Cassation appeal dismissed; annulment of authentic deed loan and mortgage upheld due to lack of delivery of funds and authority

Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în data de 12 iulie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A., B., C. şi D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii E. şi F. - succesor al G. S.R.L., constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut cu garanţie reală imobiliară, autentificat sub nr. x/03.12.2003 de Notar public H. din cadrul Biroului Notarilor Publici Asociaţi H. şi I., contract încheiat între E., în calitate de împrumutător si G. S.R.L., în calitate de împrumutat, constatarea nulităţii absolute a garanţiei reale imobiliare constituite prin contractul de împrumut asupra imobilului situat în intravilanul Comunei Măneciu, sat Cheia, jud. Prahova, tarlaua x, parcela x, înscrise în cartea funciară nr. x (nr. vechi carte funciară: x), identificat cu nr. cadastral x, anularea actului subsecvent, respectiv a actului de adjudecare din data 14 februarie 2017, încheiat între Birou Executor Judecătoresc J. şi E., în cadrul dosarului de executare nr. 60/2007, anularea garanţiei reale imobiliare constituite asupra imobilului (teren în suprafaţă de 9.401,52 mp şi construcţii) situat în intravilanul Comunei Măneciu, Sat Cheia, jud. Prahova, tarlaua x, parcela x, înscris în cartea funciară nr. x (nr. vechi x), cu nr. cadastral x, în vederea garantării restituirii sumei pretins împrumutate şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

În drept, reclamanţii şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 1254 alin. (2) C. civ., art. 192 şi art. 194 C. proc. civ.

Prin încheierea din 27 martie 2019, pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale funcţionale şi a fost înaintată cauza, spre soluţionare, secţiei a VI-a civile a Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în data de 21 mai 2019, sub nr. x/2018*.

Prin încheierea din 17 septembrie 2019, pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale funcţionale şi a fost înaintată cauza, spre soluţionare, secţiei a IV-a civile a Tribunalului Bucureşti. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat cauza şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Bucureşti în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 93 din 10 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost stabilită competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în data de 21 octombrie 2019, sub nr. x/2018.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 645 din 24 iunie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă cererea formulată de reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii E. şi F. - succesor al G. S.R.L.; a fost anulat contractul de împrumut cu garanţie reală imobiliară autentificat sub nr. x/3.12.2003 de Notar public H. din cadrul Biroului Notarilor Publici Asociaţi H. şi I., precum şi garanţia reală imobiliară constituită asupra imobilului situat în intravilanul comunei Măneciu, sat Cheia, judeţul Prahova, tarlaua x, parcela x, număr cadastral provizoriu 569; a fost anulat actul subsecvent reprezentat de actul de adjudecare din data de 14.02.2017, emis în dosarul de adjudecare nr. x/2007 al J. şi au fost obligaţi pârâţii la plata în solidar către reclamanţi a cheltuielilor de judecată în sumă de 16362,74 RON reprezentând taxă judiciară de timbru.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 685 A din 04 mai 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelurile declarate de către apelantul-pârât E., împotriva sentinţei civile nr. 645/24.06.2020 şi a încheierii din 27.05.2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A., B., C. şi D. şi cu intimatul-pârât F., succesor al G., ca nefondate.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 685 A din 04 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs pârâtul E..

Prin cererea de recurs formulată prin av. K. şi av. L., întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea recursului, recurentul a prezentat în primele 8 pagini ale recursului situaţia de fapt a litigiului, după care a susţinut că decizia atacată a fost dată cu nerespectarea dispoziţiilor art. 22 şi art. 476 alin. (1) C. proc. civ., precum şi a art. 124 din Constituţie, întrucât instanţa nu a stabilit corect situaţia de fapt, ca o concluzie logică a probatoriului administrat, nu a stabilit corect normele legale aplicabile situaţiei de fapt şi nu a aplicat corect legea la situaţia de fapt.

Or, controlul judiciar exercitat asupra sentinţei apelate este unul superficial, formal, instanţa de apel însuşindu-şi soluţia nelegală a primei instanţe.

O altă critică a recurentului a vizat faptul că instanţa de apel a analizat validitatea contractului de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat sub nr. x/03.12.2003 într-o manieră proprie, nesusţinută juridic, raportat la dispoziţiile art. 1564 C. civ.

A mai arătat recurentul că, în cauză, considerentele curţii de apel ar fi corecte dacă ar fi vorba despre un contract de împrumut încheiat printr-un înscris sub semnătură privată, însă, în speţă, este vorba despre un contract încheiat în formă autentică, care potrivit dispoziţiilor art. 1173 C. civ. de la 1864 şi a celor din cuprinsul Legii nr. 36/1995, face deplină dovadă faţă de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul.

Prin urmare, înscrisul autentic se bucură de autenticitate şi de validitate, fiind opozabil erga omnes, iar cel care îl foloseşte este scutit de orice dovadă, sarcina probei incumbând celui care îl contestă.

În cauză, reclamanţii nu au demarat această procedură, iar citarea dispoziţiilor art. 5 şi art. 6 din O.G. nr. 15/1996 nu are nicio legătură cu pretenţia dedusă judecăţii, legea civilă necondiţionând valabilitatea contractului de împrumut de transferul sumei în contul societăţii, sens în care nu pot fi primite argumentele instanţei de apel referitoare la lipsa înregistrării sumei împrumutate de pârât în evidenţele contabile ale G. S.R.L..

De asemenea, curtea de apel nu a aplicat corespunzător nici dispoziţiile legale referitoare la contractul de mandat, respectiv întinderea mandatului acordat de societatea G. S.R.L. în vederea încheierii contractului.

