Donation annulment claim rejected; appeal dismissed as unfounded, upholding prior ruling.

Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2023

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

A. Primul ciclu procesual

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia I civilă, în data de 07 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/3.12.1951 de fostul Tribunal Dolj, invocându-se cauza ilicită pentru lipsa intenţiei de a gratifica, inexistenţa autorizaţiei prevăzute de lege pentru primirea donaţiei şi faptul că donatorul nu era titularul dreptului de proprietate asupra imobilului donat.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 800, art. 801 şi urm., art. 817, art. 948, art. 966 C. civ. de la 1864 şi restul prevederilor legale indicate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Dolj

Prin sentinţa nr. 459/2019 din 18 iulie 2019, Tribunalul Dolj, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia lipsei de interes, invocate de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei de interes, invocate de UAT Craiova. A respins cererea de repunere în termenul special de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca prescrisă.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Craiova

Prin decizia nr. 1033/2020 din 09 iunie 2020, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul Craiova, prin primar, şi a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 459/18.07.2019 a Tribunalului Dolj, secţia I civilă, pe care a anulat-o, în parte, şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă, spre rejudecare. A menţinut dispoziţiile privind soluţionarea excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi pasive şi a lipsei de interes.

B. Al doilea ciclu procesual

4. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Dolj

Prin sentinţa nr. 416/2021 din 09 iulie 2021, Tribunalul Dolj, secţia I civilă a admis acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Craiova. A constatat nulitatea absolută a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/03.12.1951 de Tribunalul Dolj - Completul civil şi înregistrat sub nr. x/03.02.1951 la Grefa Tribunalului Dolj. A dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de donaţie şi a obligat pârâţii, în solidar, la plata sumei de 14.270 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

5. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Craiova

Prin încheierea din 19 mai 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins excepţia lipsei de interes în exercitarea apelurilor declarate de pârâţii Statul Român şi Municipiul Craiova, invocată prin întâmpinare.

Prin decizia nr. 261/2022 din 14 iulie 2022, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a admis apelurile declarate de către pârâţii DGRFP Craiova, în numele şi pentru Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, şi de către Municipiul Craiova, prin primar, împotriva sentinţei civile nr. 416/09.07.2011 a Tribunalului Dolj, secţia I civilă, a schimbat sentinţa apelată în sensul că a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantei.

6. Recursul exercitat în cauză

Împotriva încheierii din 19 mai 2022 şi a deciziei nr. 261/2022 din 14 iulie 2022, ambele pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018, a declarat recurs reclamanta A., prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, în principal la o altă curte de apel din ţară, iar în subsidiar, la Curtea de Apel Craiova.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva încheierii din 19 mai 2022, recurenta a arătat că prin întâmpinările depuse la apelurile formulate de Municipiul Craiova şi de Statul Român, a invocat excepţia lipsei de interes a pârâţilor în formularea şi susţinerea cererilor de apel formulate împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, arătând că dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. sunt aplicabile şi în apel potrivit art. 482 din cod.

Prin încheierea recurată, instanţa de apel a respins excepţia lipsei de interes a apelanţilor-pârâţi, reţinând, în esenţă, că Statul Român justifică un interes în calitate de parte litigantă, în sarcina căruia s-au stabilit obligaţii, iar Municipiul Craiova justifică legitimare procesuală pasivă dată fiind instituirea de obligaţii în sarcina sa, fără ca instanţa de apel să analizeze şi să se pronunţe motivat asupra excepţiei, în raport cu motivele de fapt şi de drept invocate de reclamantă şi fără să arate, în concret, care este folosul practic realizat de fiecare parte prin formularea, susţinerea şi admiterea cererilor de apel, în raport cu motivele de apel invocate şi cu dispoziţiile art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea atacată, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, prin încheierea recurată instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 teza I din C. proc. civ., respectiv a încălcat dispoziţiile art. 477 şi ale art. 479 alin. (1) din acelaşi cod, critici care se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

A arătat că, apelantul-pârât Statul Român a criticat sentinţa, susţinând că nu are şi nu pretinde un drept asupra imobilului în litigiu, respectiv că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, cererea de apel fiind formulată exclusiv în interesul apelantului-pârât Municipiul Craiova, fără a pretinde un drept cu privire la imobilul ce face obiectul contractului de donaţie sau un interes personal.

