Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 347/2024 AI generated

Press defamation and personal dignity claims: appeal dismissed, lower court rulings upholding freedom of expression prevailed

Case Number Decizia nr. 347/2024
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal of the plaintiff, thereby upholding the lower courts' decisions that rejected the civil claim for personality rights protection. The dispute involved a claim for damages and cessation of alleged defamatory statements published in press articles, where the plaintiff argued that labels such as "mafioso" and "spy" violated their honor and private life, and that the court of appeal improperly refused to analyze additional articles introduced during the appellate phase. The Court ruled that the court of appeal correctly applied the procedural prohibition against altering the scope of the dispute in appellate proceedings, rejecting the new claims. Substantively, the Court found no error in applying European Court of Human Rights jurisprudence regarding the balance between freedom of expression and the right to private life, affirming that the specific terms used constituted value judgments permissible in journalistic debate due to their contribution to matters of public interest and the good faith of the author, rather than factual assertions requiring proof.

Legislator headnote

AI generated

art. 478 din C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ, art. 75 din C. civ, art. 483 alin. (3) din C. proc. civ, art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ; Press defamation and personal dignity claims: appeal dismissed, lower court rulings upholding freedom of expression prevailed: The dispute involved a claim for damages and cessation of alleged defamatory statements published in press articles, where the plaintiff argued that labels such as "mafioso" and "spy" violated their honor and private life, and that the court of appeal improperly refused to analyze additional articles introduced during the appellate phase. The Court ruled that the court of appeal correctly applied the procedural prohibition against altering the scope of the dispute in appellate proceedings, rejecting the new claims. Substantively, the Court found no error in applying European Court of Human Rights jurisprudence regarding the balance between freedom of expression and the right to private life, affirming that the specific terms used constituted value judgments permissible in journalistic debate due to their contribution to matters of public interest and the good faith of the author, rather than factual assertions requiring proof.

Keywords

AI generated
limits of freedom of expression defamation proceedings protection of personality rights human dignity matter in dispute good faith

Cited Legislation

AI generated
art. 478 din C. proc. civ
civ., în condiţiile în care se invocă faptul că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 478 din C. proc. civ., precum şi norme de drept material cuprinse în C.
art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ
Recurentul-reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art.
art. 75 din C. civ
civ., susţinând că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 75 din C. civ., sens în care a învederat următoarele:
art. 483 alin. (3) din C. proc. civ
Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art.
art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ
civ., "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin.
art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ
Deşi această critică nu a fost încadrată, prin memoriul de recurs, într-unul dintre motivele de casare, se reţine că se circumscrie celui prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., din moment ce se aduce în discuţie modalitatea în care instanţa de apel a aplicat o normă de procedură.
art. 478 alin. (1) din C. proc. civ
Recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 478 din C.
art. 478 alin. (2) din C. proc. civ
Nu poate fi primită susţinerea recurentului-reclamant că afirmaţiile din articolele indicate prin cererea de apel reprezintă doar o explicitare a pretenţiilor, permisă de art. 478 alin. (2) din C. proc. civ..
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.

Procedural basis cited in the dispositive for the decision to dismiss the appeal as unfounded.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2024

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 4 martie 2019 (ca urmare a declinării competenţei materiale de către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 8704 din 21 decembrie 2018), reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., în nume propriu şi în calitate de reprezentant al site-ului www.x.ro, constatarea încălcării de către pârât a dreptului la onoare, demnitate, reputaţie, imagine şi viaţă privată, prin formularea unor afirmaţii denigratoare, defăimătoare, calomnioase şi mincinoase, obligarea pârâtului la încetarea oricăror declaraţii cu privire la reclamant, pe orice suport şi în orice materiale publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000.000 euro, cu titlu de daune morale, obligarea pârâtului că, pe proprie cheltuială, să publice hotărârea judecătorească în trei ziare de circulaţie naţională şi pe site-ul www.x.ro., cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 3004 din 18 decembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei decizii civile, reclamantul a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 103 din 31 ianuarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul, ca nefondat.