Instanţa de apel, deşi a citat corect dispoziţiile art. 1537 C. civ. de la 1864, a interpretat eronat acest text legal, recurentul făcând referire în continuare la aspecte de fapt privind contextul în care a fost acordat împrumutul şi înţelegerea pe care a avut-o cu pârâtul F..

Astfel, a arătat că mandatarul M. avea împuternicire implicită de a încasa suma de bani împrumutată de recurent G. S.R.L., acesta acţionând în limitele statuate de art. 1537 C. civ. şi nu cu depăşirea acestora, cum eronat a reţinut curtea de apel.

Recurentul a mai învederat că sunt lipsite de relevanţă juridică susţinerile potrivit cărora uzanţele circuitului civil nu erau în sensul acordării împrumutului în numerar, atât timp cât legiuitorul nu a instituit o normă legală imperativă, de natură a condiţiona încheierea valabilă a contractului de împrumut de transferul prin virament bancar a sumei împrumutate, argumentele instanţei de apel în respingerea căii de atac neavând nicio legătură cu cauza.

Prin cererea de recurs formulată prin N., întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, şi evocarea fondului, iar în subsidiar trimiterea cauzei, spre rejudecare, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, prin care s-a solicitat anularea contractului de împrumut cu garanţie reală imobiliară autentificat sub nr. x/03.12.2003 de Notar public H. din cadrul Biroului Notarilor Publici Asociaţi H. şi I., precum şi garanţia reală imobiliară constituită asupra imobilului situat în intravilanul comunei Măneciu, sat Cheia, judeţul Prahova, tarlaua x, parcela x, număr cadastral provizoriu 569, dar şi a actului subsecvent reprezentat de actul de adjudecare din data de 14.02.2017, emis în dosarul nr. x/2007 al J..

În dezvoltarea recursului, recurentul a prezentat în primele 12 pagini ale cererii de recurs considerente din cuprinsul deciziei atacate şi situaţia de fapt a litigiului.

O primă critică circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. a vizat depăşirea atribuţiilor judecătoreşti de către instanţa de apel, care nu a stăruit prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, recurentul a opinat că prin încălcarea dreptului la un proces echitabil ca urmare a nepronunţării asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei probe hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, instanţa a comis un exces de putere, întrucât nu le-a permis reprezentanţilor recurentului să îşi susţină ideile, a impus un interval de timp pentru pledoarie, i-a întrerupt în repetate rânduri şi a dat cuvântul părţii adverse, în ciuda insistenţelor avocatului de a relua cuvântul, fiind împiedicat să ceară instanţei emiterea unei adrese la Parchetul din Bulgaria pentru a conforma cu originalul raportul depus.

De asemenea, instanţa a refuzat audierea martorilor, respectiv a martorului O., persoana de contact dintre recurent şi F., care cunoştea cum s-au petrecut lucrurile. În continuare, recurentul a redat fragmente din declaraţia martorului O. de la dosarul penal ataşat la volumul I Anexa III.

A mai arătat recurentul că instanţa a refuzat şi audierea martorului M., care era împuternicit de F. să administreze societatea G. S.R.L., redând fragmente din declaraţia acestuia dată în dosarul penal volumul I Anexa V, precum şi situaţia litigioasă dintre părţi. Astfel, M. avea mandat să acţioneze în numele societăţii şi în numele lui F., încă din anul 2003 fiind administrator şi director executiv cu contract de muncă al societăţii.

Procura autentificată sub nr. x din 02 decembrie 2003 la Notariatul public P. nu se află în dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Vălenii de Munte, având ca obiect contestaţie la executare, iar în motivarea hotărârii pronunţate în respectivul dosar nu se regăsesc aspecte legate de dreptul împuternicitului M. de a primi suma de bani în numerar; de asemenea, acţiunea iniţială de anulare a contractului formulată de aceeaşi reclamanţi, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respinsă ca urmare a admiterii excepţiilor de netimbrare şi lipsei coparticipării procesuale pasive, întrucât reclamanţii nu l-au chemat în judecată pe intimatul F. alături de recurent.

Instanţa de apel nu a ţinut cont de procura generală, de înscrisurile de la dosar, de declaraţiile din dosarul penal, care ar fi putut conduce instanţa la concluzia că imobilul a fost eliberat de sarcini ca urmare a achitării datoriei care greva imobilul de sarcini, cu bani obţinuţi de la recurent.

Recurentul a redat fragmente din declaraţia lui F., care a încercat să dovedească restituirea datoriei cu o procură falsă autentificată sub nr. x/12.10.2003 de BNP Q., prin care recurentul l-ar fi împuternicit pe R. să radieze ipoteca şi ar fi recunoscut restituirea împrumutului, deşi recurentul era arestat în Bulgaria.

Prin decizia nr. 130 din 5 februarie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă si pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2006, a fost admis recursul formulat de către recurentul din prezenta cauză împotriva deciziei nr. 198/28.02.2006, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia civilă şi a fost admisă excepţia lipsei calităţii de reprezentant a numitului R. de a solicita radierea dreptului de ipotecă şi a interdicţiei de grevare şi înstrăinare a imobilului situat în com. Măneciu, sat Cheia, jud. Prahova, înscris în cartea funciară sub nr. x Măneciu, invocată din oficiu. Au fost modificate în tot ambele hotărâri în sensul că a fost anulată cererea ca fiind formulată de o persoană fără calitate.