Prin întâmpinarea depusă la prima instanţă, pârâtul Statul Român, prin Ministrul Finanţelor, a invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, însă, având în vedere motivele de fapt şi de drept invocate, cât şi dispoziţiile imperative ale art. 477 alin. (1) şi ale art. 479 alin. (1) C. proc. civ., apelantul nu justifică un interes personal, născut şi actual în opinia recurentei, astfel că, în mod greşit, instanţa de apel a respins ca nefondată excepţia invocată în apărare de reclamantă.

În ceea ce priveşte cererea de apel formulată de pârâtul Municipiul Craiova, recurenta a susţinut că, potrivit prevederilor din Constituţia Republicii Populare România din anul 1948, în vigoare la data încheierii contractului de donaţie, în special dispoziţiile art. 75-85, privind organele locale ale puterii de stat, consiliile populare locale, nou înfiinţate, nu aveau în proprietate bunuri care erau proprietate de stat, pe care le primeau numai în folosinţă şi administrare, astfel că pârâtul Municipiul Craiova nu a dobândit dreptul de proprietate cu privire la imobilul care a făcut obiectul donaţiei, iar, în calitate de succesor, nu a dobândit, prin vreunul dintre modurile prevăzute de lege, acest drept şi nici nu-l poate pretinde. În acest sens, recurenta a susţinut că nici acest pârât nu justifică un interes pentru formularea şi susţinerea cererii de apel, în raport cu dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. d) şi alin. (2), art. 33 teza I şi art. 245-248 C. proc. civ.

A mai arătat că beneficiarul contractului de donaţie, în situaţia în care contractul a fost legal încheiat, a fost Statul Român, şi nu oraşul Craiova, care nu avea personalitate juridică şi nici patrimoniu propriu, toate bunurile fiind proprietate socialistă de stat, pe care le-a primit numai în administrare, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare.

Această susţinere este justificată şi de faptul că pârâtul-apelant Municipiul Craiova nu are calitatea de succesor legal al donatarului B., moştenitor fiind Statul Român, potrivit dispoziţiilor art. 680 din C. civ. de la 1864.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 261 din 14 iulie 2022, recurenta a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) teza I C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, în mod greşit, a răspuns printr-o motivare comună celor două cereri de apel formulate de pârâţii Statul Român şi Municipiul Craiova, deşi motivele şi scopul urmărit de fiecare pârât sunt diferite, ceea ce atrage nulitatea deciziei recurate potrivit art. 174-179 C. proc. civ., critică ce se circumscrie art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

A mai arătat recurenta că, prin cererea de chemare în judecată, prin concluziile scrise depuse cu ocazia rejudecării în fond a cauzei şi prin întâmpinările depuse în apel, nu a invocat ca motiv de nulitate a contractului de donaţie atacat încălcarea prevederilor de ordine publică ale art. 1 şi 4 din Decretul Consiliului de Stat nr. 478/1954, nici a prevederilor art. 2 alin. (2) din decret şi nici aplicabilitatea în prezenta cauză a acestor dispoziţii legale, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

Prin cererea de chemare în judecată formulată a invocat ca motiv de nulitate a contractului de donaţie încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 817 din C. civ. din 1864 şi ale art. 10 din Legea nr. 21/1924 pentru persoanele juridice, iar nu încălcarea prevederilor Decretului nr. 478/1954, care nu era în vigoare la data încheierii acestuia, fiind edictat ulterior, astfel că motivarea instanţei de apel este şi străină de cauză.

Instanţa de apel a reţinut că, în examinarea condiţiilor generale de valabilitate a actului juridic civil, cea privind caracterul licit al cauzei trebuie examinată atât din perspectiva art. 966 C. civ., cât şi în raport cu specificul contractului de donaţie ca liberalitate. Cu toate acestea, instanţa a făcut o greşită şi subiectivă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 966 C. civ. de la 1864, a art. 264 C. proc. civ. privind aprecierea probelor şi a art. 329 C. proc. civ. privind prezumţiile judiciare, întrucât a realizat o apreciere selectivă a probelor administrate în cauză, reţinând în motivare doar acele probe care i-au sprijinit soluţia, făcând abstracţie de restul probelor.

În continuare, recurenta a făcut referire la dispoziţiile art. 800, art. 801, art. 948 şi art. 966 C. civ. de la 1864, prezentând consideraţii teoretice cu privire la contractul de donaţie şi arătând că este evident că B. nu avea niciun motiv şi nu justifica niciun interes să doneze Sfatului Popular al Oraşului Craiova imobilul în litigiu, contractul de donaţie fiind încheiat numai ca urmare a presiunilor psihice şi morale exercitate asupra sa de organele regimului comunist, consimţământul său nefiind liber exprimat, ci unul pur formal, lipsind în realitate intenţia de a dona (animus donandi), care este un element esenţial al contractului de donaţie, iar lipsa intenţiei atrage nulitatea actului, în acest sens fiind chiar menţiunea expresă din contract, în sensul că "Subsemnatul B., domiciliat în Craiova, stimulat de dorinţa de a contribui la opera de construire a socialismului", idealuri care, în mod evident, erau străine acestuia.

