Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 339/2024 AI generated

Prescription of compensation claim under Law No. 10/2001: starting point of limitation period determined by res judicata of subsequent revindicatory action rather than annulment of sale contract

Case Number Decizia nr. 339/2024
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal filed by the State (Ministry of Public Finance), thereby upholding the Court of Appeal’s decision which rejected the State’s defense of prescription regarding the plaintiff-wife’s claim for the market value of an apartment under Law No. 10/2001, while the rejection of the plaintiff-husband’s claim as prescribed in the first instance remained in force. The dispute centered on whether the statute of limitations for the wife’s right to compensation began running from the 2003 annulment of the original sale contract or from the 2018 final judgment in a prior revindicatory action, with the State arguing the former and the wife arguing the latter. The Court determined that the positive effect of res judicata from the 2018 final judgment, which established the wife’s continued ownership of a valid title despite the contract's annulation against her husband, was decisive; consequently, the right of action arose in 2018, after the entry into force of the New Civil Code, making the application of Articles 2512 and 2513 regarding the strict invocation of prescription bars the State from raising the defense due to procedural failures in the first instance, thereby rejecting the legal ground of error in the application of substantive law.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ, art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 501 din Legea nr. 10/2001, art. 489 alin. (2) din C. proc. civ, art. 483 alin. (3) din C. proc. civ, art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ; Prescription of compensation claim under Law No. 10/2001: starting point of limitation period determined by res judicata of subsequent revindicatory action rather than annulment of sale contract: 10/2001, while the rejection of the plaintiff-husband’s claim as prescribed in the first instance remained in force. The dispute centered on whether the statute of limitations for the wife’s right to compensation began running from the 2003 annulment of the original sale contract or from the 2018 final judgment in a prior revindicatory action, with the State arguing the former and the wife arguing the latter. The Court determined that the positive effect of res judicata from the 2018 final judgment, which established the wife’s continued ownership of a valid title despite the contract's annulation against her husband, was decisive; consequently, the right of action arose in 2018, after the entry into force of the New Civil Code, making the application of Articles 2512 and 2513 regarding the strict invocation of prescription bars the State from raising the defense due to procedural failures in the first instance, thereby rejecting the legal ground of error in the application of substantive law.

Keywords

AI generated
statute of limitations contract of sale annulment of contract res judicata civil dispute state compensation

Cited Legislation

AI generated
art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ
Recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, normelor de drept material, atunci când a apreciat că dreptul la acţiune al reclamantei s-a născut abia la data pronunţării deciziei civile nr.
art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001
În cauză, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe art. 501 alin.
art. 501 din Legea nr. 10/2001
Or, din perspectiva dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, relevanţă are doar pierderea dreptului de proprietate, în circumstanţele prevăzute de lege, aceasta atrăgând obligaţia Statului, prin Ministerul Finanţelor, de a achita preţul de piaţă al imobilului.
art. 489 alin. (2) din C. proc. civ
a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în baza art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
art. 483 alin. (3) din C. proc. civ
Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art.
art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ
civ., "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin.
art. 430 din C. proc. civ
În acest sens, conform art. 430 din C. proc. civ.: "(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.
art. 431 din C. proc. civ
În continuare, potrivit art. 431 din C. proc. civ.: "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect.
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.

Procedural basis cited in the dispositive for the dismissal of the cassation appeal.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2024

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 20 noiembrie 2018, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, în principal, la plata preţului de piaţă sau, în subsidiar, la restituirea preţului plătit pentru apartamentul situat în Bucureşti, str. x, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1995 din 25 septembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea ca prescrisă.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile, au formulat apel reclamanţii.

Prin decizia civilă nr. 1536A din 4 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de către reclamantul A., a admis apelul declarat de către reclamanta B., a anulat în parte sentinţa apelată şi a trimis cauza primei instanţe, spre rejudecarea cererii formulate de către reclamantă, păstrând dispoziţiile sentinţei referitoare la respingerea, ca prescrisă, a cererii formulate de reclamant şi la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 19 ianuarie 2023, a formulat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, solicitând casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecarea apelului formulat de către reclamantă, la aceeaşi instanţă de apel.

Recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, normelor de drept material, atunci când a apreciat că dreptul la acţiune al reclamantei s-a născut abia la data pronunţării deciziei civile nr. 3223/27.09.2018 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, iar nu la data pronunţării deciziei civile nr. 1556/10.06.2003 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, sens în care a învederat următoarele argumente:

Instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că decizia civilă nr. 1556/10.06.2003, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului situat în Bucureşti, str. x, nu produce efecte decât în privinţa reclamantului, nu şi în privinţa reclamantei. La originea acestui raţionament juridic eronat, se află sentinţa civilă nr. 3098/22.03.2010, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr. x/2008, prin care a fost respinsă cererea reclamantei C. de evacuare a pârâţilor A., B. şi D. din apartamentul situat în Bucureşti, str. x, în condiţiile în care, la acel moment, exista o hotărâre definitivă şi irevocabilă - decizia civilă nr. 1556/10.06.2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă - prin care se constatase nulitatea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului.

În cauză, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel că, referitor la stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, nu are nicio relevanţă data evacuării din imobil şi nici măcar data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti pronunţate cu privire la revendicare, ci exclusiv data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/04.11.1996. Deşi în acest contract este trecut drept cumpărător doar reclamantul A., totuşi, în cuprinsul contractului, se menţionează că acesta era căsătorit, iar din certificatul de căsătorie depus la dosar rezultă ca era căsătorit cu reclamanta B. din anul 1989. Or, în conformitate cu dispoziţiile art. 30 din Codul familiei, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta B. a avut calitatea de proprietar al apartamentului, în egală măsură cu soţul său, şi a pierdut această calitate la momentul pronunţării deciziei civile nr. 1556/10.06.2003 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care s-a constatat nulitatea contractului.

Acţiunea în revendicare, ce a fost soluţionată, în mod definitiv, prin decizia civilă nr. 3223 din 27 septembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a avut caracterul unei acţiuni promovate de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, fiind evident că, la momentul judecării acelei cauze, reclamanta B. nu mai avea calitatea de proprietar al apartamentului. Or, din perspectiva dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, relevanţă are doar pierderea dreptului de proprietate, în circumstanţele prevăzute de lege, aceasta atrăgând obligaţia Statului, prin Ministerul Finanţelor, de a achita preţul de piaţă al imobilului.

Având în vedere că reclamanţii au pierdut dreptul de proprietate în anul 2003, rezultă că momentul la care s-a născut dreptul de acţiune al ambilor reclamanţi este 6 februarie 2009, când a intrat în vigoare Legea nr. 1/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001, prin care a fost introdus art. 501.

Apreciind greşit că momentul naşterii dreptului la acţiune al reclamantei este 27 septembrie 2018, instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 2.512 şi ale art. 2.513 din noul C. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în baza art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea Camerei de consiliu din 26 octombrie 2023, completul de filtru a respins, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului, invocată de către intimata-reclamantă prin întâmpinare, a admis în principiu recursul şi a stabilit termen în şedinţă publică, pentru judecata acestuia, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul de faţă, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul şi dezvoltarea lor".

Din coroborarea acestor dispoziţii legale, rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar doar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual, părţile putând-o critica numai pentru motivele prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

În cauză, recurentul-pârât a respectat aceste exigenţe legale, din moment ce argumentele invocate în memoriul de recurs se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., împrejurare ce a fost avută în vedere de către Înalta Curte, atunci când, prin încheierea Camerei de consiliu din 26 octombrie 2023, a respins, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului, invocată de către intimata-reclamantă prin întâmpinare, constatând că nu sunt incidente prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, normele de drept material privind prescripţia extinctivă, atunci când a apreciat că dreptul material la acţiune al reclamantei s-a născut abia la data pronunţării deciziei civile nr. 3223 din 27 septembrie 2018 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, iar nu la data pronunţării deciziei civile nr. 1556 din 10 iunie 2003 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Înalta Curte constată că acest motiv de casare este nefondat.