În motivare, s-a reţinut, în esenţă, că radierea a fost realizată ca efect al unei cereri formulate prin mandatar cu procura specială autentificată sub nr. x/12.10.2003 de BNP Q., însă BNP Q. nu mai există ca birou individual din anul 2000, când s-a asociat cu alte birouri, formând Biroul Notarilor Publici ETICA, din evidentele căruia autentificarea nr. x datează din 17.03.2004, iar nu din 12.10.2004, şi vizează o declaraţie dată de doi soţi în vederea obţinerii unei locuinţe, iar nu o procură. S-a mai reţinut că la dosar nu s-a depus originalul procurii speciale nr. x/2004 prin care se pretinde că recurentul l-ar fi împuternicit pe numitul R. să promoveze cerere de radiere.

Recurentul a solicitat instanţei de recurs să analizeze întâmpinările depuse de intimatul F. în faţa primei instanţe şi în faţa instanţei de apel pentru a se observa cum acesta şi-a schimbat în calea de atac poziţia procesuală.

A mai arătat că excesul de putere a preşedintelui completului de apel a continuat şi prin refuzul acestuia de a consemna în declaraţia martorului S. aspecte importante pe care martorul le-a arătat, dar nu au fost menţionate în declaraţie, aspecte care rezultă din înregistrarea şedinţei de judecată pe care o ataşează cererii de recurs. În continuare, recurentul a redat fragmente din transcrierea şedinţei de apel, respectiv momentul când a fost audiat martorul S..

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv a ignorat probe evidente, susţinând în motivarea hotărârii contrariul realităţii, care reieşea din probele noi pe care le-a depus la dosar, coroborate cu cele existente, iar instanţa s-a antepronunţat având convingerea, încă de la început, că suma nu a fost remisă, şi susţinând în mod părtinitor interesele reclamanţilor.

Astfel, prin încălcarea normelor procedurale, instanţa a creat recurentului o vătămare ce conduce la nulitatea hotărârii.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel a încălcat securitatea şi încrederea cetăţenilor în actele autentificate la notarul public, dar şi prezumţia legală pe care legea o conferă actului notarial.

Prin anularea actului juridic dedus judecăţii, instanţa a încălcat principii fundamentale ale dreptului legate de activitatea şi rolul unui notar public în societate, respectiv securitatea juridică (semnarea de către notar a actului autentic dă încredere conţinutului sau datei sale, contractul având valoare de lege între părţi), libertatea contractuală (notarul nu impune hotărârea sa părţilor), justiţia preventivă (notariatul constituie un mod de acces la justiţia necontencioasă, notarul evitând în special includerea în contract a unor clauze abuzive, imorale sau ilegale), protecţia consumatorilor, rezolvarea amiabilă a conflictelor, transparenţa deciziilor, eficacitatea economică a actului autentic.

Potrivit dispoziţiilor art. 1173 din C. civ., "actul autentic are deplină credinţă în privinţa oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce constată", deci, înscrisul autentic se bucură de autenticitate şi valabilitate, fiind opozabil erga omnes şi, prin urmare, cel care îl foloseşte este scutit de orice altă dovadă, proba contrară revenind celui care îl contestă.

În privinţa menţiunilor ce reprezintă constatările personale ale agentului instrumentator (notarului), contestarea acestora se poate realiza numai prin înscrierea în fals, procedură de care nu au uzat intimaţii-reclamanţi din prezenta cauză.

În continuare, recurentul a făcut referire la dispoziţiile art. 966 şi art. 967 C. civ., precum şi la art. 270 C. proc. civ., care conferă putere doveditoare actului notarial. A arătat că prima instanţă a anulat contractul de împrumut şi actele subsecvente, pe motiv că nu sunt probe pentru dovedirea remiterii sumei de 380.000 euro către G. S.R.L. şi pentru că în apărările formulate recurentul nu a solicitat administrarea unui asemenea probatoriu. Or, recurentul a opinat că nu trebuia să prezinte un alt probatoriu, în condiţiile în care avea un act autentic în care se arăta expres de către ambele părţi că banii s-au dat înainte de semnarea actelor, aspect care rezultă şi din declaraţia martorului S.. Recurentul a indicat, ulterior, aspecte de fapt cu privire la circumstanţele în care s-au remis banii.

A mai arătat că atât noua legislaţie, cât şi cea veche, reglementează prezumţiile ca fiind "consecinţele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut", cu alte cuvinte, prezumţiile sunt opinii întemeiate pe aparenţe, ipoteze sau deducţii, astfel cum îşi găsesc definiţia în limbajul comun. Recurentul a continuat raţionamentul prezentând, din nou, aspecte de fapt, ale litigiului, după care a susţinut că, atât timp cât a prezentat un act autentificat la notar care atestă că debitorul său a primit integral banii, iar documentele depuse în susţinerea apelului se coroborează cu cele deja existente la dosar, probarea faptului că nu a plătit suma de bani cădea în sarcina intimaţilor-reclamanţi. Or, aceştia nu au dovedit că suma nu s-a achitat, ci au încercat să inducă în eroare instanţele ca să se creadă că împuternicitul nu ar fi avut dreptul să primească banii în numele societăţii.

Concluzionând, recurentul a arătat că a fost de bună-credinţă, a împrumutat o sumă foarte mare unor persoane necunoscute, pentru că i s-a garantat acest împrumut cu un imobil valoros evaluat şi consemnat printr-o garanţie şi ipotecă de rang 1. Însă a fost indus în eroare de aceştia, care s-au prezentat ca oameni de afaceri prosperi şi care i-au garantat că vor restitui suma împrumutată. Aşadar, recurentul a arătat că nu are nicio culpă că împrumutul nu a fost înregistrat în contabilitatea societăţii, că nu s-a consemnat în procura lui M. că poate încasa banii în numele societăţii şi nici că s-au prezentat acte false cu semnătura sa pentru radierea ipotecii. În aceste condiţii, instanţele nu aveau dreptul să îi anuleze contractul, iar reaua voinţă a intimatului-reclamant F. a fost dovedită prin probatoriul administrat.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaţilor-reclamanţi în data de 26 octombrie 2022 şi intimatului-pârât F. .

