Admissibility of common-law malpractice claims and binding effect of prior res judicata on medical fault and causal link

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2024

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la 15 martie 2013 (în urma declinării competenţei materiale de către Judecătoria Arad, prin sentinţa civilă nr. 780 din 30 ianuarie 2013), reclamanta A. a solicitat obligarea, în solidar, a pârâţilor B. şi Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Arad la plata următoarelor sume: 35.000 RON, reprezentând daune materiale, constând în contravaloare medicamentaţie, tratament, intervenţii chirurgicale, transport, cazare, alimentaţie specială; 300.000 euro, echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând daune morale pentru prejudiciul fizic şi psihic; 630 RON, reprezentând pierderea salarială în intervalul 14.11.2011-01.03.2012; 6.050 RON, reprezentând pierderea salarială în intervalul 01.03.2012-31.07.2012; 4.880 RON, reprezentând pierderea salarială în intervalul 31.07.2012-31.12.2012; 6.832 RON, reprezentând pierderea salarială în intervalul 31.12.2012-31.07.2013; 300 euro/lună, plătibili în RON, începând cu data introducerii acţiunii şi până la încetarea stării de nevoie; daune interese moratorii, aferente sumelor solicitate, începând cu data introducerii acţiunii şi până la data achitării lor.

2. Primul ciclu procesual

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 180 din 8 martie 2016, Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea, a obligat pârâţii B. şi Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Arad să plătească reclamantei, în solidar, următoarele sume: 1.958,45 RON reprezentând cheltuieli de transport şi medicament; 630 RON reprezentând contravaloarea bonurilor de masă în intervalul 14.11.2011-01.03.2012; echivalentul în RON la data plăţii (conform cursului BNR) a sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale; echivalentul în RON la data plăţii (conform cursului BNR) a sumei de 100 euro/lunar, cu titlu de prestaţie periodică, cu începere de la data introducerii acţiunii (04.01.2013) şi până la încetarea stării de nevoie, respectiv până la remisiunea bolii; dobânda legală aferentă acestor sume, cu începere de la data introducerii acţiunii (04.01.2013) şi până la plata integrală; a obligat pârâţii să achite reclamantei, în solidar, suma de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins, în rest, acţiunea.

2.2. Prin decizia civilă nr. 288 din 19 octombrie 2016, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de către reclamanta A. şi pârâta B., a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Arad.

2.3. Prin decizia civilă nr. 969 din 25 mai 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta B., a casat decizia civilă nr. 288 din 19 octombrie 2016 a Curţii de Apel Timişoara şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, reţinând, în esenţă, următoarele:

Principala critică a pârâtei este că nu au fost respectate dispoziţiile art. 673 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, care prevăd că procedura stabilirii cazurilor de malpraxix nu împiedică liberul acces la justiţie potrivit dreptului omului. Este adevărat că acest text de lege face referire strict la respectarea accesului liber la justiţie, fiind un drept recunoscut de Constituţie şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, însă răspunderea civilă a medicului se poate face doar prin coroborarea dreptului comun cu legea specială. Într-o altă exprimare, partea interesată se poate adresa instanţei potrivit dreptului comun, însă expertiza care să stabilească eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical trebuie efectuată de experţii medicali stabiliţi de Ministerul Sănătăţii la propunerea Colegiului Medicilor din România.

Potrivit dispoziţiilor art. 669 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, Ministerul Sănătăţii Publice, aprobă la propunerea Colegiului Medicilor din România, pentru fiecare judeţ şi Municipiul Bucureşti, o listă naţională cu experţi medicali, în fiecare specialitate care vor fi consultaţi conform regulamentului de organizare şi funcţionare a comisiei.

Cum în cauză expertiza medico-legală a fost efectuată doar de doi experţi medicali (dr. C. şi dr. D.), care îndeplinesc cerinţele impuse de art. 669 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, recursul declarat de pârâtă este fondat, decizia recurată urmând a fi casată şi cauza trimisă spre rejudecare.

Faţă de această soluţie şi efectul juridic pe care îl produce, nu se mai impune analizarea celorlalte motive de nelegalitate invocate de pârâtă, urmând a fi admis şi recursul declarat de către reclamantă, cu consecinţa casării deciziei civile recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

3. Al doilea ciclu procesual

3.1. Prin încheierea de şedinţă din 16 noiembrie 2017, Curtea de Apel Timişoara a dispus suspendarea judecăţii, în temeiul art. 244 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, până la soluţionarea sesizării înregistrate de către reclamanta-apelantă la Comisia de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis din cadrul Direcţiei de Sănătate Publică Arad, inclusiv epuizarea căilor de atac prevăzute de lege cu privire la aceasta.

3.2. La termenul de judecată din 19 ianuarie 2023, Curtea de Apel Timişoara a admis cererea de repunere pe rol, formulată de către pârâtul-apelant Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Arad, ca urmare a soluţionării definitive a sesizării înregistrate de către reclamanta apelantă la Comisia de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis din cadrul Direcţiei de Sănătate Publică Arad, inclusiv epuizarea căilor de atac prevăzute de lege.

3.3. La acelaşi termen de judecată, Curtea de Apel Timişoara, având în vedere că a intervenit decesul reclamantei-apelante A., a dispus introducerea în cauză a moştenitorilor acesteia, şi anume E. şi F.. La termenul de judecată din 15 februarie 2023, Curtea de Apel Timişoara a dispus introducerea în cauză a moştenitoarei pârâtei-apelante B., respectiv G..

