Recovery of public domain land: Prevalence of statutory public ownership over private titles issued for inalienable recreational assets

Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă, în data de 08 septembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul Municipiul Râmnicu Vâlcea a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. (fostă S.C. B.), societate în faliment, solicitând să fie obligată pârâta să lase în deplină proprietate şi paşnică posesie terenul în suprafaţă totală de 35.711,88 mp, compus din: 15.618 mp "Zona de Agrement Ostroveni-Sălcioara", 976,35 mp drum acces zona de agrement Sălcioara, 11.659,16 mp "Parc Sălcioara", 7.458,37 mp "Zona de Agrement Insula Pescarilor", teren inventariat în domeniul public al Municipiului Râmnicu Vâlcea, situat în Râmnicu Vâlcea, str. x, zona de agrement Ostroveni-Sălcioara şi Insula Pescarilor; să se dispună rectificarea cărţii funciare nr. x, nr. cadastral x şi a cărţii funciare nr. x nr. cadastral x, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 194 şi următoarele din C. proc. civ., art. 136 din Constituţia României, Legea nr. 213/1998, Legea nr. 215/2001, art. 480 din C. civ., Legea nr. 7/1996 şi celelalte dispoziţii legale invocate în cuprinsul său.

Ulterior, reclamantul Municipiul Râmnicu Vâlcea a formulat o precizare în care a arătat că a solicitat rectificarea cărţii funciare nr. x, număr cadastral x şi a cărţii funciare nr. x, număr cadastral x, susţinând că, din eroare, a solicitat rectificarea cărţii funciare 8989 în loc de 8978.

C. şi D. S.A. au formulat cereri de intervenţie accesorie, în interesul pârâtei A. S.A., acestea fiind admise în principiu prin încheierea de şedinţă din data de 12 aprilie 2019 a Tribunalului Vâlcea.

La data de 29 noiembrie 2019 a formulat cerere de intervenţie accesorie şi B., aceasta fiind soluţionată de instanţă prin încuviinţarea în principiu în şedinţa din 16 februarie 2020.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1319 din 04 decembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul Municipiul Râmnicu Vâlcea, prin primar, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. (fostă S.C. B.), prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă E. şi, în consecinţă a fost obligată pârâta să lase reclamantului, în deplină proprietate şi posesie, terenul solicitat prin acţiune şi identificat prin raportul de expertiză depus la dosarul cauzei în suprafaţă de 35.711,88 m.p., identificat sub număr topografic x şi 8989 şi nr. cadastral x şi 4299; s-a dispus rectificarea cărţii funciare nr. x, număr cadastral x şi cărţii funciare nr. x, număr cadastral x; au fost respinse cererile de intervenţie formulate de C., B. şi S.C. D. S.A.; a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 26.667 RON, constând în suma de 7.000 RON reprezentând onorariu avocat şi 19.667 RON reprezentând onorarii experţi numiţi de instanţă; a fost respinsă cererea privind acordarea onorariului expertului observator.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1995/2022 din 07 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta A. S.A. (fostă B.), prin lichidator judiciar E., împotriva sentinţei civile nr. 1319 din 04 decembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă şi a fost obligată apelanta la plata sumei de 7.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul Municipiul Râmnicu Vâlcea.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 1995/2022 din 07 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a declarat recurs pârâta A. S.A. (fostă B.), prin lichidator judiciar - Cabinet Individual de Insolvenţă E., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă A. S.A. (fostă B.), prin lichidator judiciar - Cabinet Individual de Insolvenţă E., a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

Un prim motiv de recurs vizează împrejurarea că decizia atacată încalcă dispoziţiile art. 563 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept.

În acest sens, printr-un prim argument, se susţine că, potrivit textului de lege menţionat, cel care iniţiază o acţiune în revendicare trebuie să aibă calitatea de proprietar asupra bunului revendicat, cerinţă neîndeplinită în cauză de intimatul reclamant, care a invocat şi a depus la dosar Hotărârile de Consiliu Local nr. 96/1999, nr. 38/2003, nr. 182/2004 şi nr. 30/2007, precum şi H.G. nr. 1362/2001 şi H.G. nr. 54/2008, toate privind inventarierea bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, care nu pot fi considerate titluri de proprietate întrucât nu au caracter constitutiv de drepturi şi nu fac dovada dobândirii dreptului de proprietate într-unul din modurile prevăzute la art. 7 din Legea nr. 213/1998, împrejurare recunoscută de apărătorul reclamantului, la interpelarea instanţei, la ultimul termen de judecată în apel.

Recurenta arată că şi instanţa de apel a stabilit, prin considerentele deciziei pronunţate, că înscrisurile invocate de reclamant nu constituie titlu valabil de proprietate. De aceea, este evident că Municipiul Râmnicu Vâlcea nu a dovedit dreptul său de proprietate şi că acţiunea sa trebuia respinsă.

Al doilea argument adus în sprijinul acestui motiv de recurs se referă la faptul că inventarele întocmite de reclamant, pe lângă faptul că nu dovedesc existenţa terenurilor inventariate, anexele nefiind semnate şi însuşite de consiliul local, sunt ulterioare titlurilor de proprietate ale recurentei pârâte, iar terenurile nu mai puteau fi inventariate în domeniul public.

Astfel, titlurile de proprietate ale recurentei pârâte au fost emise la data de 6 iunie 2002 iar inventarele de care se prevalează reclamantul Municipiul Râmnicu Vâlcea au fost însuşite prin hotărâri de consiliu local adoptate în perioada 2003 - 2007, inventarierea anterioară neproducând efecte.

Al treilea argument vizează împrejurarea că cele patru terenuri cuprinse în anexele inventarelor reclamantului nu au nicio legătură cu terenurile cuprinse în titlurile de proprietate ale recurentei, existând diferenţe de vecinătăţi, de suprafaţă, număr, configuraţie. De asemenea, pe terenurile pretinse de părţi există construcţii diferite: cele din inventarul intimatului reclamant au evidenţiate două construcţii iar cele din patrimoniul recurentei pârâte au evidenţiate mai multe construcţii, aceste active rezultând din extrasele de carte funciară.

Astfel, în opinia recurentei decizia atacată încalcă dispoziţiile art. 563 alin. (1) din C. civ.

Al doilea motiv de recurs vizează împrejurarea că decizia atacată încalcă dispoziţiile art. 555 din C. civ., potrivit cu care proprietatea privată dă dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege, precum şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În primul argument subsumat acestui motiv de recurs, recurenta arată că a dovedit dreptul său de proprietate asupra terenurilor revendicate, cu titluri de proprietate valabile, respectiv certificatele de atestare a dreptului de proprietate emise în temeiul H.G. nr. 834/1991.