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 21 noiembrie 2022, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

Recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 478 din C. proc. civ., atunci când a statuat că, în cadrul situaţiei de fapt, nu poate reţine decât cele 14 articole de presă enumerate în cererea de chemare în judecată, nu şi pe cele invocate prin cererea de apel, întrucât se tinde la modificarea cadrului procesual stabilit în faţa primei instanţe. Or, depunerea la dosar a mai multor înscrisuri în faza procesuală a apelului nu poate fi interpretată ca o modificare a cererii de chemare în judecată sau a cadrului procesual.

Recurentul-reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 75 din C. civ., sens în care a învederat următoarele:

Instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că există o bază factuală a articolelor publicate, în condiţiile în care reclamantul nu a avut calitatea de suspect sau inculpat în dosarele indicate în cadrul articolelor publicate.

Instanţa de apel a apreciat, în mod greşit, înţelesul noţiunilor de "mafiot" şi "spion", acestea neputând fi considerate simple judecăţi de valoare, care să fie permise prin prisma gradului de exagerare specific activităţii jurnalistice.

Instanţa de apel avea obligaţia de a analiza incidenţa dispoziţiilor art. 19 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, precum şi prevederile Codului deontologic al ziariştilor, care prevăd că exercitarea libertăţilor comportă obligaţii şi răspunderi speciale, iar dreptul la liberă exprimare trebuie să fie exercitat în aşa fel încât opiniile/articolele publicate să nu aducă atingere onoarei, demnităţii, reputaţiei, imaginii şi vieţii private.

Susţinerea că articolele publicate cuprind doar opinii personale, şi nu acuzaţii la adresa reclamantului, nu poate fi primită. În realitate, articolele publicate, având caracter public şi fiind accesibile oricărei persoane fizice, i-au produs prejudicii, întrucât colaboratorii săi au fost influenţaţi în mod negativ, astfel cum s-a probat prin declaraţia martorului C.. Articolele publicate de pârât sunt redactate pe baza unor simple supoziţii, fără a avea la bază date reale, de natură a crea reclamantului o imagine lipsită de onestitate, defăimătoare.

Ca atare, există faptă ilicită, constând în publicarea unor articole care cuprind simple afirmaţii denigratoare şi jignitoare, pârâtul încalcând atât dispoziţiile dreptului intern (art. 1-4 şi art. 9 din Codul deontologic al ziaristulului, art. 70-74 din C. civ.), cât şi prevederile dreptului internaţional (art. 12 din Declaraţia universală a drepturilor Omului, art. 17 din Pactul universal cu privire la drepturile civile şi politice). Fapta pârâtului este săvârşită cu intenţie, în contextul în care publicarea articolelor de presă s-a făcut tocmai din dorinţa de a defăima imaginea şi numele reclamantului.

5. Apărările formulate în cauză

La 13 februarie 2023, intimatul-pârât a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 25 octombrie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul, stabilind termen în şedinţă publică, pentru judecata acestuia.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul de faţă, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul şi dezvoltarea lor".

Din coroborarea acestor dispoziţii legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual, iar părţile o pot critica doar pentru motivele prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

În prezenta cauză, se constată că recurentul-reclamant a respectat aceste exigenţe legale, din moment ce unele dintre argumentele invocate prin memoriul de recurs se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., în condiţiile în care se invocă faptul că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 478 din C. proc. civ., precum şi norme de drept material cuprinse în C. civ., Codul deontologic al ziaristului, declaraţii şi convenţii internaţionale/europene.

Este de menţionat că unele critici din memoriul de recurs vizează netemeinicia deciziei civile recurate, astfel că nu pot fi analizate, întrucât în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situaţiei de fapt.

Ca atare, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanţa de apel, normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, reaprecia şi completa (în apel). În acest context, nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanţă de fond, în mod vădit contrar rolului şi funcţiilor căii extraordinare de atac a recursului.