3.4. Prin decizia civilă nr. 171 din 28 iunie 2023, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de către pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Arad, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de către reclamanta A., prin moştenitori E. şi F., şi de către pârâta B., prin moştenitoare G., a obligat reclamanta apelantă prin moştenitori la plata către pârâta apelantă prin moştenitoare a sumei de 500 RON reprezentând cheltuieli de judecată în prezentul apel.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte apelul pârâtului Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Arad, se reţine că, prin decizia civilă nr. 288/2016 a Curţii de Apel Timişoara, pronunţată în primul ciclu procesual, s-a dispus anularea acestui apel ca netimbrat, soluţie care nu a fost atacată cu recurs, astfel că a intrat în puterea lucrului judecat, prin nerecurare. Chiar dacă decizia civilă nr. 288/2016 a Curţii de Apel Timişoara a fost casată în totalitate, limitele rejudecării după casarea cu trimitere sunt trasate, conform art. 315 din C. proc. civ. de la 1865, de ceea ce s-a recurat, neputând fi puse în discuţie în rejudecare aspecte asupra cărora instanţa de control nu s-a pronunţat, prin neinvestirea sa. Ca atare, apelul pârâtului Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Arad a fost anulat, ca netimbrat.

Referitor la apelul pârâtei B., prin moştenitor legal G., criticile ce se aduc sentinţei primei instanţe sunt neîntemeiate.

O primă critică vizează inadmisibilitatea acţiunii întemeiate pe dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, în detrimentul Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, care reglementează cauzele de malpraxis.

Atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, în primul ciclu procesual, au stabilit că acţiunea este întemeiată pe dreptul comun, scopul acesteia fiind atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru fapta ilicită proprie, fiind invocate dispoziţiile art. 998-999 din C. civ. şi art. 642 alin. (2), art. 644 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii publice.

În raport cu starea de fapt şi cu motivarea acţiunii, în mod corect a reţinut prima instanţă că fapta imputată pârâtei B. constă în omisiunea diagnosticării corecte a afecţiunii reclamantei, în perioada martie 2010- noiembrie 2011, pe parcursul spitalizării sale, iar nu îmbolnăvirea reclamantei de către pârâtă, astfel că se impută pârâtei o faptă omisivă şi continuă, care urmează a fi analizată din perspectiva vechiul C. civ., dar şi din perspectiva noului C. civ. (în vigoare din 01.10.2011), în raport cu ultima internare a reclamantei. Temeiul juridic al acţiunii, astfel cum a fost fixat de către reclamantă, reprezintă o formă de manifestare a principiului disponibilităţii.

Din această perspectivă, critica relativă la neincidenţa dreptului comun nu este întemeiată, căci prima instanţă s-a preocupat în detaliu de fixarea cadrului procesual legal, context în care a statuat legitim incidenţa dispoziţiilor C. civ., respectiv a regulilor răspunderii civile delictuale, în raport cu dispoziţiile art. 673 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, care statuează că "procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiţie potrivit dreptului comun", iar reclamanta a ales dreptul comun. Trimiterea la Legea nr. 95/2006 are relevanţă în măsura în care răspunderea civilă delictuală de drept comun se impune a fi analizată din perspectiva unor acţiuni/inacţiuni care fixează conţinutul unor obligaţii impuse în mod special, particular personalului medical.

Prin decizia de casare nr. 969/2017, Înalta Curte a stabilit, cu putere obligatorie pentru instanţa de trimitere, că partea interesată se poate adresa instanţei, potrivit dreptului comun, însă expertiza care să stabilească eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical trebuie efectuată de experţi medicali stabiliţi de Ministerul Sănătăţii, la propunerea Colegiului Medicilor. Aşadar, în cauză, s-a stabilit caracterul admisibil al cererii reclamantei întemeiate pe dreptul comun, respectiv răspunderea civilă delictuală, Înalta Curte apreciind că este necesară coroborarea dreptului comun cu dreptul special în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a malpraxisului (respectiv fapta ilicită a pârâtei, legătura de cauzalitate a acesteia cu prejudiciul şi culpa în efectuarea actului medical), prin efectuarea unei expertize conform dispoziţiilor speciale ale legii.

Criticile pârâtei referitoare la inexistenţa unei culpe medicale în efectuarea actului medical, inexistenţa unei fapte ilicite care să oblige la repararea prejudiciului provocat reclamantei şi existenţa unei culpe concurente a medicilor curanţi ai reclamantei şi chiar a reclamantei, care nu a efectuat controlul medical recomandat, se dovedesc a fi neîntemeiate, urmând a fi respinse.

Legat de existenţa cazului de malpraxis (culpa medicală, fapta ilicită şi legătura de cauzalitate a acesteia cu producerea prejudiciului), se reţine că, prin decizia nr. 1/2019 a Direcţiei de Sănătate Publică Arad, s-a decis existenţa, în persoana pârâtei, a unui caz de malpraxis. Prin sentinţa civilă nr. 1617 din 1 aprilie 2021, pronunţată de către Judecătoria Arad în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia civilă nr. 76 din 11 februarie 2022 a Tribunalului Arad şi prin decizia civilă nr. 286 din 29 septembrie 2022 a Curţii de Apel Timişoara, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, existenţa cazului de malpraxis, fiind analizată atât legalitatea, cât şi temeinicia deciziei nr. 1/2019. În cuprinsul acestor hotărâri, instanţele s-au pronunţat şi cu privire la criticile pârâtei referitoare la cauze exoneratoare de răspundere (culpa concurentă a medicului de familie şi a celorlalţi medici implicaţi în diagnosticarea reclamantei şi culpa concurentă a reclamantei, care nu s-a prezentat la controlul recomandat prin ambulator).

Puterea lucrului judecat al hotărârilor judecătoreşti mai sus invocate se opune cu efect pozitiv în prezenta cauză, analizarea existenţei cazului de malpraxis, în sensul criticilor invocate de către pârâtă prin motivele de apel, nemaiputând fi efectuată, fără încălcarea acestei puteri de lucru judecat.

Pârâta apelantă a adus critici sentinţei civile apelate, în sensul stabilirii eronate a cuantumului prejudiciului (acordarea cheltuielilor de deplasare reclamantei, deşi fapta acesteia de a părăsi spitalul constituie contravenţie, şi caracterul indirect al acestui prejudiciu, precum şi la stabilirea daunelor morale în mod subiectiv), însă aceste critici nu sunt întemeiate.