În acest sens, realizează o prezentare a istoricului terenurilor ce fac obiect al prezentului litigiu arătând, în final, că, în temeiul H.G. nr. 834/1991, cu modificările şi completările ulterioare, au fost emise în favoarea sa:

- Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 06.06.2002 pentru terenul în suprafaţă de 20.663,04 mp aferent activului F., dreptul de proprietate fiind înscris în cartea funciară nr. x a Municipiului Râmnicu Vâlcea.

- Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 06.06.2002 pentru terenul în suprafaţă de 15.618,17 mp aferent activului G.; dreptul de proprietate fiind înscris în cartea funciară nr. x a Municipiului Râmnicu Vâlcea.

Al doilea argument se referă la faptul că, după emiterea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, terenurile au fost transferate de stat în patrimoniul societăţii recurente ca urmare a majorării capitalului social cu valoarea lor.

Astfel, Statul Român, prin AVAS a dobândit o participare de 28,50% la capitalul societăţii, împrejurare care a fost confirmată de AAAS (fostul AVAS) în întâmpinarea depusă la dosar.

Un ultim argument vizează faptul că reclamantul, prin primar, a semnat procesele-verbale de vecinătate pentru cele două terenuri, necesare emiterii certificatelor de atestare a drepturilor de proprietate, fără a pretinde vreun drept asupra lor. Această recunoaştere confirmă că terenurile cuprinse în inventarele intimatului reclamant nu au legătură cu terenurile proprietatea recurentei pârâte, nu există identitate între ele, recunoaşterea fiind suficientă, prin ea însăşi, pentru respingerea acţiunii.

Or, în opinia recurentei pârâte, instanţa de apel a recunoscut valabilitatea titlurilor sale de proprietate astfel că soluţia pronunţată încalcă dispoziţiile art. 555 din C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin al treilea motiv de recurs se susţine că decizia atacată încalcă dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului general al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, după caz, prin hotărâre a guvernului.

În acest sens, se arată că, deşi instanţa de apel a reţinut că titlurile invocate de reclamant nu au valoare constitutive de drepturi, a respins apelul apreciind că terenurile revendicate sunt incluse în domeniul public al statului, iar titlul statului derivă din Constituţie, în condiţiile în care trebuia să se verifice dacă aceleaşi terenuri au trecut în domeniul public al reclamantului potrivit procedurii prevăzute de art. 9 din Legea nr. 213/1998.

Al patrulea motiv de recurs vizează împrejurarea că decizia atacată încalcă dispoziţiile art. 8 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, potrivit cu care trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul societăţilor comerciale la care statul sau o unitate administrativ-teritorială este acţionar, se poate face numai cu plată şi cu acordul adunării generale a acţionarilor societăţii comerciale respective. În lipsa acordului menţionat, bunurile societăţii comerciale respective pot fi trecute în domeniul public numai prin procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică, după o justă şi prealabilă despăgubire.

Recurenta arată că, pentru trecerea terenurilor în discuţie, din patrimoniul societăţii comerciale la care statul era acţionar, în domeniul public, era necesar să fie îndeplinite cele două condiţii impuse de art. 8 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, însă nu s-a făcut dovada îndeplinirii lor, instanţa de apel încălcând aceste dispoziţii legale atunci când a stabilit că terenurile fac parte din domeniul public.

Prin al cincilea motiv de recurs se arată că decizia atacată încalcă dispoziţiile art. 4 din H.G. nr. 834/1991, potrivit cu care terenurile disponibilizate ca urmare a aplicării prevederilor art. 1 aparţin proprietăţii private a comunelor, oraşelor sau judeţelor, societăţile comerciale urmând a preda autorităţilor locale, după o procedură stabilită de lege, terenurile disponibilizate, care nu au făcut obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Cu privire la acest motiv de recurs, recurenta pârâtă susţine că nu există dovada predării prin protocol către autoritatea locală întrucât terenurile au făcut obiect al unor certificate de atestare a dreptului de proprietate, emise în favoarea sa.

De asemenea, alin. (1) al aceluiaşi articol prevede că terenurile rămase neatribuite prin certificate de atestare a dreptului de proprietate aparţin proprietăţii private a unităţii administrative teritoriale.

Al şaselea motiv de recurs vizează împrejurarea că decizia atacată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 554 din C. civ., instanţa de apel reţinând că terenurile revendicate sunt incluse în domeniul public, ca urmare a destinaţiei acestora de parcuri şi zone de agreement, respective căi de acces.

Or, terenurile recurentei nu sunt, nici prin natura lor, nici prin declaraţia legii, de uz sau interes public şi nici nu au destinaţia de parcuri, zonă de agrement sau căi de acces.

Aşa cum se arată, explicit, în certificatele de atestare a dreptului de proprietate, terenul în suprafaţă de 15.618, 17 mp este aferent activului "H.", iar terenul în suprafaţă de 20.663,02 mp este aferent activului "I.", destinaţia lor fiind de terenuri aferente activelor societăţii comerciale.

Instanţa de apel în mod nelegal a atribuit terenurilor recurentei denumirile existente în inventarele reclamantului atunci când a stabilit uzul public al acestora, însă şi în această situaţie, pentru a putea stabili că terenurile se află în proprietatea publică a reclamantului, instanţa trebuia să verifice dacă este îndeplinită condiţia cerută de art. 554 C. civ., respectiv dacă au fost legal dobândite de către reclamant, verificare pe care nu a făcut-o.

Astfel, în opinia recurentei pârâte, nu s-a dovedit uzul public şi nici dobândirea lor în proprietate, în mod legal, de către autoritatea reclamantă.

Al şaptelea motiv de recurs vizează faptul că decizia atacată încalcă dispoziţiile art. 891 din C. civ., întrucât instanţa de apel trebuia să facă o comparare a titlurilor şi, faţă de faptul că ambele părţi au ca autor comun statul, să dea preferinţă celui care a îndeplinit formalităţile de publicitate imobiliară.

Recurenta pârâtă şi-a înscris dreptul de proprietate pentru terenul în suprafaţă de 20.663,04 mp, la data de 03.07.2002, în cartea funciară nr. x a Municipiului Râmnicu Vâlcea şi pentru terenul în suprafaţă de 15.618,1 mp, la data de 10.07.2002, în cartea funciară nr. x a Municipiului Râmnicu Vâlcea.

Intimatul reclamant nu şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, astfel încât dreptul de proprietate invocat nu putea avea preferinţă pentru niciunul din terenurile revendicate.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul - reclamant Municipiul Râmnicu Vâlcea, prin primar, a depus întâmpinare, înregistrată la data de 30 septembrie 2022, prin care a solicitat respingerea recursului, ca în principal, inadmisibil şi, în subsidiar, ca fiind nefondat.