5. Apărările formulate în cauză

În data de 11 noiembrie 2022, intimatul-pârât F. a transmis, prin poştă, întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, pentru lipsa criticilor de nelegalitate, iar pe fond, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susţinerea excepţiei nulităţii, intimatul a arătat că motivele invocate nu se încadrează în cazurile de casare expres prevăzute de lege, nefiind suficientă doar relatarea faptelor procesului, întrucât recursul nu are caracter devolutiv şi nici nu vizează situaţia de fapt.

Întâmpinarea a fost comunicată părţilor în 18 noiembrie 2022 .

Recurentul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimatul-pârât şi a excepţiei nulităţii, iar pe fond, admiterea recursului, aşa cum a fost formulat.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 15 iunie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul E. împotriva deciziei civile nr. 685A din 04 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată la data de 14 decembrie 2023 în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând legalitatea hotărârii recurate în raport cu motivele de casare formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de partea pârâtă în prezentul proces este nefondat.

1. Astfel, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurentul afirmă o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti de către instanţa de apel, întrucât: nu a stăruit prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ. a comis un exces de putere, prin nerespectarea dreptului la un proces echitabil, urmare a nepronunţării asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei probe hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, a refuzului de a administra probe utile şi necesare(a se vedea declaraţii de martori); a faptului că nu a permis reprezentanţilor aleşi ai apelantului să îşi susţină ideile, i-a întrerupt şi a impus un interval de timp pentru pledoarie; a dat cuvântul părţii adverse, în pofida insistenţelor avocatului de a relua cuvântul pentru a formula o cerere în probaţiune; nu a ţinut cont de înscrisurile probatorii, inclusiv cele din dosarul penal; a refuzat să consemneze aspecte relevante din depoziţia unuia dintre martorii audiaţi.

Motivul este nefondat.

Articolul 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. prevede următorul motiv de casare:

"când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti".

Conform unei constante şi consistente jurisprudenţe a Înaltei Curţi, precum şi doctrinei de specialitate juridică, conţinutul sintagmei"depăşirea atribuţiilor judecătoreşti"semnifică încălcarea de către instanţa de judecată a unui domeniu rezervat altei puteri a statului, o depăşire a prerogativelor puterii judecătoreşti, prin intruziune în sfera activităţii puterii legislative ori a celei executive. Este vorba despre un "exces de putere", prin atingeri aduse principiilor constituţionale care determină limitele în care trebuie să se restrângă puterile statului, astfel că nu orice pretinsă încălcare a legii, a normelor de competenţă ori a celor procesuale, poate fi considerată ipoteză de exces de putere.

Acest motiv de casare trebuie valorizat prin referire la raporturile dintre instanţele judecătoreşti şi celelalte puteri a le statului, în sens larg vorbind, în esenţă, el vizând încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, prin aceea că: săvârşeşte un act de competenţa exclusivă a puterii legislative ori executive; se pronunţă în considerarea unor dispoziţii generale; aplică o lege înaintea intrării ei în vigoare; extinde sfera de aplicare a unei norme speciale; consfinţeşte, cu valoare de lege, texte abrogat; declară neconstituţionalitatea unei legi adoptate în sistemul Constituţiei în vigoare, substituindu-se Curţii Constituţionale şi altele asemenea.

Astfel fiind, lipsa rolului activ al instanţei, încălcarea dreptului la un proces echitabil prin maniera în care a condus şedinţa de judecată, a administrat şi/sau a apreciat probele, potrivit celor susţinute şi amplu argumentate de recurent nu ar putea fi considerate forme ale excesului de putere, în măsură să atragă incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

judecătorii instanţei de apel şi-au exercitat, practic, propriile atribuţii, cele specifice judecăţii, fără să încalce atribuţiile recunoscute altei autorităţi statale.

Aşa fiind, acest motiv de casare nu poate fi primit, iar criticile referitoare la pretinsa încălcare a unor norme de procedură în etapa administrării probelor vor fi apreciate în continuare, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

2 Prin criticile circumscrise cazului de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii"-, recurentul afirmă că instanţa de apel a ignorat probe evidente, nu a consemnat aspecte importante din declaraţiile martorilor audiaţi şi a reţinut,în motivarea hotărârii, contrariul realităţii, care reieşea din probele noi pe care le-a depus la dosar, coroborate cu cele existente; mai mult, instanţa s-a antepronunţat, având convingerea, încă de la început, că suma nu a fost remisă susţinând, în mod părtinitor, interesele reclamanţilor. Astfel, prin încălcarea normelor procedurale, instanţa a creat recurentului o vătămare ce conduce la nulitatea hotărârii.

Înalta Curte observă că recurentul reafirmă, în termeni generali de această dată, aplicarea greşită a legii de procedură de către instanţa de apel, cu prilejul încuviinţării, administrării şi aprecierii probelor, criticile fiind detaliate prin motivul anterior, acela întemeiat pe art. 488 pct. 4 C. proc. civ.

Acest motiv de recurs este nefondat.