În ce priveşte critica referitoare la cheltuielile de transport acordate parţial de către prima instanţă, se observă că în mod temeinic prima instanţă a apreciat că împrejurarea părăsirii spitalului de către reclamanta apelantă pe perioada sfârşitului de săptămână, cu învoirea medicului curant, nu poate fi considerată ca fiind o abatere săvârşită de către reclamanta apelantă, care, fiind internată în spital, nu avea limitări ale dreptului de circulaţie, întocmirea formalităţilor scriptice necesare care să ateste învoirea sa nefiind în atribuţiile sale în calitate de pacient. Realitatea acestor deplasări, precum şi cuantumul cheltuielilor de transport pentru acestea sunt de necontestat, astfel că în mod corect prima instanţă a acordat aceste sume solicitate, cu titlu de daune materiale.

Critica referitoare la faptul că au fost incluse în cuantumul acestor daune şi deplasările rudelor şi afinilor reclamantei apelante la Cluj pentru a o vizita, nefiind un prejudiciu direct produs reclamantei apelante, nu poate fi reţinută, în condiţiile în care scopul deplasările a fost acela de a o vizita pe reclamanta apelantă, care era internată în spital, costul acestor cheltuieli de transport fiind suportat din bugetul comun al familiei din care aceasta din urmă făcea parte. Aceste deplasări ale reclamantei apelante şi ale familiei sale nu au fost deplasări de plăcere, ci au fost efectuate în scopul efectuării de acte medicale, care să ofere reclamantei apelante o remisiune a bolii de care suferea.

În ce priveşte critica pârâtei apelante referitoare la cuantumul daunelor morale acordate, şi aceasta este neîntemeiată. Acordarea daunelor morale precum şi cuantificarea acestora presupune o judecată în echitate, neputând fi dovedită prin probe intensitatea suferinţei fizice, psihice, emoţionale a victimei.

O ultimă critică a pârâtei apelante vizează administrarea probelor de către instanţa de apel, invocându-se încălcarea dreptului procesual al pârâtei apelante.

Analizând acest motiv, se reţine că vizează modalitatea de administrare în cauză a probei cu expertiza medicală în stabilirea culpei medicale, Înalta Curte, prin decizia de casare, stabilind, cu putere de lucru judecat, împrejurarea că administrarea probei cu expertiză în faţa primei instanţe a fost nelegală, nefiind efectuată de către experţi medicali stabiliţi de Ministerul Sănătăţii, la propunerea Colegiului Medicilor din România, conform exigenţelor Legii nr. 95/2006.

Având în vedere casarea deciziei de apel pronunţate în primul ciclu procesual, pentru considerente legate de modalitatea de administrare a probei cu expertiza medicală, puterea obligatorie a deciziei de casare pronunţate în recurs, împrejurarea că, în rejudecarea apelului, s-a efectuat, pe calea unui demers judiciar distinct, soluţionat definitiv, constatarea existenţei unui caz de malpraxis conform exigenţelor Legii nr. 95/2006, se reţine că nu se mai impune analizarea acestui motiv de apel, analiza fiind superfluă.

Analizând apărările pârâtei apelantei formulate pe parcursul judecării apelului, se constată că este neîntemeiată susţinerea conform căreia prima instanţă, prin acordarea dobânzii legale la sumele solicitate de către reclamantă, s-a pronunţat extra petita, reclamanta apelantă formulând cerere de acordare a daunelor interese moratorii prin chiar cererea de chemare în judecată, astfel că prima instanţă s-a pronunţat în limitele învestirii.

Nici invocarea caracterului inadmisibil al acţiunii, prin neconturarea unui cadru procesual complet şi pentru caracterul personal al răspunderii civile delictuale, în condiţiile decesului autorului faptei ilicite, nu poate fi primită, în condiţiile în care stabilirea cadrului procesual aparţine părţii care declanşează procesul, fără ca în prezenta cauză să existe situaţia unei coparticipări procesuale obligatorii. Atragerea în proces a terţelor persoane este o posibilitate acordată deopotrivă reclamantului, cât şi pârâtului în procesul civil, în cauză niciuna dintre părţi neformulând cereri în acest sens. În ce priveşte caracterul personal al obligaţiei de despăgubire al autorului unei fapte ilicite, se reţine că obligaţia de reparare a prejudiciului creat prin fapta ilicită aparţine persoanei care a săvârşit delictul civil, fiind o obligaţie de a da, şi nu o obligaţie de face intuitu personae.

Analizând apelul reclamantei, se reţine că acesta vizează cuantumul prejudiciului stabilit de către prima instanţă, un prim motiv de apel vizând cuantumul despăgubirilor materiale acordate de către instanţă.

Acest motiv de apel nu este întemeiat, prima instanţă apreciind, în mod legal şi temeinic, că, în lipsă de dovezi cu privire la contravaloarea cheltuielilor solicitate, respectiv cele derivând din cheltuieli neoficiale şi venituri nerealizate în parte de reclamantă, acţiunea nu poate fi admisă în totalitate. Potrivit art. 167-175 din C. proc. civ., cu referire la art. 1198 din C. civ., cel ce face o afirmaţie este dator a o dovedi.

De altfel, chiar în cuprinsul apelului, reclamanta apelantă recunoaşte că nu a putut furniza dovezi pentru astfel de pretenţii, întrucât nu a păstrat înscrisurile financiare, învederând însă faptul că efectuarea de cheltuieli considerabile în această împrejurare este de notorietate. Contrar celor arătate de către reclamanta apelantă, pentru acordarea de despăgubiri pentru daunele materiale provocate prin fapta ilicită este necesară dovedirea existenţei şi întinderii acestora. Caracterul notoriu al suportării cheltuielilor de către pacienţi, cu ocazia tratării unor boli, nu poate duce la împrejurarea stabilirii cu exactitate a cuantumului acestora. Aprecierea cuantumului acestor cheltuieli nu se poate face cu privire la daunele materiale, ci doar cu privire la daunele morale.

Analizând celelalte motive de apel invocate de reclamanta apelantă, respectiv respingerea petitelor constând în pierderile salariale şi acordarea unei indemnizaţii lunare de doar 100 euro, se reţine că şi acestea sunt nefondate.

