Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 341/2024 AI generated

Inalienability of social housing and non-applicability of res judicata due to changed legal status

Case Number Decizia nr. 341/2024
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal as unfounded, thereby upholding the Court of Appeal's decision which had previously rejected the claimants' suit and allowing the lower instances' rulings to stand in favor of the Municipality and the Real Estate Fund Administration. The dispute centered on a request to compel the sale of a specific apartment, where the claimants argued that the appellate court violated material law by ignoring the European Court of Human Rights' judgment in a related case and failing to apply the positive authority of a prior final domestic judgment that had classified a similar unit as non-social housing. The decisive legal basis was the determination that the impugned apartment's status as social property under the Municipality's public domain, established by a specific legislative resolution and administrative documents, precluded its alienation; the Court held that the facts had changed since the prior "work judged" decision, rendering that precedent inapplicable, and clarified that the cited ECHR judgment concerned a different property, thus upholding the appellate court's correct assessment that the unit could not be sold under the applicable housing laws.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ, art. 7 din Legea nr. 85/1992, art. 431 din C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ, art. 28 alin. (2) din Legea nr. 69/1991, art. 431 alin. (2) din C. proc. civ; Inalienability of social housing and non-applicability of res judicata due to changed legal status: The dispute centered on a request to compel the sale of a specific apartment, where the claimants argued that the appellate court violated material law by ignoring the European Court of Human Rights' judgment in a related case and failing to apply the positive authority of a prior final domestic judgment that had classified a similar unit as non-social housing. The decisive legal basis was the determination that the impugned apartment's status as social property under the Municipality's public domain, established by a specific legislative resolution and administrative documents, precluded its alienation; the Court held that the facts had changed since the prior "work judged" decision, rendering that precedent inapplicable, and clarified that the cited ECHR judgment concerned a different property, thus upholding the appellate court's correct assessment that the unit could not be sold under the applicable housing laws.

Keywords

AI generated
right to housing European legal status res judicata real property standing to appeal standing of the municipality

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.

Provision cited in the operative part to justify the dismissal of the appeal as unfounded.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2024

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 19 iunie 2019 (ca urmare a declinării competenţei materiale de către Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 3286 din 10 mai 2019), reclamanţii A., B., C. şi D. au solicitat obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi Administraţia Fondului Imobiliar să le vândă apartamentul nr. x, situat în Bucureşti, Bd. x, bl. F.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 2976 din 20 decembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe, la 5 iunie 2020, au declarat apel reclamanţii.

Prin decizia nr. 1506A din 3 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi.

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 9 noiembrie 2022, au declarat recurs reclamanţii, solicitând casarea deciziei recurate şi, rejudecând apelul, admiterea sa şi schimbarea sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Recurenţii-reclamanţi au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, sens în care au învederat următoarele:

În baza deciziei pronunţate de Ct. E.D.O. la 6 ianuarie 2010 în cauza nr. 10772/2004, Municipiul Bucureşti a fost obligat la perfectarea contractului de închiriere, precum şi a contractului de vânzare-cumpărare. În acest context, au încheiat cu pârâţii contractul de închiriere nr. x/2012 şi apoi contractul de locaţiune nr. x/2017, având ca obiect apartamentul nr. x, situat în Bucureşti, Bd. x, se. 3-4, în legătură cu care au făcut investiţii de 10.000 euro, intenţia lor fiind aceea de a-l cumpăra.

Deşi hotărârea pronunţată de Ct. E.D.O la 6 ianuarie 2010 este şi pentru perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, totuşi Municipiul Bucureşti a pus-o în executare numai în privinţa închirierii şi nu le-a vândut locuinţa.

Instanţa de apel a considerat că apartamentul nr. x are destinaţia de locuinţă socială şi nu poate fi înstrăinat, în condiţiile în care au invocat hotărârea pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti la 24 noiembrie 2005 în dosarul nr. x/2005, prin care s-a admis acţiunea şi a fost obligat pârâtul să vândă reclamantei apartamentul nr. x, în condiţiile Legii nr. 25/1992, apartamentul fiind situat în acelaşi bloc şi în aceeaşi scară. În mod nelegal, instanţa de apel nu a ţinut cont de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al acestei hotărâri judecătoreşti definitive, în ceea ce priveşte categoria apartamentului în litigiu, care are aceeaşi situaţie juridică cu cel care a format obiectul dosarului indicat.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 12 octombrie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul, stabilind termen în şedinţă publică, pentru judecata acestuia.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul de faţă, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Prin memoriul de recurs, s-a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi susţinând că instanţa de apel a încălcat normele de drept material cuprinse în art. 47 din Constituţie, art. 1 alin. (1) şi art. 7 din Legea nr. 85/1992, Decretul-lege nr. 61/1990 şi Legea nr. 25/1992. Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că instanţa de apel a nesocotit efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive şi irevocabile pronunţate într-o speţă similară (dosarul nr. x/2005), în ceea ce priveşte categoria apartamentului din litigiu. Având în vedere că se invocă încălcarea unei norme de drept procesual (art. 431 din C. proc. civ.), se reţine că acest argument se circumscrie motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., chiar dacă nu a fost invocat explicit prin memoriul de recurs.