Un alt argument în acest sens, îl constituie şi faptul că donatorul B. a donat un imobil care nu era proprietatea sa, ci a fratelui său C., iar preluarea abuzivă a imobilului ce a făcut obiectul contractului de donaţie, de către organele locale ale puterii comuniste, rezultă din însuşi faptul că imobilul a fost preluat cu mult înainte de încheierea contractului de donaţie la data de 03.12.1951, în care funcţiona deja Casa Copilului, aşa cum rezultă din chiar cuprinsul contractului.

Cât priveşte lipsa intenţiei donatorului de a gratifica, aceasta rezultă din cuprinsul actului de donaţie încheiat, iar exercitarea de presiuni fizice şi morale asupra donatorului B., care făcea parte din "clasa exploatatoare burghezo-moşierească", în special, în perioada de după preluarea puterii de către regimul comunist şi de consolidare a acesteia, sunt de notorietate publică şi rezultă şi din faptul că donatorul nu deţinea o altă locuinţă în oraşul Craiova.

Referitor la exprimarea liberă a consimţământului de către donatorul B. în faţa agentului instrumentator, recurenta a arătat că, aşa cum a susţinut în cuprinsul cererii de chemare în judecată, faptul că şi-a exprimat consimţământul nu echivalează cu valabilitatea consimţământului.

Prin urmare, nu au fost respectate dispoziţiile de ordine publică ale art. 817 din C. civ. de la 1864, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 10 din Legea nr. 21/1924 pentru persoanele juridice, fapt care atrage nulitatea absolută a contractului de donaţie.

De asemenea, instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ. privind prezumţiile judiciare, reţinând, în mod eronat, că aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în cauză, în condiţiile în care actele de violenţă fizică şi psihică săvârşite de regimul comunist după cucerirea puterii politice din România sunt de notorietate.

A mai arătat recurenta că este nelegală statuarea instanţei asupra motivului de nulitate invocat, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât contractul de donaţie a fost încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte autorizarea organului competent prevăzută de lege, sancţiunea fiind nulitatea absolută a actului ca urmare a nerespectării art. 817 din C. civ. de la 1864 şi a art. 10 din Legea nr. 21/1924 care a modificat art. 817 din cod.

În acest sens, a arătat că reglementările privitoare la donaţiile făcute persoanelor juridice au fost şi sunt supuse, pentru validitate, autorizării şi acceptării lor de către un organ competent. Or, în speţă, nu există o astfel de autorizare şi acceptare a donaţiei, din partea organului competent, condiţie esenţială cerută de lege pentru validitatea acesteia, fapt care atrage, în mod inevitabil, nulitatea ei, aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, prin sentinţa pronunţată în cauză.

În continuare, recurenta a arătat că dispoziţiile art. 44 şi art. 75-85 din Constituţia României din anul 1948, privind organele locale ale puterii de stat, în vigoare la data încheierii contractului de donaţie, cele ale Decretului nr. 259 din 28 decembrie 1950 pentru organizarea şi funcţionarea Sfaturilor Populare, adoptat de Prezidiul Marii Adunări Naţionale în baza prevederilor din Constituţia din anul 1948, nu prevedeau ca fiind în competenţa sfaturilor populare şi/sau a comitetelor executive dreptul de a încheia şi accepta contracte de donaţie având ca beneficiari unităţile lor administrativ-teritoriale.

Pe cale de consecinţă, Sfatul Popular al Oraşului Craiova, neavând calitate de persoană juridică şi nici partimoniu, nu avea calitatea legală să accepte şi să încheie contractul de donaţie, respectiv să dobândească în proprietate imobilul în litigiu, care a făcut obiectul contractului, aşa cum în mod greşit şi nelegal a reţinut instanţa de apel, care a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 13 din Decretul nr. 259/1950 pentru organizarea şi funcţionarea Sfaturilor Populare, ale art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 11/1944 si ale art. 10 din Legea nr. 21/1924 pentru persoanele juridice.

În speţă, nu există o decizie a organului competent în sensul art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 11/1994, prin care să fi fost acceptată donaţia, nici, cel puţin, o hotărâre a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Oraşului Craiova.