Prima instanţă a arătat că pierderile salariale suferite de către reclamantă (încetarea contractului de muncă cu durată determinată, iar nu concedierea sa) nu au fost determinate de conduita pârâtei intimate, între fapta de malpraxis a acesteia (culpa prin omisiune) şi acest tip de prejudiciu suferit nefiind o legătură de cauzalitate directă. Acelaşi raţionament a determinat tribunalul să acorde o prestaţie lunară, respectiv echivalentul în RON a sumei de 100 euro, astfel că nici critica din apel relativă la neacordarea sumei de 300 euro/lună nu este întemeiată.

Susţinerile din apel, în sensul că debutul bolii nu a putut fi fixat cu certitudine nici de către experţi, dar, în raport cu luna martie 2010 (prima internare a reclamantei) este posibil ca procesul neoplazic să fi fost incipient la acea dată, cum susţin experţii, nu pot fi valorificate în sensul solicitat de către reclamanta apelantă, căci asemenea susţineri nu echivalează cu atestarea faptului că boala s-a declanşat din culpa pârâtei intimate.

Analizând motivul de apel vizând cuantumul daunelor morale, se constată că şi acesta este nefondat.

Prejudiciul moral a fost definit ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane şi care se manifestă prin suferinţa morală pe care o resimte victima directă, sau, după caz, indirectă.

În speţă, prejudiciul moral solicitat este unul direct şi constă în durerea şi suferinţa psihică declanşată de fapta de malpraxis a pârâtei intimate, care, prin omisiunea în efectuarea actelor medicale, a dus la descoperirea cu întârziere a bolii neoplazice de care reclamanta apelantă suferea.

Tocmai din cauza faptului că este în discuţie lezarea unei valori fără conţinut economic, existenţa prejudiciului se circumscrie condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare, prin raportare la consecinţele negative suferite de către reclamanta apelantă, la rândul lor privite prin prisma importanţei valorii lezate - pierderea sănătăţii.

Este real că, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, criteriul central avut în vedere în cuantificarea pecuniară a prejudiciului nepatrimonial este existenţa unui raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă victimei, cu luarea în considerare a valorii sociale ocrotite, a gradului de lezare, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acesteia.

În speţă, valoarea socială ocrotită este cea mai de preţ - sănătatea şi viaţa umană curmată, astfel că şi suferinţa fizică, psihică şi afectivă nu poate fi alta decât una de o gravitate şi intensitate maxime, imposibil de evaluat şi de cuantificat decât cu aproximaţie. La criteriile mai sus enunţate, se adaugă şi criteriul echităţii, cu valoare orientativă, apreciindu-se că sumele acordate de către prima instanţă reprezintă o compensaţie pecuniară corespunzătoare pentru pierderea suferită, cu toate consecinţele negative în plan personal, familial şi social. Toate aceste aspecte rezultă din expunerea situaţiei de fapt prin cererea introductivă de instanţă şi din întreg materialul probator administrat, respectiv înscrisurile medicale, declaraţiile martorilor audiaţi în cauză.

Dincolo de luarea în considerare a naturii valorilor lezate şi a gravităţii prejudiciului suferit, întinderea daunelor morale nu poate fi determinată decât prin apreciere, un rol hotărâtor avându-l posibilitatea de orientare a judecătorului în sufletul uman şi în reacţiile sale. În practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizia civilă nr. 6330 din 22 septembrie 2011), a fost evidenţiat faptul că "un criteriu fundamental consacrat de doctrina şi jurisprudenţă în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea".

Prima instanţă, în mod legal şi temeinic, a ţinut cont, la acordarea despăgubirilor morale, de criteriile impuse de practica instanţei supreme şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Aceste criterii, precum consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorii lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute, măsura în care a fost afectată viaţa familială, profesională şi socială au fost avute în vedere de către prima instanţă în cuantificarea daunelor morale. Despăgubirile acordate de către prima instanţă sunt juste şi echitabile, ţinând cont de natura şi importanţa valorii lezate, respectiv sănătatea şi integritatea corporală.

Prima instanţă, în mod legal şi temeinic, a apreciat cu privire la afectarea vieţii sociale şi intime a reclamantei apelante, existenţa bolii neoplazice împiedicând-o pe aceasta, astfel cum rezultă şi din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, să îşi desfăşoare viaţa de zi cu zi la fel ca înainte. Este adevărat că toate aceste suferinţe se datorează declanşării bolii, fără ca pârâta intimată să fie în culpă de acest aspect, dar fapta de malpraxis a pârâtei intimate, care a omis efectuarea tuturor actelor medicale care puteau depista boala în fază incipientă, este cea care a contribuit la acest prejudiciu.

Având în vedere toate aceste considerente, se reţine că prima instanţă a apreciat, în mod corect, existenţa prejudiciului moral suferit de către reclamantă şi a cuantificat echitabil suma acordată cu titlu de reparaţie, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 998 din C. civ., astfel că apelul reclamantei este nefondat.

4. Recursul declarat în cauză

La 12 iulie 2023, pârâta G. a declarat recurs împotriva încheierii de şedinţă din 19 ianuarie 2023, precum şi a deciziei civile nr. 171 din 28 iunie 2023, solicitând casarea/modificarea acestora şi, rejudecând, respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

În susţinere, recurenta-pârâtă a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865, invocând următoarele argumente:

Prin încheierea de şedinţă din 19 ianuarie 2023, a fost admisă cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de apelantul-pârât Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Arad, fără a i se respecta dreptul la un proces echitabil şi a i se garanta dreptul la apărare, întrucât nu a fost împrocesată şi citată la acel moment procedural. Cererea de repunere pe rol a fost discutată, deşi procedura de citare nu a fost îndeplinită legal cu toate părţile, având în vedere că decedaseră între timp atât reclamanta, cât şi pârâta şi abia la termenul din 19 ianuarie 2023, instanţa de apel a dispus introducerea în cauză a moştenitorilor defunctei reclamante A. şi s-a acordat termen în vederea citării acestora, cu menţiunea să precizeze dacă înţeleg să introducă în cauză moştenitorii apelantei pârâte defuncte B.. De asemenea, instanţa de apel nu a mai pus în discuţie cererea reclamanţilor de repunere pe rol a cauzei.