Astfel, în ce-l priveşte pe reclamantul A., instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe de respingere, ca prescrisă, a cererii în despăgubiri, reţinând că dreptul la acţiune, în privinţa acestui reclamant, s-a născut la data pronunţării deciziei civile nr. 1556 din 10 iunie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/04.11.1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Dat fiind că reclamantul nu a declarat recurs împotriva soluţiei de respingere, ca nefondat, a apelului pe care l-a declarat împotriva sentinţei civile nr. 1995 din 25 septembrie 2019, rezultă că această soluţie a devenit definitivă, prin nerecurare.

Însă, în privinţa reclamantei B., instanţa de apel a stabilit că dreptul la acţiune nu s-a născut la data pronunţării deciziei civile nr. 1556 din 10 iunie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, astfel cum a reţinut prima instanţă, ci la data pronunţării deciziei civile nr. 3223 din 27 septembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, aşadar după intrarea în vigoare a noului C. civ., devenind incidente dispoziţiile acestuia.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de apel a dat eficienţă efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 3223 din 27 septembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în considerentele căreia s-a reţinut că, în ceea ce o priveşte pe B. (care a avut calitatea de pârâtă în litigiul respectiv), contractul de vânzare-cumpărare nr. x/04.11.1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, produce în continuare efectele unui titlu de proprietate, acţiunea în revendicare formulată de către numita C. împotriva acesteia fiind admisă tocmai în urma comparării titlurilor de proprietate exhibate de către ambele părţi.

În acest context, reţinând că întâmpinarea în primă instanţă nu a fost formulată în termen legal, precum şi că, la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate, pârâtul nu s-a prezentat pentru a invoca excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel a făcut aplicarea în cauză a prevederilor art. 2.512 şi ale art. 2.513 din noul C. civ. şi a constatat că pârâtul este decăzut din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în privinţa cererii formulate de către reclamantă.

Criticând raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel, recurentul-pârât a susţinut că, din moment ce acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, rezultă că, în ceea ce priveşte stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, nu are nicio importanţă data soluţionării definitive a acţiunii în revendicare formulate de către numita C., relevantă fiind doar data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/04.11.1996. Recurentul-pârât a învederat că, deşi în acest contract este trecut, drept cumpărător, doar reclamantul A., totuşi, în cuprinsul său, se arată că era căsătorit, iar din certificatul de căsătorie depus la dosar rezultă ca era căsătorit cu reclamanta B. din anul 1989. În acest context, recurentul-pârât a invocat dispoziţiile art. 30 din Codul familiei şi a conchis că reclamanta B. a avut calitatea de proprietar al apartamentului, alături de soţul său, şi a pierdut această calitate la data pronunţării deciziei civile nr. 1556 din 10 iunie 2003 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/04.11.1996.

Aceste susţineri ale recurentului-pârât nu pot fi primite, întrucât ignoră, în mod vădit, efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 3223 din 27 septembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, care a fost, în mod corect, valorificat de către instanţa de apel, dat fiind că, în considerentele acestei hotărâri judecătoreşti definitive, s-au reţinut următoarele:

"În ceea ce priveşte soluţia dată pe fond acţiunii în revendicare, curtea de apel a reţinut, ca situaţie de fapt, că titlul invocat de pârâţi, respectiv contractul de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, în baza căruia pârâtul A. a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în corpul B, a fost anulat prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Ca atare, în mod corect s-a concluzionat în sensul că pârâtul A. nu are un titlu de proprietate asupra imobilului, astfel încât, în ceea ce îl priveşte, nu se pune problema comparării titlurilor, singura care are titlu şi în consecinţă, câştig de cauză în cadrul acţiunii în revendicare fiind reclamanta.

În ceea ce priveşte titlul pe care îl deţine în continuare pârâta B., ca urmare a faptului ca aceasta nu a fost parte în litigiul având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare, se constată că, într-adevăr, prin sentinţa civilă nr. 3098 din 22 martie 2010 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, irevocabilă, pronunţată între aceleaşi părţi, s-a reţinut că, în privinţa acestei pârâte, contractul de vânzare-cumpărare produce în continuare efectele unui titlu de proprietate, motiv pentru care s-a respins acţiunea în evacuare, însă, prin aceeaşi hotărâre s-a reţinut că reclamanta îşi poate valorifica dreptul său de proprietate derivând din sentinţa civilă nr. 5754 din 19 mai 1997, pe care ţerţii sunt ţinuţi să o respecte ca realitate juridică, în cadrul unei acţiuni în revendicare în care să se procedeze la compararea celor două titluri."