Având a analiza, aşadar, doar motivele de nelegalitate prevăzute de lege, Înalta Curte constată că, sub un prim aspect, recurentul-reclamant a susţinut încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 478 alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. civ., atunci când a statuat că nu poate reţine decât cele 14 declaraţii enumerate în cererea de chemare în judecată, nu şi pe cele invocate în cererea de apel, întrucât s-ar modifica cadrul procesual stabilit în primă instanţă. Deşi această critică nu a fost încadrată, prin memoriul de recurs, într-unul dintre motivele de casare, se reţine că se circumscrie celui prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., din moment ce se aduce în discuţie modalitatea în care instanţa de apel a aplicat o normă de procedură.

Înalta Curte constată că acest prim motiv de recurs este nefondat.

Conform prevederilor art. 478 din C. proc. civ.: "(1) Prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe. (2) Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri. (3) În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi. (4) Părţile pot însă să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe. (…)"

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, se constată că instanţa de apel nu a nesocotit aceste dispoziţii de drept procesual, atunci când a stabilit că nu poate analiza criticile de apel decât prin prisma celor 14 declaraţii enumerate în cererea de chemare în judecată, nu şi a celor invocate prin cererea de apel.

Dată fiind indicarea, în cererea de apel, şi a altor articole de presă, care nu au fost menţionate în cererea de chemare în judecată şi care nu au făcut obiectul analizei primei instanţe, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că reclamantul tinde să modifice cadrul procesual, sub aspectul obiectului şi cauzei, întrucât pretinde angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului şi pentru fapte pretins ilicite petrecute după data introducerii cererii de chemare în judecată, ceea ce nu este permis, în conformitate cu dispoziţiile art. 478 alin. (1) din C. proc. civ.. În acest context, instanţa de apel a mai observat că, la termenul de judecată din 15 octombrie 2019, prima instanţă a luat act că reclamantul nu înţelege să formuleze cerere modificatoare, respectiv şi pentru faptele pretins ilicite petrecute după data introducerii cererii de chemare în judecată.

Nu poate fi primită susţinerea recurentului-reclamant că afirmaţiile din articolele indicate prin cererea de apel reprezintă doar o explicitare a pretenţiilor, permisă de art. 478 alin. (2) din C. proc. civ.. Aceasta, întrucât reclamantul nu doar a precizat elementele de fapt ale acţiunilor pretins ilicite ale pârâtului, ci a urmărit sesizarea instanţei de apel cu analiza unor noi fapte pretins ilicite, care nu au făcut obiectul judecăţii în primă instanţă şi asupra cărora prima instanţă nu s-a pronunţat, conduită interzisă de dispoziţiile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ.. În acest context, nu are relevanţă Decizia în interesul legii nr. 9 din 30 martie 2020, invocată prin memoriul de recurs, întrucât nu este vorba despre solicitarea de încuviinţare şi administrare a unor înscrisuri noi, ci despre modificarea cadrului procesual, sub aspect obiectiv, astfel cum, în mod corect, a reţinut instanţa de apel, prin considerentele de la pagina 15 a deciziei.

În altă ordine de idei, invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, normele de drept material, sens în care a indicat art. 12 din Declaraţia universală a drepturilor Omului, art. 19 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa aferentă, art. 1-4 şi art. 9 din Codul deontologic al ziaristulului, art. 58, art. 70-74, art. 1.349 şi urm. din C. civ.

Sub un prim aspect, se constată că unele dintre criticile prezentate la paginile 9-17 din memoriul de recurs aduc în discuţie aspecte de netemeinicie, recurentul-reclamant făcând referire la modul în care instanţa de apel a apreciat mijloacele de probă administrate în cauză şi a stabilit situaţia de fapt. Or, după cum s-a arătat deja, recursul nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, astfel că instanţa de recurs are a răspunde, în continuare, doar acelor critici care se pot circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În acest scop, plecând de la criticile de recurs invocate, se constată că litigiul de faţă impune soluţionarea unui conflict între două drepturi/libertăţi fundamentale, garantate de legislaţia internaţională, europeană şi internă, respectiv dreptul la viaţă privată şi dreptul la liberă exprimare, context în care se impune a fi pus în balanţă dreptul intimatului-pârât de a comunica fapte sau idei în mod liber cu dreptul recurentului-reclamant de a se bucura de protecţia reputaţiei, imaginii şi demnităţii sale, ca elemente ale vieţii sale private.