Recurenta-pârâtă a invocat şi motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. de la 1865, susţinând că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, sens în care a învederat următoarele argumente:

Instanţa de apel a reţinut că acţiunea nu este o acţiune în pretenţii, că are ca obiect o obligaţie de a da (iar nu o obligaţie de a face intuitu personae), că acordarea daunelor morale şi cuantificarea acestora presupune o judecată în echitate, neputând fi dovedită prin probe intensitatea suferinţei fizice, psihice, emoţionale a celui a cărei sănătate a fost lezată, că instanţa de recurs a dispus că acţiunea este admisibilă şi a anulat toate probele administrate la instanţa de fond, în mod special expertizele medicale întocmite cu nerespectarea procedurii prevăzute de Legea nr. 95/2006. De asemenea, instanţa de apel a apreciat că nu mai este nevoie de administrarea acestor probe, deoarece s-au administrat în dosarul nr. x/2019, fără ca acest dosar să fie ataşat la prezentul dosar şi fără a se pune în discuţie vreo probă din acel dosar.

Or, acţiunea este o acţiune în pretenţii, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, fără a se specifica ce faptă a săvârşit defuncta doctor B., ce norme medicale şi protocoale medicale a încălcat. Mai mult, daunele morale trebuie dovedite, întrucât orice pretenţii solicitate în instanţă trebuie dovedite, prin coroborarea probelor administrate. Contrar celor reţinute prin decizia apelată, instanţa de recurs a constatat caracterul inadmisibil al cererii de chemare în judecată, reţinând că speţa trebuia să fie judecată conform procedurii prevăzute de legea specială şi dând eficienţă principiului specialia generalibus derogant, motivarea instanţei supreme fiind clară atunci când a înlăturat proba cu expertiză efectuată în afara procedurii prevăzute de Legea nr. 95/2006. Respingerea apelului pârâtei este fundamentat pe probe care nu au fost administrate în dosar, aşa cum însăşi instanţa de apel recunoaşte la fila x din decizia recurată, unde menţionează că rejudecarea apelului s-a efectuat pe calea unui demers judiciar distinct, soluţionat definitiv, reţinând că nu se mai impune analizarea motivului de apel al pârâtei sub acest aspect, fără însă ca dosarul la care se face referire să fie ataşat la prezentul dosar sau să fie administrate probe din acel dosar în prezentul litigiu.

Recurenta-pârâtă a invocat şi motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865, susţinând că instanţa de apel a constatat, în mod nelegal, admisibilitatea acţiunii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, în condiţiile în care nu se poate atrage răspunderea medicului pentru malpraxis pe calea procedurii dreptului comun, în care nu au fost atraşi asigurătorii spitalului şi ai doctorului, dar în care s-a ţinut cont de probele administrate în procedura specială, desfăşurată între alte părţi, în condiţiile Legii nr. 95/2006.

Recurenta-pârâtă a invocat şi motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, susţinând că decizia recurată a fost dată cu nesocotirea dispoziţiilor Legii nr. 95/2006, sens în care a învederat următoarele:

Instanţa de casare a interpretat dispoziţiile art. 673 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 în ciclul procesual anterior, reţinând că acţiunea de drept comun este inadmisibilă, atât timp cât există o procedură specială care prevede modul de atragere a răspunderii medicului pentru fapte de malpraxis.

Reclamanta şi-a menţinut doar petitul privind daunele materiale, renunţând la celelalte petite, cât timp a recunoscut că a primit banii de la Spitalul Judeţean încă din anul 2017, însă instanţa de apel nu a analizat apărările vizând lipsa de obiect a acţiunii, cât timp nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute pentru atragerea răspunderii civile delictuale, nefiind dovedit niciuna dintre cele patru condiţii cerute de legiuitor, prejudiciul fiind reparat, fapt recunoscut de reclamantă prin depoziţiile făcute în cadrul dosarului nr. x/2019 Dacă s-ar menţine soluţia instanţei de fond, ar însemna că recurenta, împreună cu Spitalul Judeţean Arad, să fie supuşi la o dublă executare, ceea ce nu este posibil.

Acţiunea este inadmisibilă, întrucât, pe de o parte, nu s-a uzat de procedura prevăzută de legea specială pentru a se atrage răspunderea medicului pentru fapte de malpraxis, iar, pe de altă parte, fiind o acţiune în pretenţii, nu se poate atrage răspunderea pentru acele fapte personale pentru care medicul are asigurare medicală obligatorie,.

Pârâta nu a putut beneficia de clauza de exonerare stipulată la art. 382 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, unde se prevede că doctorul nu răspunde dacă pacientul nu a respectat prescripţia sau recomandările medicale inserate în biletul de externare. Or, pacienta a recunoscut că nu a respectat recomandările medicale.

Hotărârea este nelegală şi în privinţa cheltuielilor de judecată în apel, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut că ambele părţi apelante au pierdut şi au câştigat, deopotrivă, procesul.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul civil de faţă, prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 din C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Cu titlu prealabil, având în vedere că unele dintre criticile invocate prin memoriul de recurs vizează netemeinicia deciziei recurate, este de subliniat că acestea nu pot fi analizate, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual, iar părţile o pot critica doar pentru motivele prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 304 pct. 1-9 din C. proc. civ. de la 1865. Cu alte cuvinte, scopul recursului constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, reaprecia şi completa (în apel), astfel că nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, neavând o atare competenţă legală.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865, susţinând că încălcarea formelor de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, sens în care a învederat că cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de apelantul-pârât Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Arad, a fost soluţionată de către instanţa de apel, în lipsa introducerii în cauză şi citării apelantei-pârâte, în calitate de moştenitoare, context în care a invocat încălcarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii. Totodată, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat şi asupra cererii de repunere pe rol a cauzei, formulate de către reclamanţi.