Acesta invocă inadmisibilitatea recursului cu motivarea că hotărârea atacată este definitivă, nefiind supusă căii de atac a recursului, în considerarea dispoziţiilor art. 483 alin. (1) din C. proc. civ.

În subsidiar, solicită respingerea recursului ca fiind nefondat arătând, pe de o parte, că obiectul material este reprezentat de bunuri imobile aflate în proprietate publică şi, pe de altă parte, că titlul său de proprietate este mai preferabil.

Întâmpinarea a fost comunicată părţilor implicate în proces iar recurenta pârâtă A. S.A., prin lichidator judiciar, a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii, iar pe fond, respingerea apărărilor, ca nefondate.

6. Procedura de filtru.

Completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurenta S.C. A. (fostă S.C. B.) - prin lichidator judiciar E. împotriva deciziei nr. 1995/2022 din 07 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 29 noiembrie 2023 în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Verificând legalitatea hotărârii atacate, în raport cu motivele declaraţiei de recurs, Înalta Curte constată următoarele:

Circumscris unicului motiv de casare, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că prin decizia instanţei de apel au fost încălcate şi aplicate greşit normele de drept material incidente în cauză, în sensul celor ce succed:

- decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiile art. 563 alin. (1) din C. civ., întrucât reclamantul nu a făcut dovada existenţei şi întinderii dreptului de proprietate invocat şi nici nu a dovedit identitatea terenurilor revendicate cu cele aflate în posesia şi folosinţa pârâtei; hotărârile de consiliu local şi hotărârile de guvern nu sunt titluri de proprietate. Se arată că inventarele întocmite de reclamant în temeiul Legii nr. 213/1998 nu dovedesc existenţa terenurilor inventariate, anexele nefiind semnate şi însuşite de consiliul local, sunt ulterioare titlurilor de proprietate ale pârâtei şi nu au nicio legătură cu terenurile la care fac referire aceste titluri.

Criticile sunt nefondate.

Cu titlu preliminar, instanţa de recurs relevă că acţiunea civilă exercitată de reclamant este una în rectificare tabulară, grefată pe o acţiune în revendicare imobiliară de drept comun, care reprezintă capătul principal de cerere, astfel cum în mod corect au calificat juridic această acţiune şi instanţele fondului.

În esenţă, reclamantul afirmă că pârâta exercită fără drept posesia unor bunuri imobile care aparţin domeniul public al municipiului, prin natura şi destinaţia lor, fiind vorba despre terenuri în suprafaţă de totală de 35711,88 mp., situate în Râmnicu Vâlcea, zona de agrement Ostroveni-Sălcioara şi Insula Pescarilor, identificate în cărţile funciare nr. x şi nr. 8978 cu nr. cadastral x şi respectiv 4299. Se arată că terenurile s-au aflat în proprietatea statului, atât înainte de anul 1990, cât şi ulterior, aşa încât, cu privire la acestea nu puteau fi emise certificate de atestare a dreptului de proprietate în favoarea pârâtei, fiind scoase din circuitul civil ex lege. Dreptul de proprietate asupra acestor terenuri în litigiu a fost inventariat, de altfel, în domeniul public de interes local, potrivit H.G. nr. 1362/2001, astfel cum a fost modificată şi completată prin H.G. nr. 54/2008, cu respectarea prevederilor legale în materie, cuprinse în Legea nr. 213/1998.

Prezenta acţiune în revendicare imobiliară, întemeiată pe dreptul de proprietate publică, a fost promovată în data de 8 septembrie 2016, fiind supusă exclusiv textelor normative cuprinse în noul C. civ., cele care reglementează regimul proprietăţii publice (Cartea a III-a, Titlul VI, Cap. I), un regim amprentat de natura specifică a dreptului de proprietate publică.

În raport cu dispoziţiile art. 865 alin. (1) din C. civ., statul şi unităţile administrativ-teritoriale au obligaţia apărării în justiţie a proprietăţii publice, inclusiv prin intentarea unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe art. 865 alin. (3) C. civ., care face trimitere la art. 563 C. civ., norma ce reglementează acest tip de acţiune, ca mijloc de apărare a dreptului de proprietate privată.

Acţiunea în revendicarea unui bun supus regimului juridic al proprietăţii publice este şi ea o acţiune reală, petitorie, în realizarea dreptului, imprescriptibilă extinctiv, iar reclamantul într-o astfel de acţiune trebuie să facă dovada dreptului de proprietate publică invocat, conform normelor de drept comun.

Aşa fiind, în raport cu art. 554 alin. (1) şi art. 858 C. civ., conform cărora un bun formează obiectul proprietăţii publice numai dacă a fost dobândit de titularul său prin unul dintre modurile prevăzute de lege, văzând şi art. 6 din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia bunurile din domeniul public trebuie să fi fost dobândite cu respectarea prevederilor legale în vigoare la data intrării lor în patrimoniul titularului, reclamantul într-o astfel de acţiune este chemat să facă dovada unui titlu de proprietate valabil constituit asupra bunului revendicat.

În acelaşi sens, procedând la delimitarea obiectului proprietăţii publice de domeniul privat, prin art. 859 alin. (1) C. civ., legiuitorul stipulează că fac obiectul exclusiv al proprietăţi publice bunurile menţionate expres în cuprinsul alin. (1), (bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental), precum şi alte bunuri, stabilite prin lege organică, care declară anumite categorii de bunuri, în ansamblul lor, ca fiind obiectul exclusiv al proprietăţi publice, având în vedere criteriul naturii sau destinaţiei lor.

În raport cu alin. (2) al art. 859 C. civ., toate celelalte bunuri care aparţin statului ori unităţilor administrativ-teritoriale fac parte, după caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora, însă numai dacă au fost, la rândul lor, dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege (art. 863 C. civ.).