În ceea ce priveşte critica referitoare la aprecierea probelor administrate, precum şi aceea cu privire la probele a căror administrare nu a fost încuviinţată (înscrisuri din dosarul penal, declaraţii de martori), se constată că, în concret, recurentul nu invocă încălcarea niciunei norme procesuale imperative referitoare la legalitatea probelor administrate, la încălcarea unor reguli concrete de propunere, administrare şi apreciere a probelor, la puterea lor doveditoare prestabilită de lege, nicio neregularitate procesuală de esenţă, susceptibilă să cauzeze o vătămare, ci se referă, în detaliu, la pertinenţa şi concludenţa probelor care i-au fost respinse de către instanţă, arătând faptele care ar fi trebuit să fie demonstrate în sprijinul apărărilor formulate, susţine că instanţa a greşit în aprecierea unor declaraţii de martori, ignorând aspecte esenţiale. Or, concludenţa şi utilitatea unei probe, aprecierea aptitudinii unei probe de a conduce la soluţionarea procesului, modul în care probatoriul a fost evaluat de către instanţa de apel(ca instanţă a fondului), pentru a reţine o anumită stare de fapt, toate acestea sunt aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a hotărârii, care nu ar putea fi cenzurate în recurs, instanţa de fond fiind suverană în această privinţă. Recursul rămâne o cale extraordinară de atac, limitată la examinarea conformităţii deciziei pronunţate în apel cu regulile de drept aplicabile. Or, atunci când critică decizia instanţei de apel pentru neîncuviinţarea unor probe pe care le socoteşte concludente şi utile, recurentul tinde la substituirea unei aprecieri diferite celei date de instanţa de apel, iar aceasta excedează unei veritabile critici de nelegalitate.

Verificând decizia instanţei de apel, Înalta Curte nu poate identifica respingeri de probe complet nemotivate ori prezentând aparenţa unei măsuri arbitrare, observă că a avut loc o examinare a probelor administrate, atât individual, cât şi în ansamblul lor, iar această examinare se reflectă cu suficientă claritate în considerentele hotărârii. Împrejurarea legată de o limitare a cuvântului avocaţilor aleşi ai părţii,invocată de recurent, precum şi aceea referitoare la o pretinsă antepronunţare a judecătorului, dedusă din utilizarea, în considerentele deciziei, a locuţiunii" convingere intimă" nu sunt de natură a determina casarea, prin ele însele, trebuind constatată şi vătămarea cauzată prin aceste pretinse neregularităţi procedurale, în cazul cărora vătămarea nu se prezumă, nefiind sancţionate cu nulităţi exprese.

Înalta Curte reaminteşte că, prin art. 258 corelat cu art. 264 C. proc. civ., judecătorului fondului (primă instanţă şi apel) i-a fost atribuită atât competenţa de a evalua şi de a hotărî în privinţa administrării probelor utile şi concludente pentru stabilirea situaţiei de fapt, cât şi libertatea de a aprecia probele care au fost administrate " potrivit convingerii sale", exceptând situaţiile în care legea stabileşte puterea lor doveditoare. Aşa fiind, aprecierea instanţei de apel că anumite probe solicitate în apărare nu ar fi concludente, precum şi invocarea "convingerii intime" formate în urma examinării probelor care au fost administrate, cu privire la faptul că "nicio remitere a vreunei sume de bani nu s-a produs", se circumscriu acestor competenţe legale.

Pentru toate aceste motive, acest caz de recurs va fi respins.

3. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. a fost invocat de recurentul E. prin cele două declaraţii de recurs, ambele depuse în termenul legal de motivare a recursului. Este astfel susţinută o aplicare greşită a normelor de drept material sub două aspecte esenţiale: forţa probantă a înscrisului autentic în privinţa menţiunii referitoare la remiterea banilor împrumutaţi şi împuternicirea mandatarului M. de a încasa respectiva sumă de bani.

Sub aspectul stării de fapt, instanţele fondului(prima instanţă şi instanţa de apel) au stabilit cu certitudine existenţa unui contract de împrumut cu garanţie imobiliară, autentificat sub nr. x/03.12.2003 de către H. şi I., având ca obiect suma de 380.000 dolari SUA, încheiat la data de 3 decembrie 2003, între pârâtul E., în calitate de împrumutător, şi S.C. G., în calitate de împrumutată, reprezentată de către M. în temeiul procurii autentificate date de pârâtul F., în calitate de asociat unic, sub nr. x/2.12.2003; suma împrumutată urma să fie restituită integral şi obligatoriu în dolari SUA, la data de 03.06.2004, cu posibilitatea prelungirii termenului.

Prin procura autentificată sub nr. x/2.12.2003 la BNP P., S.C. G. S.R.L., prin F., l-a împuternicit pe numitul M. ca, în numele societăţii şi pentru societate, să contracteze un împrumut, care ar urma să fie garantat cu imobilul G..

Societatea împrumutată, S.C. G. S.R.L., a garantat suma împrumutată cu imobilul proprietatea societăţii, situat în intravilanul comunei Măneciu, sat Cheia, judeţul Prahova, tarlaua x, parcela x, număr cadastral provizoriu 569, compus din teren în suprafaţă de 9041,77 mp. şi construcţii edificate pe acest teren, asupra cărora s-a constituit în favoarea împrumutătorului E. o ipotecă convenţională precum şi o interdicţie de vânzare şi de grevare până la achitarea integrală a debitului. Părţile contractante au scutit notarul de obligaţia de intabulare în cartea funciară a dreptului de ipotecă şi a interdicţiei de înstrăinare şi de grevare.

Mandatarul societăţii împrumutate a declarat, în numele societăţii, că a primit suma convenită cu titlu de împrumut.

Astfel cum în mod corect a relevat instanţa de apel, divergenţa existentă între părţile litigante vizează existenţa valabilă a contractului de împrumut de consumaţie, respectiv de a şti dacă împrumutul a fost efectiv plătit societăţii împrumutate. Pârâtul E. susţine că remiterea banilor împrumutaţi s-a realizat, făcând trimitere la menţiunile contractului autentic în acest sens, precum şi la împuternicirea mandatarului M. de a încheia contractul de împrumut. Dimpotrivă, pârâtul F. (la data actului, asociat unic şi reprezentant legal al S.C. G. S.R.L., iar în prezent, atras în proces ca succesor al acestei societăţi, radiate) neagă primirea banilor şi susţine că nu a dat împuternicire mandatarului M. să primească banii în numele şi pe seama societăţii.