Având a dezlega aceste critici de recurs, se constată că, prin încheierea de şedinţă din 16 noiembrie 2017, judecata apelurilor a fost suspendată, în temeiul prevederilor art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. de la 1865, până la soluţionarea definitivă a sesizării înregistrate de reclamanta A. la Comisia de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis din cadrul Direcţiei Sănătate Publică Arad.

La 4 aprilie 2019, apelanta-reclamantă a formulat cerere de repunere pe rol, depunând decizia nr. 1/2019 a Direcţiei de Sănătate Publică Arad. Prin încheierea de şedinţă din 23 mai 2019, instanţa de apel a respins această cerere de repunere pe rol şi a menţinut măsura suspendării judecăţii, reţinând că, împotriva deciziei nr. 1/2019, apelanta-pârâtă a formulat contestaţie, ce a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Arad la 4 aprilie 2019, sub nr. x/2019.

La 27 mai 2022, intimatul-pârât Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Arad a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, pe care a reiterat-o la 21 octombrie 2022, arătând că au fost epuizate căile de atac în dosarul nr. x/2019.

Pentru termenul din 8 decembrie 2022, stabilit pentru soluţionarea cererii de repunere a cauzei pe rol, dovezile de comunicare a citaţiilor pentru apelanta-reclamantă A. şi apelanta-pârâtă B. au menţiunea că au fost afişate, nicio persoană de la domiciliul acestora nefiind găsită . Anterior termenului de judecată din 8 decembrie 2022, apărătorul apelantei-pârâte a depus note scrise, prin care a învederat că apelanta-pârâtă B. a decedat la 19.06.2021, ataşând copia certificatului de deces, că procesul a rămas fără obiect, având în vedere că Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Arad a plătit despăgubirile solicitate către apelanta-reclamantă, precum şi că repunerea pe rol a cauzei nu a fost solicitată de către moştenitorii defunctei reclamante A., ci de pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Arad, care nu mai justifică un interes în reluarea judecăţii, solicitând respingerea cererii de repunere pe rol a cauzei.

La termenul de judecată din 8 decembrie 2022, toate părţile din cauză au fost reprezentate, fiind prezenţi apărătorii aleşi ai apelantei-reclamante şi apelantei-pârâte, precum şi consilierul juridic al apelantului-pârât, fiind acordat un nou termen la 19 ianuarie 2023, până la care se va soluţiona declaraţia de abţinere formulată de către un judecător din cadrul completului de apel (cererea de abţinere a fost respinsă prin încheierea din 19 decembrie 2022).

Anterior termenului din 19 ianuarie 2023, apărătorul apelantei-reclamante a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, achiesând la cererea de repunere pe rol formulată de către apelantul-pârât Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Arad. A arătat că apelanta-reclamantă a decedat la 10.05.2021 şi a cerut introducerea în cauză a moştenitorilor acesteia, E. şi F..

Prin încheierea de şedinţă din 19 ianuarie 2023, instanţa de apel a admis cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de apelantul-pârât Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Arad. La acest termen de judecată a fost prezent numai reprezentantul apelantului-pârât. Subsecvent admiterii cererii de repunere pe rol, instanţa de apel a luat act că a intervenit decesul reclamantei şi al pârâtei, a constatat că a fost depusă cerere de introducere în proces a moştenitorilor apelantei-reclamante şi a dispus introducerea acestora în cauză, în calitate de reclamanţi-apelanţi. Reţinând că apelantul-pârât prezent nu solicită introducerea în cauză a moştenitorilor apelantei-pârâte, instanţa de apel a dispus acordarea unui nou termen la 15 februarie 2023, pentru când a dispus citarea moştenitorilor apelantei-reclamante, cu menţiunea de a preciza dacă înţeleg să solicite introducerea în cauză a moştenitorilor defunctei apelante-pârâte B..

Prin încheierea de şedinţă din 15 februarie 2023, instanţa de apel a dispus, la solicitarea apelanţilor-reclamanţi, introducerea în cauză a moştenitoarei apelantei-pârâte defuncte, respectiv G., şi a acordat termen la 15 martie 2023, în vederea citării acesteia. La 13 martie 2023, apelanta-pârâtă G. a depus cerere de recuzare a completului de apel, iar, la termenul de judecată din 15 martie 2023, a depus note scrise, prin care a arătat că au fost discutate cererile de repunere pe rol a cauzei, fără a fi dispusă introducerea sa în cauză, pentru a-i fi opozabile măsurile procedurale luate, cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului său la apărare.

După mai multe amânări succesive, la termenul de judecată din 14 iunie 2023, instanţa de apel a reţinut că cererea de repunere pe rol a fost formulată de o parte din proces şi, constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat şi probe de administrat, a acordat cuvântul în dezbateri asupra apelurilor formulate.

În acest context procesual, se reţine că, potrivit art. 244 din C. proc. civ. 1865:

"(1) Instanţa poate suspenda judecata: 1. când dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existenţa sau neexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi. (2) Suspendarea va dăinui până când hotărârea pronunţată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă".

Conform art. 85 din C. proc. civ. de la 1865, "judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel". Potrivit art. 105 alin. (2) din acelaşi Cod, "actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule, numai dacă prin acestea s-a pricinuit părţii o vătămarea ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor, în cazul nulităţilor prevăzute de lege vătămarea fiind presupusă până la dovada contrarie". Conform art. 108 din acelaşi Cod:

"(1) Nulităţile de ordine publică pot fi ridicate de parte sau de judecător în orice stare a pricinii. (2) Celelalte nulităţi se declară numai la cererea părţii care are interes să le invoce. (3) Neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate şi înainte de a pune concluzii pe fond".

Recurenta-pârâtă a invocat nelegala citare a părţilor, inclusiv a părţii adverse, la termenul de judecată din 19 ianuarie 2023, când a fost discutată şi admisă cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de către apelantul-pârât.