Conform art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului: "(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. (2) Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti."

Dispoziţii similare sunt cuprinse în art. 19 din Declaraţia universală a drepturilor omului, în art. 19 din Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice şi în art. 11 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Potrivit art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului: "(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. (2) Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a morale, protejarea drepturilor şi libertăţilor altora".

În ce priveşte conflictul dintre libertatea de exprimare şi dreptul la viaţă privată, Ct. E.D.O. a dezvoltat mai multe principii jurisprudenţiale, dintre care relevante în prezenta cauză sunt următoarele: dreptul la reputaţie este un element al vieţii private, astfel că intră în sfera de protecţie a art. 8 din Convenţie (cauza Polanco Torres şi D. c. Spaniei); noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane (cauza Von Hannover c. Germaniei), iar reputaţia reprezintă o parte din identitatea personală şi fizică, inclusiv în cazul unei critici în contextul unei dezbateri publice (cauza Timciuc c. României); art. 8 din Convenţie impune nu numai obligaţia negativă a autorităţilor publice de a se abţine de la orice ingerinţe în viaţa privată, ci şi obligaţii pozitive, ce constau în adoptarea de măsuri vizând respectarea vieţii private până la relaţiile indivizilor între ei (cauza Petrina c. României); pentru verificarea incidenţei art. 8 din Convenţie, trebuie ca atacul asupra reputaţiei unei persoane să atingă un anumit nivel de gravitate şi să fie realizat într-o manieră care să prejudicieze beneficiul personal al dreptului la viaţă privată (cauza A. c. Norvegiei); necesitatea existenţei unei ingerinţe în dreptul la liberă exprimare, în vederea asigurării respectării reputaţiei unei alte persoane, reclamă păstrarea unui echilibru între protejarea celor două valori aflate în conflict (cauza Hachette Filipacchi Associés c. Franţei).

Sub acest ultim aspect, referitor la necesitatea păstrării unui just echilibru între protejarea celor două valori aflate în conflict, soluţionarea acestui conflict nu permite o analiză separată a libertăţii de exprimare sau a dreptului la viaţă privată, ci impune o cântărire concomitentă a intereselor aflate în joc, în misiunea de a acorda preferinţă unuia dintre ele.

În ce priveşte punerea în balanţă a libertăţii de exprimare şi a dreptului la viaţă privată, criteriile care decurg din jurisprudenţa Ct. E.D.O. pot fi grupate în mai următoarele categorii (cauza Axel Springer AG c. Germaniei): contribuţia informaţiilor la o dezbatere de interes general; notorietatea persoanei vizate şi obiectul reportajului; comportamentul anterior al persoanei vizate; modalitatea de obţinere a informaţiilor şi veridicitatea lor; conţinutul, forma şi consecinţele publicării; gravitatea sancţiunii aplicate.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, se constată că instanţa de apel a aplicat, în mod corect, principiile dezvoltate de Ct. E.D.O. în jurisprudenţa sa, prezentând, în mod detaliat, argumentele pentru care a apreciat că fapta imputată intimatului-pârât nu se încadrează în sfera ilicitului civil.

Relativ la prima categorie de fapte imputate intimatului-pârât, instanţa de apel a validat raţionamentul primei instanţe, potrivit căruia declaraţiile determinante din articolele în litigiu sunt fondate pe împrejurări concrete, având o reală bază factuală. În acest sens, instanţa de apel a înlăturat critica potrivit căreia în mod greşit ar fi reţinut prima instanţă că articolele de presă au o bază factuală solidă, reţinând că la fila x din vol. I al dosarului de fond se regăseşte o declaraţie dată în dosarul nr. x/2005, în cuprinsul căreia se face referire la numele reclamantului, aspect de fapt necontestat prin cererea de apel.

Susţinerile recurentului-reclamant, în sensul că nu se indică cine este persoana care face declaraţia respectivă, în legătură cu ce fapte este susţinută declaraţia, care este calitatea sa în cadrul acelui dosar penal, în ce mod a fost obţinută declaraţia respectivă etc., nu pot face obiectul analizei în recurs, întrucât aduc în discuţie, în mod evident, valoarea probatorie a declaraţiei de la fila x din vol. I al dosarului de fond şi modalitatea în care instanţa de apel a coroborat-o cu celelalte mijloace de probă administrate, aspecte care nu intră în competenţa instanţei de recurs, care exercită strict un control asupra legalităţii hotărârii.