În privinţa reclamanţilor, aceştia invocă nedovedirea tradiţiunii sumei de bani împrumutate şi lipsa împuternicirii mandatarului M. spre a încasa respectiva sumă de bani.

În urma analizei şi sintezei probelor administrate, instanţele fondului(prima instanţă şi instanţa de apel) au stabilit că nu a fost probată tradiţiunea sumei pretins împrumutate, întrucât:

- prin expertiza judiciară contabilă efectuată în dosarul penal x/2010, administrată în prezenta cauză în cadrul probei cu înscrisuri, s-a concluzionat că împrumutul nu a fost înregistrat în contabilitatea S.C. G. S.R.L. şi, de asemenea, nu există niciun document din care să rezulte că un asemenea împrumut ar fi fost returnat de S.C. G. S.R.L.; o tradiţiune către această societate lipseşte;

- pârâtul F. a susţinut în mod constant, în cadrul prezentului proces, precum şi prin declaraţiile date în dosarul penal, că remiterea sumei de bani nu a avut loc, iar pârâtul E. a invocat buna sa credinţă, fără nicio referire concretă cu privire la modalitatea efectivă în care banii pretins împrumutaţi au fost predaţi;

- procura însăşi, prin conţinutul ei, nu conferă mandatarului împuternicirea de a primi suma de bani împrumutată, în numele şi pe seama societăţii împrumutate, mandatul fiind dat strict pentru încheierea contractului de împrumut şi pentru operaţiunile pregătitoare ale acestei încheieri. Or, în lipsa împuternicirii exprese de a primi suma de bani împrumutată, nu se poate specula că voinţa mandantei (societatea comercială) ar fi fost ca mandatarul să încaseze banii în numerar, căci dacă acesta ar fi fost cazul, împuternicirea ar fi arătat-o expres;

- plata în numerar a sumei împrumutate către mandatarul M. (în sensul celor declarate de martorul S.) nu valorează, în lipsa împuternicirii acestuia să încaseze împrumutul, remitere a banilor către persoana juridică împrumutată; din declaraţia martorului S. rezultă doar numărarea de către mandatar a unei sume de bani neprecizate, această declaraţie imprecisă nefiind de natură să confere o greutate probatorie suplimentară menţiunii din contract referitoare la primirea, respectiv plata împrumutului;

- declaraţia contractanţilor în sensul plăţii, respectiv al primirii sumei de bani împrumutate, a fost consemnată în cuprinsul actului autentic de împrumut, însă aceasta are o forţă probantă proprie, răsturnată de probele care atestă că suma de bani nu a fost încasată niciodată de societatea mandantă, care este parte în contract (împrumutat), în vreme ce mandatarul în nume propriu nu este parte în contract şi nu devine parte a unui raport juridic obligaţional cu sorginte voliţională.

În considerarea acestor circumstanţe de fapt, precum şi a dispoziţiilor art. 1576, art. 1537, art. 966, art. 1173 alin. (1), art. 1191 C. civ. din 1864 (aplicabil la data încheierii contractului), art. 56-65 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, instanţa de apel a concluzionat în sensul că lipsa tradiţiunii sumei de bani împrumutate semnifică lipsa cauzei contractului de împrumut, care nu s-a format în mod valabil. În lipsa încasării banilor de către societatea împrumutată, o eventuală plată a sumei împrumutate către mandatarul care şi-a depăşit limitele împuternicirii nu valorează tradiţiune şi deci contractul de împrumut nu s-a format în mod valabil, impunându-se admiterea acţiunii.

Invocând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată textual:

"În acest caz, situaţia de fapt a fost greşit calificată, comparativ cu exigenţele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii fondului şi apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecăţii." Consecvent acestei poziţii procesuale, recurentul explică, în detaliu, în cuprinsul celor două declaraţii de recurs, care au fost raporturile dintre părţi şi care au fost circumstanţele reale ale încheierii contractului de împrumut, înţelegerile reale existente pentru ca împrumutul să fie acordat în numerar, care au fost limitele procurii acordate mandatarului, dincolo de ceea ce s-a menţionat prin înscrisul încheiat în acest sens, in ce manieră ar fi trebuit înţeleasa şi interpretată de către instanţa de apel declaraţia martorului S., care sunt prezumţiile pe care a instanţa de apel le putea trage din toate aceste fapte, pretins dovedite in proces. Totodată, recurentul evocă buna sa credinţă în raporturile substanţiale care au luat naştere între părţi şi lipsa oricărei culpe în omisiunea înregistrării împrumutului in contabilitatea societăţii împrumutate.

Înalta Curte observă că toate acestea sunt aspecte de netemeinicie, împrejurări care pun în discuţie însăşi starea de fapt care a fost stabilită în cauză de către instanţa de apel, ca instanţă a fondului, în considerarea unei competenţe depline pe care legea de procedură i-o conferă, sub acest aspect. De altfel, recurentul porneşte de la premisa, exprimată cu suficientă claritate, a unei situaţii de fapt care "a fost greşit calificată" şi care a determinat o aplicare greşită a legii.