În ceea ce priveşte al treilea motiv de nulitate a contractului de donaţie, respectiv lipsa calităţii de proprietar a donatorului B., recurenta a susţinut că instanţa de apel a făcut o apreciere unilaterală şi selectivă a probelor administrate în cauză, respectiv a probelor care sprijină soluţia instanţei, omiţând să aprecieze sau să procedeze la înlăturarea motivată a probelor invocate de reclamantă pentru dovedirea cererii de chemare în judecată, încălcând dispoziţiile de ordine publică ale art. 26 alin. (1) C. proc. civ. privind aprecierea probelor, ceea ce atrage nulitatea deciziei recurate, potrivit prevederilor art. 174-179 C. proc. civ.

De asemenea, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 264 alin. (2) raportat la art. 348 şi art. 349 C. proc. civ., întrucât prin întâmpinarea depusă la prima instanţă, pârâtul Municipiul Craiova a recunoscut faptele potrivit art. 348 C. proc. civ., fiind în prezenţa unei mărturisiri judiciare, însă instanţa de apel a omis să aprecieze această probă şi să îi dea puterea doveditoare prevăzută de art. 349 alin. (1) C. proc. civ.

Concluzionând, recurenta a arătat că dată fiind natura contractului de donaţie, de act translativ de proprietate, una dintre condiţiile de valabilitate ale contractului este aceea ca donatorul să fie titularul dreptului de proprietate asupra imobilului donat, căci, per a contrario, acesta nu ar putea să transmită dreptul care face obiectul contractului, potrivit principiului de drept nemo dat quod non habet sau nemo plus iuris ad allium transfere potest, quam ipse habet, aşa cum este cazul imobilului în litigiu.

7. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Municipiul Craiova a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

8. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 15 iunie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din 19 mai 2022 şi a deciziei nr. 261/2022 din 14 iulie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018 şi a fixat termen de judecată la data de 14 decembrie 2023 în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând încheierea şi decizia recurate, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

II.1. Asupra legalităţii încheierii atacate

Recursul reclamantei A., declarat împotriva încheierii premergătoare interlocutorii din 19 mai 2022, prin care s-a respins excepţia lipsei de interes în exercitarea apelurilor, a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 5 din C. proc. civ.

Sub un prim aspect criticat, recurenta a invocat nemotivarea încheierii, din perspectiva lipsei unui răspuns la argumentele de fapt şi de drept care justificau, în opinia sa, admiterea excepţiei procesuale, iar, sub cel de-al doilea aspect criticat, aceasta a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 32 şi art. 33 raportat la art. 477 şi art. 479 din C. proc. civ., întrucât nu s-a dovedit folosul practic urmărit de fiecare apelant, de vreme ce Statul Român nu a pretins un drept sau interes personal în legătură cu imobilul donat, iar Municipiul Craiova nu a dobândit un drept de proprietate asupra acestuia.

Examinând prima critică, Înalta Curte constată că excepţia lipsei de interes în exercitarea apelurilor a fost invocată, prin întâmpinare, de către intimata-reclamantă, iar instanţa de prim control judiciar a respins această excepţie procesuală, cu argumentul că atât în sarcina Statului Român, cât şi a Municipiului Craiova, în calitate de părţi litigante pârâte, s-au stabilit obligaţii prin sentinţa a cărei reformare se solicită, astfel că apelanţii justifică interes în formularea căii de atac.

Având natura juridică a unei veritabile hotărâri judecătoreşti, încheierea (obiect al recursului în analiză) este supusă aceloraşi exigenţe ale obligaţiei de motivare a hotărârii, înţeleasă, după cum este îndeobşte cunoscut, ca un silogism judiciar de natură a explica şi fundamenta hotărârea pronunţată, care, fără a avea semnificaţia unui răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, trebuie totuşi să conţină în mod necesar expunerea acelor argumente care demonstrează raţionamentul judiciar al instanţei şi care sunt susceptibile să fundamenteze soluţia pronunţată.

Or, prin încheierea din 19 mai 2022, instanţa de apel a expus, într-o redactare într-adevăr succintă, însă corectă, clară şi convingătoare, argumentul esenţial al respingerii excepţiei procesuale, circumscris soluţiei date în rejudecarea fondului, prin care a fost admisă acţiunea reclamantei în contradictoriu cu ambii pârâţi, cu consecinţa constatării nulităţii contractului de donaţie, a repunerii părţilor în situaţia anterioară şi a obligării pârâţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

Aşadar, subiectele căilor de atac promovate erau pârâţii care au pierdut procesul, cu prilejul tranşării fondului raportului juridic litigios la rejudecarea cauzei în primă instanţă.