Concluzionând în privinţa obiectului dreptului de proprietate publică, Înalta Curte subliniază că, pe de o parte, declaraţia expresă a legii este cea care determină delimitarea domeniului public de domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, prin lege fiind enunţate criteriile generice pentru o astfel de determinare: uzul sau interesul public. Pe de altă parte, pentru toate celelalte bunuri care fac parte, după caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora, cu privire la care nu există declaraţia expresă a legii că ele pot aparţine exclusiv proprietăţii publice, condiţia impusă imperativ de legiuitor este aceea ca dobândirea acestor bunuri să se facă prin unul din "modurile prevăzute de lege". Sintagma primeşte un dublu sens, şi anume: dobândirea să se facă printr-unul dintre modurile specifice, prevăzute de art. 863 C. civ..(achiziţie publică, expropiere, donaţie sau legat, prin convenţie cu titlu oneros, prin transfer din domeniul privat al statului/unităţii administrativ teritoriale în domeniul public, prin alte moduri stabilite de lege), iar în cadrul acestora, bunul să fi fost dobândit cu respectarea cerinţelor legii în vigoare, la data dobândirii lui; reclamantul să poată face dovada unui titlu legal de proprietate asupra bunului revendicat. În acest sens, în jurisprudenţă, s-a stabilit că includerea unui imobil într-un inventar centralizat al bunurilor aparţinând domeniului public nu constituie, în sine, un titlu de proprietate în favoarea statului ori a unităţii administrativ-teritoriale. Valabilitatea atestării domeniului public rămâne condiţionată de existenţa, ca premisă, a unui mod legal de dobândire a proprietăţii publice.

Aşadar, aparţin domeniului public toate bunurile pe care legea le declară ca fiind proprietate publică. Fac parte din această categorie de bunuri cele enumerate prin normele constituţionale ca aparţinând exclusiv proprietăţii publice, relevante sub acest aspect în proces fiind atât textele constituţionale anterioare anului 1991(conform cărora dreptul de proprietate asupra"apelor" aparţinea"intregului popor", fiind exercitat de stat"), precum şi art. 136 alin. (3) din Constituţia de la 1991, revizuită, care prevede textual:" bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice".

Se observă că noua lege fundamentală a făcut trimitere şi la alte acte normative ce puteau stabili că fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi alte bunuri în afara celor menţionate expres prin normele constituţionale.

În acest sens, prin Legea nr. 18/1991, lege preconstituţională, s-a statipulat (art. 5) că aparţin domeniului public şi terenurile pe care sunt amplasate "reţele stradale şi parcuri publice", "albiile râurilor şi fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public." Potrivit art. 35 (1), terenurile proprietatea statului sunt acele suprafeţe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 şi înregistrate ca atare în sistemul de evidenta al cadastrului funciar general şi în amenajamentele silvice.

Totodată, prin art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, privind bunurile proprietate publică, s-a prevăzut că domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie [art. 136 alin. (3), după republicare], din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din această lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege. În anexa 1 la această lege, cea care cuprinde lista bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, la pct. III subpct. 2-3 sunt incluse în domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor parcurile publice, precum şi zonele de agrement, lacurile şi plajele care nu sunt declarate de interes public naţional sau judeţean.

Legea nr. 213/1998 a prevăzut şi obligaţia întocmirii inventarului bunurilor din domeniul public, atât pentru stat, cât şi pentru comunităţile locale (art. 19-21), ceea ce denotă, din succesiunea actelor normative, că un criteriu cu adevărat dominant în stabilirea apartenenţei bunului la domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale îl constituie criteriul voinţei legiuitorului.

Prin Legea apelor nr. 8/1974 s-a prevăzut că apele de suprafaţă - inclusiv apele maritime interioare şi marea teritorială - şi apele subterane împreună constituie fondul unic de stat al apelor, legea reglementând şi modul de utilizare şi gestionare a albiilor cursurilor de apă, cuvetelor lacurilor, malurilor.

Aşa fiind, esenţial în prezentul proces era ca instanţele fondului să identifice, cu exactitate, terenurile revendicate de reclamant, având în vedere amplasamentul, categoria de folosinţă, întinderea, evidenţele cadastrale, valorificând, în acest scop, înscrisurile probatorii depuse de reclamant la dosar şi administrând proba cu expertiza tehnică judiciară şi să lămurească, cu certitudine, care era regimul juridic al acestora, atât la 1 ianuarie 1990, cât şi ulterior.

Or, în acest sens, instanţa de apel a stabilit în fapt, cu suficientă claritate, că potrivit planului geologic din anul 1958, suprafaţa de teren în litigiu se afla, parte pe o insulă în mijlocul apelor, parte pe o zonă sub apă, cât şi pe malul stâng, ce aparţinea comunei Budeşti, râul delimitând cele două unităţi administrativ-teritoriale. Între anii 1974 şi 1976, au fost emise o serie de decrete prezidenţiale şi decizii de expropriere în vederea edificării centralei hidroenergetice Râureni şi constituirii lacului de acumulare aferent, lucrările de investiţii realizate cauzând devierea cursului natural al râului Olt pe amplasamentul existent şi în prezent. După devierea cursului râului Olt şi crearea lacului de acumulare Râureni, se pot identifica terenurile în litigiu pe raza administrativ-teritorială a municipiului Râmnicu Vâlcea. Pe aceste terenuri, conform schiţei executate în anul 1980, nu se identifică amenajări, insulele existente în planul geologic din anul 1958 regăsindu-se sub aceeaşi formă şi în anul 1980. Reclamantul a identificat în arhiva sa decizia nr. 440/20.12.1986 emisă de Consiliul Popular al Municipiului Râmnicu Vâlcea - Comitetul executiv, prin care se hotărăşte că se vor efectua lucrări din contribuţia în muncă pentru "Zone verzi şi de agrement mal drept Râul Olt (Ostroveni)", şi decizia nr. 393/25.12.1987 emisă de Consiliul Popular al Municipiului Râmnicu Vâlcea - Comitetul executiv, prin care se hotărăşte că se vor efectua lucrări din contribuţia în muncă pentru "Amenajare zone verzi şi de agrement - mal drept Râul Olt". Pe aceste terenuri, s-au amenajat astfel unităţi turistice, care au fost date în administrarea fostului Oficiu judeţean de Turism Vâlcea, astfel cum recunosc ambele părţi în proces.

Se statuează cu certitudine că în urma devierii cursului natural al râului Olt, în fosta albie s-a creat lacul Ostroveni, iar terenurile revendicate, cele identificate iniţial ca fiind " o insulă în mijlocul apelor", au căpătat configuraţia actuală, fiind destinate amenajării unor parcuri şi zone de agrement, respectiv căi de acces.

Sub aspectul posesiei terenurilor revendicate, instanţa de apel reţine că pârâtă a recunoscut şi a probat că are posesia terenurilor pe care fostul O.J.T. Vâlcea le avea în administrare, deoarece erau necesare desfăşurării activităţii sale, pe aceste terenuri aflându-se construcţiile indicate în anexa la Ordinul nr. 154/1991, emis în baza prevederilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, respectiv: F. şi G..