Referitor la cea de-a doua categorie de fapte imputate intimatului-pârât, instanţa de apel a reţinut că apelativele "mafiot" şi "spion" au fost calificate în mod corect de către prima instanţă ca fiind judecăţi de valoare, care sunt permise prin prisma gradului de exagerare specific activităţii jurnalistice.

Este de subliniat că stabilirea naturii afirmaţiei drept faptă sau judecată de valoare este importantă, întrucât, conform jurisprudenţei Ct. E.D.O., regula de tradiţie este aceea că judecăţile de valoare (opiniile) nu trebuie dovedite, nefiind susceptibile de probă, în timp ce faptele trebuie să fie supuse probei verităţii (cauzele Lingens c. Austriei, Hrico c. Slovaciei, Turhan c. Turciei, Cumpănă şi Mazăre c. României). Atunci când Ct. E.D.O. califică anumite exprimări ca vizând "fapte", este vorba despre afirmaţii concrete, determinate, punctuale, care pot fi probate (cauza Petrina c. României, § 43; cauza C.V. Tudor c. României; cauza Constantinescu c. României, § 73; cauza Pfeifer c. Austriei, § 47; cauza Prompt c. Franţei, § 47; cauza Busuioc c. Moldovei, § 67). La polul opus, judecăţile de valoare reprezintă opinii personale, evaluări, descrieri cu privire la calităţile personale, profesionale sau morale, care, prin esenţa lor, sunt caracterizate de o doză inerentă de subiectivism (cauza Dichand şi alţii c. Austriei, § 50; cauza Karman c. Rusiei, § 39-40; cauza Gavrilovici c. Moldovei, § 56; cauza Zakharov c. Rusiei, § 30; cauza Ferihumer c. Austriei, § 26).

Sub acest aspect, se constată că recurentul-reclamant nu a formulat critici punctuale, ci a susţinut, într-o manieră generală, că apelativele "mafiot" şi "spion" nu pot fi considerate judecăţi de valoare, întrucât au creat terţilor o imagine deformată asupra persoanei sale, inducând o stare de temere.

Din această perspectivă, se reţine că instanţa de apel a prezentat jurisprudenţa Ct. E.D.O., potrivit căreia libertatea de exprimare, garantată de art. 10 din Convenţie, acoperă nu numai informaţiile sau ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează, cu condiţia ca aceste afirmaţii să contribuie la o dezbatere de interes general şi să fie formulate cu bună-credinţă.

Plecând de la calitatea intimatului-pârât de jurnalist, instanţa de apel a analizat aceste două condiţii, reţinând, în urma examinării articolelor incriminate, că sunt îndeplinite atât criteriul contribuţiei la o dezbatere de interes general, cât şi cel al bunei-credinţe a autorului articolelor de presă.

În această privinţă, se constată că recurentul-reclamant nu a formulat critici prin care să combată raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel, ci doar a redat unele texte din dreptul intern şi internaţional referitoate la libertatea de exprimare şi dreptul la viaţă privată (sub aspectul dreptului la imagine şi reputaţie), cu referire şi la normele eticii profesionale. Or, o atare argumentare generală nu este aptă a evidenţia nelegalitatea deciziei civile recurate, mai ales în contextul în care instanţa de apel a analizat criteriile dezvoltate de Ct. E.D.O. şi a ajuns la concluzia că fapta imputată intimatului-pârât nu are caracter ilicit, întrucât nu depăseşte limitele acceptabile ale libertăţii de exprimare.

În consecinţă, nu se identifică o aplicare eronată a normelor legale interne şi nici a normelor convenţionale, astfel cum au fost acestea interpretate prin jurisprudenţa constantă a Ct. E.D.O., astfel că nu poate fi reţinută incidenţa motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, constatând că motivele de casare invocate sunt nefondate şi că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 103A din 31 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 februarie 2024.