Drept urmare, întinderea obligaţiei de motivare era dependentă de natura mijlocului de apărare invocat şi de prevederile legale incidente, iar instanţa de apel a examinat în mod efectiv chestiunea esenţială ridicată de parte şi a respins excepţia procesuală cu o argumentare aptă nu doar să permită buna înţelegere a măsurii nefavorabile dispuse, ci chiar să asigure destinatarului posibilitatea să o şi accepte, eventual.

În consecinţă, motivarea încheierii recurate s-a efectuat cu respectarea atât a exigenţelor art. 233 alin. (1) lit. j) coroborat cu art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., cât şi a principiilor jurisprudenţiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 fiind nefondat.

Cu referire la cea de-a doua critică, Înalta Curte reţine că soluţia de respingere a excepţiei în discuţie este rezultatul aplicării deplin legale a normelor procesuale care reglementează interesul de a acţiona, drept condiţie generală de exercitare a acţiunii civile, potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 din C. proc. civ.

Este binecunoscut că interesul reprezintă folosul practic pe care o parte îl urmăreşte prin punerea în mişcare a unui mijloc procesual ce intră în conţinutul acţiunii civile. Aşadar, el trebuie îndeplinit în legătură cu toate formele procedurale care alcătuiesc acţiunea, precum este şi cazul exercitării căilor de atac prevăzute de lege.

Fiind destinatarii unei soluţii nefavorabile pronunţate în procesul pornit împotriva lor, pârâţii Statul Român şi Municipiul Craiova justificau, neîndoielnic, un folos practic caracterizat prin atributele prescrise de art. 33, în sensul că scopul reformării unei sentinţe ce le era defavorabilă (prin care s-a dezlegat însuşi fondul chestiunii litigioase) nu ar putea fi privit decât ca unul concret şi legitim, născut şi actual, iar nicidecum ca o finalitate lipsită de orice utilitate pentru apelanţi, pur vexatorie ori aptă exclusiv să temporizeze durata sau să mărească costurile procedurii judiciare.

În realitate, argumentele invocate de intimata-reclamantă intră în sfera prezervării dreptului său la apărare pe fondul motivelor de apel (potrivit regulilor specifice devoluţiunii), astfel că excedează limitelor de verificare rezervate excepţiei procesuale avute în analiză de către instanţa de apel, motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 fiind, şi din această perspectivă, nefondat.

II.2. Asupra legalităţii deciziei atacate

Recursul reclamantei a fost întemeiat pe motivele de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Prin criticile concrete de nelegalitate, în esenţă, recurenta a invocat încălcarea regulilor de procedură prevăzute de art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) teza I din acelaşi cod, întrucât în mod greşit s-a răspuns printr-o motivare comună celor două cereri de apel, deşi erau diferite atât motivele cât şi scopul urmărit, iar referirea la Decretul nr. 478/1954 este străină de natura cauzei, de vreme ce instanţele de fond nu erau învestite cu analiza vreunui motiv de nulitate a contractului de donaţie fundamentat pe dispoziţiile acestui act normativ.

Pe de altă parte, recurenta a invocat reţinerea greşită a concluziei că sunt îndeplinite condiţiile de valabilitate a donaţiei, referitoare la intenţia de a gratifica, la autorizarea acceptării donaţiei şi la calitatea de proprietar a donatorului, rezultat al interpretării şi aplicării nelegale a prevederilor art. 966 din C. civ. de la 1864, ale art. 817 din acelaşi cod, art. 10 din Legea nr. 21/1924, art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 11/1944, art. 13 din Decretul nr. 259/1950 şi art. 44, 75-85 din Constituţia României din 1948, precum şi a regulilor în materie de probaţiune prevăzute de art. 264, art. 329, art. 348-349 din C. proc. civ.

Criticile sunt nefondate.

II.2.1. Cu referire la primul motiv de recurs, examinat din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 5 şi 6, Înalta Curte reţine că procedeul grupării argumentelor invocate în cuprinsul unor căi de atac distincte şi al răspunsului dat lor prin considerente comune nu doar că nu se îndepărtează, nicidecum, de la rigorile pe care legea şi tradiţia juridică le impun stilului judiciar, ci, dimpotrivă, constituie o veritabilă adecvare a modului de redactare, la scopul final al motivării actului jurisdicţional, acela de a avea putere de convingere şi, prin aceasta, de a asigura o mai bună înţelegere şi acceptare a hotărârii judecătoreşti (fie ea chiar nefavorabilă) şi, mai ales, de a constitui o garanţie împotriva arbitrariului.