Având a analiza cu prioritate motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, decizia civilă recurată nefiind pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Astfel, relativ la stabilirea categoriei apartamentului din litigiu, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel nu a ţinut cont de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 7702 din 24 noiembrie 2005, pronunţate de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti în dosarul nr. x/2005, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1521 din 23 noiembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 233 din 10 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Prin această hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, s-a admis acţiunea formulată de către reclamanţii E., F., G., H. şi I., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucuireşti, prin Primar General, S.C. J. S.A. şi Administraţia Fondului Imobiliar, a fost atribuit reclamanţilor beneficiul contractului de închiriere pentru apartamentul nr. x, situat în Bucureşti, Bd. x, şi s-a constatat că acest apartament nu face parte din categoria locuinţelor sociale.

Lecturând considerentele hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2005, se reţine că, în ce priveşte apartamentul nr. x, ce a făcut obiectul litigiului, instanţele de judecată au considerat că acesta nu poate fi considerat a face parte din categoria locuinţelor sociale în baza unei simple menţiuni în antetul contractului de închiriere, fiind necesară adoptarea unei hotărâri de către Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, conform dispoziţiilor art. 20 pct. 2 lit. g) şi ale art. 28 alin. (2) din Legea nr. 69/1991 privind administraţia publică locală. În acest sens, prin decizia civilă nr. 233 din 10 februarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a reţinut că "simpla menţiune ce s-a făcut pe contractul de închiriere, în sensul că locuinţa este socială, nu poate să schimbe destinaţia locuinţei şi nici să îi confere acesteia caracterul de locuinţă socială, care trebuie să îi fie dat, în mod expres, printr-un act administrativ, care să dovedească necesitatea constituirii fondului de locuinţe sociale, iar apoi să fie însuşit de ambele părţi contractante".

Or, în prezenta cauză, instanţa de apel a reţinut, valorificând adresa din 7 ianuarie 2019 emisă de Administraţia Fondului Imobiliar, că apartamentul nr. x are destinaţia de locuinţă socială, făcând parte din domeniul public al Municipiului Bucureşti, conform hotărârii nr. 186/2008 adoptate de Consiliul General al Municipiului Bucureşti. Ca atare, împrejurarea esenţială ce a fost avută în vedere de către instanţele de judecată la soluţionarea acţiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2005, cu privire la apartamentul nr. x, nu poate fi opusă, cu putere de lucru judecat, în prezenta cauză, dat fiind că împrejurările de fapt şi de drept s-au schimbat, apartamentul nr. x având destinaţia de locuinţă socială şi făcând parte din domeniul public al Municipiului Bucureşti, conform hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 186/2008.

În acest context, recurenţii-reclamanţii nu pot susţine nesocotirea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., conform cărora "oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Pe de altă parte, invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că, în condiţiile în care, prin hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza nr. 10772/2004, Municipiul Bucureşti a fost obligat la perfectarea contractului de închiriere şi a contractului de vânzare-cumpărare, rezultă că instanţa de apel a nesocotit normele de drept material cuprinse în art. 47 din Constituţie, art. 1 şi art. 7 din Legea nr. 85/1992, Decretul-lege nr. 61/1990 şi Legea nr. 25/1992.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.

Prin hotărârea pronunţată la 6 octombrie 2009 în cauza Musteaţă şi alţii c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis, cu privire la cererea nr. x/2004 formulată de reclamanţii A. şi B., că Statul Român trebuie să execute hotărârile judecătoreşti din 11 iunie 1999 şi 3 februarie 2000, prin care a fost obligat pârâtul C.G.M.B. să încheie contractul de închiriere, respectiv contractul de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul nr. x, situat în Bucureşti, str. x, iar nu cu privire la cel care face obiectul prezentei cauze. În aceste condiţii, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că nu este ţinută de hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Musteaţă şi alţii c. României, fiind necesar a analiza situaţia juridică a apartamentului nr. x, situat în Bucureşti, Bd. x, pentru a se putea stabili dacă acesta poate forma obiectul vânzării, conform Legii nr. 85/1992. Analizând această situaţie juridică, prin coroborarea şi interpretarea mijloacelor de probă administrate în cauză (apreciere ce nu poate fi cenzurată în recurs), instanţa de apel a stabilit că apartamentul nr. x face parte dintre imobilele cu destinaţie de locuinţă socială şi că nu poate fi înstrăinat.

Pentru aceste considerente, constatând că motivele de casare invocate sunt nefondate şi că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către reclamanţii C., D., B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1506A din 3 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 februarie 2024.