Se mai reţine că, în privinţa acţiunii în revendicare formulate de către numita C. în contradictoriu cu pârâta B., Înalta Curte a procedat la compararea titlurilor de proprietate, reţinând că în mod corect a fost admisă acţiunea în revendicare, întrucât titlul reclamantei este preferabil, provenind de la adevăratul proprietar, în timp ce titlul pârâtei se bazează pe un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu un neproprietar.

În acest context, contrar criticilor recurentului-pârât, se reţine că, în mod corect, instanţa de apel a dat eficienţă efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 3223 din 27 septembrie 2018, pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, ştiut fiind că principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi de ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţei a chestiunii litigioase deja rezolvate.

În acest sens, conform art. 430 din C. proc. civ.: "(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". În continuare, potrivit art. 431 din C. proc. civ.: "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Plecând de la aceste dispoziţii legale, se reţine că efectul de "lucru judecat" al hotărârii judecătoreşti are două accepţiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de prezumţia irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre.

Ca atare, este necesar să se facă distincţie între efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, care are drept consecinţă respingerea cererii de chemare în judecată în temeiul acestei excepţii, atunci când este îndeplinită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, prevăzută la art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, consacrat la art. 431 alin. (2) din acelaşi Cod, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părţi. Prin urmare, instanţa de judecată învestită cu soluţionarea unei cereri are obligaţia de a respecta chestiunea litigioasă deja tranşată printr-o hotărâre anterioară, înzestrată cu autoritate de lucru judecat, astfel că nu mai poate face o evaluare proprie asupra acelei chestiuni.

În cauză, dând eficienţă efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 3223 din 27 septembrie 2018, pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că, în privinţa reclamantei B., dreptul la acţiune nu s-a născut la data pronunţării deciziei civile nr. 1556 din 10 iunie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, astfel cum, în mod eronat, a reţinut prima instanţă şi susţine recurentul-pârât, ci la data pronunţării deciziei civile nr. 3223 din 27 septembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

În egală măsură, este nefondată susţinerea recurentului-pârât, în sensul că reclamanta B. a pierdut calitatea de proprietar al apartamentului la momentul pronunţării deciziei civile nr. 1556 din 10 iunie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, o atare afirmaţie fiind în vădită contradicţie cu cele statuate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 3223 din 27 septembrie 2018.

Invocarea prevederilor art. 30 din Codul familiei nu poate avea relevanţa juridică pretinsă de către recurentul-pârât, din moment ce într-un litigiu anterior s-a tranşat, în mod definitiv, că, la momentul formulării acţiunii în revendicare, reclamanta B. avea un titlu de proprietate valabil asupra apartamentului, întrucât nu a fost parte în litigiul ce a avut ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, iar acţiunea în revendicare formulată împotriva acesteia a fost admisă ca efect al comparării titlurilor de proprietate (operaţiune ce presupune exhibarea unor titluri de proprietate valabile), nu ca efect al lipsei titlului de proprietate.

Din moment ce, în privinţa reclamantei B., dreptul la acţiune s-a născut la data pronunţării deciziei civile nr. 3223 din 27 septembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, aşadar după intrarea în vigoare a noului C. civ., adoptat prin Legea nr. 287/2009, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 2.512 şi ale art. 2.513 din acest Cod, sub aspectul regimului de invocare a prescripţiei.

În consecinţă, este nefondată susţinerea recurentului-pârât că, şi în privinţa reclamantei B., regimul prescripţiei extinctive este supus Decretului nr. 167/1958, Înalta Curte reţinând că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material, astfel că nu este fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Mai este de menţionat că, în ceea ce priveşte modalitatea în care instanţa de apel a interpretat şi a aplicat prevederile art. 2.512 şi ale art. 2.513 din C. civ., recurentul-pârât nu a formulat nicio critică de nelegalitate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum a fost invocat şi argumentat de către recurentul-pârât, precum şi că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei civile nr. 1536A din 4 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei civile nr. 1536A din 4 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 februarie 2024.