De altfel, recurenta nu afirmă o vătămare procesuală concretă izvorâtă din modalitatea de examinare (grupată) a motivelor de apel formulate de partea potrivnică, în condiţiile în care între cei doi pârâţi, titulari ai cererilor de apel, au existat poziţii procesuale concordante în decursul litigiului, ceea ce augmentează nevoia unei abordări unitare a criticilor comune de nelegalitate.

Mai mult decât atât, recurenta nu reclamă nici absenţa unor răspunsuri specifice şi explicite la fiecare motiv de apel, ştiut fiind că o motivare şi o analiză clare sunt nu doar cerinţe fundamentale ale hotărârii judecătoreşti şi elemente indispensabile ale dreptului la un proces echitabil, ci şi premisa exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar.

În egală măsură, recurenta nu particularizează maniera în care ar fi fost nesocotite regulile de procedură evocate prin memoriul de recurs, respectiv prevederile art. 477 care dau valoare normativă regulii tantum devolutum quantum appellatum ori cele ale art. 479 alin. (1) care obligă instanţa de prim control judiciar la a verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă şi, în consecinţă, a realiza un examen propriu al criticilor şi apărărilor părţilor şi o "ascultare" reală şi efectivă a tuturor elementelor esenţiale ce-i sunt supuse verificării.

II.2.2. Cu referire la cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6, teza motivării străine de natura cauzei, Înalta Curte reţine că, într-adevăr, din perspectiva cauzei juridice, instanţele de fond nu erau învestite cu analiza vreunui motiv de nulitate a contractului de donaţie fundamentat pe dispoziţiile Decretului nr. 478/1954, trimiterea generică din cuprinsul cererii introductive (pag. 5) fiind făcută la argumentaţia dintr-o decizie de speţă a fostului Tribunal Suprem.

Însă, prima instanţă şi-a fundamentat soluţia şi pe nesocotirea dispoziţiilor art. 1 şi art. 4 din acest act normativ (pag. 16 par. 3 din sentinţa nr. 416/2021), iar apelantul Municipiul Craiova a criticat sentinţa şi sub acest aspect, astfel că, valorizând tocmai caracterul devolutiv al căii de atac cu care era învestită, instanţa de apel a argumentat corect că aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile rationae temporis, câtă vreme Decretul nr. 478/1954 a fost adoptat ulterior perfectării donaţiei din 03.12.1951, astfel că nu s-ar putea imputa că la data întocmirii actului nu au fost îndeplinite cerinţe de valabilitate încă nelegiferate.

II.2.3. În continuare, luând în examinare criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 8, prin care se susţine greşita reţinere a concluziei că sunt îndeplinite condiţiile de valabilitate a donaţiei, referitoare la intenţia de a gratifica, la autorizarea acceptării donaţiei şi la calitatea de proprietar a donatorului, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat.

Astfel, demersul judiciar configurat prin elementele cererii introductive a supus analizei instanţelor de fond acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/03.12.1951, motivele de nulitate ce fundamentează cauza juridică a acţiunii reclamantei fiind următoarele: lipsa cauzei donaţiei dată de lipsa intenţiei de a gratifica (animus donandi), inexistenţa autorizaţiei prevăzute de lege pentru acceptarea donaţiei, precum şi lipsa calităţii de proprietar a donatorului B..

Prealabil examinării criticilor de nelegalitate propriu-zise, se cuvine reamintit că în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită reanalizarea mijloacelor de probă şi/sau reevaluarea situaţiei de fapt. Altfel spus, faptele sunt stabilite în mod suveran de către instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, scopul recursului fiind verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) din acelaşi cod.

Sub un prim aspect criticat, recurenta a susţinut nevalabilitatea cauzei donaţiei, în raport cu dispoziţiile art. 966 din C. civ. de la 1864 cu referire la art. 800, art. 801 şi art. 948 din acelaşi cod.

Înalta Curte are în vedere că, pentru a fi valabilă, cauza (scopul) donaţiei, ca a oricărui act juridic civil, trebuie să existe şi să fie licită şi morală (art. 966), legea instituind în cuprinsul art. 967 două prezumţii legale, relative, privind valabilitatea şi existenţa cauzei.