Pe de o parte, în raport cu dispoziţiile precitate ale art. 108 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, o eventuală nulitate derivată din nelegala citare a părţii adverse nu poate fi invocată decât de către partea protejată prin dispoziţia legală încălcată, nu şi de către recurenta-pârâtă.

Pe de altă parte, se constată că, la termenul de judecată din 19 ianuarie 2023, figurau decedate atât apelanta-reclamantă A., cât şi apelanta-pârâtă B., iar judecata apelurilor era suspendată în temeiul dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. de la 1865. Or, efectul suspendării constă în oprirea temporară a procedurii de judecată, art. 245 din C. proc. civ. de la 1865 stabilind modalităţile prin care se redeschide procesul, regula fiind aceea că judecata se reia la cererea părţii interesate şi la momentul dispariţiei cauzei care a condus la suspendarea pricinii.

Introducerea în cauză a moştenitorilor părţilor decedate nu putea avea loc decât după repunerea cauzei pe rol, astfel că este legală măsura discutării şi admiterii cererii de repunere pe rol, formulate de către apelantul-pârât Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Arad, cu atât mai mult cu cât judecata apelurilor nu fusese suspendată în temeiul prevederilor art. 243 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. de la 1865, ci pe un alt temei. Mai mult, la termenul de judecată din 19 ianuarie 2023, recurenta-pârâtă nu avea calitatea de parte în litigiu, pentru a pretinde să fie citată şi a putea formula critici sub aspectul modului de soluţionare a cererii de repunere pe rol, fiind introdusă în cauză, în calitate de moştenitoare a apelantei-pârâte decedate, abia la termenul din 15 februarie 2023.

În acest context şi în condiţiile în care una dintre părţile cauzei, şi anume apelantul-pârât Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Arad, a formulat cerere de repunere pe rol, nu se poate susţine că încheierea de şedinţă din 19 ianuarie 2023 este nelegală. Faţă de dispoziţiile art. 244 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, nu pot fi primite nici susţinerile recurentei-pârâte privind lipsa de interes a formulării cererii de repunere a cauzei pe rol de către apelantul-pârât.

Din moment ce a fost admisă cererea de repunere pe rol formulată de către apelantul-pârât Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Arad, nu se mai impunea discutarea şi soluţionarea cererii de repunere pe rol formulate de către apelanţii-reclamanţi, aceasta fiind întemeiată pe acelaşi aspect, respectiv soluţionarea irevocabilă a cauzei din pricina căreia fusese suspendată judecata apelurilor.

Pentru considerentele expuse, se reţine caracterul nefondat al criticilor invocate la pct. 1 din memoriul de recurs, în legătură cu încheierea de şedinţă din 19 ianuarie 2023, nefiind incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 5.

Invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. de la 1865, recurenta-pârâtă a susţinut că decizia recurată cuprinde anumite considerente străine de natura pricinii.

Raportându-se la argumentele dezvoltate în motivarea acestui motiv de recurs, Înalta Curte constată că acestea nu susţin existenţa, în cuprinsul deciziei recurate, a unor considerente străine de natura pricinii, ci vizează modalitatea în care instanţa de apel a înţeles să-şi argumenteze soluţia, criticile urmând a fi analizate din perspectiva motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, întrucât aduc în discuţie modalitatea în care instanţa de apel a interpretat şi a aplicat dispoziţiile legale incidente în cauză. De altfel, împrejurarea că recurenta-pârâtă este nemulţumită de considerentele ce susţin soluţia pronunţată în apel nu determină incidenţa niciuneia dintre ipotezele reglementate de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. de la 1865.

Recurenta-pârâtă a invocat şi motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865, care vizează ipoteza în care instanţa de apel, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Prin urmare, acest motiv de nelegalitate are în vedere intrepretarea greşită a actului juridic pe care se întemeiază pretenţia dedusă judecăţii, în sensul de act juridic unilateral şi/sau bi/multilateral, fiind evident că nu poate fi incident în prezenta cauză, din moment ce pretenţia reclamantei s-a fundamentat pe răspunderea civilă delictuală.

Analiza de ansamblu a criticilor dezvoltate prin memoriul de recurs relevă faptul că recurenta-pârâtă invocă, în esenţă, greşita calificare şi admisibilitate a acţiunii, precum şi greşita reţinere a întrunirii condiţiilor legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale, critici care vor fi analizate din perspectiva motivului prevăzut de art. 304 pct. 9, în corelaţie cu cel prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865.

Susţinerile recurentei-pârâte privind inadmisibilitatea acţiunii nu pot fi primite în acest cadru procesual, întrucât, prin decizia de casare din primul ciclu procesual, s-a stabilit caracterul admisibil al cererii de chemare în judecată, întemeiate pe dreptul comun (prevederile art. 998-999 din C. civ. de la 1864 privind răspunderea civilă delictuală), instanţa de recurs reţinând că, în raport cu dispoziţiile art. 673 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, partea interesată se poate adresa instanţei potrivit dreptului comun, însă "expertiza care să stabilească eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical trebuie efectuată de experţi medicali stabiliţi de către Ministerul Sănătăţii, la propunerea Colegiului Medicilor din România".

Or, conform art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului", astfel că instanţa de apel, în rejudecare, era ţinută să rejudece apelurile în conformitate cu dezlegările şi directivele trasate de către instanţa de recurs, nefiind permisă reluarea dezbaterii asupra unor probleme de drept deja soluţionate prin decizia de casare. De altfel, accesul liber la justiţie semnifică dreptul persoanei prejudiciate prin malpraxis de a se adresa instanţei de judecată de drept comun, fără vreo condiţionare în legătură cu desfăşurarea sau nu a procedurii de stabilire a cazului de malpraxis de către Comisia de monitorizare şi competenţa profesională pentru cazurile de malpraxis din cadrul Direcţiei Sănătate Publică Arad.

În acest context, nu poate fi primită susţinerea recurentei-pârâte că acţiunea de drept comun este inadmisibilă, cât timp există o procedură specială reglementată de Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.