Mai mult decât atât, se reţine ca fiind probată suprapunerea terenurilor cu privire la care reclamantul a făcut dovada unui drept de proprietate publică, cu cele aflate în posesia pârâtei, cu privire la care aceasta invocă existenţa valabilă a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x şi nr. x din 06.06.2002-titluri de proprietate în temeiul cărora si-a inscris dreptul în cărţile funciare. Instanţa de apel precizează că îşi fundamentează această concluzie pe susţinerile părţilor în proces, coroborând expertiza tehnică judiciară cu celelalte probe administrate, având în vedere şi lămuririle date de experţii cauzei, diferenţele de măsurători (de 570 m.p. pentru întreaga suprafaţă de 35.711 m.p.) încadrându-se în toleranţe admisibile.

Instanţa de apel reţine, de asemenea, din analiza probelor, faptul că terenurile revendicate au fost inventariate în domeniul public al municipiului Râmnicu Vâlcea prin Hotărârile de Consiliu Local nr. 96/1999, nr. 38/2003, nr. 182/2004 şi nr. 30/2007, precum şi prin H.G. nr. 1362/2001, modificată şi completată prin H.G. nr. 54/2008, fiind menţionate în anexele la hotărârile menţionate astfel: suprafaţa de 15.618 m.p. se regăseşte sub denumirea "Zona de Agrement Ostroveni-Sălcioara" la poziţia 4972 din H.C.L. nr. 96/1999 şi la poziţia 1402 din H.C.L. nr. 30/2007, dar şi la poziţia 1206 a Anexei 2 la H.G. nr. 1362/2001, respectiv la poziţia 1409 a Anexei 1 la H.G. nr. 54/2008; suprafaţa de 976 m.p. se regăseşte sub denumirea "Drum acces zona de agrement Sălcioara" la poziţia 5 din H.C.L. nr. 38/2003 şi la poziţia 270 din H.C.L. nr. 30/2007, dar şi la poziţia 271 a Anexei 1 la H.G. nr. 54/2008; suprafaţa de 11.659,16 m.p. se regăseşte sub denumirea "Parc Sălcioara" la poziţia 4 din H.C.L. nr. 38/2003 şi la poziţia 2071 din H.C.L. nr. 30/2007, dar şi la poziţia 2078 a Anexei 1 la H.G. nr. 54/2008; suprafaţa de 7.458,37 m.p. se regăseşte sub denumirea "Zona de Agrement Insula Pescarilor" la poziţia 7 din H.C.L. nr. 38/2003 şi la poziţia 177 din H.C.L. nr. 30/2007, dar şi la poziţia 178 a Anexei 1 la H.G. nr. 54/2008.

Aceste împrejurări de fapt esenţiale, stabilite în urma analizei şi sintezei probelor care s-au administrat, atât în primă instanţă, cât şi în apel, împrejurări care nu pot fi cenzurate de către instanţa de recurs în cadrul unui control de nelegalitate a hotărârii recurate, pun în evidenţă apartenţa imobilelor revendicate de reclamant la domeniul public al statului(anterior anului 1990), iar ulterior la domeniul public de interes local, prin declaraţia expresă a normelor constituţionale, precum şi a legilor organice în vigoare după 1 ianuarie 1990, în considerarea naturii şi destinaţiei acestora. Ipoteza speţei este cea reglementată de art. 859 alin. (1) C. civ., bunurile revendicate de reclamant făcând obiectul exclusiv al proprietăţi publice, prin declaraţia textelor constituţionale, precum şi aceea a unor legi organice, în vigoare după anul 1990, anterior evocate.

Prin urmare, în aceste circumstanţe de fapt şi în raport cu textele normative anterior evocate, corect s-a concluzionat de către instanţa de apel în sensul că reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate pretins, titlul statului român derivând din lege, respectiv din Constituţia României din 1965, coroborat cu împrejurarea dovedită că terenurile revendicate se aflau iniţial în albia minoră a râului Olt, iar pe acestea au fost amenajate ulterior, din fonduri publice, parcuri/baze de agrement, căi de acces, în aria teritorială a municipiului Râmnicu-Vâlcea.

Concluziile instanţei de apel referitoare la existenţa unui drept de proprietate cu privire la terenurile revendicate, în patrimoniul reclamantei, nu se bazează pe efectul constitutiv de drept al procedurii de inventariere, menţionat suplimentar de reclamant. Dimpotrivă, în mod corect instanţa de apel subliniază textual:

"prin nicio dispoziţie legală nu se atribuie efecte constitutive de drept procedurii de inventariere." Se arată, în continuare, că inventarierea domeniului public al unităţii administrativ teritoriale reclamante, efectuată în baza Legii nr. 213/1998, astfel cum a fost atestată prin H.G. nr. 1362/2001, modificată şi completată prin H.G. nr. 54/2008, nu constituie, în sine, un titlu de proprietate în favoarea entităţii, întrucât valabilitatea atestării domeniului public este condiţionată de existenţa, ca premisă, a unui mod legal de dobândire a proprietăţii publice; H.G. nr. 1362/2001 şi H.G. nr. 54/2008-invocate de reclamant- au doar rolul de a inventaria bunurile aflate în domeniul public al unităţii administrativ teritoriale la data intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, neavând valoare constitutivă, ci doar declarativă.

Cu valoarea unor argumente complementare, în mod corect instanţa de apel invocă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în temeiul art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., prin raportare la decizia nr. 2841/31.05.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în contradictoriu cu reclamantul şi pârâta din prezenta cauză, decizie prin care s-a analizat legalitatea includerii parcelei în suprafaţă de 15.618 m.p., situat în punctul Sălcioara, din totalul în domeniul public al judeţului Vâlcea prin H.G. nr. 1362/2001, privind atestarea domeniului public al judeţului Vâlcea, precum şi a municipiilor, oraşelor şi comunelor din acest judeţ, parcelă care face parte din suprafaţă totală revendicată în prezentul proces.

Prin evocata decizie a Înaltei Curţi, se reţine că terenurile menţionate în cele două certificate de atestare a dreptului de proprietate emise în favoarea pârâtei nu puteau face parte din patrimoniul unei societăţi, ci numai din patrimoniul statului (domeniu public), la apariţia Legii nr. 15/1990, în raport şi de prevederile art. 7 ale Constituţiei din anul 1965, în vigoare încă în anul 1990, aceste terenuri din domeniul public, parcurile publice, zonele de agrement şi ştrandurile fiind inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, fapt atestat şi de Anexa nr. 9 la H.G. nr. 1362/2001, art. 5 din Legea nr. 18/1991, art. 135 din Constituţia României şi Anexa nr. 3 a H.G. nr. 548/1999, precum şi art. 11 pct. 4 şi art. 3 din Legea nr. 213/1998. A concluzionat Înalta Curte că existenţa certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, emise ulterior hotărârii de guvern, nu afectează acest din urmă act, iar în ipoteza în care se va stabili că acestea sunt legal emise, ca şi hotărârea de guvern, se poate proceda la compararea titlurilor de proprietate de către instanţele de drept comun.