Or, este de principiu că, stabilirea existenţei intenţiei de a gratifica, ca element al cauzei donaţiei, reprezintă o chestiune de fapt, cu privire la care au un drept suveran de apreciere prima instanţă şi cea de apel, ca instanţe de fond.

Desigur, însă, că instanţa de recurs poate aprecia cu privire la semnificaţia juridică a unor chestiuni de fapt deja stabilite; din acest unghi de analiză, Înalta Curte are a observa că circumstanţele factuale concrete reţinute de instanţa de apel îi fundamentează îndestulător concluzia, anume aceea că animus donandi a existat şi rezultă în mod neîndoielnic din cuprinsul clauzelor contractului, nefiind făcută în proces dovada contrară prezumţiei legale relative anterior menţionate, cum în mod greşit a argumentat prima instanţă, care şi-a fundamentat concluzia contrară doar pe aspecte pur generice, de context socio-politic, fără niciun fel de particularizare concretă la elementele specifice raporturilor juridice deduse judecăţii.

În sensul acestei concluzii, instanţa de apel a reţinut că, simpla prezumţie de notorietate a presiunilor exercitate după instaurarea puterii comuniste, necoroborată cu niciun alt mijloc de probă, nu poate conduce la concluzia lipsei cauzei la momentul încheierii actului juridic, aceasta fiind, dimpotrivă, infirmată de înscrisurile dosarului.

Astfel, intenţia donatorului B. de a gratifica a fost stabilită de către instanţa devolutivă pe baza următoarelor circumstanţe factuale rezultate din probele administrate: menţiunea din cuprinsul actului, în sensul că donatorul intenţionează să gratifice Sfatul Popular al Oraşului Craiova (aşadar, nu statul român), din dorinţa expres afirmată de a contribui prin actul său de binefacere la acţiunea de ocrotire a copiilor (destinaţia imobilului la acea epocă fiind "Casa copilului", devenită ulterior Spitalul de Copii "Filantropia"); utilizarea efectivă ulterioară a imobilului donat; statutul civil al donatorului (acesta fiind un bărbat în vârstă de 61 ani, fără familie proprie, necăsătorit, fără succesori legitimi recunoscuţi), care face mai mult decât firească şi credibilă dorinţa lui de a sprijini copiii defavorizaţi, abandonaţi în sistemul de stat.

Întemeindu-se pe aceste elemente factuale, stabilite în procesul de reevaluare a probatoriului, apare deplin legal raţionamentul deductiv al instanţei de apel, care a reţinut existenţa intenţiei donatorului de a gratifica autoritatea competentă a Oraşului Craiova, nu în contextul unor pretinse presiuni politice, nedovedite, ci, dimpotrivă, din dorinţa clară şi nealterată de a-şi aduce aportul la sprijinirea copiilor instituţionalizaţi, lipsiţi de ocrotire părintească, ce erau deja găzduiţi în respectivul imobil.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentei, concluzia existenţei animus donandi, ca element al cauzei donaţiei, este rezultatul aplicării corecte a dispoziţiilor legale incidente la faptele juridice stabilite în devoluarea fondului, impunându-se a fi reiterat că atare chestiuni de fapt sunt apartenente sferei controlului de temeinicie, incompatibil cu scopul recursului.

Sub cel de-al doilea aspect criticat, circumscris nulităţii donaţiei pentru inexistenţa autorizaţiilor prevăzute de lege, recurenta a invocat incapacitatea Sfatului Popular al Oraşului Craiova de a primi donaţia, întrucât nu are calitate de persoană juridică şi nu există o decizie a organului competent de acceptare a donaţiei, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 817 din C. civ., art. 10 din Legea nr. 21/1924, art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 11/1944, art. 13 din Decretul nr. 259/1950 şi art. 44, 75-85 din Constituţia României din 1948.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a regulilor speciale de acceptare a donaţiei de către persoana juridică donatară, astfel cum sunt acestea reglementate de art. 10 din Legea nr. 21/1924, potrivit cu care "personale juridice nu pot primi liberalităţi decât dacă vor fi autorizate regal, pe baza unui jurnal al consiliului de miniştri", precum şi de art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 11/1944 potrivit cu care donaţiunile şi legatele făcute altor persoane juridice decât cele indicate sub lit. l) şi b) (statului şi provinciilor) se vor accepta prin "deciziunea organului cu drept de dispoziţie".