Nici criticile vizând inadmisibilitatea acţiunii, din perspectiva faptului că în proces nu a fost atras asigurătorul doctorului pârât, nu sunt fondate, întrucât, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, stabilirea cadrului procesual aparţine părţii care declanşează procesul, iar în cauză nu există o coparticipare procesuală obligatorie, fiind vorba despre o acţiune în răspundere civilă delictuală.

Nefondate sunt şi acele critici ale recurentei-pârâte prin care se susţine neîntrunirea cerinţelor angajării răspunderii civile delictuale, întrucât instanţa de apel a reţinut că malpraxisul a fost constatat prin decizia nr. 1/2019 a Direcţiei de Sănătate Publică Arad, care a fost menţinută prin sentinţa civilă nr. 1617 din 1 aprilie 2021, pronunţată de Judecătoria Arad în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia civilă nr. 76 din 11 februarie 2022 a Tribunalului Arad şi prin decizia civilă nr. 286 din 29 septembrie 2022 a Curţii de Apel Timişoara.

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi de ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţei a chestiunii litigioase deja rezolvate. Efectul de "lucru judecat" al hotărârii judecătoreşti are două accepţiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de prezumţia irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre. Este necesar să se facă distincţie între efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, care are drept consecinţă respingerea cererii de chemare în judecată în temeiul acestei excepţii, atunci când este îndeplinită condiţia triplei identităţi, şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părţi. Prin urmare, instanţa de judecată învestită cu soluţionarea unei cereri are obligaţia de a respecta chestiunea litigioasă deja tranşată printr-o hotărâre anterioară, înzestrată cu autoritate de lucru judecat, astfel că nu mai poate face o evaluare proprie asupra acelei chestiuni.

În cauză, dând eficienţă efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, instanţa de apel a constatat că existenţa faptei ilicite, a legăturii de cauzalitate a acesteia cu producerea prejudiciului, precum şi a vinovăţiei medicului au fost deja constatate în cadrul dosarului nr. x/2019, astfel că nu pot fi repuse în discuţie. De asemenea, şi aspectele legate de exonerarea răspunderii medicului, în baza dispoziţiilor art. 382 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, respectiv culpa concurentă a medicului de familie şi a celorlalţi medici implicaţi în diagnosticarea reclamantei şi culpa concurentă a acesteia din urmă, pentru că nu s-ar fi prezentat la controlul recomandat prin ambulator, au fost avute în vedere în litigiul anterior, astfel că nu mai pot fi analizate în prezentul litigiu.

De altfel, ceea ce instanţa de apel a reţinut, în privinţa motivului de apel vizând administrarea probei cu expertiza medicală în stabilirea culpei medicale, a fost tocmai puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2019, în sensul că prin aceasta s-a constatat, în mod definitiv, existenţa unui caz de malpraxis, în baza unei expertize efectuate conform legii speciale, astfel că susţinerea recurentei-pârâte că soluţia instanţei de apel s-a fundamentat pe probe care nu au fost administrate în prezenta cauză nu poate fi primită, reanalizarea cazului de malpraxis nemaiputând fi efectuată.

Referitor la acordarea şi cuantificarea daunelor morale, instanţa de apel a reţinut că aceste operaţiuni presupun o judecată în echitate, neputând fi dovedită intensitatea suferinţei fizice, psihice, emoţionale a celui a cărei sănătate a fost lezată. Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, argumentarea instanţei de apel este corectă, întrucât nu există criterii legale, obiective, precise şi cuantificabile de stabilire a despăgubirilor băneşti pentru repararea prejudiciilor morale, dar în jurisprudenţă şi în doctrina de specialitate au fost reliefate astfel de criterii, pe baza cărora instanţa poate aprecia, în funcţie de circumstanţele speţei. Din moment ce întinderea prejudiciului nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice, rezultă că, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, instanţa acordă despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă pentru victimă.

În cauză, instanţa de apel, atunci când a stabilit cuantumul daunelor morale, s-a raportat la criteriile stabilite, în mod constant, în jurisprudenţă, reţinând consecinţele negative suferite de reclamantă, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost atinse aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării. La aceste criterii, instanţa de apel l-a adăugat şi pe cel al echităţii, cu valoare orientativă, apreciind, în urma evaluării materialului probatoriu administrat în cauză şi a situaţiei de fapt deduse judecăţii, că sumele acordate de prima instanţă reprezintă o compensaţie pecuniară corespunzătoare pentru prejudiciul suferit. Aceste criterii de evaluare a prejudiciului, utilizate de către instanţa de apel, sunt corecte, de vreme ce acordarea daunelor morale nu trebuie să fie simbolică, ci trebuie făcută într-un cuantum adecvat, de natură să confere victimei o justă compensaţie pentru suferinţele morale provocate prin fapta ilicită, fără a-i crea un folos material injust. În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că important este principiul echităţii în materia daunelor morale, astfel încât, pe de o parte, victima să primească o satisfacţie echitabilă, iar, pe de altă parte, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorul prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victimă.

Faţă de considerentele expuse, se constată că, în mod judicios, instanţa de apel a aplicat principiul echităţii şi criteriile stabilite pe cale jurisprudenţială, atunci când a stabilit cuantumul daunelor morale.

Nu este fondată nici susţinerea referitoare la lipsa de obiect a acţiunii, din perspectiva faptului că intimatul-pârât ar fi efectuat o plată către reclamantă în cursul procesului, întrucât plata la care face referire recurenta-pârâtă a fost realizată în baza deciziei instanţei de apel din primul ciclu procesual, care a fost casată, astfel că apărările relative la acest aspect ar putea fi invocate numai în cadrul procedurii executării silite, neputând fi analizate de către instanţa de apel.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt întemeiate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 din C. proc. civ. de la 1865, astfel cum au fost invocate şi argumentate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 din C. proc. civ. de la 1865, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta G. împotriva deciziei nr. 171 din 28 iunie 2023 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta G. împotriva deciziei civile nr. 171 din 28 iunie 2023 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 februarie 2024.