Totodată, s-au înlăturat, cu autoritate de lucru judecat, criticile de nelegalitate ale pârâtei aduse procedurii premergătoare elaborării Hotărârii de Guvern nr. 1362/2001, apreciate a fi lipsite de importanţă majoră, ele referindu-se la componenţa comisiei speciale de inventariere, semnarea listelor de inventar, faptul că aceste liste nu cuprind referiri la actele de proprietate ale bunurilor inventariate şi nu fac vorbire despre notificările trimise de către moştenitorii foştilor proprietari, dar chiar şi aşa fiind, ele nu sunt întemeiate, nu sunt relevante în adoptarea hotărârii de guvern din perspectiva analizării prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, care se referă la bunurile ce fac parte din domeniul public sau privat al statului sau unităţilor administrativ teritoriale.

Pentru toate aceste considerente, criticile circumscrise pretinsei încălcări a dispoziţiilor art. 563 alin. (1) din C. civ. nu pot fi primite.

- decizia atacată încalcă dispoziţiile art. 555 din C. civ., precum şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât nesocoteşte dreptul pârâtei la un bun. Recurenta arată că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenurilor revendicate în temeiul Legii nr. 15/1990, având titluri de proprietate valabile, respectiv certificatele de atestare a dreptului de proprietate emise în anul 2002 în procedura reglementată prin H.G. nr. 834/1991, terenurile fiind transferate de stat în patrimoniul societăţii recurente ca urmare a majorării capitalului social cu valoarea lor. Mai mult, reprezentantul legal al reclamantului a semnat procesele-verbale de vecinătate pentru cele două terenuri, necesare emiterii certificatelor de atestare a drepturilor de proprietate, fără a pretinde vreun drept asupra acestora.

Criticile sunt nefondate.

În ceea ce priveşte titlul de proprietate al pârâtei-posesorul recunoscut al terenurilor aflate în litigiu-, instanţa de apel a reţinut existenţa celor două două certificate de atestare a dreptului de proprietate, identificate prin seria x nr. x şi nr. x din 06.06.2002, emise în beneficiul pârîtei după parcurgerea procedurii instituite de H.G. nr. 834/1991. Mai mult decât atât, înlocuind, parţial, considerentele sentinţei, instanţa de apel a considerat, în raport cu dispoziţiile Legii nr. 15/1990 şi cu cele cuprinse în H.G. nr. 834/1991, că certificatele de atestare a dreptului de proprietate depuse de pârâtă, supuse regimului de publicitate imobiliară, au valoarea unor acte constitutive de drepturi.

Prin urmare, contrar celor afirmate de recurentă, instanţa de apel a recunoscut existenţa unui drept de proprietate în patrimoniul pârâtei, cu privire la terenurile pe care le posedă, precizând că legalitatea titlurilor de proprietate constituite în favoarea acesteia se prezumă, ea nu poate fi cercetată, în cadrul prezentului proces, atâta timp cât nu a fost formulată de către partea reclamantă o cerere distinctă în constatarea nulităţii.

Astfel fiind, nu se poate considera că instanţa de apel a nesocotit dreptul pârâtei la un bun, în sensul semnificaţiei pe care jurisprudenţa Curţii europene a dat-o acestei noţiuni, în interpretarea art. art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Reţinând însă că atât pârâta -posesor al terenurilor revendicate- deţine titluri constitutive de drept în favoarea cărora operează o prezumţie de legalitate, cât şi reclamanta, care este titulara unui drept de proprietate publică asupra aceloraşi terenuri, drept dobândit prin declaraţia expresă a legii, instanţa de apel a concluzionat că ceea ce se impune este o comparare a acestor titluri prevalate de părţile aflate în litigiu, pentru a se putea stabili care este titlul preferabil.

Din această perspectivă, stabilind că terenurile revendicate de reclamant sunt supuse regimului juridic al proprietăţii publice, reţinând, totodată, anterioritatea titlului de proprietate invocat de reclamant, instanţa de apel a apreciat că titlul reclamantei este preferabil.

Astfel, a fost invocat regimul proprietăţii publice, instituit prin art. 136 alin. (4) din Constituţia României (1991), conform căruia bunurile proprietate publică sunt inalienabile.

În acelaşi sens, prin Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, art. 11, se stipulează: Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, după cum urmează:a) nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în condiţiile legii;b) nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale;c) nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de buna-credinţa asupra bunurilor mobile.(2) Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută.

Au fost avute în vedere şi prevederile art. 3 din H.G. nr. 834/1991, cele care au exclus terenurile aparţinând domeniul public de la aplicarea acestui act normativ, pe care instanţa de apel le-a apreciat relevante, dat fiind că pârâta invocă respectarea procedurii instituite de H.G. nr. 834/1991.

Concluziile instanţei de apel sunt corecte, deduse fiind din circumstanţele de fapt dovedite ale cauzei şi o corectă identificare şi interpretare a textelor normative substanţiale incidente, menţionate cu prilejul analizei celei dintâi critici aduse deciziei recurate. Pe cale consecinţă, confirmarea soluţiei date litigiului de către prima instanţă a fondului, este consecinţa unei statuări în fapt şi în drept, consecutivă unei prealabile recunoaşteri a unor valabile titluri de proprietate în favoarea ambelor părţi litigante.

Or, reclamanta fiind titulara unui drept de proprietate publică, atestat în patrimoniul propriu prin H.G nr. 1362/2001, caracterul inalienabil al unei astfel de proprietăţi este cel care împiedica emiterea ulterioară, în anul 2002, a unor certificate de atestare cu privire la aceste terenuri, dreptul reclamantei fiind în mod incontestabil preferabil.

Împrejurarea că reprezentantul legal al reclamantului a semnat procesele-verbale de vecinătate pentru cele două terenuri, necesare emiterii certificatelor de atestare a drepturilor de proprietate, fără a pretinde vreun drept asupra acestora, nu este de natură să contrazică concluziile instanţei de apel. Ea este lipsită de relevanţă juridică, atâta timp cât terenurile sunt supuse regimului juridic al proprietăţii publice, reglementat prin norme imperative, a căror aplicare nu poate fi înlăturată printr-un act de recunoaştere implicită în sens contrar, de natura celui invocat de recurentă.