Înalta Curte reaminteşte că, în reglementarea actuală a recursului, niciunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. nu permite un control, fie el şi unul limitat, de netemeinicie, incidenţa recursului fiind limitată doar la cazuri de nelegalitate; recursul priveşte doar chestiuni de drept, "de legalitate substanţială ori formală(procedurală)". Prin urmare, aprecierea probelor este de resortul convingerii judecătorilor fondului(in cele două grade de jurisdicţie), iar instanţa de recurs nu ar putea cenzura aprecierea probatoriului, în scopul înlăturării unor "greşeli grave de fapt" şi restabilirii faptelor, ea nu ar putea să rejudece dosarul din nou, sub toate aspectele, inclusiv cele de netemeinicie. Rolul instanţei de recurs este acela de a judeca hotărârea recurată, de a verifica, pe baza acesteia, cum au fost aplicate normele de drept unei situaţii de fapt deja stabilite suveran de către ultima instanţă a fondului, in cauză aceasta fiind instanţa de apel.

În raport cu cele ce preced, toate aspectele de netemeinicie din cuprinsul declaraţiilor de recurs, anterior menţionate, vor fi înlăturate, ca inadmisibile în recurs.

Cu referire la contractul de împrumut de consumaţie cu garanţie imobiliară a cărui valabilitate a fost pusă în discuţie de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, în mod corect instanţa de apel, invocând art. 1576 din C. civ. din 1864(incident în raport cu data încheierii acestui contract), a subliniat caracterul real al acestui tip de contract, pentru validitatea sa fiind necesară remiterea bunului, concluzie care se desprinde din chiar definiţia legală. Aşadar, în lipsa predării bunului împrumutat(in speţă, a remiterii materiale a sumei de bani), contractul de împrumut de consumaţie nu poate fi considerat că există în mod valabil, chiar dacă a fost dovedit acordul de voinţă al părţilor cu intenţia de a constitui raportul juridic specific unui astfel de contract. De altfel, predarea lucrului fiind intrinsecă încheierii contractului, se consideră că un astfel de contract este unilateral, împrumutătorul neavând obligaţii, ci doar împrumutatul(in principal, obligaţia de restituire). Mai mult, tot în considerarea caracterului real al împrumutului de consumaţie, se consideră că nici transferul proprietăţii şi al riscurilor nu operează înainte ca bunul să fi fost remis.

Recurentul nu contestă calificarea dată de instanţe actului juridic dedus judecăţii şi nici caracterul real al împrumutului de consumaţie, însă apreciază că remiterea efectivă a sumei împrumutate condiţionează încheierea valabilă a contractului "dacă ne-am raporta la un contract de împrumut încheiat printr-un înscris sub semnătură privată", or, in speţă, ne aflăm în prezenţa unui contract de împrumut încheiat în formă autentică, iar cu privire la acesta, argumentele instanţei de apel referitoare la obligativitatea remiterii bunului împrumutat nu pot fi primite, întrucât actul autentic face dovada deplină, cu privire la dispoziţiile şi convenţiile pe care le constată, conform art. 1173 din vechiul C. civ.

Distincţia pe care recurentul o face, intre un contract de împrumut de consumaţie încheiat în formă autentică şi unul încheiat printr-un înscris sub semnătură privată excedează art. 1576 C. civ. din 1864, întrucât legiuitorul nu operează cu o astfel de distincţie, atunci când defineşte împrumutul de consumaţie, evidenţiind caracterul real al acestuia, indiferent de forma în care a fost încheiat. Or, acolo unde legea nu distinge, nici interpretului legii nu îi este permis să distingă. Împrumutul de consumaţie este un contract real, iar acest atribut vizează condiţiile de fond în care un astfel de contract poate fi încheiat în mod valabil şi poate produce efecte, fiind necesar ca acordul de voinţe al părţilor să fie însoţit sau urmat de remiterea materială a bunului; remiterea este o condiţie de perfectare a contractului şi, tocmai de aceea, un asemenea contract este considerat a fi unul real, iar nu consensual. Împrejurarea că el a fost încheiat, în prezenta cauză, prin înscris autentic, fără ca legea să oblige la îndeplinirea unei astfel de formalităţi, este legată de dovada contractului, de forţa probantă pe care un înscris autentic o poate avea, iar nu de existenţa contractului in sine.

Prin urmare aceste critici se vor înlătura, ca neîntemeiate.

Referitor la dovada remiterii banilor împrumutaţi, apreciată în raport cu menţiunile din actul autentic, respectiv cu declaraţia contractanţilor făcută în sensul plăţii, respectiv al primirii sumei împrumutate, recurentul consideră că, în raport cu art. 1173 din C. civ. din 1864 şi cu dispoziţiile Legii nr. 136/1995, cu toate principiile care guvernează activitatea notarului public, aceste menţiuni fac dovada deplină, până la înscrierea în fals, actul autentic fiind însoţit de o puternică prezumţie de autenticitate şi de validitate. Or, reclamanţii intimaţi nu au uzat de o astfel de procedură.

Criticile sunt nefondate.

În raport cu art. 1173 alin. (1) C. civ., "Actul autentic are deplină credinţă în privinţa oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce constată."

Sub aspectul forţei probante a înscrisului autentic, este adevărat că acesta face dovada deplină, faţă de orice persoană, până la declararea sa ca fals, însă numai cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, astfel cum în mod corect a subliniat şi instanţa de apel, evocând art. 56-65 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, în forma în vigoare la data încheierii actului juridic dedus judecăţii, conform cărora atribuţiile notarului public privesc: stabilirea identităţii părţilor, stabilirea consimţământului lor cu privire la actul juridic care este citit părţilor şi cu privire la care notarul se asigură că părţile, luând cunoştinţă de cuprinsul său, sunt de acord cu perfectarea actului, semnătura, data înscrisului. Toate acestea nu pot fi combătute decât prin procedura înscrierii în fals.

