proprietar."

Concluzia instanţei de apel a fost aceea că reclamanta nu şi-a dovedit, în esenţă, dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, titlul invocat de aceasta, contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/24.06.1944 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat nefăcând această probă.

Această concluzie a fost fundamendată, pe de o parte, pe împrejurarea că "nu s-a răsturnat prezumţia relativă a lucrului judecat ce decurge din considerentele decizorii ale sentinţei civile nr. 10210/24.10.1994 pronunţată în dosarul nr. x/1993 de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, conform cărora imobilul preluat de Statul Român prin decizia de preluare nr. 1629/30.10.1975 emisă de Consiliul Popular al municipiului Bucureşti - Comitetul Executiv avea doi proprietari, respectiv C. (autorul intimatei) şi H. (autoarea apelantei), fiind vorba despre două loturi de teren". De asemenea, "s-a mai reţinut în considerentele acestei sentinţe că reclamantul din acel dosar, C., a încheiat cu privire la imobilul teren de 233,6 m.p., pe care se afla o construcţie, actul de vânzare - cumpărare întocmit sub nr. x din iunie 1954, prin care devenise proprietar."

Această apreciere efectuată de instanţa de apel asupra titlului invocat de pârâtă este corectă. Astfel, opozabilitatea hotărârii judecătoreşti invocate de pârâtă nu presupune extinderea efectelor sale obligatorii asupra unui terţ, cum este reclamanta, însă aceasta este ţinută a respecta hotărârea în mod indirect, respectiv cu privire la efectele legate de modificarea ordinii juridice pe care pronunţarea acesteia a determinat-o. În ceea ce priveşte forţa probantă a hotărârii care consemnează rezultatul final al judecăţii, pentru reclamantă, hotărârea are valoarea unei prezumţii relative, ea având posibilitatea de a face proba contrară, întrucât nu a participat la acea judecată şi nu şi-a putut prezenta, în condiţii de contradictorialitate şi cu respectarea dreptului la apărare, propria poziţie faţă de situaţia juridică litigioasă soluţionată prin hotărârea judecătorească.

În situaţia de fapt din speţă, astfel cum a fost aceasta stabilită de instanţele de fond, o asemenea probă contrară nu a fost făcută. În consecinţă, hotărârea judecătorească invocată de pârâtă este opozabilă reclamantei, fiind integrată în mod legal în ordinea juridică, şi face dovada dreptului pretins.

Pe de altă parte, instanţa de apel a precizat că aceeaşi este concluzia şi în ipoteza în care s-ar fi dovedit că E. şi H. nu ar fi înstrăinat vreo suprafaţă de teren sau vreun corp de clădire din imobilul compus din teren şi 2 corpuri de clădire dobândit prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/24.06.1944 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, soluţia în acest caz fiind fundamentată pe principiile rezultate din decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii şi din Hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României.

Astfel cum s-a arătat mai sus, în ipoteza preluării abuzive a imobilului de către stat, acesta intra în domeniul de aplicare a legii speciale de reparaţie, Legea nr. 10/2001, iar în cazul formulării unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, era necesar a se verifica dacă reclamantul se poate prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional astfel cum impunea decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii.

Titlul invocat de recurenta reclamantă, contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/24.06.1944 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, nu are valoarea probatorie dorită de parte, în lipsa întrunirii cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi a epuizării căilor de atac prevăzute de aceste legi. În acest sens, în mod corect instanţa de apel a avut în vedere, pentru a stabili existenţa unui bun în patrimoniul reclamantei, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia imobilelor naţionalizate, aplicabilă cauzei câtă vreme chiar recurenta reclamantă a susţinut că aceasta este situaţia imobilului în litigiu.

În hotărârea pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, ţinând cont de sensul autonom al noţiunii "bunuri" şi de criteriile reţinute în jurisprudenţa Curţii, existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Existenţa unei "valori patrimoniale", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi, cerinţe neîndeplinite în cauză.

În acest context, imobilul nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanta s-ar putea prevala, aceasta fiind concluzia corectă a instanţei de apel.

Recurenta reclamantă a invocat încălcarea dreptului său la apărare, care rezultă, în opinia sa, din aspectele învederate în cadrul motivelor de recurs. În realizarea dreptului părţii la apărare în cadrul procesului civil, aceasta are posibilitatea să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege. Aspectele învederate în cadrul motivelor de recurs au fost examinate punctual în cadrul prezentelor considerente, în raport cu reglementarea cazurilor de casare instituite de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., nefiind relevate împrejurări care să conducă la concluzia încălcării dreptului recurentei reclamante la apărare.

Reţinând că motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 417 din 20 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 417 din 20 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2024.