Astfel cum în mod corect a observat instanţa de apel, actul de donaţie nr. 821/03.12.1951 a fost întocmit în formă autentică, prin mijlocirea grefei Tribunalului Dolj, secţia a III-a, în prezenţa părţilor, donatorul B., proprietarul imobilului donat, şi donatarul Sfatul Popular al Oraşului Craiova, reprezentat prin vicepreşedintele Comitetului Executiv, D., care şi-au însuşit prin semnătură conţinutul contractului, fiind astfel întrunite cerinţele de solemnitate prevăzute de art. 817 din C. civ.. Ca atare, acceptarea donaţiei emană de la reprezentantul Comitetului Executiv al Sfatului Popular, organ de dispoziţie al persoanei juridice gratificate în înţelesul art. 13 din Decretul nr. 259/1950.

Aşadar, nu poate fi primită susţinerea recurentei în sensul că încheierea actului de donaţie s-ar fi realizat cu nerespectarea cerinţelor prescrise de dispoziţiile legale evocate prin memoriul de recurs, circumstanţele particulare ale cauzei, anterior enunţate, neevidenţiind o nesocotire a normelor speciale în materia capacităţii donatarului de a încheia contractul de donaţie.

Sub cel din urmă aspect criticat, recurenta susţine lipsa calităţii de proprietar a donatorului B. asupra imobilului din mun. Craiova, obiect material al donaţiei litigioase.

Reiterând limitele controlului de legalitate îngăduit instanţei de recurs, din sfera căruia ies aspectele referitoare la reevaluarea probelor şi la restabilirea situaţiei de fapt, Înalta Curte are a observa că apartenenţa bunului la patrimoniul donatorului reprezintă concluzia neechivocă a întregului proces de apreciere a probatoriului dosarului, expus de instanţa de apel într-o motivare detaliată, clară, logică şi convingătoare, în cadrul căreia a explicat maniera în care toate probele au fost cântărite, comparate şi verificate unele prin altele, demonstrându-se neîndoielnic faptul că la data autentificării donaţiei, 03.12.1951, imobilul se găsea în proprietatea exclusivă a donatorului B., şi nu a fratelui său E. (predecedat, având-o ca moştenitoare testamentară pe F., autoarea reclamantei).

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a realizat o "apreciere unilaterală şi selectivă" a dovezilor administrate ci, dimpotrivă, a interpretat egal şi imparţial toate mijloacele de probă şi a justificat, în mod suficient şi adecvat, atât reţinerea celor care-i sprijină soluţia (copia cărţii de identitate nr. 24/04.10.1939 emisă de Baroul Gorj; Ordonanţa definitivă nr. 55/1949 emisă de Tribunalul Gorj; menţiunile din actul de donaţie care descriu bunul; matricola nr. 696 privind imobilul din Craiova, str. x; prezumţia că cei doi fraţi E. şi B. ar fi procedat la împărţirea averii familiei), cât şi înlăturarea altora (precum tabelul întocmit în anul 1953, cu imobilele propuse spre naţionalizare).

Cu referire la pretinsa încălcare a regulilor procedurale în materie de apreciere a probelor, statuate de art. 264 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine caracterul nefondat al criticii formulate, întrucât instanţa de apel a evaluat individual fiecare mijloc de probă şi, respectiv, global întregul probatoriu administrat în proces, analizând separat şi mai apoi corelat forţa doveditoare a tuturor mijloace de probă, în scopul stabilirii situaţiei de fapt reale şi al aflării adevărului în cauză.

Astfel cum s-a argumentat deja în cele ce precedă, curtea de apel ca instanţă de prim control judiciar era ţinută a verifica, conform art. 479 din C. proc. civ., în limitele cererilor de apel şi a apărărilor formulate, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, obligaţie legală la care s-a conformat întocmai atunci când, devoluând fondul, a reevaluat întregul material probatoriu şi a interpretat riguros fiecare mijloc de probă, cum poate fi lesne observat din cuprinsul considerentelor dedicate chestiunilor de fapt.

Devine, astfel, de domeniul evidenţei concluzia că, în realitate, substanţa nemulţumirilor recurentei-reclamante se constituie din aspecte care ţin de împrejurările de fapt stabilite pe baza probatoriului dosarului, iar prin criticile formulate se tinde la reaprecierea probelor şi la schimbarea situaţiei de fapt, aspecte de temeinicie ce nu mai pot fi repuse în discuţie în faza extraordinară de atac a recursului.

În consecinţă, şi acest ultim motiv de recurs este nefondat.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că încheierea şi decizia recurate au fost pronunţate cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din 19 mai 2022 şi a deciziei nr. 261/2022 din 14 iulie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 decembrie 2023.