Printre atribuţiile notarului public nu este menţionată însă verificarea şi/sau numărarea sumei de bani remise în numerar ori în altă modalitate, astfel că, într-adevăr, o eventuală participare a notarului la aceste operaţiuni nu este de natură a conferi caracter autentic (stricto sensu, de constatare personală) menţiunii cu privire la plata preţului. Cu privire la aceste menţiuni, şi altele asemenea, care nu fac obiectul unor constatări personale ale celui care a autentificat înscrisul, înscrisul autentic se bucură de o prezumţie de validitate, astfel că cel care îl foloseşte este scutit de orice dovadă, proba contrară revenind celui care îl contestă; în acest sens sunt şi dispoziţiile art. 270 alin. (2) din C. proc. civ., invocate de recurentul însuşi, potrivit cărora:

"Declaraţiile părţilor cuprinse în înscrisul autentic fac dovada, până la proba contrară, atât între părţi, cât şi faţă de oricare persoane."

Aşa fiind, cu deplin temei, instanţa de apel a concluzionat, referitor la forţa probantă a declaraţiilor părţilor în sensul plăţii, respectiv al primirii sumei de bani împrumutate, consemnată în cuprinsul actului autentic încheiat în data de 3 decembrie 2003, că ea are o forţă probantă proprie, care, în circumstanţe normale, face dovada faptului declarat, fiind însă susceptibilă de dovada contrară, în condiţiile art. 1191 şi urm. C. civ. din 1864.

Instanţa de apel este cea care reţine, în urma analizei şi sintezei probelor care au fost administrate, inclusiv cele administrate cu prilejul judecăţii în apel, folosindu-se şi de prezumţiile judiciare, în conformitate cu art. 329 din C. proc. civ., că proba contrară a fost făcută. În acest sens, invocă: inexistenţa vreunei menţiuni, in evidenţele contabile ale societăţii împrumutate, cu privire la primirea/restituirea acestui împrumut (împrejurare necontestată de recurent); inexistenţa unui împuterniciri date mandatarului M. pentru a încasa el însuşi suma împrumutată; recunoaşterea pârâtului E. (împrumutătorul) că remiterea unei"părţi" din bani s-ar fi produs în puterea altui împrumut; declaraţiile pârâtului F.(reprezentantul societăţii împrumutate) că remiterea sumei de bani nu a avut loc.

Remiterea banilor împrumutaţi este, în mod incontestabil, o împrejurare de fapt, iar concluziile instanţei de apel, sub acest aspect, nu pot face obiectul unei cenzuri in recurs, prin reaprecierea probelor, conform celor anterior enunţate, referitoare la rolul şi funcţiile recursului.

Prin urmare, criticile recurentului, sub acest aspect, nu pot fi primite.

Tot astfel, cu privire la lipsa împuternicirii mandatarului M. să încaseze suma împrumutată, aceasta a fost reţinută de către instanţa de apel în urma aprecierii unui înscris probator, prin analiza conţinutului procurii autentificată sub nr. x/2.12.2003 la BNP P., care nu conferă mandatarului împuternicirea de a primi suma de bani împrumutată, în numele şi pe seama societăţii împrumutate, aplicând regulile de interpretare a contractelor prevăzute de art. 1537 C. civ. din 1864. Calificarea dată acestui contract de mandat, ca fiind unul special, cu reprezentare, nu a fost contestată în recurs, ceea ce contestă recurentul fiind limitele mandatului, astfel cum acestea au fost stabilite cu prilejul judecăţii in fond, prin interpretarea probelor. Recurentul recunoaşte, de altfel, că în cuprinsul procurii nu există nicio menţiune expresă referitoare la împuternicirea dată mandatarului de a încasa el însuşi, în numerar, suma de 380 mii USD (la nivelul anului 2003) împrumutată unei societăţi comerciale, însă apreciază că o astfel de omisiune este fără relevanţă.

Cele reţinute în fapt de către instanţa de apel nu pot face obiectul unui control de netemeinicie în recurs, însă, Înalta Curte confirmă caracterul valabil al concluziilor instanţei de apel, deduse din cele stabilite în fapt. Astfel, cu deplin temei, se apreciază că, în raport cu valoarea mare a împrumutului acordat unei societăţi comerciale (care, de regulă, presupune o plată realizată prin virament bancar, fără ca vreo dispoziţie a legii să oblige la aceasta) o astfel de împuternicire nu poate fi considerată implicită, în circumstanţele dovedite ale contractului de mandat supus analizei, în termenii în care acesta a fost formulat. Or, in lipsa unei împuterniciri exprese cu privire la încasarea sumei împrumutate de către mandatar, voinţa mandantei, în sensul încasării banilor în numerar de către mandatar, nu poate fi dedusă speculativ, în sensul celor afirmate de recurent. Prin urmare, atâta timp cât acest mandat a fost dat" strict pentru încheierea contractului de împrumut şi pentru operaţiunile pregătitoare ale acestei încheieri, dar nu pentru încasarea banilor de către M.", orice posibilă plată realizată către mandatar nu are valoarea unei remiteri a banilor către persoana juridică împrumutată, iar în absenţa remiterii, contractul nu există în mod valabil.

Toate celelalte motive circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la declaraţia martorului S., la concluziile formulate în baza propriilor convingeri, la prezumţiile personale, la fapte apreciate a fi fost evidente, la alte operaţiuni economice in care societatea împrumutată ar fi fost implicată, la propria credibilitate a recurentului şi la buna sa credinţă, de altfel, necontestată în proces, însă fără relevanţă sub aspect juridic, în această cauză dedusă judecăţii, nu au valoarea unor motive de nelegalitate, ele sunt aspecte de netemeinicie şi vor înlăturate ca atare.

Pentru cele ce preced, în absenţa unor motive de nulitate de ordine publică, Înalta Curte va face aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul E. împotriva deciziei civile nr. 685A din 04 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 decembrie 2023.