Relevante sunt, în contextul acestei analize, şi cele statuate cu putere de lucru judecat prin Decizia nr. 2841/31.05.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în contradictoriu cu reclamantul şi pârâta din prezenta cauză, decizie evocată anterior. În considerentele acestei decizii, instanţa supremă a reţinut că "terenurile menţionate în cele două certificate de atestare a dreptului de proprietate nu puteau face parte din patrimoniul unei societăţi, ci numai din patrimoniul statului (domeniu public) la apariţia Legii nr. 15/1990, în raport şi de prevederile art. 7 ale Constituţiei din anul 1965, în vigoare încă în anul 1990, aceste terenuri din domeniul public, parcurile publice, zonele de agrement şi ştrandurile fiind inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, fapt atestat şi de Anexa nr. 9 la H.G. nr. 1362/2001, art. 5 din Legea nr. 18/1991, art. 135 din Constituţia României şi Anexa nr. 3 a H.G. nr. 548/1999, precum şi art. 11 pct. 4 şi art. 3 din Legea nr. 213/1998". Prin urmare, existenţa certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, emise ulterior hotărârii de guvern, nu afectează acest din urmă act, iar în ipoteza în care se va stabili că acestea sunt legal emise, ca şi hotărârea de guvern, se poate proceda la compararea titlurilor de proprietate de către instanţele de drept comun.

Pentru toate aceste considerente, criticile nu pot fi primite.

- decizia atacată încalcă dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, întrucât, deşi instanţa de apel a reţinut că titlurile invocate de reclamant nu au valoare constitutivă de drepturi, a considerat că terenurile revendicate sunt incluse în domeniul public al statului, iar titlul statului derivă din Constituţie, fără să verifice condiţiile în care aceleaşi terenuri au trecut în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, potrivit procedurii prevăzute de art. 9 din Legea nr. 213/1998.

Criticile sunt nefondate.

Înalta Curte consideră că s-a răspuns acestor critici în cadrul analizei realizate în precedent, cu referire la condiţiile în care reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra terenurilor aflate în posesia pârâtei şi la regimul juridic specific acestor terenuri.

În ceea ce priveşte verificarea condiţiilor în care aceleaşi terenuri au trecut în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, potrivit procedurii prevăzute de art. 9 din Legea nr. 213/1998, temeinic instanţa de apel a precizat că o astfel de verificare excede limitelor prezentului proces, precum şi principiului disponibilităţii părţilor, sub aspectul cererilor deduse judecăţii. Se arată că apărarea referitoare la inexistenţa unei hotărâri de guvern de trecere a terenurilor în litigiu din domeniul public al statului în cel al municipiului nu are relevanţă semnificativă în cauză, de vreme ce "asemenea argumente se circumscriu unor aspecte de nelegalitate a titlului invocat de reclamant şi care nu pot fi analizate în limitele cadrului procesual configurat în speţă de cererile părţilor".

Pentru aceste considerente, criticile nu pot fi primite.

- decizia atacată încalcă dispoziţiile art. 8 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, în considerarea anteriorităţii titlului de proprietate al pârâtei. Recurenta arată că pentru trecerea terenurilor în litigiu din patrimoniul societăţii comerciale la care statul era acţionar, în domeniul public, era necesar să fie îndeplinite cele două condiţii impuse de art. 8 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, însă nu s-a făcut dovada îndeplinirii lor.

Critica este nefondată.

Înalta Curte reaminteşte că prin Decizia nr. 2841/31.05.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în contradictoriu cu reclamantul şi pârâta din prezenta cauză, decizie prin care s-a analizat legalitatea includerii terenului în suprafaţă de 15.618 m.p., situat în punctul Sălcioara, în litigiu în speţă, în domeniul public al judeţului Vâlcea prin H.G. nr. 1362/2001, privind atestarea domeniului public al judeţului Vâlcea, precum şi a municipiilor, oraşelor şi comunelor din acest judeţ, a fost stabilit, cu putere de lucru judecat, prin considerente decisive, că S.C. B. (actuală S.C. A.) nu a devenit proprietara terenurilor în litigiu "in mod automat, prin apariţia Legii nr. 15/1990", pentru simplul motiv că le avea în administrare operativă directă, întrucât, potrivit H.G. nr. 834/1991, toate unităţile administrative erau obligate a întocmi documentaţia necesară obţinerii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate. Instanţa supremă a reţinut, în acest proces, că S.C. A. (fostă S.C. B.) a exercitat un drept de administrare operativă directă asupra bunurilor din patrimoniul său, iar prin Ordinul nr. 154/1991 emis de J.., activele aflate în administrarea fostei societăţi la data apariţiei Legii nr. 15/1990 au trecut în proprietatea acestei societăţi însă acest ordin, emis în baza prevederilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, şi lista anexă cuprinde construcţii şi nu terenuri, transferate din administrarea operativă a C.H.R. Govora în administrarea operativă a O.J.T. Vâlcea, acest aspect fiind reţinut cu putere de lucru judecat şi prin decizia nr. 5871 din 9 decembrie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin urmare, pârâta nu a dobândit dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu, pe care le avea în folosinţă la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, prin efectul direct al acestei legi, fiind necesară parcurgerea procedurii speciale prevăzute de H.G. nr. 834/1991, pentru ca noile societăţi să poată dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor aferente construcţiilor, în speţă fiind vorba despre construcţiile evidenţiate prin Ordinul nr. 154/1991 emis de J.., anterior evocat. Procedura specială a fost finalizată, potrivit celor stabilite în fapt de către instanţa de apel, în anul 2002, prin emiterea celor două certificate de atestare a dreptului de proprietate, seria x nr. x şi nr. x din 06.06.2002. Or, la data la care erau emise în favoarea pârâtei cele două certificate care au valoarea unor titluri constitutive de drept, inventarierea domeniului public al unităţii administrativ teritoriale reclamante, efectuată în baza Legii nr. 213/1998, atestată prin H.G. nr. 1362/2001, punea în evidenţă existenţa dreptului de proprietate publică al reclamantului, cu privire la aceleaşi terenuri. Incontestabil, actele normative emise în procedura de inventariere şi atestare a domeniului public de interes local nu constituie, în sine, un titlu de proprietate în favoarea entităţii, însă valabilitatea atestării domeniului public a avut ca premisă un mod legal de dobândire a proprietăţii publice şi anume declaraţia expresă a legii, cu privire la terenuri care, iniţial prin natura lor, iar ulterior prin destinaţie, pot aparţine exclusiv domeniului public, în sensul celor anterior enunţate.

Aşa fiind, nu era necesară îndeplinirea cele două condiţii impuse de art. 8 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, în sensul criticilor formulate de recurentă, în principal, pentru că nu a fost probată ipoteza unui transfer al proprietăţii din patrimoniul societăţii comerciale la care statul era acţionar, în domeniul public. Mai mult, nu a fost pusă în discuţie, prin cereri exprese formulate în cadrul prezentului proces, legalitatea unei astfel de proceduri, pentru ca instanţele fondului să aibă obligaţia efectuării unor verificări sub acest aspect.

Pentru aceste considerente, critica nu poate fi primită.

- decizia atacată încalcă dispoziţiile art. 4 din H.G. nr. 834/1991, câtă vreme terenurile revendicate sunt incluse în certificatele de atestare a dreptului de proprietate emise în favoarea pârâtei şi nu există dovada predării acestor terenuri, prin protocol, către autoritatea locală.

Critica nu poate fi primită, în considerarea celor ce preced, cu referire la limitele învestirii primei instanţe, prin cererile părţilor în proces, care nu pun în evidenţă invocarea expresă a nelegalităţii vreunei proceduri, din cele reglementate prin H.G. nr. 834/1991.

- decizia atacată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 554 din C. civ., instanţa de apel reţinând greşit că terenurile revendicate sunt incluse în domeniul public, ca urmare a destinaţiei acestora de parcuri şi zone de agreement, respective căi de acces. Aşa cum se arată, explicit, în certificatele de atestare a dreptului de proprietate, terenul în suprafaţă de 15.618, 17 mp este aferent activului "H.", iar terenul în suprafaţă de 20.663,02 mp este aferent activului "I.", destinaţia lor fiind de terenuri aferente activelor societăţii comerciale. Instanţa de apel în mod nelegal a atribuit terenurilor recurentei denumirile existente în inventarele reclamantului atunci când a stabilit uzul public al acestora; în opinia recurentei pârâte, nu s-a dovedit uzul public şi nici dobândirea lor în proprietate, în mod legal, de către autoritatea reclamantă.

Criticile sunt inadmisibile, întrucât vizează în realitate aspecte referitoare la corecta identificare a terenurilor în litigiu. Recurenta afirmă erori de identificare, consecinţă a unei greşite aprecieri a înscrisurilor probatorii, în analiza efectuată de către instanţa de apel, ca instanţă a fondului. Or, toate acestea sunt aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a hotărârii recurate, aspecte inadmisibile în recurs, având în vedere rolul şi funcţiile acestei căi extrordinare de atac, în reglementarea actuală a C. proc. civ.

- decizia atacată încalcă dispoziţiile art. 891 din C. civ., întrucât instanţa de apel trebuia să facă o comparare a titlurilor şi, faţă de faptul că ambele părţi au ca autor comun statul, să dea preferinţă celui care a îndeplinit primul formalităţile de publicitate imobiliară, în cauza de faţă pârâtei, care şi-a întabulat dreptul în anul 2002. Reclamantul nu şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, astfel încât dreptul de proprietate invocat nu putea avea preferinţă pentru niciunul dintre terenurile revendicate.

Criticile sunt nefondate.

Este adevărat că, în raport cu art. 891 din C. civ., în cazul în care două sau mai multe persoane au fost îndreptăţite să dobândească, prin acte încheiate cu acelaşi autor, drepturi asupra aceluiaşi imobil care se exclud reciproc, cel care şi-a înscris primul dreptul va fi socotit titularul dreptului tabular, indiferent de data titlului în temeiul căruia s-a săvârşit înscrierea în cartea funciară.

Însă, conform art. 76 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a C. civ., dispoziţiile art. 876-915 din C. civ., privitoare la cazurile, condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz, săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a C. civ.

Noul C. civ. a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, înlocuind vechiul C. civ., intrat în vigoare la 1 decembrie 1865.

Înscrierea dreptului de proprietate al pârâtei în cele două cărţi funciare a avut loc anterior intrării în vigoare a noului C. civ.. Prin urmare, nu primesc incidenţă dispoziţiile invocate de recurentă, aplicabile fiind normele Legii nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, pe care, de altfel, instanţa de apel le-a avut în vedere, atunci când a dispus recificarea întăbulării, drept consecinţă a admiterii acţiunii în revendicare.

Acest criteriu, al anteriorităţii inscrierii dreptului real de proprietate în cartea funciară, pentru ipoteza dobândirii lui de mai multe persoane, prin acte încheiate cu acelaşi autor, era invocat şi de jurisprudenţa anterioară noului C. civ., în analiza cercetării comparative a titlurilor de proprietate provenind de la acelaşi autor, analiză specifică unei acţiuni în revendicare imobiliară de drept comun. Criteriul avea însă relevanţă juridică cu precădere în sistemul de publicitate imobiliară prin cărţi funciare, unde înscrierea drepturilor reale imobiliare în cărţile funciare avea efect constitutiv de drept, dobândirea ori stingerea unor astfel de drepturi realizându-se, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară. În sistemul de transcripţiuni şi inscriptiuni, inscrierea în cartea funciară producea exclusiv efectul de publicitate şi opozabilitate faţă de terţi, iar nu şi cel constitutiv de drept, astfel că evocatul criteriu, acela al priorităţii întăbulării, îşi pierdea din semnificaţie juridică. Or, imobilele în litigiu, aflate pe teritoriul municipiului Râmnicu Vâlcea, nu erau supuse sistemului de publicitate imobiliară prin cărţi funciare, la data înscrierii incidente fiind, de altfel, dispoziţiile Legii cadastrului şi publicităţii imobiliare nr. 7/1996.

Cu titlu complementar, Inalta Curte subliniază că nu a fost demonstrată, de altfel, ipoteza invocată de recurentă, aceea a dobândirii drepturilor de proprietate prin titluri provenind de la acelaşi autor, în condiţiile în care, cu privire la aceste bunuri, a fost stabilit că ele au aparţinut chiar statului, anterior anului 1990, prin declaraţia expresă a textelor constituţionale, având în vedere natura lor(albiile râurilor), respectiv destinaţia lor(parcuri, zone de agrement, căi de acces), ulterior regularizării naturale a râului Olt. În consecinţă, o cercetare comparativă a titlurilor provenind de la acelaşi autor, pentru a se acorda prioritate celui care si-a inscris primul dreptul in cartea funciară, ar fi fost exclusă, chiar şi în condiţiile de activitate a dispoziţiilor art. 891 C. civ.

Pentru toate cele ce preced, în temeiul art. 497 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtei ca nefondat.

Aplicând art. 453 alin. (1) rap. la art. 451 alin. (1) şi art. 452 C. proc. civ., Înalta curte va stabili în sarcina pârâtei recurente obligaţia de a plăti reclamantului intimat 7.000 RON cheltuieli de judecată în recurs, justificate prin înscrisurile probatorii depuse şi apreciate a fi proporţionale cu activitatea desfăşurată de avocatul ales al părţii şi cu întreaga complexitate a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. (fostă S.C. B.) - prin lichidator judiciar E. împotriva deciziei nr. 1995/2022 din 07 aprilie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 7000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant Municipiul Râmnicu Vâlcea, prin primar.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 decembrie 2023.